1. ÎNMULŢIREA SPECIILOR POMICOLE
Înmulţirea speciilor pomicole se poate face pe cale generativă ( prin seminţe) sau pe
cale vegetativă (prin drajoni, marcotaj, butaşi, stoloni şi altoire). În general, speciile pomicole
propriu-zise (măr, păr, prun, cireş, cais, piersic, etc) se înmulţesc prin altoire, ceea ce implică
multiplicarea portaltoilor prin una din metodele amintite, urmată de altoirea cu soiuri nobile.
Pentru arbuşti, căpşun şi semiarbuşti, se produc plante pe rădăcini proprii prin înmulţire
vegetativă.
Înmulţirea prin seminţe deşi se realizează destul de uşor, are dezavantajul că,
descendenţa obţinută este foarte neuniformă ca vigoare şi eventual capacitate de fructificare. Din
această cauză, acolo unde este posibil, chiar pentru portaltoi, se practică înmulţirea vegetativă.
Butăşirea
Este o metodă de înmulţire bazată pe capacitatea unor specii de a regenera noi plante
pornind de la porţiuni de ramură, care odată puse în condiţii optime înrădăcinează. În funcţie de
starea de vegetaţie în care se află planta în momentul folosirii ei ca sursă de butaşi, există două
metode de butăşire: în uscat, când plantele sunt în faza de repaus relativ şi butăşire în verde, când
plantele sunt în faza de creştere intensă a lăstarilor. Este o metodă mult aplicată la arbuştii
fructiferi, smochin şi alun, specii care înrădăcinează destul de uşor. Pregătirea şi secţionarea
butaşilor poate să fie simplă, cu călcâi sau cu cârlig (fig. 5.1). Lungimea butaşilor este de 20-30
cm, se secţionează în partea superioară cât mai aproape şi deasupra unui mugur, iar în partea
inferioară aproape şi sub mugur. Se plantează într-un teren bine pregătit anterior, la 5-10 cm unul
de altul, lăsând 1-2 muguri deasupra solului, iar apoi, se acoperă, cu pământ bine mărunţit,
formând un bilon în lungul rândului. Procentul de înrădăcinare ajunge la 75-80%. Pentru alte
specii (corcoduş, prun franc, gutui, vişin) procentul de înrădăcinare este sub 50% şi de obicei se
înmulţesc prin butaşi în verde.
Butăşirea în verde foloseşte ca material pentru butaşi, lăstari în creştere,
semilemnificaţi, care se secţionează la lungimea de 15-18 cm. Se păstrează în partea superioară
2-3 frunze, cele inferioare se înlătură (fig. 5.2). De obicei, se aplică tratamente bazale cu
substanţe stimulatoare de înrădăcinare (auxine AIA, IBA, ANA, în concentraţie de 1000-2000
ppm), iar înrădăcinarea se face pe paturi calde în condiţii de umiditate relativă ridicată (ceaţă
artificială). Metoda se aplică la portaltoii de piersic x migdal, vişin, unele clone de corcoduş,
prun franc, afin, etc., în general specii care emit mai greu rădăcini adventive.
Marcotajul
Este cea mai utilizată metodă de înmulţire vegetativă a portaltoilor de măr, gutui, dar şi
la alte specii (smochin, coacăz, alun, etc) şi se bazează pe capacitatea unor specii de a emite
rădăcini de la baza lăstarilor nedesprinşi de planta mamă, dacă sunt puşi în condiţii favorabile.
Marcotajul poate să fie prin muşuroire, prin aplecare simplă, şerpuitor sau chinezesc.
Marcotajul prin muşuroire, constă în muşuroirea bazei lăstarilor formaţi pe planta
mamă, repetat de 2-3 ori pe măsura creşterii lor, până se formează un bilon de circa 30-35 cm
(fig. 5.3). Toamna, după căderea frunzelor, bilonul se desface şi se desprind de planta mamă
toate creşterile anuale, care se sortează pe clase de calitate, în funcţie de grosime şi gradul de
înrădăcinare.

2. Marcotajul simplu prin arcuire constă în arcuirea şi fixarea ramurilor anuale în sol cu
cârlige din lemn, acoperirea porţiunii fixate şi legarea vârfului de un tutore (fig. 5.4). După o
perioadă de vegetaţie, se desprinde porţiune înrădăcinată care constituie o nouă plantă.
Marcotajul chinezesc constă în îngroparea creşterilor anuale lungi în şanţuri circulare
făcute în jurul plantei mamă, în ideea obţinerii mai multor marcote pe fiecare ramură aplecată
(fig. 5.5). Se foloseşte la mur, gutui, prun , etc.
Marcotajul şerpuitor se foloseşte la speciile cu creşteri lungi (alun, mur) şi constă în
aplecarea şi fixarea tulpinilor în şanţuri concentrice în jurul plantei mamă (fig. 5.6).
Înmulţirea prin drajoni se practică la speciile la care pe rădăcini sunt muguri vegetativi,
care pornesc şi formează lăstari (drajoni). În practica pomicolă, metoda are utilitate la zmeur,
mur şi vişin. La vişin, soiul Oblacinska, poate fi înmulţit prin drajoni deoarece îşi transmite fidel
caracterele morfologice şi productive.
Altoirea
Producerea materialului săditor pomicol prin altoire este aproape generalizată în
practica pomicolă, datorită avantajelor pe care această metodă le are şi anume:
- obţinerea unei descendenţe uniforme şi identice cu planta mamă;
- scurtarea perioadei de tinereţe şi îmbunătăţirea calităţii fructelor;
- posibilitatea de obţinere a pomilor de vigoare diferită în funcţie de portaltoiul folosit;
- valorificarea superioară a terenurilor mai puţin propice prin alegerea portaltoilor cu
plasticitate mare;
- posibilitatea prelungirii momentului de altoire pe o perioadă lungă de timp, în funcţie
de metoda de altoire folosită;
- posibilitatea schimbării sortimentului prin supraaltoire în coroană;
- introducerea unor polenizatori prin supraaltoire în plantaţiile cu greşeli de amplasare a
soiurilor, etc.
În funcţie de momentul în care se execută altoirea şi de tipul altoiului folosit, există
două grupe de metode de altoire:
- altoirea cu mugur (oculaţie);
- altoirea cu ramură detaşată.
La altoirea cu mugur, altoiul este reprezentat de un mugur vegetativ cu o porţiune de
scoarţă şi o aşchie mică de lemn, iar la altoirea cu ramură, altoiul este reprezentat de o porţiune
de ramură anuală cu lungimea de 2-3 muguri.
Pentru reuşita altoirii este necesar ca să fie respectate o serie de măsuri dintre care:
- altoiul şi portaltoiul să fie sănătoşi, fără cicatrici de boli sau grindină, liberi de viroze;
- să aibă o stare fiziologică normală pentru fenofaza în care se găsesc (stare de hidratare
bună, fără necroze ale liberului, etc);
- operaţia de altoire să se execute corect, cu unelte bine ascuţite şi cât mai repede;
- să se suprapună cât mai bine şi pe o suprafaţă cât mai mare zonele generatoare ale
altoiului cu portaltoiul (zona dintre scoarţă şi lemn);
- să existe afinitate fiziologică între altoi şi portaltoi;
- prin legare să se asigure contactul strâns între cei doi parteneri, etc.
Altoirea cu mugure cuprinde mai multe variante şi anume: altoirea cu mugure
crescând, care se execută primăvara, după pornirea în vegetaţie a portaltoiului; altoirea cu

3. mugure dormind (fig. 5.7), se execută după aceeaşi tehnică ca precedenta, dar în perioada 15
iulie-15 septembrie; altoirea în chip budding (fig. 5.8) ce se poate executa la sfârşitul iernii sau
vara-toamna; altoirea în fluier, etc. Dintre toate aceste metode, în practică se foloseşte aproape
exclusiv altoirea în ochi dormind, executată la sfârşitul verii şi începutul toamnei, până când
temperatura medie nu scade sub 12-13°C, care este temperatura critică pentru calusare. Ca altoi,
se folosesc muguri detaşaţi de pe lăstari lemnificaţi (numiţi ramuri altoi) recoltaţi în ziua altoirii
sau cu maxim 1-2 zile înainte. După recoltarea lăstarilor, obligatoriu se înlătură frunzele,
păstrând o porţiune de 0,5 cm de peţiol, şi vârful erbaceu, iar la altoire se folosesc numai mugurii
normal dezvoltaţi de pe treimea mijlocie. După înlăturarea frunzelor (fasonarea ramurilor altoi),
ramurile altoi se ţin la umbră, cu baza în apă, dacă se folosesc în aceeaşi zi, sau la frigider dacă
se folosesc în zilele următoare. Recoltarea ramurilor altoi se face numai de la plante sănătoase,
productive şi cu însuşiri morfologice tipice soiului respectiv, pomi care de obicei au fost marcaţi
şi selectaţi cu 2-3 ani înainte.
Pentru buna execuţie tehnică a altoirii, circulaţia sevei la portaltoi trebuie să fie intensă.
Ca ordine de execuţie a altoirii, se începe cu speciile care-şi încetează mai devreme circulaţia
sevei. Orientativ ordinea de altoire în pepinieră este următoarea: păr, cireş, vişin, prun, piersic,
mahaleb, zarzăr, gutui, corcoduş, măr. Temperatura de lucru în timpul altoitului nu trebuie să fie
ridicată, în caz contrar la orele prânzului (11-16), altoirea se suspendă. Altoirea se face în
următoarele etape: - pregătirea portaltoiului, care constă în înlăturarea ramificaţiilor laterale ale
portaltoiului pe înălţimea de 25-30 cm de la sol, desfacerea muşuroiului la puieţi, alegerea
locului de altoire la înălţimea de 5-7 cm pentru puieţi şi 8-10 cm pentru marcote, cu scoarţa
netedă, fără cicatrici ale unor ramificaţii înlăturate, ştergerea zonei respective cu o cârpă umedă
pentru a înlătura praful şi executatea celor două incizii în forma litarei T, prima de circa 1 cm şi a
doua de 2,5-3 cm. Se desface uşor scoarţa cu spatula pentru a favoriza introducerea altoiului;
-scoaterea ochiului altoi de pe ramura altoi, format dintr-un mugure dispus central pe un
scutişor de scoarţă (fig. 5.7 b şi e) şi introducerea lui sub scoarţa portaltoiului ;
- legarea punctului de altoire pentru punerea în contact, cât mai strânsă, a zonelor
generatoare de la cei doi parteneri. Legarea trebuie făcută strâns, astfel ca în partea de jos a
inciziei longitudinale să iasă sevă.
Altoirea cu ramură detaşată se execută de obicei primăvara, înainte sau după pornirea
în vegetaţie în funcţie de metoda folosită. Ca altoi, se folosesc ramuri anuale recoltate toamna,
după căderea frunzelor sau cel mai târziu până la sfârşitul iernii, ramuri care se păstrează în
frigider, beciuri sau şanţuri, stratificate în nisip, în funcţie de cantitatea necesară şi de
posibilităţi. Este important ca pe timpul păstrării ramurilor, acestea să nu se deshidrateze şi să fie
tratate împotriva bolilor criptogamice (mucegaiuri). Pentru protecţia rănilor efectute cu ocazia
altoirii se foloseşte masticul sau ceara de altoit preparată după diverse reţete. Dintre metodele de
altoire cu ramură detaşată cele mai folosite sunt:
- altoirea în copulaţie simplă şi perfecţionată. Se execută primăvara, înaintea pornirii
în vegetaţie a pomilor. Este necesar ca grosimea altoiului să fie egală cu a portaltoiului şi
cuprinsă între 6 şi 12 mm. În zona de altoire, unde scoarţa ramurii este netedă se face câte o
tăietură oblică pe altoi şi portaltoi sub forma unei pene simple, de circa 2,5-3 cm urmată de
suprapunerea altoiului peste portaltoi şi legarea punctului de altoire. La altoirea în copulaţie
perfecţionată, pe treimea mijlocie a inciziilor făcute, se face câte o limbă de îmbinare, printr-o
tăietură oblică pe bisectoarea unghiului format de prima tăietură şi verticala ramurii sau

4. portaltoiului (fig. 5.9). Se îmbină altoiul cu portaltoiul, se leagă şi se protejează cu mastic
punctul de altoire şi capătul altoiului. Metoda se foloseşte în pepinieră pentru realtoirea plantelor
neprinse din vara anterioară.
- altoirea în despicătură se execută primăvara devreme, înaintea pornirii pomilor în
vegetaţie. Permite altoirea pomilor sau ramurilor cu grosimi de până la 3-4 cm la drupacee şi 5-6
cm la pomacee (fig. 5.10). Este o metodă mult folosită, deoarece se execută uşor şi prinderea este
bună. Pentru altoire, în punctul ales, se execută tăierea ramurii perpendicular pe lungime, cu
fierăstrăul, se netezeşte rana cu cosorul, se despică capătul ramurii în două jumătăţi cu
despicătorul, iar de fiecare parte a despicăturii se introduce câte un altoi pregătit sub formă de
pană dublă (tăiată dept sau cu călcâi) (fig. 5.10 c). Zonele generatoare a altoiului şi portaltoilui
trebuie suprapuse, pentru reuşita prinderii (fig. 5.10 e). Pentru acoperirea despicăturii după
introducerea altoilor, se fixează o bucată de scoaţă, se leagă punctul de altoire şi se protejează
rănile cu mastic. Pentru portaltoii de grosime mică, 1-2 cm, se poate fixa în despicătură numai un
altoi pe una din laturile despicăturii.
- altoirea terminală sub scoarţă este o metodă complementară la ceea prezentată
anterior în sensul că, se execută după pornirea în vegetaţie a pomilor, condiţia esenţială pentru
reuşită fiind circulaţia activă a sevei şi desprinderea scoarţei. Grosimea în punctul de altoire
poate să ajungă la 5-8 cm la pomacee şi 4-5 cm la drupacee, iar numărul altoilor fixaţi depinde
de grosimea ramurii, putând fi 1 - 4, distribuiţi uniform (fig. 5.11). Pentru execuţie, se
procedează ca la metoda anterioară numai că, nu se despică lemnul, ci numai scoarţa printr-o
incizie longitudinală de 3-5 cm în care se fixează un altoi pregătit ca pană simplă. După fixarea
altoilor, aceştia se leagă şi rănile se protejează cu mastic. Pentru ca altoii să nu fie deranjaţi de
păsări, se poate lega în zona altoită o ramură cu ramificaţii sau se leagă o nuia de salcie în formă
de arcadă. După apariţia lăstarilor se recomandă palisarea acestora pentru a nu fi rupţi de vânt.
- altoirea în punte. Pentru recuperarea unor pomi la care trunchiul a suferit vătămări şi
scoarţa a fost distrusă, în special în timpul iernii de către rozătoare sau de ger, utilaje agricole,
etc., se foloseşte altoirea în punte. Prin această metodă se asigură continuitatea circulaţiei sevei
peste zona distrusă, prin intermediul unor porţiuni de ramură anuală folosită ca altoi. În funcţie
de grosimea pomilor afectaţi, se folosesc unul sau mai mulţi altoi distribuiţi în jurul trunchiului.
Secţionarea altoiului se face sub formă de pană simplă, la ambele capete, pe o lungime de 3-5
cm, iar pe trunchi se fac câte două incizii perpendiculare în forma literei "T", prima la partea de
jos a rănii în ţesut sănătos, iar a doua deasupra rănii în "T" răsturnat. În aceste două incizii se
introduc capetele altoiului, se leagă şi se protejează rănile cu mastic. Pentru executarea corectă şi
în condiţii optime, circulaţia sevei trebuie să fie intensă şi scoarţa să se desprindă uşor de lemn.
De interes minor sunt alte metode de altoire: altoirea în triangulaţie, în copulaţie
laterală simplă, sau perfecţionată, altoirea sub scoarţă laterală, etc., care sunt folosite în situaţii
particulare, deoarece sunt ceva mai dificil de executat.