1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/fuga-de-frumusete/
Fuga de frumuseţe
Dezbinătorul, insultătorul şi tulburătorul sunt sărbătorite de arta vremii noastre, frumuseţea fiind
adeseori privită drept ceva prea dulceag, prea escapist şi prea departe de realitate pentru a merita
întreaga noastră atenţie.
Caracteristici care mai înainte trădau eşecul estetic sunt citate acum ca indicii ale succesului, în
timp ce urmărirea frumuseţii este adesea considerată o retragere de la menirea adevărată a
creaţiei artistice, aceea de a provoca ortodoxia şi de a elibera de constrângerile convenţionale.
Arthur Danto a susţinut chiar că frumuseşea este atât înşelătoare ca scop, cât şi antitetică misiunii
artei moderne. (The Abuse of Beauty)
Repudierea frumuseţii derivă dintr-o viziune aparte a artei moderne şi a istoriei ei. Conform multor
critici contemporani, o operă de artă se justifică prezentându-se ca un vizitator din viitor. Nu
contează că unii oameni consideră noile opere goale, urâte sau pornografice. Valoarea artei este o
valoare-şoc: arta există pentru a ne salva din ananghia noastră istorică şi pentru a ne reaminti de
schimbarea neîncetată, singurul lucru constant în natura umană.
Această viziune asupra artei se hrăneşte dintr-un singur tip de exemple. În pictură, ni se readuce
aminte în mod constant de arta salonului din mijlocul secolului al 19-lea, artă care nu era defel artă,
tocmai pentru că era derivată dintr-un repertoriu de gesturi epuizate, şi de calomnierea necesară a
lui Manet ca „le peintre de la vie moderne” („pictorul vieţii moderne”). Ni se reaminteşte de marea
forţă care a fost dezlănţuită în lume de iconoclasmul lui Manet şi de şocurile succesive pe care le-a
suferit sistemul pe măsură ce s-au desfăşurat, unul câte unul, experimentele, până când pictura
figurativă a devenit un obiect al trecutului.
În muzică ni se aduce aminte de ultima simfonie şi ultimele cvartete ale lui Beethoven, în care
constrângerile formei par a fi aruncate în aer de o putere titanică; ni se reaminteşte de Tristan şi
Isolda, ale cărei armonii cromatice oscilante tind să întindă tonalitatea până la limită şi de muzica lui
Stravinsky, Bartók şi Schoenberg, muzică care iniţial a şocat lumea şi a fost justificată în termeni
folosiţi pentru a lămuri abolirea tabloului figurativ. S-a spus că vechiul limbaj a fost epuizat: din
încercarea de a-i prelungi utilizarea n-ar putea rezulta decât clişee. Noul limbaj este destinat a
plasa muzica în contextul ei istoric, recunoscând prezentul ca fiind ceva detaşat de trecut, o
experienţă nouă pe care o putem pătrunde numai ca „altceva” decât ce a fost înaintea lui. Dar
tocmai în momentul în care înţelegem prezentul, îl conştientizăm ca atrecut şi îl depăşim.
În arhitectură şi literatură întâlnim aceeaşi poveste, a artei aflate în război cu trecutul ei, forţate să
provoace domnia clişeelor şi de a porni pe un drum al depăşirii lor. Totuşi, există şi o alta, o
neglijată istorie a artistului modern, cea care a fost povestită cu adevărat de mulţi dintre cei mai

2. mari modernişti. Este istoria povestită de T.S. Eliot în eseurile sale şi în The Four Quartets, de Ezra
Pound în Cantos, de Schoenberg în scrierile lui importante şi în Moses und Aron, de Pfizer în
Palestrina. Ea consideră că scopul artei moderne nu este acela de a rupe legăturile cu tradiţia, ci de
a o recaptura în circumstanţe pentru care moştenirea artistică a luat puţine măsuri sau chiar nu a
făcut-o. Această istorie nu vede trecutul momentului din prezent, ci realitatea lui prezentă ca loc
către care trebuie să ne îndreptăm şi a cărui natura trebuie înţeleasă în termeni de continuitate.
Dacă, în circumstanţe moderne, formele şi stilurile artei trebuie refăcute, aceasta nu se săvârşeşte
spre a repudia vechea tradiţie, ci spre a o restaura. Strădania artistului modern este aceea de a
prezenta lumea modernă, de a exprima realităţile care nu au mai fost întâlnite înainte şi sunt în
mod deosebit dificil de cuprins. Dar asta nu se poate face decât prin revigorarea tradiţiei pentru a
face în aşa fel încât capitalul spiritual al culturii noastre să îşi pună amprenta asupra momentului
actual şi să îl arate aşa cum este în realitate. Din acest motiv, pentru Eliot şi colegii lui nu poate
exista o artă modernă care să nu fie în acelaşi timp o căutare a ortodoxiei: o încercare de a
captura natura experienţei moderne, punând-o în relaţie cu certitudinile unei tradiţii.
Puteţi considera rezultatul ca fiind de nepătruns, neinteligibil ori chiar urât – aşa cum le pare
multora, în cazul lui Schoenberg -, dar în mod sigur nu asta este intenţia. Schoenberg, asemenea
lui Eliot, a căutat să înnoiască tradiţia, nu să o distrugă, dar să o înnoiască ca mijloc pentru care
frumuseaţea, şi nu banalitatea, va fi redevenit standardul. Nu e nimic absurd în a considera că liniile
transparente ale operei Erwartung a lui Schoenberg au mai mult adevăr în ele decât texturile
groase ale unei simfonii a lui Vaughan Williams. E adevărat, această mică melodramă are o calitate
de coşmar care este departe de frumuseţile mângâietoare ale unui cântec de Schubert, dar idiomul
lui Schoenberg trebuie înţeles ca tentativă atât de a înţelege coşmarul, cât şi de a se lăsa în voia
lui, de a-l închide într-o formă muzicală ce dă catastrofei sens şi frumuseţe într-un mod
asemănător celui în care Eschil acorda sens şi frumuseţe furiilor răzbunătoare ori Shakespeare
îngrozitoarei morţi a Desdemonei.
Moderniştii s-au temut că strădania estetică s-ar detaşa de completa intenţie artistică şi ar deveni
goală, repetitivă, mecanică şi împilată de clişee. Pentru Eliot, Matisse şi Schoenberg era de la sine
înţeles că asta avea loc peste tot în jurul lor şi de aceea s-au pornit să apere un ideal estetic de
coruperea lui de către cultura populară. Acest ideal a legat ideea frumuseţii de imboldul de a sfinţi
viaţa umană şi a o înzestra cu mai mult decât o importanţă lumească. Pe scurt, moderniştii au
încercat să reaunească întreprinderea artistică cu cauza ei fundamental spirituală.
Nu vreau să insinuez că arta s-a aflat întotdeauna în slujba religiosului ori a fost animată de vreun
scop doctrinar sau sacerdotal, departe de aşa ceva. Vreau să spun că arta occidentală s-a inspirat
din şi a intensificat trăirile care formează baza religiei şi prin asta a oferit o apărare seculară a unei
imagini sacre despre viaţă. Aceasta este adevărul despre arta modernă a Renaşterii, a Iluminismului
şi a mişcării romantice. În spatele unor lucrări precum Wild Strawberries a lui Bergmann sau Peter
Grimes a lui Britten se află aceeaşi viziune care izbucneşte înveşmântată religios în The St.
Matthew Passion şi Divina Comedie – viziunea vieţii umane ca posesor al unei valori ce nu poate fi

3. tradusă în întregime în termeni temporali. Şi chiar şi atunci când arta îşi propune să se substituie
viziunii religioase, să ne arate, asemenea lui Rilke şi Lawrence, aici şi acum, mântuiţi în mortalitate,
acelaşi fond de emoţie animă expresia artistică, trimiţând dincolo de senzorial şi ireversibil, către un
înţeles care ne separă într-un fel de restul naturii şi ne dezvinovăţeşte trecerea prin ea.
Aşadar, modernismul a fost o tentativă susţinută de a recaptura tradiţia şi, dimpreună cu ea,
vechiul ideal al frumuseţii, o valoare care stă alături de sacru şi care mântuieşte viaţa umană într-un
mod asemănător celui prin care obiectele sacră mântuie – arătând că viaţa este mai mult decât
simpla valoare senzorială. Modernismul nu a fost conceput ca un atac, ci ca o recuperare: o cărare
dificil de urcat către greu-câştigata moştenire a sensului. Nu asta vedem în arta „dezbinătoare” şi
„provocatoare” a zilelor noastre, artă care ilustrează mai degrabă o fugă de frumuseţe decât
dorinţa de a o recupera. Putem vedea lesne asta studiind un exemplu recent şi intens.
Una dintre cele mai fermecătoare lucrări ale lui Mozart este opera comică Die Entführung aus dem
Serail care spune povestea Konstanzei, naufragiată, separată de logodnicul ei Belmonte şi luată să
servească în haremul Paşei Selim. În urma unor diverse uneltiri, Belmonte o salvează, ajutat de
clemenţa paşei, care, respectând castitatea Konstanzei şi dragostea loială a cuplului, refuză să o
aibă cu forţa. Această intrigă neverosimilă îi permite lui Mozart să îşi exprime convingerea iluministă
că mila este o virtute universală, la fel de reală în imperiul islamic al turcilor ca şi în imperiul creştin al
iluminatului Iosif al II-lea (el însuşi abia creştin). Chiar dacă viziune inocentă a lui Mozart este în
mare lipsită de fundament istoric, credinţa lui în dragostea dezinteresată este exprimată peste tot
şi sprijinită de muzică. Die Entführung promovează o idee morală şi melodiile ei împărtăşesc
frumuseţea acelei idei şi o prezintă convingător ascultătorului.
În ediţia din 2004 a Die Entführung de la Comic Opera din Berlin, directorul catalan Calixto Bieito a
fixat acţiunea din operă într-un bordel din Berlin, cu Selim ca peşte şi Konstanze una dintre
prostituate. Chiar şi în timpul celei mai delicate muzici, sunt împrăştiate pe scenă cupluri care se
împerechează şi nu este ratată nici o ocazie pentru violenţă, cu sau fără apogeu sexual. La un
moment dat, o prostituată este torturată şi sfârcurile îi sunt tăiate, sângeros şi realist, înainte de a
fi ucisă. Cuvintele şi muzica vorbesc despre dragoste şi compasiune, dar mesajul este înecat în
scene de profanare, crimă şi sex narcisist.
Acela este un exemplu de fenomen al culturii noastre cu care suntem toţi familiarizţi. Dar artiştii,
directorii, muzicienii şi alţii legaţi de arte nu doar fug de frumuseţe – există o dorinţă de a elimina
frumuseţea, de a o şterge. De fiecare dată când ne aşteaptă frumuseţea, intervine dorinţa de a
minimaliza apelul ei, asigurându-se că vocea ei nu va putea fi auzită din spatele scenelor de
profanare, căci frumuseţea este un apel la renunţarea la narcisism şi privirea lumii cu reverenţă.
(Iago despre Cassio: ‘He hath a daily beauty in his life/ Which makes me ugly’.)
A profana înseamnă a distruge ceea ce altminteri ar putea fi separat în sfera lucrurilor sfinte.
Putem profana o biserică, un cimitir, un mormânt, o imagine sfântă, o carte sfântă sau o ceremonie

4. religioasă. Putem profana un corp, o imagine preţuită, chiar şi o altă fiinţă umană vie – în măsura în
care acestea conţin (aşa cum şi este) o minune dintr-o sfinţenie originară. Frica de profanare este
un element esenţial al tuturor religiilor. Ba chiar asta desemna iniţial cuvântul religio, un cult sau o
ceremonie destinată protejării de sacrilegiu a unui loc sacru.
Cred că nevoia noastră pentru frumuseţe nu este o adăugare inutilă la lista preocupărilor umane.
Nu este ceva de care putem duce lipsă şi rămâne încă împliniţi ca oameni. Este o nevoie ce răsare
din condiţia noastră metafizică de indivizi liberi ce îşi caută locul într-o lume obiectivă şi împărţită.
Putem rătăci prin lume, alienaţi, resentimentari, plini de suspiciune şi neîncredere sau ne putem găsi
aici casa, venind să ne odihnim în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine. Experienţa frumuseţii ne
ghidează de-a lungul acestei a doua cărări: ne spune că în lume suntem acasă, că lumea este deja
ordonată în percepţiile noastre ca loc potrivit pentru fiinţe asemenea nouă. Dar fiinţele asemenea
nouă devin acasă numai când respectă condiţia noastră „decăzută”. De aceea experienţa
frumuseţii trimite în afara acestei lumi, către o „împărăţie a scopurilor” în care dorurile noastre
nemuritoare şi dorinţa noastră de perfecţiune îşi găsesc, în sfârşit, răspunsul. După cum au înţeles
Platon şi Kant, sentimentul pentru frumuseţe este apropiat de cadrul religios al minţii, răsărind din
simţul smerit al armoniei dintre lumea din jurul nostru şi năzuinţele interioare, aspirând către cea mai
înaltă unitate cu transcedentul.
Priviţi orice tabloul al marilor pictori de peisaje – Poussin, Guardi, Turner, Corot, Cézanne – şi veţi
vedea acea idee de frumuseţe celebrată şi fixată în imagini. Arta pictării peisajului, ce a apărut în
sec. al XVII-lea şi rezistă până în vremea noastră, este devotată moralizării naturii şi prezentării
locului libertăţii umane în ordinea lucrurilor. Pictorii de peisaje nu au închis ochii în faţa suferinţei
sau imensităţii şi ameninţării universului din care ocupăm un colţ atât de mic, departe de aşa ceva.
Pictorii de peisaje ne arată moartea şi decăderea în însăşi inima lucrurilor: lumina de pe deal se
pierde; pereţii de ghips ale caselor lui Guardi sunt peticiţi şi pe cale de a se prăbuşi, dar imaginile lor
trimit către bucurii care se află inerent în decădere şi către eternul implicat în vremelnic.
Profanarea este un soi de apărare împotriva sacrului, o tentativă de distrugere a pretenţiilor
acestuia. În prezenţa sacrului, vieţile noastre sunt judecate şi pentru a scăpa de aceea judecată
distrugem lucrul care pare că ne acuză. Cu toate acestea, în opinia multor filosofi şi antropologi,
experienţa sacrului este o trăsătură universală a condiţiei umane şi de aceea una ce nu poate
lesne evitată. Cea mai mare parte a vieţilor noastre gravitează în jurul unor obiective efemere.
Puţine dintre ele sunt memorabile sau ne mişcă în vreun fel. Din când în când, suntem zdruncinaţi
din automulţumire şi ne simţim a fi în prezenţa a ceva mult mai important decât interesele şi
dorinţele noastre din prezent. Simţim realitatea a ceva preţios şi misterios care ajunge la noi cu o
cerinţă care, într-un fel, nu este din această lume. Aceasta se întâmplă în prezenţa morţii, în
special a morţii cuiva drag. Ne uităm cu înfricoşare la corpul uman din care viaţa a fugit. Nu mai
reprezintă o persoană, ci „rămăşiţele” pamanteşti ale unei persoane şi acest gând ne umple cu un
sentiment de nefiresc. Ezităm să atingem un corp mort; îl vedem, într-un fel, ca nefăcând parte din
lumea noastră, de parcă ar fi un vizitator dintr-o altă sferă.

5. Această experienţă este un exemplu al întâlnirii noastre cu sacrul şi ne cere un tip de recunoaştere
ceremonială. Corpul mort este obiectul unor ritualuri şi acte de purificare, destinate nu numai să îl
trimită în lumea de dincolo pe fostul ocupant al corpului – căci participă la ele chiar şi cei care nu
cred in viaţa de apoi -, ci să depăşească ciudăţenia, calitatea supranaturală, a formei umane
moarte. Prin ritualuri care recunosc că este diferit de ea, corpul este recîştigat pentru lumea asta.
Punând altfel problema, ritualurile sfinţesc corpul şi îl purifică de miasmele sale. În acelaşi mod,
corpul poate fi profanat şi acesta este în mod evident unul din actele fundamentale de profanare,
unul la care oamenii oamenii s-au dedat din vremuri străvechi, precum a fost atunci când Ahile a
târât în triumf, de-a lungul zidurilor Troiei, corpul lui Hector.
Există şi alte prilejuri cu care suntem în mod asemănător zdruncinaţi din preocupările noastre de zi
cu zi. În mod deosebit, experianţa îndrăgostirii. Şi aceasta este o universală umană şi este o trăire
de cel mai ciudat tip. Faţa şi corpul celui iubit sunt impregnate cu cea mai intensă viaţă, dar sub un
aspect crucial sunt asemenea corpului cuva mort: nu par să aparţină lumii empirice. Iubita îl priveşte
pe îndrăgostit aşa cum Beatrice îl privea pe Dante, dintr-un punct din afara cursului lucrurilor
temporale. Obiectul îndrăgit cere să îl preţuim, să ne apropiem de el cu o reverenţă aproape
ritualică şi din acei ochi, acele membre şi acele cuvinte radiază un tip de împlinire a spiritului care
înnoieşte totul.
Forma umană este sacră nouă pentru că poartă timbrul întrupării noastre. Desacralizarea voită a
formei umane, fie prin pornografia sexului sau pornografia morţii şi violenţei, a devenit, pentru mulţi
oameni, un soi de obligaţie. Şi această profanare, care pradă experienţa libertăţii, este în acelaşi
timp o negare a iubirii. Este o tentativă de a reface lumea de parcă dragostea nu ar mai face parte
din ea, ceea ce este, desigur, cea mai importantă trăsătură a culturii postmoderne, exemplificată în
producţia lui Bieito a Die Entführung: o cultură lipsită de iubire care se teme de frumuseţe pentru că
este tulburată de dragoste.
Dar nu suntem obligaţi să aderăm la această cultură lipsită de iubire. Putem, în orice moment, să
renunţăm la profanare şi să ne întrebăm, în loc, ce ne inspiră şi ce trebuie să venerăm. Ne putem
pune pe un drum de-a lungul căruia frumuseţea străluceşte – aşa cum facem când ascultăm opera
lui Mozart în liniştea casei noastre, salvând-o astfel din strânsoare acelor care ar vrea să o prade.
Ne putem îndrepta atenţia către lucrurile pe care le iubim – podurile şi râurile patriei noastre,
prietenii şi familia, „raiul înstelat de deasupra” – şi ne putem întreba ce ne spun ele despre viaţa de
pe pământ şi cum trebuie trăită. Şi după aceea putem privi lumea artei, poeziei şi muzicii ştiind că
este o diferenţă reală între sacrilegiu, cu care toţi suntem singuri şi tulburaţi, şi frumos, cu care toţi
suntem împreună şi acasă.
În original: The flight from beauty (traducere Vlad M.)