3. În anul 1883 se înfiinţa la Brăila Societatea Filarmonică Lyra, iar în 1919 Lyra
crease Conservatorul / Academia de Muzică, sub conducerea lui Jean Adrian şi
care, încă din primul an, funcţiona cu mai multe clase: trei de pian, două de vioară,
una de violoncel, una de flaut, doua de canto, una de teoria muzicii şi una de teatru.
Neavând un spaţiu propriu, compozitorul de romanţe George Cavadia, preşedintele
Societăţii Lyra, ia initiaţiva construirii unui local propriu, primind în 1923 din
partea Primăriei gratuit (primar Radu Portocală) un teren viran, cu suprafaţa de
1416 m.p., proprietatea Comunei, donaţia Dumitru Ionescu, situat în strada
Cojocari (fosta Gradină Paradis).
Clădirea se va ridica între anii 1924-1926 (arhitect Săvulescu) datorită unor
generoşi donatori, între care George Cavadia: 1.000.000 lei, 200 scaune pentru sala
de spectacol şi un pian de concert. Pentru finalizarea lucrărilor la sala de concerte
şi pentru plata acusticienilor aduşi din Italia, Societatea Lyra a închiriat holul şi
sala de concerte unui antreprenor de cinematograf, pe nume Stavru Valerianos,
care şi-a denumit întreprinderea cinematografica tot Lira, ortografiata cu “i”.
Datorită acusticii perfecte, sala de concerte a fost numită “Sala Dalles a Brăilei“,
aici concertând nume sonore în frunte cu George Enescu. În noua clădirea, la a
cărei construcţie contribuise şi Primăria cu 500.00 lei şi Prefectura cu 100.000 lei,
Societatea Lyra condusă de muzicianul şi filantropul George
Cavadia sau de profesorul Liviu Macedonescu, va întreţine ani de-a rândul o
atmosferă muzicală elevată.
6. Palatul Societăţii Filarmonice Lyra (astăzi Instituţia Publică de Spectacole
Orchestra Simfonică Lyra) a servit ca sediu pentru activităţile culturale ale
armatei sovietice, intrând, prin naţionalizare, în proprietatea Întreprinderii
Cinematografice. Dupa 14 ani de confruntări juridice, în anul 2010 clădirea a
fost retrocedată Societăţii Filarmonice recuperată prin insistenţele unei singure
persoane, Dr. Nicu Teodorescu.
Despre rolul pe care l-a jucat Societatea Filarmonica Lyra în viaţa Brăilei aflăm
dintr-o alocuţiune a lui George Cavadia dinaintea unui concert simfonic din
1915: “…În momentul în care am constituit la sfârşitul secolului trecut
Societatea Filarmonică Lyra, nimeni nu se mai îndoia că oraşul va deveni un
oraş al muzicii. Era anul 1883. Ne-am fotografiat şi am scris în limba latină,
sub numele societăţii noastre filarmonice, cuvintele: Conamur tennes grandia,
jurând, astfel, să muncim cu toate forţele şi cu toată priceperea noastră, până la
sacrificiu, pentru ca muzica să se înalţe în acest oraş cât mai sus. Am dorit ca
din nesecatele ei izvoare să se adape cât mai mulţi, astfel încât peticul de
pământ al Brăilei să ajungă a fi însemnat pe harta lumii cu Lyra, efigia muzicii,
ca să se ştie că există un colţ sub Soare, unde arta sunetelor, genetic implantată
într-un popor, a devenit hrana lui zilnică şi iubirea lui cea mai mare…”
11. Fosta farmacie Berechet, actuala intrare a actorilor în teatrul Maria Filotti şi una
dintre cele mai frumoase clădiri aflate pe fosta stradă Reglă.
Era “farmacia cu hrisov domnesc” pe care erau odata trei coroane regale şi statuile
Esculap, Hipocrat şi Higia.
Construită în 1858 de arhitectul italian Zambetti pentru farmacistul grec Sofocle
Rasty Petzalis care a absolvit cu diplomă de farmacist la Atena în anul 1857, iar în
1864 este proprietarul farmaciei “Esculap” la Brăila până în 1883, atunci când
ginerele său, profesorului Mina Minovici primeşte dreptul de proprietate asupra
farmaciei şi de la care a cumparat-o în 1921 colonelul farmacist C. Ionescu-Berechet
dupa ce îşi dăduse demisia din armată. Atunci, profesorul Minovici i-a spus
proaspătului cumpărător: “Domnule Berechet, farmacia asta nu va fi pentru
totdeauna a dumitale; societatea se va schimba şi ţi-o va lua Statul.” De această
prorocire politică şi-a amintit până la moarte, in 1971 – la 23 de ani de la
naţionalizare, farmacistul Berechet, după cum nota în memoriile sale fiul său,
actorul şi regizorul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, Mihai Berechet.
Se numea “Farmacia Curţii Regale“, era o modă-titlu de nobleţe şi reclamă,
justificată prin serviciile aduse cândva Casei Regale. Era farmacia protipendadei,
aici poposea şi Panait Istrati. La parter era farmacia iar la etaj, după ce urcai 23 de
trepte, casa de locuit. Aşa erau construite toate casele de pe strada Regală, cu o
singură intrare, prăvălia la parter şi locuinţa la etaj. Farmacistul C. Ionescu-Berechet
12.
13. era editor şi al unei reviste de specialitate “Farmacia română“, preşedintele
Colegiului farmaciştilor brăileni şi era senator în timpul guvernării Iorga-
Argetoianu.
În ciuda restaurării din anii ’80, când a fost şi recompartimentată în conformitate
cu cerinţele teatrului modern, astăzi clădirea este într-o stare deplorabilă, fără
multe din ornamentele sale iniţiale.
Îndepărtat din viaţa teatrală dupa 26 de ani de activitate, când încă nu împlinise
50 de ani, Mihai Berechet a scris cartea “Nouă caiete albastre“, despre
momentele trăite într-o epocă a nedreptăţilor, despre teribila stare de înstrăinare
pe care o încearca importantul om de teatru, sugerată admirabil în paginile care
evoca revenirea, peste ani, în oraşul natal:
“Mă simţeam însingurat în oraşul meu natal, pe străzile unde mi-am petrecut
vesel copilăria, şi unde acum nu mă mai aşteapta nimeni. Nu mă mai saluta
nimeni… Nu mai salutam pe nimeni… (…) Ajuns în faţa casei părinteşti, în faţa
fostei farmacii, m-am oprit şi o clipă m-am uitat de vizavi la ea… Statuile Higeei
şi ale lui Esculap mai existau încă, dar vitrinele erau înfundate, rămânând din
ele doar nişte ochiuri de geam…” Urcând treptele casei, autorul aude glasuri:
“Glasul mamei, glasurile tuturor celorlalţi ai casei mă obsedau, populau
universul incert al amintirilor… “Pe cine cauţi tu?”… La început mi s-a părut
că glasul firav face şi el parte din cortegiul sonor al amintirilor. “Pe cine cauţi
tu?”, îmi revenii. Un copil de patru ani. El îmi punea întrebarea”.
16. HOTEL BRISTOL
Construit în anul 1892 de către negustorul H. Hirschhorn, pe strada Regală (azi, Mihai
Eminescu), după planurile arhitectului Paul M. Mihail, Hotel Bristol este primul din oraş care
inaugurează o nouă formă de arhitectură pentru această destinaţie, respingând soluţia imitaţiei
hanului de târg, frecventă până atunci.
Dorinţa proprietarului a fost să ridice pe terenul său o casă de modă, dar pentru că a reuşit să
cumpere magazinul de profil al fraţilor Geavide, a cerut modificarea planului pentru a putea
schimba destinaţia clădirii. Noua construcţie, cu doua etaje, s-a fisurat imediat după
terminarea ei deoarece fundaţiile nu aveau largimea potrivită şi erau aşezate pe pamânt de
umplutură. S-a decis dărâmarea zidului faţadei şi a tavanelor corpului principal. Faţada a fost
refăcută în stil eclectic de factură academică, bogat ornamentată, pentru că aceasta era o carte
de vizită a proprietarului, o dovadă de prosperitate.
Hotelul Bristol a fost decorat de firma Sibalis & Rabner cu mobilier importat din Berlin. La
parter erau “magazinul de stofe Lober“, “Oraşul Londra“, unde manechinele purtau costume
englezeşti; loteria “Norocul” şi o casă de schimb valutar. Clădirea a fost multă vreme o
emblemă a oraşului, prezentă pe numeroase cărţi poştale vechi.
Proprietarul, Hirschhorn, în timpul guvernării de 40 de zile A. C. Cuza – O. Goga, trecuse la
catolicism, donând clădirea bisericii catolice. Rebotezat “Pescăruş” de către comunişti,
vândut în anii 1990 de către O.J.T., clădirea a ajuns în stare gravă de degradare, vecină cu
prăbuşirea. Hotelul este revendicat de fostul proprietar, de actualul proprietar şi de un
eventual viitor proprietar, moştenitor al fostului prim proprietar. Singura certitudine este
starea fizică a clădirii, care arată jalnic şi din care, din când în când, cad cărămizi. Fostul hotel
nu este păzit de nimeni, are geamurile făcute ţăndări, lemnaria smulsă şi obiectele de feronerie
distruse, arată ca după bombardament şi s-ar putea prăbuşi în orice clipă.
