Aripi de gand 15

Revista elevilor de la
Şcoala Gimnazială Sat Bucşeşti,
comuna Poduri, judeţul Bacău

ISSN 2066 – 9658

Anul VI, nr. 15,
septembrie 2012 – iunie 2013

Dor de casă

Patria mea

Patria sunt eu, eşti tu, e tot ceea ce iubim, tot
ceea ce visăm, tot ceea ce va fi când nu vom mai fi.
Patria este acel loc numit „acasă“. Oriunde
ne-am afla în această lume largă, vom purta mereu
în suflet dorul de uliţa copilăriei, de şcoala din sat,
de domnul învăţător şi de casa bunicilor. Toate
locurile în care am fost fericiţi sau poate trişti.
Patria este locul în care sunt cei dragi, este locul
în care ne simţim iubiţi şi protejaţi, unde totul are
sens şi putem fi tot ceea ce ne dorim fără ca nimeni
să ne condamne.
„Îmi iubesc patria“ pare a fi o lozincă desuetă,
folosită excesiv de politicienii noştri, dar, pe de altă
parte, „Îmi iubesc patria“ estee un dor ce le arde
sufletul românilor ce sunt împrăştiaţi în toate cele
patru colţuri ale lumii, spre a-şi clădi un viitor mai
bun. Şi, de abia atunci când pierzi ceva, simţi cât de
important era. Astfel începi să simţi că locul tău nu
e nicăieri în lume, că, oricât de mult ai încerca să-ţi
clădeşti un viitor mai bun, îţi lipseşte acea fericire
dăruită de lucrurile mărunte: sunetul colindelor,
mirosul sărbătorilor, bucuria bunicilor când le treci
pragul, masa de sărbători la care se adună toate
rudele cu mic, cu mare, lumânările aprinse în
noaptea de Înviere, mâinile părinţilor care te alintă
atunci când eşti necăjit şi faptul că îţi auzi vocea în
graiul care îţi este drag!
Destinul te poartă pe căi ciudate, viaţa te
biciuie când te aştepţi mai puţin şi, chiar dacă nu te
poţi întoarce, retrăieşti cu sufletul acele clipe mult
iubite! Dorul de patrie este poate unul dintre cele
mai profunde, care nu se şterge odată cu timpul, dar
care se adânceşte şi îţi roade sufletul.
Patria este acolo unde suntem iubiţi şi unde
noi iubim la rândul nostru.

Patria mea - din punctul meu de vedere,
este pământul care ne hrăneşte. Patria este
totul, sunt eu, sunt oamenii din jurul meu, tot
ceea ce va fi când noi nu vom mai fi. Pe acest
pământ pot munci, pot să-mi îndeplinesc
visurile şi am dreptul de a lupta pentru ceea ce
mi se cuvine. Oricine poate lupta pentru
drepturile lui şi, cu ocazia asta, ţara dă înainte.
Dar, din păcate, oamenii trăiesc cu pretextul
„fiecare pentru el“, pretext care, din punctul
meu de vedere, nu mi se pare corect. Mulţi
dintre noi uităm de unde am plecat, uităm cine
au fost strămoşii noştri, uităm cât de mult au
muncit şi au luptat ei pentru NOI, ca să fim
liberi azi şi, din păcate, numai ţărâna şi oasele
mai rămân în memoria oamenilor.
Patria este locul unde suntem iubiţi. După
proverbul „Patria este ca un copil: dacă uiţi de
el, poate să plece de acasă“, aşa e şi cu ţara:
dacă uităm de ea, se duce de râpă.
Eu sunt mândră că sunt româncă pentru
toate lucrurile care există în ea. Pentru tradiţiile
frumoase de care ne bucurăm, pentru cântecele
româneşti şi pentru limba pe care o vorbim! De
asemenea, pe 1 Decembrie sărbătorim cu
mândrie Ziua Naţională a României.
În viaţă trebuie să mergem cu capul sus, să
fim curajoşi, deoarece cu frica nu rezolvăm
nimic. Ne subapreciem singuri, dând cu piciorul
la ceea ce putem construi.
Îmi iubesc ţara pentru ceea ce este!

Codreanu Ioana-Codruţa, clasa a VII-a
Coordonator, prof. Ciosu Elena

Ciuhat Elena-Diana, clasa a VII-a
3

CUPRINS

 Tărâmul înverzit ……………………………………… p. 4
 Laudă mamei …………………… …………………….. p. 9
 Cum văd copiii lumea de azi … ……………… p. 15
 Împărăţia zeilor ……………............................................. p. 19
 Ce alegem – cartea sau filmul? ......................... p.26
 Basme cu zâne ……………………………………………… p. 30
 Poveştile copiilor ………………………………………….. p. 36
 Locuri minunate …………………………………………. p.54
Coordonator: prof. Elena Ciosu
Tehnoredactor: prof. Elena Ciosu
Colectivul de redacţie: Rusu Marina, clasa a VIII-a
Stamate Roxana-Luiza, clasa a VIII-a
Solomon Emilia-Sofia, clasa a VIII-a
Colaboratori: prof. Ondu Gabriela
prof. Palade Mădălina
Fotografiile au fost realizate de elevul Dobrovăţ Mihai, clasa a X-a

ISSN 2066 – 9658
Editura „Egal“ Bacău

Tărâmul înverzit
Reportaj literar realizat de Scorţanu Emilia-Maria,
clasa a VII-a

Se aude apa încet. Curge iute la vale
atrăgând, privirile tuturor. Aceasta este Cascada
Bâlea. De jur împrejur peisajul e înconjurat de
numeroşi ostaşi ai munţilor, care veşnic rămân
verzi şi puternici. Acest punct este doar
începutul unei frumoase călătorii.
De aici intrăm pe traseul Transfăgărăşanului.
Începem să urcăm tot mai sus. Deja vedem clar
creştetul munţilor plini de stânci şi brazi. Cu cât
urcăm mai mult, cu atât mai mult descoperim
frumuseţile acestui loc, unice şi splendide.
Privind îndeaproape şi atent, zărim pâraie mici
şi cristaline ce se ascund după stânci. Aerul se
schimbă încetul cu încetul şi devine tot mai
aspru. Dar nimic nu ne întristează, căci, privind
în spate, ni se pare că vedem un uriaş şarpe
printre atâtea mii de pietre, ce se întinde peste
tot pe pătura verde şi tot mai sus, unde e
aşteptat de prietenii săi, brăduţii.

6

Sutele de serpentine ale drumului lin ne-au condus sus până la o nouă
splendoare ascunsă în munţi. Prin aceste locuri bogate în frumuseţile naturii, ni se
înfăţişează în faţa ochilor un lac plin cu smaralde şi safire: Lacul Bâlea. Privind
malurile acestui lac deosebit, în peisaj pătrunde mantaua albă şi moale a zăpezii.
Ridicând privirea, zărim zâne micuţe şi drăguţe pitite după stânci şi printre pietre.
Nu le cunoaştem denumirea, deoarece sunt flori rare, încântătoare.

Ne continuăm drumul intrând într-un tunel în stâncă. E foarte întuneric,
dar la capătul tunelului razele soarelui mângâie uşor asfaltul. Ieşind din tunel, o
luăm la vale, despărţindu-ne astfel de priveliştea oferită de bucăţile de zăpadă
presărate ici-colo în iarbă sau pe stânci.
Mai coborâm puţin şi ne oprim să privim Pârâul Capra ce curge la vale
printre stânci. Vizavi se află şi Complexul Capra, unde urmează să ne cazăm pentru
a înnopta aici.

7

E a doua zi şi suntem gata de plecare. Coborând şi mai mult, îndrumaţi de
stâncile şi brazii ce nu lipseau din peisaj, privirile ne alunecă spre albia apei. Ne
apropiem din ce în ce mai mult de lac. De o parte a drumului putem admira pădurea
cu arbori de diferite feluri ce cresc şi pe stânci, iar pe cealaltă parte a drumului putem
admira sclipirea ca de cristal a Lacului Vidraru. La capătul acestei oglinzi a cerului
se află Barajul Vidraru. Sus, mai sus de pădure şi de stânci, străluceşte orbitor
dovada puterii omului: statuia Zeului Electricităţii.

8

Ne cazăm la un hotel aproape de lac, înainte de a ne plimba cu vaporaşul.
Patinând astfel de apă, privim în toate direcţiile, admirând măreţia acestui lac.
Atmosfera, priveliştea oferită de munţi, toate acestea pur şi simplu te îmbată cu
atâta armonie şi linişte.
A venit şi a treia zi, şi trebuie să ne îndreptăm spre Argeş, unde vom vizita
Mănăstirea Curtea de Argeş.

Ne e greu să ne despărţim de
aceşti munţi, de domnia culorii
verzi, de stâncile uriaşe şi de apa
cristalină.

9

LAUDĂ MAMEI
Dragă mamă,
Ţie îţi datorez toată educaţia pe care mi-ai oferit-o. Fără tine nu aş mai fi cine sunt în
prezent. Parcă eşti un înger care a fost trimis de Dumnezeu pentru a mă păzi de toate lucrurile rele.
Când suntem supăraţi, mama vine şi ne alungă necazurile.
Când ne simţim rău, mama vine şi ne alină durerea.
De multe ori mama renunţă să îşi cumpere ei ca să ne cumpere nouă tot ce e mai bun. Nu putem
să nu ne gândim la frumoasele versuri din Repetabila povară de Adrian Păunescu: …Să le fie copilul
c-o treaptă mai sus/ Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn.

Îţi mulţumesc, mamă, pentru toate sacrificiile şi pentru toată dragostea pe
care mi-o porţi!
Ghineţ Andrei, clasa a VIII-a

Laudă mamei
Dragostea oferită de mama

Mamă… să ştii că nu te condamn pentru
nimic. Ba chiar te respect pentru deciziile pe care
le iei, chiar dacă prima oară când le aud, nu mi se
par a fi corecte.
Ştiu şi conştientizez cât de greu e să creşti un
copil mofturos şi cu gura mare… doar unul… dar
tu ai crescut încă trei aşa ca mine.
Ştiu cât de greu ţi-a fost să-ţi părăseşti părinţii,
ştiu şi cât te-ai chinuit cu liceul fiindcă nu aveai
bani, ştiu că nu aveai tot ce îţi doreai…
Ştiu că ai avut o copilărie zbuciumată şi că şi tu ai
rămas fără tată…
Şi mai ştiu şi că din cauza vieţii pe care ai
dus-o, tu te străduieşti să ne oferi totul, să nu
lipsească nimic… Şi totuşi, îmi pare rău că nu mai
ai timp de tine… nu mai vrei să ai timp de tine, iar
mie îmi pare rău că nu pot fi aşa cum te aştepţi.
Îmi pare rău că nu am avut timp niciodată.
Ştiu că niciodată nu poţi fi supărată pe mine,
dar vreau să ştii că dacă ţi-am greşit cu ceva, îmi
pare rău!

Mama mea este o persoană foarte
bună la suflet. Nu numai că ne iubeşte pe
mine sau pe fraţii mei, dar ea ajută pe
orişicine cu ce poate. Are un suflet foarte
bun.
Mama pe mine mă iubeşte foarte mult,
cu toate că uneori o mai supăr şi pentru asta
îi mulţumesc din toată inima că mă iartă
mereu.
Orice mamă, când pleci la şcoală, îţi zice
să fii cuminte, să iei note bune, dar mama
mea ştie că eu sunt cam obraznic şi îmi zice
mereu să fiu cuminte şi atent la ore. Acesta e
cel mai bun îndemn: îmi dă energie pe toată
ziua, dar mă şi calmează.
Eu îi mulţumesc mamei că a avut grijă
de mine şi că încă mai are, şi pentru că mă
îndeamnă mereu să fac lucruri bune, să las
loc de „bună ziua“ pe unde mă duc.


Mihalache Marian, clasa a VIII-a
Coorodonator, prof. Ciosu Elena

10

Dragoste de mamă
Mamă! Îţi mulţumesc că mă iubeşti atât de mult! Fără dragostea ta, pe care mi-ai
oferit-o din clipa în care m-ai născut, nu aş fi putut trăi. Chiar dacă eu te mai supăr, tu mă ierţi. O
mamă îşi iartă copilul, indiferent câte supărări îi face acesta…
Mamă, faci atâtea lucruri pentru mine, atâtea sacrificii, iar eu uneori te dezamăgesc. Şi pentru
asta îţi mulţumesc, pentru lucrurile frumoase şi pentru sacrificiile făcute pentru mine.
Când plec la şcoală, văd cât de grijulie eşti. Nu multe mame au grijă atât de mare pentru copiii
lor. Chiar dacă ne vom despărţi, tu vei rămâne mereu mama mea, iar eu mereu copilul tău.
Mamă, eu ştiu că orice voi face, mereu mă vei iubi şi mă vei ierta pentru toate supărările pe
care ţi le voi pricinui.

Mamă, îţi mulţumesc mult şi te iubesc!
Dobrovăţ Cristina-Maria, clasa a VIII-a

Dragă mamă,
Mulţumesc că m-ai îndrumat pas cu pas de când m-ai născut.
Îmi amintesc cum mă ţineai de mână şi mă duceai încet la grădiniţă, iar mai târziu, cum
m-ai învăţat să scriu cu atâta răbdare! Când am intrat prima dată în grădiniţă, chiar dacă îmi era frică,
tu m-ai dus. După ce terminam orele, tot tu mă aşteptai şi mă duceai acasă, ţinându-mi ghizdanul.
Când am intrat la şcoală, tu mă ajutai în fiecare zi să îmi fac temele, chiar dacă eu uneori
vroiam să stau mai mult la televizor, să mă uit la desene animate. Ai avut răbdare cu mine şi m-ai
învăţat ce trebuie. M-ai ajutat de fiecare dată când nu ştiam, explicându-mi ce e bine şi ce e rău.
Atunci când greşeam, tu nu mă certai, ci îmi spuneai cu blândeţe ce să fac.
Dragă mamă, îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat de bine şi pentru tot ce mi-ai spus că
este rău.
Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit şi pentru că nu ai spus niciodată „nu“ atunci când
mi-am dorit ceva.
Îţi mulţumesc pentru clipele când mă aşteptai în fiecare zi să ies de la grădiniţă şi mă
aduceai acasă.
Îţi mulţumesc pentru că ai avut răbdare să învăţ să scriu şi să socotesc.
Când ai venit să mă vezi la prima mea serbare, am fost atât de emoţionat să te văd în public!
Când am coborât de pe scenă, erai tot acolo. Eram atât de fericit să te văd printre celelalte mame!
Tot timpul ai venit la serbările mele şi m-ai felicitat! De fiecare dată ai fost lângă mine când
am avut nevoie şi de aceea îţi mulţumesc!
Îţi mulţumesc pentru că m-ai îndrumat de când am fost mic şi până acum şi pentru că
încă o mai faci, dându-mi sfaturi bune. Dacă tu nu ai fi, eu nici măcar nu aş fi existat. Tu ţi-ai pus o
amprentă decisivă asupra formării personalităţii mele.

Te voi ajuta mereu atunci când mi-o vei cere.
Îţi mulţumesc!
Dumitru Ionuţ-Constantin, clasa a VIII-a
11

Mamă

Mamă

Îţi mulţumesc, mamă, că m-ai născut.
Mi-ai oferit viaţă şi pentru asta îţi voi fi
recunoscător în veci şi pururi.
Îmi oferi dragostea de care are nevoie orice
copil şi îmi faci zilele fericite cu glasul şi chipul
tău. Sunt un copil nu tocmai cuminte şi câteodată
te fac chiar şi să suferi, dar tu nu încetezi
niciodată să mă iubeşti şi să-mi oferi tot ce am
nevoie. Oamenii pot spune orice la adresa ta,
însă eu ştiu că tu eşti lumina ochilor mei. Dacă tu
nu ai mai fi, nici eu nu voi mai exista. Voi fi o
stafie umblătoare pe pământ, nu voi avea niciun
ţel în viaţă. Tu eşti îndrumarea, fericirea mea. Cu
tine mă simt ca fiind stăpânul lumii. În orice
situaţie eu voi avea şansa să te ajut, chiar dacă tu
nu-mi vei cere asta. Eu ştiu întotdeauna când eşti
fericită sau tristă, chiar dacă chipul tău nu o
arată.

Mami! Mi-e dor să ne dăm împreună
cu sania şi să facem prăjituri. Mi-e dor de clipele
în care petreceam mult mai mult timp împreună.
Tu ai fost primul cuvânt pe care l-am pronunţat
şi probabil că va fi şi ultimul.
Îţi mulţumesc că datorită ţie am mulţi
prieteni. Tu ai fost lângă mine din prima clipă
când m-ai născut şi nimeni nu te-ar putea înlocui.
Ţi-ai câştigat importanţa şi locul în inima mea
care tânjeşte la micile lucruri pe care acum nu le
mai putem face. În majoritatea scenelor din
copilărie apari tu şi am urât clipele când îţi
curgeau lacrimi sincere pe ascuns, iar eu te luam
în braţe şi începeai a râde, spunând că sunt
lacrimi de fericire.
Îmi iubesc foarte mult mama, ca orice
copil, şi mereu am să o respect. Îţi mulţumesc
foarte mult, mamă, pentru frumoasele clipe
petrecute împreună!

Îţi mulţumesc că eşti mama mea şi
mă simt de parcă aş înota printre stele,
aş ţine lumea în braţe când mă
îmbrăţişezi sau când îmi spui: „Bravo,
fiule!“.

Îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat
singură şi mi-ai dăruit doi fraţi pe care îi
iubesc foarte mult!
Rusu Marina, clasa a VIII-a

Crudu Alexandru-Petru, clasa a VIII-a

12

Mamă
Dragă mamă, ai fost alături de mine de la naştere şi până am făcut primii paşi. Până şi
prima zi când am mers la grădiniţă a fost o zi destul de grea, deoarece nu suportam să stau departe de
tine.
După ce am crescut mai mare, am început să plec pe alţi copii, iar tu mă căutai peste tot, cu o
frică în suflet să nu fi păţit cine ştie ce.
Îţi mulţumesc foarte mult pentru că ai fost alături de mine în toate clipele vieţii, dar şi eu îmi
doresc să stau lângă tine cât timp mai este posibil, deoarece viaţa din ziua de azi este foarte grea. Cu
toate acestea, eu simt că încă mai am nevoie de sprijinul tău, pentru că singur nu pot face faţă
provocărilor vieţii.
Prăjescu Andrei-Mihai, clasa a VIII-a

Mamă, îţi mulţumesc
Mamă, eu îţi mulţumesc pentru toată
dragostea pe care mi-ai oferit-o până acum. De
fiecare dată când am căzut, tu m-ai ajutat să mă
ridic. Pentru asta îţi mulţumesc.
Tu, mamă, pentru mine eşti cea mai bună
persoană pe care am întâlnit-o şi, de fiecare dată
când am avut nevoie de ceva, tu întotdeauna
mi-ai oferit.
Nu toţi copiii au ceea ce am eu. Mulţi copii
m-au întrebat de ce tu, mamă, îmi oferi tot ce
vreau, deşi nu învăţ aşa bine. Dar tu, mamă,
mi-ai oferit toate astea pentru că mă iubeşti.

De aceea, îţi mulţumesc!

Dragă mamă,
Îţi mulţumesc în primul rând că mi-ai
dat viaţă şi că eşti mereu lângă mine.
O mamă are de muncit foarte mult pentru a
te creşte mare şi unii nu apreciază acest lucru,
crezând că s-au născut deja mari. Când ai o
problemă, mama îţi dă mereu un sfat bun şi
mereu te scoate din încurcătură. Sunt şi mămici
rele care îşi duc copiii la orfelinate, îi lasă pe
stradă sau, în cel mai rău caz, îi omoară.

Îţi mulţumesc, mamă, că m-ai
crescut mare şi că mi-ai dăruit tot ce am
vrut!
Pribagu Gabriel, clasa a VIII-a

Popa Alin-Constantin, clasa a VIII-a
13

Scrisoare mamei

Dragă mamă,
În această zi plină de splendoare, eu îţi mulţumesc pentru tot
ce mi-ai dăruit pe parcursul acestor ani. Ştiu că a fost foarte greu să ai grijă de
mine şi de sora mea şi de aceea te apreciez foarte mult.
Îţi mai aduci aminte când eu tot timpul stricam lucrurile preţioase din
casă, iar tu mă iertai? În acele momente mă simţeam prost, căci ştiam cât de mult
contau acele lucruri, deşi nu mă puteam abţine. Chiar dacă şi acum eu fac
nenumărate greşeli, tu mă ierţi şi nu mă pui să le repar.
Mai ţii mine când ţi-am dăruit prima floare? Ai fost foarte fericită
văzându-mă atât de mică, în mână cu o floricică aproape ofilită. Acum ştiu că
pentru tine nu a contat ceea ce ţi-am dăruit, ci intenţia mea.
Ţi-a fost greu să mă îngrijeşti, deoarece am fost şi sunt o fire
încăpăţânată. Dar, chiar şi aşa, nu m-ai lăsat deoparte. Eu cred că o scrisoare sau
un cadou nu este suficient pentru a ierta aceşti ani chinuiţi de mine.
Aş vrea ca timpul să ne ofere din nou libertatea pe care am trăit-o
atunci când mergeam împreună la grădiniţă, iar tu mă ţineai de mână! Aş da orice
să pot da timpul înapoi, să mă mai joc mereu cu sora mea, să ne plimbăm prin
florile albe şi prin zăpada cristalină!
Aş vrea ca fericirea să predomine tot timpul în sufletele noastre, pentru
a nu mai avea atâtea griji! Amintirile noastre nu se vor sfârşi niciodată, pentru că
le avem aşezate cu drag în suflet! Iubesc zilele de week-end, când toţi luăm micul
dejun împreună şi nimic nu ne lipseşte de pe masă!
Cu toate că mie nu îmi place să fac anumite lucruri, până la urmă tot le
fac, din două motive: pentru că trebuie făcute şi pentru a te mai scuti de alte
treburi, fiindcă-mi eşti unica mea mamă minunată!
Mamă, îţi mulţumesc pentru că exişti! Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă
şi, mai ales, pentru că faci orice pentru a-mi fi viaţa mai uşoară, chiar dacă eu îţi
mai greşesc.
Îmi voi aduce mereu cu drag aminte de zilele nesfârşite în care mă ţineai
de mână şi mă îndreptai spre şcoală. N-am să uit niciodată acele momente pline de
entuziasm şi de fericire infinită: mii de zâmbete pe faţa mea, bucuria şi energia de
a mă juca şi de a mă şti ocrotită!
Tot ce ştiam atunci era să mă bucur, să râd după fiecare căzătură,
lovitură, plânset, să împart totul cu ceilalţi copii, să mă joc cu ei, să dăruiesc
zâmbete şi bucurii tuturor!
Am avut şi am o copilărie fericită şi pentru asta îţi mulţumesc! Încă
nu ştiu ce sunt problemele, suferinţa, durerea, ura, invidia. E o viaţă colorată,
pictată în culori calde şi deschise. Nimic nu mi-a lipsit. Toată dragostea ta mi-ai
oferit-o şi pentru asta îţi mulţumesc!
Te iubesc din toată inima!
Cu drag, fiica ta, Roxana
14

CUM VĂD COPIII LUMEA DE AZI
IMPORTANŢA FAMILIEI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII UNUI
COPIL

Familia este cel mai important element din viaţa ta, care nu trebuie să lipsească. Fără
familie nu exişti, ea îţi oferă dragostea, protecţia şi educaţia de care ai nevoie. Familia este primul
lucru pe care îl iubeşti şi pe care nu îl poţi urî.
Pentru mine, ea – cu bune, cu rele – semnifică o mare parte din mine. Fără familie poate nici
nu mai eram acum. Mama este cea care are grijă de tine, care te învaţă lucruri noi.
Mama mea m-a învăţat să merg, să vorbesc, să iubesc, să nu urăsc. Sunt unele lucruri pe care
doar mama le poate face.
Tata este cel care mi-a oferit şi încă îmi oferă adăpost, protecţie, multă iubire şi ar face orice
ca să îmi fie bine.
Împreună cu ei am crescut, am avut grijă unul de altul. Datorită lor sunt mai puternică şi ştiu
că mereu vor fi lângă mine, indiferent unde m-aş afla.
Fără familie nu aş însemna nimic. Ei mi-au creat copilăria. Cu bune, cu rele – ei mă
reprezintă. În viaţa unui copil, familia pune accent cel mai mult pe creşterea lui. Cum e familia, aşa e
şi copilul. Nu sunt de ajuns cuvintele pentru a descrie cât de importantă este familia.

În familie, în urma unor certuri, cel
mai mult au de suferit copiii. Aceştia rămân chiar
traumatizaţi de aceste întâmplări şi asta se
întâmplă destul de des.
În formarea personalităţii unui copil este
importantă cel mai mult familia. Ea este cea care
te îndrumă spre fapte bune sau, contrar, spre
fapte rele. Iubirea unei mame sau a unui tată
definitivează creşterea unui copil. Când un copil
este trist, în majoritatea cazurilor este din vina
familiei. Pentru creşterea unui copil este nevoie
şi de o mamă, şi de un tată, deoarece unul singur
nu îi poate dărui dragostea celui lipsă.
Un copil este cel mai frumos dar de la
Dumnezeu. Un copil este bucuria întregii familii.
Dacă familia nu îi oferă dragostea necesară,
valorile morale şi multe altele, copilul se apucă
de lucruri pe care nimeni nu şi le-ar putea
imagina. De exemplu, se apucă de fumat, de băut
şi nu se mai gândeşte la ceea ce se va întâmpla în
viitor cu el.
Familia are cea mai mare contribuţie la
formarea pozitivă sau negativă a personalităţii
unui copil.

Familia în viaţa unui copil
În ziua de azi familia este cel mai
important lucru din viaţa unui copil, deoarece,
dacă nu este învăţat unele valori morale de
către familie, nu le va mai învăţa niciodată.
Şi comportamentul copiilor se formează
tot în familie, deoarece ceea ce vede aici cât
este mic, asta va face şi el la rândul lui.
Depinde de lucrurile pe care le vede, dacă sunt
lucruri bune sau rele.
Încă de mic, copilul trebuie să se adapteze
vieţii de azi, pentru că mai târziu îi va fi greu
sau chiar imposibil să se obişnuiască. Lumea
este foarte rea şi bârfitoare, iar dacă copilul nu
este învăţat să se ferească de aceste lucruri, nu
va supravieţui provocărilor de azi.
După părerea mea, copiii din ziua de
azi se maturizează mult prea repede, iar acest
lucru se datorează părinţilor, care le oferă prea
multă libertate.
Prăjescu Andrei-Mihai, clasa a VIII-a
16

Importanţa familiei în formarea
personalităţii unui copil constă în ajutorul,
încrederea, bucuria şi, mai ales, iubirea oferită
de aceasta aşa cum nimeni niciodată nu ţi-o va
putea dărui.
Personalitatea unui copil se formează în
mediul în care locuieşte. Dacă familia, părinţii
lui sunt indiferenţi, beau sau se droghează şi se
ceartă mereu, atunci copilul se va dezvolta,
maturiza mult mai repede, majoritatea având
tendinţa de a se sinucide sau de a-şi urma
părinţii (să bea sau se drogheze la rândul lui).
Neştiind ce e bine şi ce e rău, acest copil,
copilul de azi, va fi criminalul sau hoţul de
mâine. Aceşti copii trebuie ajutaţi, mulţi dintre
ei cred că sunt neînţeleşi. Nu! Nu sunt
neînţeleşi, doar cred că cei din jur nu le acordă
importanţă, sunt indiferenţi. Viitorul lor
depinde de mediul în care trăiesc. Însă mai
există şi acei copii care se ridică cu ajutorul
celorlalţi.
Dacă familia sa este una normală, în
sensul de grijulie, comunicativă, deschisă,
prietenoasă, atunci şi copilul va avea o
dezvoltare normală. Însă nu toţi o să-şi urmeze
părinţii. Unii pot deveni total invers, datorită
excesului de binefacere. Aceştia profită de
bunăvoinţa părinţilor şi încep să-şi facă de cap.
Dar nu toţi procedează aşa, majoritatea care se
dezvoltă într-o asemenea familie sunt educaţi,
prietenoşi, cu capul pe umeri.
Personalitatea copiilor depinde mai întâi
de familie, familia având cea mai mare
importanţă, deoarece niciodată nu te va lăsa la
greu. Va fi alături de tine, indiferent de situaţie.
De aceea trebuie apreciată familia.

Din punctul meu de vedere, este
important ca o familie să „îşi bage nasul“ în
formarea personalităţii unui copil. Dar nu
întotdeauna.
De exemplu, eu cred că învăţătura ce ţi-o dau
cadrele didactice la şcoală, nu poate fi egalată cu
educaţia ce ţi-o dau părinţii lacomi, răutăcioşi etc
etc.
Dacă ai o familie de cămătari, ar trebui, din
punctul meu de vedere, ca părinţii să nu îşi
îndrume copiii să practice aceeaşi meserie şi să
facă acelaşi păcat ca şi ei. Din contră, ar trebui să
le spună că nu e bine ceea ce fac şi chiar să renunţe
la această „meserie“ bunăoară, să opteze pentru o
slujbă normală, unde se munceşte pentru bani
curaţi.
Sunt cazuri în care părinţii spun că educaţia
dată la şcoală copiilor lor a stricat educaţia dată de
ei. Total greşit! Profesorii încearcă să îndrepte de
fapt, greşelile de comportament adoptate de copii
de la… proprii părinţi.
Deci, într-un final, este mai bine să educi
copiii la şcoală într-un mediu armonios, deoarece
unii părinţi nici nu îşi dau interesul să-şi educe
proprii copii aşa cum trebuie, în timp ce profesorii
fac acest lucru cu dragă inimă, ştiind că datorită
lor, copiii educaţi de ei vor ajunge mai departe în
viaţă.

Importanţa unei familii constă în viaţa de zi cu zi. Nu poţi trăi fără o familie care să te
susţină sau să-ţi dea o părere despre ceea ce faci sau despre ceea ce nu trebuie să faci.
Familia este cel mai frumos lucru din viaţa fiecărui om sau chiar şi a unui animal. Dacă nu ai o
familie, poţi spune că trăieşti degeaba.
Familia este importantă să ducă viaţa mai departe, să formeze o altă viaţă. Familia este
importantă în multe părţi ale problemei: fără nu poţi exista.
Să trăiesc o viaţă întreagă singur, fără o familie alături şi fără să am copii, asta nu se cheamă
viaţă!
17

Importanţa familiei constă în
educaţia dată unui copil. Pentru ca acesta să
fie bine crescut, el nu trebuie să fie atât de
răsfăţat, din punctul meu de vedere.
El face tot ce vede la părinţii lui – dacă
aceştia vor vorbi frumos şi el, de asemenea,
va vorbi frumos. Cea care este cea mai
apropiată de sufletul copilului şi are un rol
deosebit este mama. Şi tatăl este important,
dar copilul este mai bine educat de o mama.
Aceasta ştie cum să-i vorbească, cum să-i
explice.
Importanţa familiei nu constă doar în
educaţie, ea se mai bazează şi pe sprijin, pe
încredere, dar, mai ales, pe iubire. Părinţii
trebuie să aibă încredere în copiii lor şi
săsprijine foarte mult atunci când aceştia au
nevoie, să le fie mereu aproape.
Chiar dacă unii copii nu au o
asemenea şansă la viaţă, la educaţie, la
iubire, şi lor ar trebui să li se dea o şansă
pentru o viaţă mai bună.
Dobrovăţ Cristina-Maria, clasa a VIII-a

În familie, un copil învaţă din primii ani
de viaţă cum să se comporte în societate.
De exemplu, dacă în familia lui părinţii sunt
răi cu el, se ceartă, înjură şi îl vor bate pe copil,
acesta, la rândul lui, va face aceleaşi lucruri cu
copiii lui, cu nevasta lui şi nu va fi primit în
societate.
Dar dacă de la bun început părinţii îl învaţă pe
copil de bine, îl duc la biserică, îl răsplătesc dacă
face ceva bun şi nu îl ceartă de fiecare data când
face ceva rău, ci îl mai şi învaţă, el va fi bun cu
copiii lui, cu toată familia şi va fi bine văzut în
societate.
În familie, aşa cum bine se spune, cei şapte
ani de acasă sunt foarte importanţi în formarea
personalităţii unui copil.
În concluzie, cine îl va învăţa pe copil ce
este bine, el va face binele, iar cine nu, va avea un
copil care va face foarte mult rău.
Dumitru Ionuţ-Constantin, clasa a VIII-a

18

Mesaj dur pentru liceeni
Ce aş dori să fac în viaţă?
Toată lumea trebuie să fi auzit îndemnul: „Urmează-ţi visul!“. Acest îndemn este
enorm de semnificativ în ceea ce priveşte viaţa ta socială.
Nu lăsa pe nimeni să te influenţeze în a face ceva ce nu-ţi place, iar apoi să-ţi pară rău toată
viaţa. Mai bine este să faci ceea ce îţi place ţie să faci şi să nu prea ţii cont de opinia celor din jurul
tău, care poate fac asta dinadins, doar să nu-ţi poţi împlini visul.
Şcoala gimnazială este o etapă destul de importantă în viaţa unui om. Aici nu ai de făcut nicio
alegere: nu-ţi poţi alege dirigintele, clasa, profesorii, materia preferată. Trebuie să înveţi la toate
materiile în aceeaşi măsură, astfel încât, la sfârşitul clasei a VIII-a, să poţi absolvi cu o notă mare şi
să poţi merge la liceul dorit.
La liceu însă, se schimbă situaţia. Ai dreptul să mergi la un profil la care se predă materia ta
preferată, dar asta doar dacă ai media potrivită. Odată ajuns la liceu, multă lume spune că nu mai
este nevoie să fii cu bun-simţ faţă de profesori, că poţi chiuli, că poţi să nu-ţi mai faci temele şi să te
duci să stai în bancă la fel ca bibeloul. Total greşit! Vrei să se aleagă praful de viaţa ta? Vrei să
ajungi în punctul de a cerşi mai târziu sau să dormi pe străzi doar din cauză că nu ai rezistat patru
ani să stai cuminte şi să înveţi?
Atunci nu învăţa şi o să vezi unde o să ajungi. Nu spune nimeni să fii as la toate. Poate nu te
pricepi la matematică, dar te pricepi foarte bine la engleză. Poţi urma un profil filologic. Pentru
toate există o soluţie, nu degeaba se spune „Să nu spui niciodată, niciodată“.
Multă lume nu-şi dă seama cât de importantă este educaţia dată de şcoală şi cei şapte ani de
acasă. În ziua de astăzi nu poţi fi nici măcar femeie de serviciu fără liceul absolvit. Puneţi-vă capul
pe umeri şi, de fiecare dată când nu vreţi să
învăţaţi sau aveţi chef de chiulit sau de orice
alt fel de prostie, imaginaţi-vă pe voi peste ani,
cerşind pe stradă. Aşa, poate, o să vă răzgândiţi.
În legătură cu viaţa socială din „curtea
liceului“, fii foarte atent în privinţa prietenilor
tăi. Ai grijă să nu pară dubioşi, căci uneori îţi
pot distruge viaţa. Te pot împinge să devii
dependent de unele lucruri…
Deci, sfatul meu este să vă ţineţi de şcoală,
căci fără ea, nu vă puteţi îndeplini visele. Şi
pentru cei ce spun „Abia aştept să scap de
şcoală!“ sau „M-am săturat de atâta învăţat!“,
să vă comunic că sunt alţi copii care de
abia aşteaptă să vină la şcoală, dar n-au
posibilităţi. Bucuraţi-vă că părinţii voştri
încearcă pe cât posibil să vă ţină la şcoală!
Aşa că… ce aţi dori să deveniţi în viaţă?
Delincvenţi? Cerşetori? Drogaţi? Alcoolici?
Astea nu sunt meserii. Ţineţi-vă de carte şi
veţi ajunge să vă împliniţi visul!

19

Împărăţia zeilor
Reportaj literar realizat de Codreanu Ioana-Codruţa,
clasa a VII-a

 Vacanţa asta am fost plecată foarte mult şi m-am distrat, însă, deşi nu prea am stat o clipă,
am învăţat multe de la oamenii pe care i-am cunoscut.

Când mergeţi pe teren accidentat, vă dau un sfat: nu purtaţi sandale!!! O să
vă loviţi fără să vă daţi seama, iar a doua zi dimineaţă o să aveţi o surpriză în
felurile cele mai neplăcute.
Drumul la Cheile Turzii m-a ajutat să mă descopăr pe mine. Felul în care totul
se completează... cum bătrânii munţi şi natura blândă, dar cu o urmă de sălbăticie
rămasă în nuanţele ei, convieţuiesc timp de sute de ani... mă face să mă gândesc că
legătura dintre ei este mai mult decât temporară... sau există doar în acel moment…
ci este eternă... şi va exista chiar şi după ce noi nu vom mai fi.

In timp ce râul îşi urma cursul agale, după o viaţă lungă pierdută în negura
vremii, florile împânzeau poteca încercând să îmblânzească imaginea sălbatică a
munţilor falnici ce te duceau cu gândul la castelele de odinioară prin vârfurile lor de
piatră.
Locul unde cândva a fost împărăţia măriţilor zei din antichitate, acum este
străbătut de omul muritor care, doar dacă priveşte atent, poate observa urmele lăsate
de zei în stâncă, în culorile florilor şi în apele râului.

21

La Salina Turda, ei bine… e altă
poveste. După ce am intrat, am coborât
foarte mult, până la un punct în care am
simţit că am ajuns în mijlocul pământului.
Felul în care cascada de sare solidificată
asemenea gheţii, pare că se revarsă la
infinit, îţi dădea un sentiment de
admiraţie eternă faţă de maestrul creator
al acestei opere. Formele create prin
solidificarea cristalelor de sare te
transportau într-un palat de gheaţă din
centrul Pământului.
Printre turnuleţele de nea şi sălile cu
coloane infinite de omăt argintiu de care
erau prinse torţe ce făceau că încăperile să
fie luminate de culorile jucăuşe, iarna se
ascunde pe timpul verii toride.
In lăcaşul acela de sare te simţeai rupt
de lume, într-un oraş complet uitat şi rece
al tărâmului de sare: Natura e cel mai
mare artist.

22

Grădina Botanică e un adevărat paradis: florile s-ar părea că au fost pictate
de zâne micuţe ce se ascund de vederea oamenilor care, dacă ar crede în ele, poate ar
putea, în timpul nopţii, să le vadă zborul; copacii uriaşi în sere tropicale, giganţi,
colosali, se întrec unul pe altul încercând să te surprindă: unul prin mărime, altul prin
culoarea scoarţei, prin fructele lor sau chiar prin florile parfumate, însă lupta a fost
deja câştigată de către un stejar falnic şi bătrân din curte.
Afară de a vizita o frumoasă grădină japoneză, unde cuvântul „armonie“
este pe primul loc indus de clipocitul apei, până la marele grădini romanice unde
statuetele îţi impuneau un aer solemn.
In centrul grădinii, diferite vegetaţii erau expuse: plante de gheaţă din
îndepărtata şi artica Siberie, flori otrăvitoare din sălbatica Junglă Amazon şi rara
vegetaţie din măreţi i Munţi Himalaya.

23

Clujul… e un oraş care combină arhitectura medievală cu cea
modernă, creând astfel o aură modernă cu un iz de vechime.
Privind casele şi construcţiile vechi, mă întorceam în timp, la
perioada medievală când, se poate spune, Clujul a fost superb.

Parcurile şi grădinile nu lipseau nici ele din decor şi, pe căldura aceea
înăbuşitoare, era o adevărată binecuvântare să poţi sta la umbra unui
copac şi să te relaxezi.
Bisericile în stil gotic completau peisajul prin stilul lor fin şi elegant
ce contrastau cu clădirile din jurul lor.

24

La Cota 2000 de la Sinaia peisajul era divin:crestele înzăpezite ale
munţilor străpungeau plapuma de nori, în timp ce suflul puternic al
vântului mătura totul în cale.
Acolo sus, iarna îşi face simţită prezenţa pe tot parcursul anului, însă
în asta constă farmecul acelui loc desprins din poveşti.
Fiind aproape de nori, şi privind în jurul tău, te simţi rupt de realitate
şi nu doreşti nimic altceva, decât să stai să veghezi pentru eternitate acel
peisaj unic prin frumuseţea lui, la fel ca bătrânii munţi ce-şi duc veacul
privind cum totul se schimbă în jurul lor.

25

Arhitectura castelului Peleş este o combinaţie dintre stilul gotic şi o fărâmă de stil
contemporan, păstrat foarte bine şi funcţionează ca reşedinţă de vară pentru rege.
Tablourile fin pictate şi cu migală, statuetele sculptate în cel mai elegant mod posibil,
biblioteca surprinzător de variată, cu o gamă largă de cărţi şi cu o ieşire secretă ascunsă în
spatele unor rafturi cu cărţi, sala armelor cu piese unice, frumoasa sală cu oglinzi din podea
până în tavan, ce îţi dădea senzaţia de spaţiu nemărginit, împreună cu grădina cu statui, nu
sunt nici măcar un sfert din minunatul castel desprins parcă din legendele de mult pierdute.
Grădina cu statuete te răpeşte în mod inevitabil: copacii, ce o înconjoară, tremură la
cea mai mică adiere a vântului; glasurile blânde ale păsărilor povestesc istoria castelului
transmisă din generaţie în generaţie; munţii înconjoară mirificul castel şi îl veghează în somnul
lor de secole, iar... pentru a ajunge în această lume paralelă… un singur drumeag urcă la deal şi
îi călăuzeşte pe vizitatorii curioşi să vadă castelul ce şi-a păstrat splendoarea, chiar dacă timpul
a trecut nemilos de repede.

26

CE ALEGEM – CARTEA
SAU FILMUL?
Charles Dickens

Marile speranţe
Diferenţa între carte şi film este de la cer la pământ.
În primul rând, în carte căminul băiatului este într-o fierărie, iar în film este într-o pescărie.
În carte Pip se întâlneşte cu criminalul într-un cimitir, iar în film, pe plajă, când acesta se
plimba şi făcea desene.
În carte pleacă la Londra pentru a primi o educaţie de gentleman, iar în film, pentru desenele
sale.
În carte se aminteşte că Estella este fiica puşcăriaşului care s-a întâlnit cu Pip, iar în film nu.
În carte autorul ne prezintă şi cine i-a provocat durerea „domnişoarei“ Havisham, iar în film nu. Tot
în carte Abel este dus la închisoare şi acolo se stinge înainte să îşi ispăşească pedeapsa, iar în film
acesta este omorât de faţă cu Pip într-un metrou.
Dumitru Ionuţ-Constantin, clasa a VII-a
Coordonator, prof. Palade Mădălina
Marile speranţe este un roman scris de Charles Dickens, scriitor englez, între 1860-1861.
Această poveste urmăreşte evenimentele ce i se întâmplă unui băiat pe parcursul maturizării acestuia,
când are loc şi răzbunarea unei femei foarte bogate ce fusese părăsită tocmai la altar.
Pe baza acestei cărţi a fost realizat un film foarte interesant, deosebit, dar din punctul meu de
vedere, nu e mai palpitant decât romanul ce te face să te simţi acolo, trăind emoţiile alături de
personajul principal. Filmul nu arată nici jumătate câte poţi „vedea“ în carte. În carte sunt câteva
elemente în plus sau diferite de film, cum ar fi: nume, locuri, întâmplări şi chiar lucruri.
Filmul se bazează mai mult pe acţiune, pe când cartea le are pe toate: acţiune, dragoste şi puţină
dramă.
In film personajul principal apare cu numele de Finn Bell, iar în carte cu numele de Philip Pip.
Personajele secundare au nume diferite în film faţă de carte, cum ar fi acest exemplu: mama adoptivă
a Estellei apare în carte sub numele de domnişoara Havisham, iar în film domnişoara Dinsmoor.
O altă comparaţie constă în faptul că Finn în film se întâlneşte cu evadatul lângă un cimitir, iar
în carte într-o mlaştină. Un element nespecificat în film este ceasul stăpânei care se oprise la ora
nouă, când fusese părăsită la altar. Casa stăpânei este prezentată foarte diferit în film faţă de carte.
Povestea acestor doi tineri, Estella şi Finn, plini de speranţe este una de iubire, dar şi de răzbunare,
speranţă şi învăţătură de minte.
Marile speranţe este o poveste de viaţă în care eroul a luptat pentru ce-a visat şi-a iubit
mereu!
Rusu Marina, clasa a VII-a
Între film şi carte sunt câteva deosebiri. În filmul făcut după cartea scrisă de Charles
Dickens, pe băiatul care la început era strigat pe numele Fin, în carte numele lui este Pip, pe numele
de botez Philip
Filmul ne arată că Fin cu sora şi unchiul trăiesc în Florida, iar din carte aflăm că aceştia
trăiesc la marginea unui orăşel din Londra.
Momentul care i-a remarcat viaţa lui Pip se întâmplă diferit în film faţă de carte: în film,
evadatul nu iese din mlaştina unui cimitir, aşa cum scrie în carte.
Ceasul bătrânei care a fost părăsită la altar s-a oprit la ora nouă în carte, iar în film nu este
prezentat acest moment.
Matei Dragoş, clasa a VII-a
27

FILM:
1. Finn Bell este un băieţel care trăieşte
împreună cu sora sa Maggie şi cumnatul său
Joe.
2. Lui Finn îi place să picteze şi visează că va
deveni artist.
3. Finn întâlneşte un deţinut evadat în
apropierea unui fluviu.
4. Băiatul este trimis din când în când la
domnişoara Nora Dinsmoor,unde o întâlneşte
pe Estella.
5. În ciuda avertismentelor domnişoarei
Dinsmoor, Finn se îndrăgosteşte de Estella.
6. Domnişoara Dinsmoor este o bătrână ţicnită.
7. Finn începe să-şi facă planuri: să picteze
pentru bogătaşi şi astfel să se bucure de
libertate şi de dragostea Estellei.
8. Finn se afirmă în viaţă artistică a New Yorkului şi crede că o va câştiga pe Estella.
9. În final, Estella are un copil de care Finn află
într-un târziu.
10. Şi mai află că acea fetiţă este a lui.

CARTE:
1. Philip Pirrip este un băieţel care trăieşte
împreună cu sora sa, doamna Joe sau Gargery, şi
cumnatul său Joe.
2. Pip visează să devină ucenicul lui Joe în
fierăria lui.
3. Pip întâlneşte un deţinut evadat în apropierea
unei mlaştini.
4. Băiatul este trimis din când în când la
domnişoara Havisham,unde o întâlneşte pe
Estella.
5. Ceasul domnişoarei Havisham s-a oprit la ora
9, când mirele nu a mai sosit.
6. Domnişoara Havisham îl sfătuieşte pe Pip să o
iubească pe Estella.
7. O veste neaşteptată îl pătrunde pe Pip.
8. Avocatul Jaggers îl înştiinţează că va intra în
posesia unei averi frumuşele şi că este dorinţa
binefăcătorului că băiatul să devină un
gentleman.
9. La Londra, Pip, numit de prietenul său Herbet
Pocket, Handel, începe o viaţă nouă, convins că
binefăcătorul lui este domnişoara Havisham.
10. Când Pip află că binefăcătorul lui este de fapt
evadatul întâlnit în mlaştină, avu un sentiment de
silă, apoi unul de recunoştinţă faţă de el.
11. Când evadatul era pe patul de moarte în
închisoare, Pip îl înştiinţă că fiica lui, Estella
trăieşte.
12. Mama ei este menajera domnului Jaggers,
Molly, care cu mult timp în urmă înfăptuise o
crimă din gelozie.
13. Estella fusese adoptată de domnişoara
Havisham pentru a-şi înfăptui răzbunarea.
14. Condamnările lui Abel Magwitch (evadatul)
se datorau lui Compeyson, cel care nu a sosit în
ziua nunţii domnişoara Havisham.
15. In final, Estella rămâne prietenă cu Pip.
Ghineţ Andrei, clasa a VII-a

28

FILM:
1) numele: Finn;
2) întâlnirea cu fugarul: în mare;
3) s-a urcat în barcă de frică;
4) a furat mâncarea, dar nimeni nu l-a văzut;
5) anotimpul filmului: vara;
6) ultima întâlnire cu fugarul: venirea
poliţiştilor, iar acesta a sărit din barcă;
7) Finn a văzut arestarea fugarului la
televizor;
8) la domnişoara Havisham, Finn a jucat cărţi
cu Estella;
9) sărutul dintre Finn şi Estella: în timp ce
Finn bea apă;
10) domnişoara Havisham nu purta nimic pe
cap;
11) plecarea lui Finn la Londra: singur;
12) Finn s-a întors de la Londra, iar Orlik nu
era angajat la domnişoara Havisham;
13) Finn a devenit un om foarte bogat.

CARTE:
1) numele: Pip;
2) întâlnirea cu fugarul: in cimitir;
3) s-a căţărat pe o piatră funerară de frică;
4) Pip a furat mâncarea, iar sora sa i-a spus ca
va fi bătut;
5) anotimpul cărţii: iarna
6) ultima întâlnire cu fugarul: când l-a lăsat săşi taie cătuşele în cimitir;
7) Pip a fost de faţă când fugarul a fost prins;
8) la domnişoara Havisham Pip a pictat-o pe
Estella;
9) sărutul dintre Pip şi Estella: când Estella l-a
rugat să o sărute;
10) domnişoara Havisham purta pe cap un voal
alb care, cu timpul, se îngălbenise;
11) plecarea lui Pip la Londra: cu domnul
Jaggers;
12) Orlik era angajat la domnişoara Havisham;
13) Pip a devenit un om foarte respectat: un
nobil.
Crudu Alexandru-Petru, clasa a VII-a

29

Această poveste de viaţă este una uimitoare, una în care este vorba despre iubire şi
răzbunare. După apariţia cărţii, ce este cu adevărat impresionant e că a apărut şi un film cu
acelaşi titlu, dar care mai mult pare inspirat după povestea reală, nu urmează fidel acţiunea
romanului, întrucât în film este vorba de un băieţel pe nume Finn Bell, ce locuia împreună cu sora
sa Maggie şi cumnatul său Joe. Lui Finn îi plăcea mult să picteze şi visa să devină un pictor
celebru.
Într-o noapte, Finn a întâlnit un deţinut evadat în apropierea unei ape. Deşi vorbea cam
urât cu el, Finn îi aducea apă şi hrană pe ascuns, fără ca cineva să-l vadă. Intr-o zi Maggie a
primit un telefon de la domnişoara Nora Dinsmoor în legătură cu Finn. Aceasta, fiind cea mai
bogată femeie din acel ţinut, îi ceruse lui Maggie să îl trimită din când în când pe Finn să se joace
cu fetiţa pe care nu de mult timp o adoptase. Aici Finn o întâlneşte pe Estella, o fată cu părul
blond şi lung, ochii albaştri. Domnişoara Dinsmoor îi ceru lui Finn să o picteze pe Estella şi acela
fu momentul când Finn şi-a descoperit talentul.
Toata lumea ştia că după ce a fost părăsită la altar, domnişoara Dinsmoor era puţin
ţicnită, aşa că atunci când aceasta îl avertizase să nu se îndrăgostească de Estella, Finn nu o băgă
în seamă. Deşi era foarte mic, Finn simţea o atracţie specială faţă de Estella, în timp ce ea nu ştia
ce e aceea iubire adevărată. Era ca un robot fără sentimente, care făcea doar ce îi spunea
domnişoara Dinsmoor. Estella era modul domnişoarei Dinsmoor de a se răzbuna pe bărbaţi şi
pentru a le arăta cât de dureros este atunci când iubeşti pe cineva cu adevărat şi el te părăseşte.
Finn începe să picteze pentru bogaţi, făcând tablouri ce le scotea la licitaţie în New York,
sperând astfel să o cucerească pe Estella. In final, Estella naşte o fetiţă de care Finn află mai
târziu şi care de fapt era a lui.
Având un final fericit, în carte sunt mici diferenţe de nume, locuri şi chiar de întâmplări,
întrucât aici este vorba tot despre un băieţel, de data aceasta pe nume Philip Pirrip, zis şi Pip, ce
trăieşte cu sora sa doamna Joe sau Gargery şi cumnatul său Joe. Pip întâlneşte evadatul în
apropierea unei mlaştini. Visul său este acela de a deveni ucenicul lui Joe în fierăria sa.
La fel ca şi în film, Pip este trimis din când în când la domnişoara Havisham, unde o
întâlneşte pe Estella. Un element nespecificat în film este faptul că ceasul domnişoarei Havisham
s-a oprit la ora 9, ora în care fusese părăsită de logodnicul ei Compeyson, la altar. Contrar
filmului, aici domnişoara Havisham îl sfătuieşte pe Pip să o iubească pe Estella tocmai pentru a-i
reuşi planul. Într-o zi o veste neaşteptată de la avocatul Jaggers îl anunţă pe Pip că va intra în
posesia unei averi imense din partea unui binefăcător, pentru ca el să devină un gentleman.
La Londra, Pip numit de prietenul său, Handel, începe o nouă viaţă, fiind convins că
binefăcătorul lui este domnişoara Havisham. Aflând că binefăcătorului lui era de fapt evadatul pe
care îl întâlnise în mlaştină şi nu domnişoara Havisham, Pip are un sentiment de recunoştinţă faţă
de Abel Magwich (evadatul). Când Pip află că evadatul este pe patul de moarte, îl înştiinţează că
fiica lui, Estella, trăieşte. Mama acesteia, care fusese menajera domnului Jaggers, Molly, făcuse
cu mult timp în urmă o crimă din gelozie.
In final, Pip află că Estella fusese adoptată de domnişoara Havisham pentru a se
răzbuna şi că acele condamnări ale lui Abel se datorau cel care nu a sosit în ziua nunţii
domnişoarei Havisham, iar Estella a rămas prietenă cu Pip.
Solomon Emilia-Sofia, clasa a VII-a

30

Basme cu zâne
Reportaj literar realizat de Ciuhat Ioana-Mădălina,
clasa a VII-a

Printre toate activităţile făcute de mine în această vară, am avut ocazia de a
vizita mai multe localităţi din mai multe judeţe din ţară. Aşadar, am pornit într-o
dimineaţă însorită, entuziasmată că voi călători unele dintre cele mai frumoase locuri
din ţara noastră.
Mergând pe valea Trotuşului spre izvor, am prins în obiectivul camerei o casa aşa
cum se construia în timpuri mai vechi - acoperită cu şindrilă, din lemn de brad, cu
prispă şi cu geamuri mici. Împrejurul ei se vedeau grădini închise cu garduri din ţambre,
iar în spatele casei se putea observa uşor fâneţele cu copaci răzleţi ce se înalţă până la
poalele pădurii
Acest peisaj l-am surprins la Brusturoasa, judeţul Bacău.
mm

Tot mergând, am ajuns la un
moment dat între localităţile
Palanca şi Ghimeş, unde se află
o graniţă veche de o 1000 de ani.
Acestea sunt treptele care urcau
spre foişorul de unde se
supraveghea toate împrejurimile
austro-ungare.

32

Tot aici se află podul de cale ferată ce face legătura dintre Comăneşti şi
Miercurea Ciuc. Alături se află o locomotivă cu aburi ce transporta buşteni din
munte la fabricile de cherestea.
Inaintând spre vârful Frumoasa, am ajuns la mănăstirea Făgeţel. Mănăstirea
se află între dealurile care mărginesc şoseaua ce duce spre Miercurea Ciuc.

După prima curbă am văzut satul Făgeţel de unde izvorăşte râul Trotuş.
Printre brazii ce stau ca nişte străjeri, se văd parcele de fân proaspăt cosit şi câteva
cu fân necosit. Pe şoseaua pietruită ce merge spre satul Făgeţel, se vede podeţul ce
trece peste râul Trotuş cu un firicel de apă.

33

Ajunşi în deal, am surprins un complex vechi de ovine, aflat pe
marginea Trotuşului, şi mănăstirea Făgeţel văzută din spate.

34

Acestea sunt fâneţele ce se
văd de pe dealul Frumoasa cu
şoseaua ce duce spre vârf.
Dealurile de care este înconjurată
mănăstirea Făgeţel, au o nuanţă
de un verde pur, care te duce cu
gândul la un basm cu zâne.

Aproape de intrarea în localitatea
Frumoasa din judeţul Harghita, am
surprins în obiectiv lacul de acumulare
cu baraj natural din pământ şi piatră.
Apa este atât de limpede, de parcă ar fi
o oglindă albăstruie. În partea stângă
se află o pădure de brazi deasă. De
asemenea, în partea dreaptă o şosea se
află tot înconjurată de brazi. În aval
de baraj se află localitatea Frumoasa.

În judeţul Mureş am vizitat
oraşul Sighişoara. În Sighişoara
am vizitat Turnul cu ceas. Aici se
găsesc mai multe cetăţi cu turnuri.

35

Ajunşi în judeţul Sibiu, de
pe autostrada de mare viteză am
surprins crepusculul înserării cu
un colorit roşcat şi gălbui
nemaipomenit.

Ieşind din comuna Lisa
din judeţul Bacău, pe o vreme
destul de ceţoasă, am făcut poze
minunaţilor munţi Făgăraş şi
comunei Lisa văzută de departe.
Tot în judeţul Braşov am vizitat
castelul Bran, căruia i se mai
spune şi Dracula, deoarece Vlad
Ţepeş aşa a fost supranumit.

Întorcându-ne spre casă,
coborând de pe vârful Oituz
(Moghioroş), am surprins în primplan de pe serpentinele foarte
periculoase, un peisaj superb de
natură!
Culoarea peisajului îţi dă o
senzaţie de melancolie, de linişte.
Copacul prin ale cărui rămuri vântul
adie lin, îţi lasă o amintire plăcută în
suflet. Crestele din depărtare sunt
stâncile neuniforme acoperite de
copacii verzi ca iarba moale.

36

POVEŞTILE COPIILOR

Poveste din război
Stând şi gândindu-mă cum să încep acest eseu despre participarea strămoşilor noştri la cel deal doilea război mondial, îmi aduc aminte de străbunicul meu, care mă ţinea pe genunchi şi îmi
povestea despre vremurile din tineretea sa, când totul în jurul lui era un haos permanent, o luptă cu
viaţa, unde pericolul morţii te pândea la orice colţ, la orice pas şi secundă.
Lăsându-mă fascinată de povestirile lui, îmi aduc aminte că îl întrebasem:
„- Bunicule, te rog, spune-mi ce eveniment mai periculos ţi-a rămas întipărit în minte din acele
timpuri?
- Of, nepoţica mea frumoasă, în toamna anului 1943 mă aflasem la unitatea din care făceam parte pe
dealurile Viişoarei (şi a Măgurei), fiind mobilizaţi pentru apărarea depoului din Târgul Ocna (adică
Gara), în prezent Gara Salina, când comandantul plutonului meu m-a scos în faţa formaţiei, dându-mi
ordin să conduc plutonul pe dealul Măgura şi să apărăm versantul de est al muntelui, nelăsându-i pe
nemţi să înainteze spre Gară.
- Bunicule, şi cum ai procedat?
- Atunci, draga moşului, am urcat cu toţi camarazii şi cu tot armamentul pe o potecă din pădure pe
care o cunoaşteam foarte bine.
- Şi?
- Am plecat pe potecă, pe înserate, făcând în aşa fel să nu fim observaţi de către inamici, dar când am
ajuns aproape de jumătatea traseului, Ion, un camarad din pluton, a strănutat, atrăgând atenţia
nemţilor, care au şi deschis focul asupra noastră.
- Bunicule, dar voi nu aveaţi armament şi muniţie ca să ripostaţi?
- Bineînţeles, dar înainte de a deschide şi noi focul, trebuia să ne împrăştiem la o anumită distanţă
unul faţă de celălalt şi să ne găsim locuri în care să ne putem ascunde sau să săpăm tranşee.
- Bunicule, dar ce sunt tranşeele?
-Tranşeele sunt nişte şanţuri săpate la o adâncime de 70 cm - 1m, în care trebuia să ne adăpostim.
- Buni, a păţit vreunul ceva?
- Peste tot se auzeau şuierături de gloanţe, iar în dreapta mea se afla Ion, uitându-se atent la mine şi
spunându-mi: „Domnule comandant, la naiba, m-au nimerit! Nu te lăsa, comandante, trebuie să
reuşeşti să urci pe deal!“. Apoi l-am văzut prăbuşindu-se la pământ, cu faţa plină de sânge şi
rostogolindu-se la vale. Se trăgea din toate părtile, toata rafala a durat cam 20 de minute, după care
s-a lăsat o liniste deplină. Toţi eram înspăimântaţi, nu ştiam ce se întamplă.
- Spune, bunicule, nu te opri, mai departe ce s-a întâmplat ?
- După câteva minute, din vârful dealului s-a auzit un strigat: „Ioje, eşti bine? Noi suntem regimentul
7! Hai urcaţi, am cucerit dealul! S-au predat!“. Atunci am înţeles că comandantul meu, care îmi
dăduse ordinul să preiau comanda plutonului, îi luase pe ceilalţi camarazi ce mai rămăseseră în
unitate şi plecaseră la asalt pe partea vestică, înconjurându-i pe nemţi şi atacându-i.
- Bunicule, tu ai fost rănit?
- Da, nepoată, am cules şi eu un glonţ în picior, dar acum s-a vindecat rana. Pe Muntele Măgura din
Gura Slănicului se află un monument ridicat în memoria ostaşilor căzuţi la datorie, numit şi
«Monumentul Eroilor». “
Şi acum îmi mai aduc aminte de străbunicul meu, odihnească-se în pace, şi de multe poveşti
ce mi le spunea adesea când stăteam cu el în grădinuţa plină de flori. Mă legăna uşor în scrânciob şi
mă ruga ca noi, generaţia viitoare, să avem mare grijă de această ţară, de acest pământ scump!
Ardeleanu Ştefania-Diana, clasa a VI-a
Şcoala Gimnazială „General Nicolae Şova“, Poduri
Coordonator, prof. Ondu Gabriela
37

Peştişorul de aur – greutatea alegerii
Cred că cel mai greu este să fi pus în faţa unei alegeri: trei dorinţe. Oare ce doresc eu să
îi cer peştişorului de aur sau lui Dumnezeu?! Şi îmi vine în minte povestea a trei fraţi vrăjitori
puternici:
Au fost odată ca niciodată trei fraţi care călătoreau de-a lungul unui drum pustiu şi şerpuitor, la
asfinţit… La un moment dat, fraţii au ajuns la un râu care era prea adânc pentru a fi trecut înot. Cei
trei fraţi erau iniţiaţi în artele magiei, aşa că îşi fluturară pur şi simplu baghetele şi creară un pod
peste apa învolburată. Ajunseră la jumătatea lui, când în cale le apăru o siluetă cu glugă - Moartea.
Şi moartea le vorbi. Era supărată că fusese vitregită de trei noi victime, fiindcă, de obicei,
călătorii se înecau în râu. Dar moartea, de fapt, fu şireată: se prefăcu că îi felicită pe cei trei fraţi
pentru vraja pe care o făcuseră şi le spuse că fiecare dintre ei câştigase un premiu pentru că fusese
destul de isteţ încât să scape cu viaţă – deci puteau să îi ceară orice.
Fratele cel mare, care era mereu gata de luptă, îi ceru cea mai puternică baghetă dintre toate
câte existaseră până atunci, o baghetă care să câştige mereu duelurile pentru stăpânul său, o baghetă
demnă de un vrăjitor care biruise moartea! Moartea traversă spre un soc de pe malul râului, făuri o
baghetă dintr-o ramură a acestuia şi i-o dădu fratelui celui mare.
Apoi fratele mijlociu, care era un bărbat foarte arogant, decisese să umilească moartea atât de
mult, încât îi ceru să aibă puterea de a întoarce anumite persoane înapoi din morţi. Moartea ridică o
piatră de pe malul râului şi i-o dădu fratelui mijlociu, spunându-i că piatra avea puterea de a reînvia
morţii.
În cele din urmă, moartea îl întrebă şi pe mezin ce îşi doreşte. Însă fratele cel mic era cel mai
modest şi, de asemenea, cel mai înţelept dintre ei, de aceea nu avu încredere în moarte. Astfel ceru
ceva care să îi permită să plece de acolo fără ca ea să îl poată urma. Şi Moartea îi dădu, reticentă,
propria sa Pelerină Invizibilă.
Apoi Moartea s-a dat la o parte din calea lor şi i-a lăsat pe cei trei fraţi să îşi continue drumul.
Aceştia vorbeau între ei şi se minunau de aventura prin care tocmai trecuseră, admirând darurile
primite din partea Morţii…
La un moment dat, fraţii porniră fiecare pe drumul lui. Primul frate călători încă o săptămână
sau mai mult. Ajunse într-un sat îndepărtat şi căută un vrăjitor pe care să-l provoace la luptă. Fireşte,
având ca armă Bagheta din Soc, nu putu decât să câştige duelul care se iscă. Lăsându-şi adversarul
fără suflare la pământ, fratele cel mare se duse apoi la un han, unde începu să se laude cât îl ţinea
gura cu bagheta magică pe care o primise de la Moarte şi cum îl făcea aceasta invincibil.
Chiar în seara aceea, un alt vrăjitor se strecură în camera fratelui celui mare, în timp ce acesta
zăcea întins pe pat, burduşit cu vin. Hoţul îi fură bagheta şi, pentru orice eventualitate, îi tăie gâtul
fratelui mare. Şi astfel, moartea îl luă de partea ei pe fratele cel mare.
Între timp, fratele mijlociu se întoarse la el acasă, unde locuia singur. Acolo luă piatra care avea
puterea de a aduce morţii înapoi şi o întoarse de trei ori în mână. Spre uimirea şi bucuria lui, silueta
unei fete pe care sperase cândva să o ia de soţie, dar ea murise înainte de vreme, apăru în faţa lui
chiar în acea clipă. Cu toate acestea, fata era tristă şi rece, departe, de parcă în văl invizibil i-ar
separa. Deşi se întoarse în lumea celor vii, locul ei nu era, de fapt, acolo şi suferea. Până la urmă,
fratele mijlociu, înnebunit de dorinţa imposibilă de a fi cu ea, se sinucise pentru a fi cu adevărat
alături de cea pe care o iubea. Astfel Moartea îl luă lângă ea şi pe fratele cel mijlociu. Însă, cu toate
că îl căută ani în şir pe fratele cel mic, Moartea nu reuşi niciodată să-l găsească.
Doar atunci când ajunse la o vârstă înaintată, mezinul se dezbrăcă de Pelerina Invizibilă şi i-o
dădu fiului său. Abia atunci întâmpină Moartea ca pe un vechi prieten, plecă de bunăvoie cu ea şi
amândoi trecură hotarul vieţii ca egali.

38

Toţi, cred, îşi doresc să fie frumoşi, înţelepţi, norocoşi şi să aibă puterea de a învinge viaţa şi a
birui moartea, însă întotdeauna va fi cineva mai puternic care îţi va lua locul, cineva mai înţelept;
viaţa trebuie să îţi fie prietenă, iar moartea trebuie să o aştepţi cu sufletul deschis ca sfârşitul unui
drum şi începutul altuia.
Aşa că o să cer… să fiu fericită: fiindcă omului îi trebuie extrem de puţine lucruri ca să fie
fericit (zisele unui teolog creştin), deoarece fericirea poate fi găsită în lucruri simple, în gesturi
mărunte, în strălucirea unei raze de soare, în zborul unui fluture sau în mirosul cozonacilor de
Crăciun.
Şi aş mai dori tărie şi înţelepciune ca să-mi pot trăi viaţa cu bucurie, cu bune şi rele, cu
victoriile şi înfrângerile menite.
Iar în final, aş dori sănătate şi iubire pentru cei dragi, deşi cred că e componentă a primei
dorinţe, pentru că nu aş putea fi fericită atunci când nu există iubire şi suferinţa domneşte.
Eu nu cred în peştişorul de aur, dar cred în puterea omului de a lupta, de a iubi şi de a-şi
urma destinul!

39

DEFINIŢIA FICŢIUNII
Imaginaţia nu are limite. Ea străbate orice. Nu poate fi descrisă în cuvinte. E magică.
Din imaginaţie se pot scrie şi inventa nenumărate poveşti. Ficţiunea e o lume diferită de cea
reală, e cu totul magică. E o lume doar a ta, în care poţi crea diverse şi fel de fel de lucruri, lumi,
personaje.
E o putere a minţii ce te duce într-un loc de neînchipuit. Treptat ea evoluează, dar niciodată
nu va seca acest izvor. Cursul te duce din ce în ce mai departe, neavând margini. Îţi poţi crea şi trăi în
propriul univers. Niciodată nu eşti prea tânăr sau prea bătrân pentru vise. Poţi să-ţi faci prieteni noi,
creaturi ciudate şi propriile reguli.
Cu ajutorul imaginaţiei îţi poţi picta propria ta lume aşa cum vrei!
Scorţanu Emilia-Maria, clasa a VII-a
Ficţiunea este ceva imaginar, ceva ce are o relaţie foarte vagă cu realitatea. Este ceva
nesigur, însă posibil, care s-ar fi întâmplat în trecut sau o idee despre ceva din viitor.
Uneori, adevărul se dovedeşte mai straniu decât ficţiunea şi îmi permite să evadez din
realitate şi să mă refugiez în lumea creată după gândurile şi nevoile mele.
Ficţiunea întotdeauna va avea sens pentru că este creată după visele şi dorinţele noastre. Este
o lume numai a ta, o lume personală, pe care doar unii dăruiţi cu talent, o pot transpune în cuvinte. Şi
aşa apar poveştile şi romanele de succes.
Atunci când apar acele poveşti, cu fiinţe mistice, vrăjitori sau nave spaţiale, în trecut sau în
viitor, sufletul tău deschide noi porţi, devine mai bogat în trăiri, fiinţa ta devine mai visătoare, iar
gândirea urcă pe alte culmi.
Ficţiunea ne produce sentimente unice prin modul în care îşi fac loc în sufletul nostru.
Lucrurile pot fi adevărate sau false, ceea ce contează este modul în care le percepem.
Ficţiunea este o închipuire, creaţie a imaginaţiei şi reprezentarea falsă produsă de
imaginaţia cuiva.
Eu cred că imaginaţia ne-o formăm de-a lungul vieţii. Când citim o carte, ne îmbogăţim
imaginaţia. În carte fiind o poveste, noi ne-am putea-o imagina şi în alt fel. De multe ori când termin
de citit o carte, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut un alt sfârşit sau un alt început. Şi când
vizionăm un film, de acţiune sau indiferent cu ce subiect este, noi tot ne îmbogăţim imaginaţia şi
vocabularul.
Dacă ai imaginaţie, poţi să te gândeşti la lucruri frumoase, la lucruri care poate ni le dorim
şi la lucruri comice. Având imaginaţie, pot să zic că trăiesc într-o lume magică sau, mai bine zis, în
propria mea lume. Imaginaţia este totul, poate e o nouă lume în viitor. Imaginaţia este ochiul
sufletului, este ceea ce ne îndrumă sufletul să gândim, să spunem sau să facem. Imaginaţia este ca o
armă împotriva realităţii, împotriva vieţii pe care o trăim, este fructul memoriei noastre, este tot ce
avem şi nu ne poate lua nimeni. Este ceva veşnic pentru unii dintre noi.
Eu consider că am imaginaţie şi că ştiu să o folosesc la momentul potrivit.
40

Zmeul sur de văgăună. Este cel mai viclean şi, în
pofida dimensiunilor reduse (cam cât un copil de
zece ani), cel mai vorace. Poartă permanent pe
umeri, în chip de epoleţi, două tarantule negre, cu
smocuri de culoarea flăcării la articulaţiile
picioarelor. Între zmeu şi păianjenii uriaşi există
o strânsă simbioză: zmeul vede exclusiv prin cei
cinci ochi ca boabele de rouă ai fiecărui păianjen,
care îl ghidează spre pradă în speranţa că se vor
hrăni cu sângele ei proaspăt. Această specie de
zmeu are pielea palidă datorită eternului întuneric
în care trăieşte, în văgăunile sale subpământene.
Construieşte labirinturi subterane în care-şi
târăşte victimele. E posac şi banal în conversaţii.
Când îşi fac vizite, familiile de zmei suri de
văgăună se plictisesc atât de groaznic, încât nu
rareori se măcelăresc între ele. De aceea, preferă
să socializeze cu cei din alte specii, mai ales cu
câinii de zmeu, răbdând fericiţi luările peste picior
şi aluziile grosolane. Uneori mor de foame tot
ascultând glumele şi sporovăiala altora. Atunci
tarantulele, întotdeauna mascul şi femelă, le
găuresc pieptul, le devorează inimile şi plămânii
şi, în biserica austeră a cutiei toracice, rămân să
slujească unui cult straniu, din care rezultă mii de
tarantule minuscule şi golaşe.
Mircea Cărtărescu, Enciclopedia zmeilor

Noul elev
Nu departe, în aproprierea satului meu,
trăia într-o peşteră singuraticul Zmeu sur de
văgăună. Era un mare mâncăcios, rău şi leneş.
Într-o vară, noi, elevii clasei noastre, ne-am
întâlnit şi am mers acolo curioşi. Am ieşit însă din
peşteră urlând şi fugind speriaţi. Eu, fiind
împiedicată, am căzut. Monstrul m-a ajutat să mă
ridic, prietenos. Mereu şi-a dorit să aibă prieteni şi
să se integreze în societate. De atunci a început
distracţia.
A fost acceptat la şcoală, aşa că a devenit un
elev al clasei noastre. Chiar din prima zi, la prima
sa oră de fotbal, s-a dovedit a fi un profesionist – a
şutat mingea în poartă aşa de tare şi de frumos,
încât a găurit peretele sălii de sport. Să nu mai
spunem că pagubele au căzut pe capul portarului.
Săracul Bogdan, a plâns doar văzând mingea
trecând cu viteză pe lângă el. Zmeul însă, bătea din
palme şi ţipa de bucurie ca un copilaş, nefiind
conştient de gravitatea faptei sale. Nu ştiu cum, dar
consiliul şcolii l-a iertat.
Într-o altă zi, dragul nostru prieten îşi uitase
adidaşii de schimb pentru educaţia fizică acasă, în
peşteră. Deoarece era frig afară şi în sală, a rămas
în clasă singur. Urma să avem ora de desen şi, cum
nu-şi făcuse tema, i-a venit o idee! Ghici ce a
făcut? A luat toate pensulele şi acuarelele de la
toţi, şi începu frumos dintr-un colţ să picteze
pereţii clasei. Într-adevăr, o operă de artă!
Nu vreţi să ştiţi ce a desenat şi nici reacţia
profesorilor… Toţi erau uimiţi, dar li se şi făcuse
gura apă. Fiind un mare mâncăcios, a pictat, logic,
mâncare. Un bufet întreg! Cum nu era timp şi bani
pentru a vărui pereţii, au rămas aşa pentru tot restul
anului.

41

Prietenul meu, Zmeul sur de
văgăună
Nu de curând am aflat că la noi în sat
trăieşte înspăimântătorul Zmeu sur de văgăună
care este foarte morocănos.
Tuturor le era frică de el, chiar şi mie, dar
într-o zi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus
la el în peşteră să văd ce mai face. Şi, din
discuţie în discuţie, am aflat că sub acest chip
înfricoşător se afla un copil ce era mereu
nervos pentru că nu avea cu cine se juca şi
vorbi. După ce ne-am mai împrietenit şi am
văzut de ce este în stare, am început să ne
distrăm şi noi, punându-l să-i sperie pe cei care
mă enervau. Am aflat că este şi un mare
mâncăcios, aşa că l-am pus să mănânce toţi
câinii care m-au fugărit sau lătrat vreodată. Mă
ajuta la treabă de câte ori aveam nevoie, dar, în
schimb, şi eu trebuia să îl ajut să-şi caute hrană
şi să îşi redecoreze peştera.
Din acea zi am devenit cei mai buni
prieteni şi de atunci nimeni nu a mai avut
curajul să se ia de mine.
Dobrovăţ Vasile, clasa a VII-a
42

Zmeul, prietenul meu din pădure
Este vară. Fiind singură acasă, m-am gândit să fac o
plimbare în natură, având în vedere că lângă casa mea se
află o mică pădure.
Tot mergând, se auzi in zgomot dubios. Într-un tufiş se
afla un zmeu rănit. Speriată şi îngrijorată, m-am apropiat de
el şi am încercat să-l ajut. La un moment dat, am văzut că
zmeul vorbea şi mi s-a părut un lucru minunat! După ce
l-am ajutat, am început să ne cunoaştem mai bine. Bietul de
el avea doar un an şi era rănit, deoarece în timpul zborului, a
fost atacat de o pasăre rea şi s-a prăbuşit. Am mai aflat că
făcea parte din specia Zmeului sur de văgăună.
Şi, stând mult de vorbă cu el, mi-am dat seama că îmi
poate fi un prieten minunat. În fiecare zi m-am dus la el,
l-am ajutat şi, din fericire, s-a vindecat. Cu timpul, el a
crescut şi este mult mai mare, curajos şi deştept.
Într-o zi m-am urcat pe spinarea lui şi m-am înălţat la cer.
Privind în jos – o lume fantastică, cu multe tufişuri şi furnici
lucrătoare, aşa părea omenirea. Peste câteva zile urma să fie
şi ziua mea. Cu ajutorul zmeului am aflat şi ce cadou voi
primi de la familia mea. Este un adevărat spion descurcăreţ!
A venit şi ziua mea şi am primit o veste foarte
cutremurătoare. Minunatul zmeu trebuia să plece şi el la
familia lui, iar trebuia să rămân singură acasă. Pe moment,
m-am supărat şi am zis că nu-l mai consider prietenul meu,
dar ştiam că nu fac ceea ce trebuie şi m-am întors la el.
Mi-am luat inima-n dinţi şi, cu lacrimi în ochi, mi-am luat
„la revedere“ de la el. Dar, înainte de a pleca, mi-a făcut un
minunat cadou: o poză cu noi doi jucându-ne pe o frunză.
Eram fericită şi mândră de mine că am făcut ceea ce trebuie
şi că am un asemenea prieten. Zmeul sur de văgăună mi-a
promis că se întoarce următoarea vară să ne mai jucăm şi să
ne înălţăm la cer.
Ajunsă acasă, puţin posomorâtă, m-a întrebat mama ce
este cu frunza pe care o ţin în mână. Iar i-am răspuns,
uitându-mă la cer, că este un cadou de la un prieten foarte
bun, care mi-a intrat la suflet. Am fost şi eu surprinsă cum
de am putut păstra acest secret, să nu spun nimănui de
minunatul meu prieten.
Nu îmi este ruşine să spun că cel mai bun prieten al meu
este un zmeu şi cât de multă încredere am acum în el. cu
ajutorul lui am aflat nişte lucruri foarte interesante, nişte
secrete importante. De abia aştept să vină vara următoare, să
ne reîntâlnim şi să îmi povestească ce a mai făcut şi prin ce
peripeţii a mai trecut. Sper să am ocazia să îi cunosc şi
familia.
Îmi amintesc că atunci când l-am cunoscut, era un biet
pui de zmeu şi acum ce este? Viteazul meu prieten!

43

Micul meu prieten, zmeul
Ce vă pot spune despre dragul meu
prieten… că are multe calităţi cum ar fi:
niciodată, chiar niciodată nu a stat mai mult
de cinci minute fără să… mănânce. Nu că-i
grozav?!
Într-o zi l-am lăsat singur prin sat şi ce
credeţi că a făcut?
Fomist de fel, s-a gândit să ia o mică
gustărică şi, spre ghinionul lui, a ales
persoana nepotrivită pentru masă. Prin
apropiere nimeni, doar o bătrânică singură
şi astfel s-a gândit că ar fi victima perfectă.
Aşa că s-a repezit la ea. Mare greşeală!
Ajuns în faţa ei, nu a observat bostanul
decât atunci când l-a simţit pe propria-i
piele. Trosc!!! una în cap, buf!!! una pe
bot! Săracul zmeu, proastă zi şi-a ales. A
fost nevoie de trei oameni ca să-l scoată din
mâna bătrânei kung fu.
Iar acesta a fost doar începutul. Cum
sărbătorile se apropie, a trebuit să înveţe
nişte colinde, că doar n-o fi să vină
Crăciunul şi să-l ia pe nepregătite. Cum la
televizor era program de colinde, l-am
lăsat, poate aşa le va învăţa mai uşor.
Zmeul, bucuros, a început să lălăie şi, după
câteva ore, când am venit să văd cum se
descurcă, am avut senzaţia că sunt la operă.
Încântat peste măsură de noul talent
descoperit, zmeul sur de văgăuna cânta de
vibrau geamurile. Talentul său ne-a folosit
şi nouă. Îmbrăcat în costum popular şi cu
basma pe cap pentru a-i acoperi chipul,
l-am luat cu noi la colindat, iar vocea lui
deosebită ne-a crescut profiturile realizate
în acea seară. Banii i-am împărţit, iar
merele, nucile, colacii şi bomboanele au
fost înfulecate de zmeul nostru cântăreţ.
Cunoscându-l pe zmeu, am realizat
că nimic nu e bun până la capăt şi nimic nu
e rău până la sfârşit.

Cadoul
11.12.2012
Dragă jurnalule, azi am primit un cadou nemaipomenit!!! Nici acum nu-mi vine să cred!
Incredibil!
Sosisem acasă de la competiţia de şah, pentru care mă pregătisem muult şi bine. Eram în extaz!
Însă aveam bănuieli în privinţa reacţiei părinţilor, deoarece nu credeam în veci că vor aşa de încântaţi
pentru această realizare. Dar de unde! Cum le-am spus, cum au sărit pe mine, felicitându-mă, foarte
mândri, spre surprinderea mea. Eram plină de uimire! Apoi, nefiind de ajuns, mi-au spus că la vară
voi merge într-o excursie pe Dunăre cu vaporaşul. Am încremenit. Începusem să dau în bâlbă.
N-aveam cuvinte să le mulţumesc. Doar săream şi ţipam de bucurie.
12.12.2012
Dragă jurnalule, astăzi la şcoală nu mă puteam concentra. Eram foarte fericită! Gândul meu
era la excursie. În timp ce eram afară, iar ceilalţi colegi luau mozol, eu priveam atent zăpada cu
ciudă. Vroiam să vină vara mai repede. Visam cum ar fi acolo, pe Dunăre… Din panoramă puteam
vedea cursul ei, vaporaşul cu un steguleţ şi vegetaţia din jur. Mă lăsam legănată de iluzii. Eram într-o
legănare continuă! Şi visam, şi tot visam, până ce… primesc un bulgăre de zăpadă în cap. acesta a
fost un semn rău pe care l-am ignorat. Dar odată ce ajunsesem acasă, aflu că excursia se anulează din
motive necunoscute.
Fir-ar el de bulgăre! De mâine am de gând să mă răzbun, să arunc cu bulgări!

44

O prietenie falsă
Dan şi Alin se plimbau liniştiţi prin pădure. Ei îşi povesteau întâmplări fericite din viaţa lor.
Deodată apare un urs feroce, uriaş, de groază, iar Alin îl văzuse când era încă la distanţă şi îi spuse lui Dan:
- Dane, hai să vedem cine poate sta cel mai mult timp nemişcat.
- Bine, răspunse Dan.
Când au dat startul, Dan nici s-a mai mişcat, dar Alin o luase la fugă şi, în primul copac pe care l-a văzut, s-a şi
urcat. Când Dan s-a întors şi a văzut un uriaş de vreo trei metri ce se uita la el ca la un pui la rotisor, a leşinat de-a
binelea.
Alin se amuza, dar deodată a văzut un stup de albine, aşa că a furat puţină miere, pentru că, la atâta râs, i s-a
făcut foame. Deodată ursul auzi răcnetul soacrei sale foarte furioasă:
- Ursuleeee, treci şi fă-mi o frecţie!
- Acum, mamă-soacră!
Şi ursul a fugit mâncând pământul. Atunci Alin a coborât din copac şi l-a întrebat pe Dan:
- Ce banc ţi-a spus ursul?
- Mi-a spus un banc despre un băiat pe nume Alin care nu este un prieten adevărat.
Apoi Dan a văzut roiul de albine la spatele lui Alin, aşa că i-a zis:
- Vezi că te bâzâie nişte prieteni, poate vor să-ţi spună vreun banc şi ţie!
- Da… vezi să nu, a răspuns Alin.
Şi albinele l-au încolţit şi l-au înţepat din toate părţile. Aşa s-a încheiat povestea, dar şi prietenia celor doi
băieţi.
Buburuz Cătălin-Constantin, clasa a V-a

Întâmplări hazlii
Pe când aveam 3 ani, mama îşi cumpărase o pereche de pantofi. Şi, pentru că îmi plăceau la nebunie,
într-o zi m-am dus la dulapul unde îi pusese mama.
Am profitat de faptul că aceasta era plecată la bunica, i-am scos din cutie şi am început să mă joc, încălţândumă cu ei. M-am jucat aşa, până când am reuşit să rup tocul unuia dintre pantofi. De frică, am luat cu cutia cu
plastilină a fratelui meu şi am încercat să lipesc tocul cu ea. Bineînţeles că s-a lipit doar pentru un moment. Dacă
am văzut că nu se lipesc bine, am mai adăugat plastilină, dar ei au rămas lipiţi până s-a încălţat mama cu ei.
Când am fost întrebată despre această faptă, i-am zis mamei că nu ştiu nimic…
Dobrovăţ Diana-Petronela, clasa a VI-a
Într-o zi, pe când aveam vreo 4 ani, tata a plecat la oraş, iar mama era cu treabă pe afară. Când m-am văzut
singur în casă, am luat cablul de la radio şi l-am băgat în priză.
După ce l-am băgat în priză, am mai pus şi limba pe el şi deodată a început să mi se zguduie capul. După ce am
fost scuturat timp de vreo câteva minute bune, am luat limba de pe el.
Nu vă mai povestesc cât de tare s-a speriat tata când i-am povestit râzând ce-a făcut. Mie şi acum îmi vine să
râd când îmi amintesc.
Buftea Cosmin, clasa a VI-a
Se apropie cu paşi repezi ora 7 şi 30 de minute. Afară începe să zboare mii de fulgi ce par că vor cu
ardoare să oprească lumina stâlpilor de pe uliţa mea.
Cu fiecare clipă care trece, cu atât se întunecă, iar Bătrâna Babă vine să îmi spună că orele şi minutele zboară.
Îmi spune că fulgii care zboară acum, încearcă să mă atragă spre Moş Ene.
Înserarea se lasă… Din bătrânii nori începe să se cearnă cu mii de bucăţele de cristal spart, venite parcă din
basmele lui Hans Christian Andersen, aşezându-se pe vechiul liliac ce cască de culcare.
Şuieră ceva… Vântul începe doboare aceşti fulgi făcuţi din rouă, iar fulgii îi pune o întrebare simplă, dar concretă:
„Ce-ai cu noi, vântule?“. Şi vântul le răspunde sec că i-a încălcat teritoriul, neavând ce căuta aici. Nu în perioada
asta a anului.
Şi, pentru că totul e învăluit într-o aură de vis şi mister, Moş Ene îşi face nestingherit apariţia, mă ia pe sus şi
mă duce la culcare, furios că el nu doreşte să stea prea mult după unul care priveşte ca prostul la geam şi se
minunează de nimica toată.
Prisacaru Elena-Georgiana, clasa a VI-a

45

Bucşeşti, 14 decembrie 2012
Dragă Roxana,
Îmi aduc aminte cu drag de momentul când m-ai ales de pe rafturile prăfuite ale librăriei,
spunându-i mamei tale: „Acela e ghiozdanul ce-l doresc!“, arătând spre mine.
În momentul acela am simţit o fericire nespusă. Acel ghiozdan singuratic devenise slujitorul unei
stăpâne ce avea mare grijă de el. în fiecare seară aşezai în ordine cărţile şi caietele pentru o nouă zi de
şcoală. Acest lucru îl faci şi acum, însă nu tot timpul. Uneori eşti dezorganizată. Aş vrea să te ajut, să ţi le
pun eu în ordine, însă nu pot, deoarece am mâinile legate la spate.
Chiar şi aşa, tu nu uiţi niciodată de mine şi mă aşezi într-un loc sigur şi călduros. La şcoală, împreună
cu tine am aflat lucruri de care nu auzisem niciodată, dar care, în timp, îţi vor fi de folos. Aici am făcu
cunoştinţă cu colegii tăi. Uneori se întâmplă ca tu să uiţi buzunarul în care ai pus un anumit caiet şi începi
să mă cauţi peste tot.
Dar, cu toate acestea, fiecare zi este un mister pentru mine.
Cu drag, al tău ghizdan

Dragă stăpâne,
În sfârşit mi-a venit curajul să-ţi mărturisesc cât de groaznic eşti!
Spun asta, deoarece în fiecare zi când ajungi la şcoală sau acasă, mă arunci în bancă sau pe unde
apuci, şi începi să mă tot controlezi de parcă aş avea pureci… Acum că e iarnă, am ceva noroc,
deoarece, când iei vreo trântă, nu doare exact ca vara.
Încă ceva, stăpâne: nu vreau să mai faci aşa ceva vreodată, deoarece poate mă enervezi şi plec de
acasă. La sfârşitul clasei a VII-a nu înţeleg de ce erai aşa nervos, de mai aruncat în ultima bancă pe jos
şi nici nu ţi-ai cerut scuze, nici nu m-ai scuturat măcar un moment de praful ce atârna atât de mult de
faţa şi spatele meu.
Îmi cer scuze că ţi-am vorbit atât de urât, însă voiam să mă asigur din timp că verii şi fraţii mei de
la liceu şi facultate nu vor trece prin atâtea necazuri ca şi mine.
Cu drag, umilul tău ghiozdan chinuit.

46

Cu Goe în Bucureşti
Radiera şi creionul

Urcându-se în trăsură, cele trei cucoane,
mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa, au pornit spre
„bulivar“.
Pe drum Goe a văzut un magazin de jucării şi
începu să ţipe cât îl ţinură plămânii:
- Mam’mareeee,
să
opreascăăă
trăsuraaaaaaaaa!!!
- Ce s-a întâmplat, puişor? întrebă mam’mare.
- Să opreascăăă! Vreau să mergem la
magazin, să-mi cumpăraţi o nouă „giucărie“!
zbieră şi mai tare Goe.
Vizitiul opri trăsura şi cucoanele împreună cu
puişorul se îndreptară spre magazin să-i cumpere
o nouă jucărie. Însă, când a intrat în magazin,
Goe nu se putea hotărî:
- O vreau pe asta! Ba nu! Pe asta! Nu, pe asta
o vreau!
După mult timp, Goe se hotărî în sfârşit ce
vrea să-şi cumpere:
- Mam’mare, vreau mingea asta şi cele trei
figurine!
Când cele trei cucoane ieşiră din magazin,
Goe tot izbea puternic mingea de asfalt.
- Nu mai trânti mingea în halul acesta,
puişorule, că o să te loveşti! îl atenţionă
mamiţica.
- Lasă-mă! Ce ştii tu? se strâmbă Goe.
Aşa că Goe, şi mai furios, dădu un şut în minge
cât putu de tare şi lovi un pieton grav la faţă,
care tocmai traversa strada. Când cele trei
cucoane văzură ce s-a întâmplat, mam’mare îl
luă pe Goe de mână şi îi spuse în şoaptă:
- Hai mai repede să fugim de aici!
Dar pietonul le-a observat şi ţipă la ele:
- Aha, deci tu ai fost! Staţi pe loc!
Acesta văzu un poliţist după colţ şi alergă să-l
cheme pentru a-l prinde pe făptaş. Dar nu ajunse
bine la el, că o trăsură cu Goe cu tot porni în
mare viteză... Mam’mare ţipa încontinuu la
vizitiu:
- Mai repede! Mai repedeee!
Imediat trăsura a ajuns în gară. Cele trei
cucoane împreună cu scumpul lor puişor au şi
luat trenul spre casă. Noroc că le-a salvat
trenul…
Astfel, după cum au promis cele trei
cucoane, Goe a avut parte de o distracţie pe
cinste.
Leru Damian-Iustin, clasa a VI-a

Mihai este în clasa a VI-a şi, apropiinduse începutul unui nou an şcolar, se hotărăşte să
meargă la o librărie dintr-un supermarket pentru aşi cumpăra rechizite. A luat tot ce i-a trebuit, dar
când să ajungă la maşina mamei şi să le pună în
portbagaj, radiera şi creionul său au alunecat din
coş şi au rămas acolo, împrăştiate pe jos. Mihai a
observat lipsa lor, dar a crezut că a uitat să-şi
cumpere, aşa că şi-a luat altele noi, neobservândule pe cele scăpate în faţa librărie.
Acum cele două ustensile dormeau pe jos, când
deodată creionul se trezeşte complet dezorientat:
- Radieră! Rdierăăă! Trezeşte-te!!
- Ce e? Am ajuns în penar deja?!
- Nu… Dar cred că am ajuns… pe altă planetă!
- Ce? sări radiera.
- Uită-te în jur: peste tot doar iarbă! Şi picioare
gigant!! răspunse speriat creionul.
- Oo, haide, Creion! Suntem în faţa
supermarketului. Nici vorbă de altă planetă!
- Păi… şi cum am ajuns aici?
- Nu ştiu, dar trebuie neapărat să plecăm.
Discuţia celor doi este întreruptă de un băiat
care le găseşte şi le ia. Acasă la acest băiat, cei doi
vor să fugă, dar băiatul îşi şterge greşelile la
gramatică cu radiera, până ce aceasta ajunge doar
o bucată mică şi cilindrică.
- Radieră!... Hai să plecăm… se rugă creionul.
- Nu pot, Creion. Cine mă va mai vrea aşa
mică? îl lămuri cu glas pierdut radiera.
Creion se gândi puţin şi:
- Radieră! Urcă-te în capul meu!
- Ce?!
- Fă cum ţi-am zis: urcă-te în capul meu!
- Dar…
- Nu-ţi fă griji, mă descurc! zâmbi şiret
creionul.
Şi aşa cei doi au pornit spre supermarket. Când
au ajuns acolo, Creion avea vârful tocit. Era pe
moarte. Dar Radieră l-a chemat pe doamna doctor
Ascuţitoare şi Creion a fost operat pe mină
deschisă.
Radieră şi Creion au rămas cei mai buni
prieteni, dar şi primul creion cu radieră din acel
supermarket.

47

Cel mai puternic motor
Eu şi prietenul meu Ştefan eram într-o
cursă cu motociclete, unde aveam de mers 10
km prin munţi, de traversat un râu şi de făcut
drifturi.
Ştefan a rămas în urmă, iar eu am depăşit
cu bine toate obstacolele, în afară de râu. După
ce m-am chinuit, am reuşit şi l-am depăşit şi pe
acesta până la urmă, dar am mai observat încă
unul – o rampă de 30 de metri înălţime - şi
abia apoi urma linia de sosire. Eu accelerez
motocicleta şi merg pe rampă cu 80km/h. După
ce am sărit şi peste acest ultim obstacol, trec
linia de sosire. Dar organizatorul concursului
îmi spune că încă nu s-a terminat concursul:
trebuia să mai trecem de încă două obstacole ca
să câştigăm.
Observând că Ştefan nu mai vine, mă urc din
nou pe motocicletă şi plec în căutarea lui. Îl
găsesc întins pe jos, rănit la un picior. Îl ridic,
îl urc pe motocicleta mea şi plec către linia de
sosire. Atunci organizatorul concursului mă
anunţă că sunt descalificat, iar Ştefan este
câştigător. Dar când îi înmânează premiul,
Ştefan zice:
- Nu pot să primesc acest premiu! Dacă nu
era Marian, rămâneam acolo! Cu această
ocazie am putut vedea că pentru Marian un
trofeu nu înseamnă mai mult ca o prietenie
adevărată! Aş dori să se organizeze cursa
din nou, pe cinstite.
Astfel am constatat că nici pentru Ştefan
premiul nu a fost mai bun ca o prietenie.
Mihalache Marian, clasa a V-a

O prietenie falsă
Dan şi Alin se plimbau liniştiţi prin
pădure. Ei îşi povesteau întâmplări fericite din
viaţa lor.
Deodată apare un urs feroce, uriaş, de groază,
iar Alin îl văzuse când era încă la distanţă şi îi
spuse lui Dan:
- Dane, hai să vedem cine poate sta cel mai
mult timp nemişcat.
- Bine, răspunse Dan.
Când au dat startul, Dan nici s-a mai mişcat,
dar Alin o luase la fugă şi, în primul copac pe
care l-a văzut, s-a şi urcat. Când Dan s-a întors
şi a văzut un uriaş de vreo trei metri ce se uita
la el ca la un pui la rotisor, a leşinat de-a
binelea.
Alin se amuza, dar deodată a văzut un stup
de albine, aşa că a furat puţină miere, pentru
că, la atâta râs, i s-a făcut foame. Deodată ursul
auzi răcnetul soacrei sale foarte furioasă:
- Ursuleeee, treci şi fă-mi o frecţie!
- Acum, mamă-soacră!
Şi ursul a fugit mâncând pământul. Atunci
Alin a coborât din copac şi l-a întrebat pe Dan:
- Ce banc ţi-a spus ursul?
- Mi-a spus un banc despre un băiat pe
nume Alin care nu este un prieten
adevărat.
Apoi Dan a văzut roiul de albine la spatele lui
Alin, aşa că i-a zis:
- Vezi că te bâzâie nişte prieteni, poate vor
să-ţi spună vreun banc şi ţie!
- Da… vezi să nu, a răspuns Alin.
Şi albinele l-au încolţit şi l-au înţepat din
toate părţile. Aşa s-a încheiat povestea, dar şi
prietenia celor doi băieţi.
Buburuz Cătălin-Constantin, clasa a V-a

48

Un joc de… pomină
Dragi copii, vă prezint un joc despre cum să-l faceţi pe unul dintre părinţi să se enerveze… Cu
cât aceştia se enervează mai repede, cu atât mai „bine“.
Pentru a juca eficient acest joc, trebuie să urmaţi câţiva paşi:
Pasul 1: Trebuie să vă alegeţi victima pe care vreţi să experimentezi jocul, încât să explodeze de nervi!
Pasul 2: Dacă vreţi să scoateţi nervii dintr-un om, e simplu – faceţi contra a ceea ce spune el să faceţi şi
îl cicăliţi, până când nu mai suportă şi riscaţi să vă dea vreo una.
Pasul 3: O altă metodă de a-l enerva pe părinte constă în a-l face de râs la şedinţă cu vreo notă de 4 la
matematică…
Pasul 4: După ce l-ai enervat cu metodele astea, asigură-te că nu te şi prinde…
Rusu Ştefan, clasa a VIII-a

49

Dragi copii, azi o să vă prezint un nou joc, deosebit de celelalte. Acest joc se numeşte „Jocul
nervilor“.
Se joacă astfel:
 mai întâi vă alegeţi victima;
 după ce v-aţi ales victima, vă asiguraţi că deja are nervii nervii puţin întinşi…;
 o abordaţi cu câteva întrebări penibile, pleci 2-3 minute, după care reveniţi cu o serie de
întrebări plictisitoare, dar să aveţi grijă să nu pună şi pună mâna pe voi;
 dacă observaţi că victimei îi ies vene pe la tâmple, dând semne de agitaţie şi de nervozitate, vă
sfătuiesc să o luaţi la fugă cât mai iute, deoarece cât este nervoasă, aveţi marea „şansă“ să vă
luaţi şi câteva palme.
Jocul se poate aplica pe orice persoană, de preferabil persoanele mai în vârstă: ştiţi sigur că puteţi
scăpa, uneori, basma curată!
50

Dragi copii, vă propun un joc interesant. Cu ajutorul acestui joc veţi pune la încercare
nervii „celor mari“.
Pentru început, veţi face opusul a ceea ce vă cer adulţii, cu mici adăugări. Aceste mici adăugări
constau în: a dezordona lucrurile din casă, a mânca doar dulciuri, a te juca tot timpul, a ţipa la
urechile adulţilor, a face pe indiferentul, a te crede deştept în faţa celorlalţi copii şi de ce nu, chiar a
adulţilor, a te lăuda în faţa lor, a le fura lucrurile la care ţin cel mai mult, a-i stresa şi a-i cicăli din
orice şi cu orice, a le strica lucrurile indispensabile uşurării muncii făcând o faţă inocentă pentru a
da impresia că-ţi pare rău de ceea ce ai făcut (dar, în realitate, nu-ţi pare), a-i lovi intenţionat fără
nici un motiv, a le chinui animalul de companie.
Însă trebuie să vă asiguraţi că nu veţi fi prinşi şi pedepsiţi de către victimă. Dacă victima
manifestă simptome neplăcute de genul: se înfurie, te ameninţă, ţipă, fuge după tine, atunci ai jucat
bine.
Acest joc se poate juca pe parcursul întregii zile, atât cu adulţii, cât şi cu cei de vârsta voastră.

52

Dragi copii, vă propun un joc foaaaarte frumos şi… uşor. Îl puteţi juca cu oricine, dar de
preferat ar fi cu… părinţii.
Primul pas constă în faptul să necăjeşti victima tocmai atunci când nu-şi mai vede capul de treburi.
Al doilea pas - după ce ai enervat-o îndeajuns, să te ascunzi vreo două minute. Vei vedea efectul
după culoarea feţei, după nervozitatea cu care face anumite lucruri şi după comportamentul agitat.
Al treilea pas presupune să-i spui victimei că totul a fost doar o glumă neînsemnată şi atunci vei
vedea ce e mai rău din acea persoană!
Pentru acest joc ai nevoie de inteligenţă, dar la baza lui stă condiţia ta fizică: dacă nu eşti bun la
alergat, s-ar putea s-o-ncurci!
53

Dragi copii, vă propun un joc interesant… Jocul este destul de riscant şi nu orice copil îl poate
juca. Doar copiii cu multă energie, dar şi cu stăpânire de sine atunci când trebuie, pot duce jocul la bun
sfârşit.
Jocul conţine nişte probe amuzante care trebuie gândite de dinainte. Mai întâi îţi alegi victima
potrivită, de preferat să fie calmă, ca să o poţi enerva la cote maxime. Dacă aveţi fraţi sau surori, ei sunt
victimele potrivite! Dacă ai un frate:
Pasul 1: Prefă-te că nu-l auzi dacă te întreabă ceva şi fă opusul a ceea ce-ţi spune să faci.
Pasul 2: Îl contrazici până la capăt, iar dacă comentează la tine, leagă-te de fata pe care o place.
Pasul 3: Începi să râzi dacă ţipă la tine şi comportă-te că şi cum ai fi şeful tuturor.
Totul va ieşi perfect atunci când atmosfera e din ce în ce mai încinsă şi tensiunea creşte. Efectul cel
mai amuzant e atunci când te uiţi la aspectul victimei: arată ca un câine turbat, cu ochii ieşiţi din orbite,
iar din nas şi din urechi parcă îi iese fum ca unui taur lovit.
Reacţia unei persoane calme, aparent fără nicio grijă, e cea mai înfricoşătoare atunci când nervii
sunt întinşi la maximum. Regulile acestui joc sunt simple: trebuie să fii capabil să-l câştigi, să nu
părăseşti jocul orice ar fi, să enervezi persoana, dar să nu o răneşti prin cuvinte urâte. Jocul să conţină
doar cuvinte viclene. Deci, să nu se ajungă la bătaie.
Dacă vei respecta aceste reguli, e imposibil să pierzi.

54

Locuri minunate
Reportaj literar realizat de Ciuhat Elena-Diana,
clasa a VII-a

Doaga este o aşezare populată din judeţul Vrancea, România. Doaga
este, de asemenea, cunoscută şi sub numele de Străjescu sau Doagele. La plaja
Doaga există serviciul de salvare cu barcă şi cu punct de prim ajutor, grupuri
sanitare amenajate, dar şi duşuri. Există chiar şi avertizoare pentru adâncimi,
respectiv geamanduri. Turiştii se pot bucura şi de căsuţele din campingul amenajat
în incita zonei de agrement. Pe lângă toate acestea a fost deschisă şi o terasă în care
încap maximum o sută de oameni.
Seara, când apare luna, panorama este una de vis, apa roşiatică şi lucioasă
atrage atenţia din plin. De asemenea, şi dimineaţa peisajul este mirific, întreaga
plajă fiind un mare punct de atracţie.
În această imagine avem plaja Doaga, o plajă extraordinar de frumoasă,
plajă ce pare că se îmbină cu apa limpede şi apusul împrăştiat în oglinda ei.

Aici un copil talentat a
realizat în nisip o sirenă, una ca
în apele mării. Şi mi-a plăcut
atât de mult, încât mi-am făcut
curaj şi l-am rugat să mă lase
să-i imortalizez minunata-i
operă. O amintire mai plăcută
de atât, nici că se poate!

56

Arena Mall din judeţul Bacău este situată în cea mai populată zonă
rezidenţială a oraşului Bacău, cartierul Nord. Are 900 locuri de parcare, iar clădirea
este împărţită pe trei nivele: parter, etaj 1, etaj 2. Clădirea în sine este foarte înaltă şi
roşie. Dacă pe dinafară pentru unii poate părea o clădire ca oricare alta, când apuci să
intri în ea, ochii îţi fug în toate părţile: magazine, scări rulante, liftul şi… minunata
fântână arteziană!
Acesta este faimosul Mall al Bacăului, înconjurat de numeroase maşini şi
prevăzut cu o imensă zonă de parcare.

Ei bine, înăuntru ne putem
bucura de o gamă largă de haine,
încălţăminte, bijuterii, diverse obiecte
de decor şi cărţi, de toate tipurile şi
pentru toate gusturile. Pe lângă asta,
mall-ul ne oferă locuri unde putem
mânca sau relaxa.
Tot în mall ne putem bucura de
Cinema City, locul unde intri în lumea
fermecată a filmului, mai ales a
filmului 3D sau 7D. Scările rulante şi
liftul de sticlă se află în centrul
mall-ului, dar ceea ce face deliciul
tuturor este minunata fântână
arteziană, al cărei clipocit îşi dă o
senzaţie de fericire şi linişte
nemaipomenită!
57

Aripi de gand 15

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Tendances

Tendances (20)

En vedette

En vedette (17)

Similaire à Aripi de gand 15

Similaire à Aripi de gand 15 (20)

Plus de Cimpeanemese

Plus de Cimpeanemese (20)

Aripi de gand 15