1. inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/minciuni-gogonate-2/
Minciuni gogonate (2)
Cele opt etape în care s-a creat problema.
Fuga arabilor din teritoriul ce avea să devină Statul Israel a avut loc în opt etape.
1. Încă din toamna anului 1947, înainte de planul de partajare oferit de ONU în 29 noiembrie 1947, era clar că
războiul va izbucni indiferent unde vor fi trasate liniile de partajare. Anticipînd războiul, mulţi arabi înstăriţi
(effendi) din vestul Galileii, de la Haifa pînă la Aco şi din toate satele dintre ele, şi-au închis casele şi au plecat
la Beirut sau la Damasc, unde puteau să aştepte sfîrşitul războiului, graţie averii şi relaţiilor de care
dispuneau. Nimeni nu-şi imagina că statul evreu incipient ar fi fost capabil să cîştige războiul cu statele arabe.
Arabii fugiseră din calea primejdiei în ideea că după război se vor întoarce la casele lor. Obsevatori
independenţi (Conor Cruise O’Brien este poate cel mai obiectiv în cartea sa “Asediul”) estimează în prezent
numărul acestor fugari la 70.000.
2. Aceşti refugiaţi au creat un vid subit în conducerea politică şi socială a arabilor din Galileea, astfel încît în
urma ostilităţilor care au început în iarna anului 1947 mulţi ţărani arabi (felahin) au fugit şi ei, urmînd exemplul
conducătorilor. Acest val nu beneficia de banii şi relaţiile pe care le aveau effendi pentru a fugi din calea
primejdiei şi a-şi transforma fuga într-o călătorie de plăcere. Din această cauză mulţi dintre ei au plecat pe jos
spre Liban şi Siria, luînd în spate puţinul pe care îl aveau. Din moment ce conducătorii lor fugiseră, aceşti
ţărani înţelegeau că lucrurile stăteau rău şi ar fi bine să plece şi ei. Şi ei erau siguri că se vor putea întoarce la
casele lor, bazîndu-se pe ceea ce publica presa arabă la acea oră, anume că după război nu vor mai fi evrei
în Israel, pentru că aveau să fie omoriti sau izgoniţi.
Nu există cifre precise referitoare la acest val de fugari, dar se estimează că a cuprins aproximativ 100.000
de persoane. Numărul lor a fost însă destul de mare pentru a determina statele arabe să ţină o conferinţă la
Beirut pentru a decide soarta valurilor de arabi care treceau graniţa. Rezultatul a fost înfiinţarea de tabere
speciale care au devenit cunoscute sub numele de tabere de refugiaţi. Aceşti arabi însă fugiseră din proprie
iniţiativa. Nimeni, nici Israelul nici statele arabe nu i-au încurajat, constrîns sau forţat să fugă. Războiul nici
măcar nu începuse.
3. După 29 noiembrie 1947, a început cu adevărat războiul între organizaţia israeliană Haganah (Apărarea) şi
voluntarii arabi care numărau zeci de mii de paramilitari.
Presa arabă şi discursurile publice au indicat cît se poate de clar de la bun început că va fi vorba de un război
de anihilare, asemănător celor duse de hoardele de mongoli care ucideau totul în calea lor. Evreii aveau să fie
ori ucişi, ori izgoniţi. Pentru Israel nu era un vorba de un război de independenţă, ci de unul de supravieţuire.
Pentru a apăra anumite zone unde evreii erau complet încercuiţi de arabi, (precum Iafo, unele sate şi
chibuţuri din Galilea, regiunea deluroasă din centrul ţării şi Ierusalimul) trupele Hagana au adoptat o politică de
înfricoşare, al cărei scop era să inspire teroare arabilor din aceste regiuni, pentru a-i face să se retragă în
zone mai sigure. Astfel, trupele Hagana sperau să poată apăra aşezările evreieşti care ar fi rămas izolate şi
ar fi căzut pradă planurilor de genocid ale arabilor.
Mulţi arabi din vestul Galileii, Iafo şi cartiere din Ierusalimul de vest, au fugit din cauza acestor tactici, în
realitate zvonuri despre o armată evreiască uriaşă care urma să debarce în curînd, sau că se aruncă
grenade de mînă în faţa caselor, sau că din jeepuri se trage foc automat spre pereţii sau gardurile caselor,
zvonuri lansate de evrei vorbitori de arabă, pentru a face organizaţia Hagana să pară mult mai numeroasă
decît era în realitate.
E important să reţinem că în această etapă evreii sînt parţial răspunzători de fuga arabilor, dar nu din cauză
că ar fi urmărit să epurarea etnică a ţării sau exterminarea arabilor, ci deoarece se ştia că evreii minoritari şi
lipsiţi de apărare care trăiau în enclave arăbeşti ar fi fost măcelăriţi sau alungaţi, aşa cum s-a şi întîmplat în
Gush Etzion şi în cartierul evreiesc din Oraşul Vechi (sau în Hebron, în 1929). Numai faptul că duceau un
război de supravieţuire împotriva unui inamic mai numeros şi mai bine înarmat i-a constrîns pe evrei să
recurgă tacticile de mai sus.
De asemenea, este importat reţinem următoarele fapte: dacă conducătorii arabi ar fi acceptat planul de

2. partajare propus de ONU, în 29 noiembrie 1947 s-ar fi înfiinţat pentru arabi statul Palestina, alături de Israel.
Dacă armatele arabe nu ar fi invadat, nu ar fi existat nici un fel de problemă a refugiaţilor. Trebuie să reţinem
aceste două fapte, pentru că în lumina lor devine clar că răspunderea iniţială pentru problema refugiaţilor
apasă exclusiv pe umerii statelor arabe care au declanşat invazia, în contradicţie flagranta cu rezoluţia ONU
181 şi cu legile internaţionale.
4. Conducătorii arabi ai forţelor paramilitare şi a trupelor venite din Siria îi îndemnau cu voce tare pe arabii
locali să plece, pentru a lăsa armatelor arabe teren liber pentru aplicarea planurile de genocid împotriva
evreilor. După război, adică după ce evreii aveau să fie expulzaţi sau omorîţi, locuitorii arabi puteau să revină
nu numai la pămînturile lor ci şi la cele ale evreilor.
Este imposibil de estimat numărul arabilor care au fugit la auzul acestor anunţuri, dar după război un număr
de purtători de cuvînt arabi au recunoscut că au făcut asemenea anunţuri, şi şi-au facut mea culpa în public,
regretîndu-şi profund contribuţia la creerea problemei refugiaţilor. Este clar că mesajul transmis de
conducătorii arabi a jucat un rol major în fuga multor arabi din Israel (1).
Trebuie de asemenea menţionat că au fost şi cazuri cînd conducerea evreiască a cerut în mod explicit
arabilor să nu plece. Cel mai bun examplu este primarul oraşului Haifa. Cu riscul propriei vieţi, primarul a
traversat cartierul arăbesc din Haifa cu un megafon montat pe maşină, îndemnîndu-i în limba arabă pe
locuitori să nu cadă pradă propagandei arăbeşti.
Cu toate acestea, zeci de mii de arabi au fugit. Ofiţerii britanici care au fost martori la aceste evenimente fără
să-şi poată crede ochilor au relatat ulterior aceste fapte. Arabii rămaşi în casele lor nu au fost vătămaţi în nici
un fel şi au devenit cetăţeni israelieni (2).
Tot englezii au lăsat mărturie pentru posteritate un fenomen similar petrecut în Tiberiada (oraş în care
populaţia arabă era mult mai numeroasă decît cea evreiască). Arabii au preferat pur şi simplu să părăsească
oraşul, deşi evreii nu îi ameninţau în nici un fel, ba mai mult, au cerut ajutor de la englezi. Zeci de mii de arabi
au fugit, ajutaţi şi păziţi de englezi, sub privirile evreilor, atît civili cît şi membri ai trupelor Hagana. Într-un caz
total diferit, arabii din Safed (Ţfat) au fugit încă înainte de atacul trupelor Hagana, deşi forţele arăbeşti din oras
erau de zece ori mai numeorase decît cele evreieşti.
Arabilor care au preferat să rămînă nu li s-a făcut nici un rău, ba mai mult, li s-a acordat cetaţenia israeliană.
Diferite lucrări istorice ulterioare contrazic teza conform căreia conducătorii arabi ar fi îndemnat populaţia
arabă să fugă. Dar C.C. O’Brien in lucrarea sa “Asediul” şi respectiv Mitchell Bard in “Mituri şi fapte privind
conflictul din Orientul Mijlociu” oferă dovezi greu contestat.
5. Deir Yassin. Evenimentele care au avut loc la Deir Yassin sînt încă disputate. Dar, potrivit propriilor lor
mărturii, conducătorii arabi recunosc în prezent că aşa-zisul “masacru” şi minciunile care îl înconjoară au fost
inventate de arabi pentru a îndemna armatele arabe să lupte împotriva evreilor, şi pentru a înfricoşa arabii
locali şi a-i determina să fugă. Satul se afla lînga Ierusalim, dominînd drumul Tel-Aviv Ierusalim. Pentru
Ierusalimul evreiesc aflat sub asediu singura cale de acces era acest drum. Un contingent de trupe irakiene
se afla în Deir Yassin încă din 13 martie 1948. Unele surse susţin că li s-ar fi cerut să plece. Aceştia însă nu
au părăsit satul, şi după încetarea luptei, mulţi dintre ei, încă înarmaţi, au fost identificaţi printre morţi. Este
clar că scopul lor era să blocheze accesul spre Ierusalim folosind poziţia strategică a satului. Acest lucru ar fi
însemnat sfîrşitul Ierusalimului evreiesc. În 9 aprilie 1948, un grup de luptători de la Irgun (formaţiune
paramilitară evreiască) a intrat în sat. Operaţiunea era perfect legitimă în cadrul regulilor de angajare a
inamicului, din moment ce prezenţa soldatilor irakieni acorda satului respectiv statut de obiectiv militar.
Intenţia de a captura satul şi de a-i goni pe irakieni a fost exprimată clar de la bun început, cînd membrii Irgun
au stăbătut satul cu un jeep, anunţînd la megafon populaţia civilă să se evacueze. Din nefericire, jeepul a
cazut într-un şanţ, deci există posibilitatea ca unii dintre săteni să nu fi auzit mesajul; în orice caz, mulţi dintre
ei au reuşit să fugă înainte ca trupele Irgun să intre în sat. În loc să înconjure satul şi să împiedice evacuarea
civililor, luptătorii de la Irgun au lăsat cîteva drumuri deschise pe unde au fugit cîteva sute de civili. Cu toate
acestea, soldaţii irakieni, deghizaţi în femei, cu armele ascunse sub burqa, s-au amestecat printre femeile şi
copiii din sat. În momentul în care trupele Irgun au intrat în sat, “femeile” au deschis focul asupra lor. Cînd cei
de la Irgun au ripostat cu foc, au căzut şi femei nevinovate, deoarece soldaţii irakieni in travesti se ascundeau
în spatele lor. După ce au pierdut peste 40% din efectiv, luptătorii de la Irgun au reuşit să omoare sau să
captureze soldaţii irakieni. După care, încă travestiţi şi ascunşi printre civili, cu toate că trupele irakiene se
predaseră formal şi acceptaseră prizonieratul, aceşti irakieni au deschis iarăşi focul cu armele ascunse sub
fuste. Trupele de la Irgun, luate pe neaşteptate, şi văzînd că iarăşi se trage asupra lor şi că iarăşi suferă
pierderi, au ripostat cu foc asupra întregului grup. Irakienii care se predaseră cu adevărat au căzut împreună

3. cu cei care doar se prefăcuseră că se predau numai pentru a redeschide focul.
Cînd cei de la Hagana au sosit în sat şi au văzut numărul mare de femei şi civili printre victime, i-au acuzat în
mod eronat pe luptătorii de la Irgun de crime şi masacru. Organizaţia Crucea Roşei, la care s-a apelat pentru
a acorda ajutor răniţilor şi civililor, nu a găsit nici un fel de dovezi în sprijinul acuzaţiilor de masacru. Mai ales
că într-o recentă lucrare (iulie 1999) care reexaminează probele de la faţa locului, cercetători arabi de la
Universitatea Bir-Zeit din Ramallah precizează că nu a fost vorba de nici un masacru, ci de o confruntare
armată în care civilii au fost prinşi în bătaia focului. Potrivit calculeleor făcute la Bir-Zeit numărul total de
victime arabe, inclusiv soldaţi irakeini se ridică la 107.
Şi atunci de unde vine ideea de masacru? Aceleaşi surse arabe care recunosc că i-au îndemnat şi încurajat
pe arabi să fugă, recunosc că purtătorii de cuvînt arabi de la acea oră au exagerat cu cinism numărul
victimelor de la Deir Yassin şi au inventat relatări de viol în grup, femei gravide maltratate, prunci nenăscuţi
smulşi din pîntecul mamelor lor pentru a fi ucişi de evreii setoşi de singe, şi numeroase cazuri de omor ale
caror victime au fost aruncate în cariera de piatră din apropiere. Aceleaşi surse arabe recunosc că au minţit
cu scopul de a determina naţiunile arabe să ia parte mai activă la conflict, astfel ca evreii să fie anihilaţi de
numărul covîrşitor de invadatori arabi.
Numai că planul a dat greş. Rezultatul acestei propagande a fost panica şi fuga a zeci de mii de arabi, după
cum a confirmat şi documentarul PBS din 1993 “50 de ani de război” în care li s-a luat interviu unor
supravieţuitori de la Deir Yassin. Aceştia au mărturisit că l-au implorat pe Dr. Hussein Khalidi, director la
Vocea Palestinei (staţia de radio palestiniană din Ierusalimul de Est) să elimine minciunile şi relatările despre
atrocităţi care nu avuseseră loc niciodată. Răspunsul lui Khalidi: “Această măreaţă ocazie trebuie exploatată
la maximum.”
Fuga arabilor începuse cîteva luni inainte de Deir Yassin, aşa că orice s-ar fi întîmplat în acest sat nu poate
justifica fuga a sute de mii de arabi înainte de 9 aprilie 1948. Ba mai mult, în timp ce la ora actuală
propaganda susţine că Deir Yassin a fost doar unul din multiplele masacre şi măceluri săvîrşite de evrei, nu
există nici un document care să ateste că evreii ar fi comis asemenea fapte. Deir Yassin nu a fost un
exemplu, ci o excepţie.
În concluzie, nu ceea ce s-a întîmplat la Deir Yassin a declanşat panica şi fuga a zeci de mii de arabi, ci
minciunile inventate de Înaltul Comandament Arab şi de Dr. Hussein Khalidi de la postul de ştiri Vocea
Palestinei. Nimeni nu poate învinui Statul Israel pentru aceste fapte.
Cu atît mai mult, deţinem mărturia unei surse celebre, Yassir Arafat în persoană (Alan Hart, “Arafat – Terorist
sau omul care aduce pacea”, biografie autorizată) că minciunile de la Deir Yassin au fost fluturate “ca o pînză
roşie în faţa unui taur” de către egipteni. Astfel, după ce i-au înspăimîntat cu istorii de acest gen, egiptenii s-au
apucat să-i dezarmeze pe arabii din zonă şi să-i încarcereze în tabere de deţinuţi din Gaza (în prezent
taberele de refugiaţi din Gaza). De ce au făcut egiptenii aceste lucruri? Dupa spusele lui Arafat, egiptenii
doreau să evacueze arabii din zonă pentru a avea mînă liberă în război. Egiptul intenţiona să cucerească
deşertul Negev şi partea sudică a cîmpiei de coastă. Numai de intervenţia arabilor locali nu aveau nevoie
egiptenii pentru realizarea planul.
Deir Yassin nu a fost un masacru şi nu a semănat nici pe departe cu acuzaţiile aduse evreilor. Nu ştim cîţi
arabi au fugit ca urmare a propagandei arabe referitoare la Deir Yassin. Se estimează ca sute de mii de
persoane. Majoritatea au fost internate în taberele de detenţie înfiinţate de egipteni în Gaza.
6. În afară de Deir Yassin, două alte incidente arată că refugiaţii arabi au fugit din cauza acţiunilor armate ale
israelienilor: Lydda (Lod) şi Ramle.
Ambele sate stăteau “călare” pe drumul Tel-Aviv – Ierusalim. Pe măsură ce se strîngea chinga asediul
asupra Ierusalimului, devenea clar pentru forţele israeliene că dacă vor să salveze evreii din Ierusalimul de
Vest de la înfrîngere şi eventuală anihilare, drumul spre Ierusalim trebuie să rămînă deschis. Aşa că într-o
noapte au intrat în cele două sate şi au forţat populatia arabă să plece. Arabii au fost luaţi din pat şi mărşăluiţi
prin cîmp către zona sub control iordanez aflată la cîţiva kilometri depărtare.
Nici unul din ei nu a fost omorît. Nu a avut loc nici un masacru, ci pur si simplu au fost izgoniţi. Dar au fost
izgoniţi pentru că satele lor stăteau de-o parte si de alta a drumului spre Ierusalim, şi unica modalitate de a
asigura supravieţuirea a 150.000 de mii de evrei era ca forţele israeliene să asigure controlul asupra acestui
drum.
7. Încă înainte de 15 mai, 1948, forţele britanice părăsiseră teritoriul Palestinei mandatorii, iar organizaţia
Hagana, care devenise între timp armata israeliană (Armata de Apărare a Israelului), avea deja mînă liberă. Şi
armatele arabe aveau mînă liberă să atace, şi au şi atacat. Armate din opt dictaturi arabe, Liban, Siria,

4. Iordania, Irak şi Egipt (cărora li s-au alăturat voluntari şi soldaţi din Arabia Saudită, Yemen şi Maroc) au
inundat întregul teritoriu. Numărul lor era de cinci ori mai mare decit cel al soldaţilor israelieni. În luna care a
urmat, israelienii au dus un război de apărare extrem de dificil, şi cu greu au izbutit să împiedice invazia
forţelor inamice. Deşi aproape 63.000 de combatanţi se oferiseră voluntari în armata Israelului, arme erau
doar pentru 22.000.
În iunie 1948, ONU a impus încetarea focului. În iulie arabii au reluat ostilităţile, dar israelienii folosiseră
încetarea focului pentru a importa arme şi avioane din Rusia şi Germania, prin Cehoslovacia. Bine înarmaţi şi
cu un efectiv de 65.000, luptătorii israelieni, prin însăşi determinarea lor, au întors şansele în favoarea lor.
Luptele au reînceput în iulie, armata israeliană a trecut la ofensivă şi a reuşit să scoată armatele arabe din
teritoriul desemnat pentru Israel, dar şi din mari porţiuni pe care ONU le destinase statului palestinian (vestul
Galileii, cîmpia de coastă din sud şi nordul fîşiei Gaza). Cînd a început această ofensivă, un nou val de arabi a
fugit. Aşa cum am menţionat mai sus, arabii care nu au fugit nu au păţit nimic şi au devenit cetăţeni israelieni.
Contrar propagandei arabe revizioniste, nu a existat niciodată vreo intenţie de a masacra arabii, deşi arabii nu
şi-au ascuns propriile intenţii de a-i masacra pe evrei. Mulţi civili au murit prinşi în bătaia focului, dar marea
majoritate a refugiaţilor arabi a fugit degeaba, din proprie iniţiativă sau la îndemnul conducerii arabe care i-a
minţit şi i-a intimidat. În cel puţin două cazuri un număr de arabi au fost izgoniţi de armată ca măsură
defensivă, fără ca această acţiune să facă parte dintr-un plan de epurare etnică a ţarii sau de masacrare a
arabilor. Aceste acuzaţii reprezintă un revizionism nou şi totodată fals, al carui scop este de a-i disculpa pe
arabi de actele de agresiune şi de răspunderea pe care o poartă în creerea problemei refugiaţilor arabi.
Intenţia acestor revizionişti este să transfere vina de la locul ei firesc – adică ei inşişi – pe umerii Israelului.
Iată dovezi că Israelul nu a avut niciodată intenţia de a epura Palestina de arabi: a) absenţă totală a relatărilor
din presa internaţională, inclusiv cea arabă, şi cea apuseană, făţiş ostilă Israelului, a unor asemenea acţiuni
întreprinse de Israel; b) lipsa totală de acuzaţii de această natură din partea purtătorilor de cuvînt arabi din
acea perioadă, mai ales în timpul refugierilor (după Deir-Yassin), şi mulţi ani după aceea; c) soarta arabilor
care au rămas: mulţi dintre ei au devenit cetăţeni israelieni care se bucură în prezent de mai multă libertate,
democraţie, reprezentaţie politică, nivel ridicat de trai şi de învăţămînt şi oportunităţi economice în comparaţie
cu confraţii lor arabi din restul lumii arabe.
În cele din urmă, după armistiţiul din 1949 care a semnalat încetarea războiului, zeci de mii de arabi au
continuat să fugă din Israel. Evreii nu au întreprins nici o acţiune care să-i încurajeze sau să-i forţeze să fugă.
8. În timpul negocierilor armistiţiului din Rodos, în februarie 1949, Israelul s-a oferit să returneze arabilor
pămînturile pe care le ocupase ca urmare a războiului şi care fuseseră iniţial desemnate pentru statul
Palestina cu condiţia ca arabii să accepte semnarea unui tratat de pace. Acest gest ar fi permis reîntoarcerea
a sute de mii de refugiaţi la casele lor. Dar arabii au refuzat oferta, după cum au recunoscut ei înşişi,
deoarece intenţionau să organizeze o nouă ofensivă. Deşi pierduseră prima rundă, arabii sperau să lanseze
încă multe runde pînă la obţinerea victoriei. Noua lor ofensivă a luat forma a 9000 de atacuri teroriste lansate
de fadeyeen, în special de pe teritoriul Egiptului între anii 1949 si 1956.
La conferinţa de la Lausanne care a avut loc în lunile august-septembrie 1949, Israelul s-a oferit să repatrieze
100.000 de refugiaţi chiar în absenţa unui tratat de pace. Statele arabe au respins şi această ofertă, care ar fi
însemnat o recunoaştere tacită a Statului Israel.
Cu alte cuvinte, în pofida ofertelor de repatriere făcute de Israel, arabii au preferat să perpetueze mizeria şi
suferinţa refugiaţilor arabi. Purtătorii de cuvînt arabi din Siria şi Egipt declarau în ziarele locale: “Vom ţine
refugiaţii în tabere pînă cînd steagul Palestinei va flutura peste întreaga ţară. Refugiaţii se vor intoarce acasă
numai în calitate de învingători, peste mormintele şi hoiturile evreilor.”
Mai mult decît atît, unii arabi au avut sinceritatea să anunţe in mod public că problema refugiaţilor va servi de
“buboi care coace pe fundul Europei”, ca avantaj moral care poate fi folosit împotriva Israelului, pentru a
cîştiga simpatia vestului împotriva Israelului.
Concluzie
Problema refugiaţilor arabi a fost creată de dictatori arabi beligerenţi, care au sfidat ONU, au invadat Israelul,
au incurajat arabii să fugă şi apoi i-au forţat să lîncezească într-o stare de sărăcie lucie în scopuri
propagandiste. Rolul Israelului în creerea problemei refugiaţilor a fost relativ minor şi s-a limitat la necesităţi
militare legitime. Încercările Israelului de a rectifica această stare după război au fost respinse în mod repetat
de statele arabe.
Problema refugiaţilor a fost perpetuată în mod intenţionat de statele arabe prin refuzul lor de a respecta
hotărîrile ONU şi prevederile Convenţiei de la Geneva, refuzul lor de a integra refugiaţii în regiuni sub-populate

5. din statele arabe (cu excepţia Iordaniei), refuzul lor de a se angaja într-un proces de negocieri de pace cu
Israelul şi refuzul de primi orice ofertă de rezolvare a conflictului din partea Israelului sau a altor factori.
Prin perpetuarea problemei refugiaţilor, conducătorii lumii arabe au căutat să creeze un avantaj pseudo-moral
împotriva Europei şi a Israelului, să menţină “un buboi uman purulent” pe prima linie a războiului de
propagandă dus de ei împotriva Israelului, şi totodată să folosească acest subiect ca armă politică împotriva
Israelului.
In 1979, cînd Egiptul semna tratatul de pace cu Israelul, egiptenii au refuzat să preia refugiaţii din Gaza,
cedînd Israelului întreg teritoriul fişiei. Acelaşi model a fost folosit de Iordania în 1994, cînd a semnat tratatul de
pace cu Israelul. Iordania integrase mii de palestinieni în economia sa, şi nu vedea nevoia sau
responsibilitatea de a se ocupa de cei rămaşi pe teritoriul Cisiordaniei.
Abuzurile, exagerarile, minciunile şi distorsiunile practicate şi perpetuate de guvernele arabe, Agenţia ONU
pentru Refugiaţi, şi de purtătorii de cuvînt ai refugiaţilor, au făcut imposibilă, încă din 1949, identificarea
refugiaţilor adevăraţi.
În 1967 statele arabe au lansat un nou război împotriva Israelului, în urma căruia Israelul a devenit autoritatea
guvernantă peste fîşia Gaza, Peninsula Sinai, Podişul Golan şi Cisiordania. Sub controlul Israelului, între 1967
şi 1992, populaţia palestiniana din Cisiordania s-a bucurat de cel mai ridicat nivel de trai din lumea arabă cu
excepţia statelor producătoare de petrol. Acelaşi lucru este valabil şi pentru arabii israelieni. Populaţia arabă
din Cisiordania şi Gaza s-a triplat faţa de iunie 1967!
Prin comparaţie, odată cu cedarea controlului Cisiordaniei în favoarea Autorităţii Palestiniene în 1993,
bunăstarea populaţiei palestiniene sub conducerea OEP a început să se deterioreze rapid. Nivelul de trai al
palestinienilor din Cisiordania s-a erodat şi produsul naţional brut a scazut la o zecime din cel atins sub
control israelian. Acest fapt se datorează deturnării a peste 5.2 miliarde de dolari americani din fondurile
Autorităţii Palestiniene în conturile personale ale lui Arafat şi ale acoliţilor săi (printre care şi Abu-Mazen, a
cărui somptuoasă rezidenţă din Gaza valora peste 1.5 milioane de dolărei, n.t.), printre altele pentru
achiziţionări masive de armament; infrastructura a fost neglijată, în schimb s-a purtat un razboi permanent de
teroare împotriva căruia Israelul a fost nevoit să exercite controale defensive şi contra măsuri.
S-ar fi putut face dreptate pentru refugiaţii evrei şi arabi în contextul unui tratat de pace, dacă statele arabe ar
fi fost dispuse. Şi astăzi se poate ajunge la o soluţie justă, dar numai în cazul în care Autoritatea Palestiniană
ar renunţa la teroare.
Appendix
Surse care confirmă că refugiaţii arabi au fost îndemnaţi de conducătorii arabi să fugă şi respectiv rapoarte
privind plecarea refugiaţilor arabi:
1. “Primul grup din coloana noastră a V-a îl constituie cei care îşi abandonează casele … Cum se iveşte mai
mică problemă aceştia o iau la goană, nu cumva să fie nevoiţi să pună şi ei umărul la luptă” – Ash-Sha’ab,
Iafo, 30 ianuarie, 1948.
2. “(Sătenii care fug) … ne fac pe toţi de ruşine … prin faptul că îşi abandonează satele” – As-Sarih, Iafo, 30
martie 1948.
3. “Evreii fac tot posibilul pentru a convinge populaţia arabă să rămînă pe loc şi să-şi continue traiul normal,
să-şi vadă de magazinele şi de afacerile lor, pentru a-i convinge că vieţile şi interesele lor sînt în siguranţă.” –
comandamentul poliţiei britanice din districtul Haifa, 26 aprilie 1948 (citat în Cîmpul de bătaie de Samuel
Katz).
4. “Evacuările în masă, stîrnite parţial de teamă şi parţial din ordinul conducătorilor arabi, au transformat
cartierul arăbesc din Haifa într-un oraş fantomă … Prin retragerea muncitorilor arabi, conducătorii sperau să
paralizeze Haifa.” – Time Magazine, 3 mai 1948, pag. 25.
5. “Străzile arabe (ale Palestinei) sînt în mod bizar pustii (pentru că) … urmînd prostul exemplu al păturii
avute, din Ierusalim a avut loc un exod, deşi nu de proporţiile celui văzut în Iafo sau Haifa.” – London Times, 4
mai, 1948.
6. “Civilii arabi au fost cuprinşi de panică şi au fugit fără pic de ruşine. Multe sate au fost abandonate mult
înainte de a fi ameninţate de apropierea frontului.” – gen. John Glubb “Pasha”, The London Daily Mail, 12
august 1948.
7. “Faptul că aceşti refugiaţi există este consecinţa directă a refuzului statelor arabe de a accepta partajul şi
întemeierea statului evreu. Statele arabe au căzut de acord unanim asupra acestei politici şi trebuie să
contribuie la rezolvarea problemei.” Emile Ghoury, secretarul Comitetului Superior pentru arabii palestinieni,
într-un interviu acordat ziarului Beirut Telegraph, 6 septembrie, 1948 (acelaşi care a apărut în The London

6. Telegraph, august 1948)
8. “Cel mai determinant factor [în fuga palestinienilor] au fost anunţurile făcute la radio de Comitetul Executiv
Superior al arabilor palestinieni, care îi îndemna pe toţi arabii din Haifa să fugă … Se sugera clar că orice arab
care rămîne in Haifa şi acceptă protecţia evreilor va fi considerat renegat.” London Economist, 2 octombrie
1948
9. “Nu trebuie uitat că arabii au fost încurajaţi să fugă din casele lor din Iafo, Haifa şi Ierusalim de Comitetul
Superior Arab” Staţia de Radio în limba arabă pentru Orientul Mijlociu, Cipru, 3 aprilie, 1949
10. “Arabii din Haifa au fugit în pofida faptului că autorităţile evreieşti le-au garantat securitatea şi drepturile de
cetăţeni israelieni.” Monseniorul George Hakim, Episcopul greco-catolic al Galileii, New York Herald Tribune,
30 iunie, 1949.
11. “Autorităţile militare şi civile (israeliene) şi-au exprimat profundul regret faţă de această gravă decizie
(adoptată de delegaţii militari arabi din Haifa şi de preşedintele Comitetului Superior pentru arabii palestinieni
de a evacua Haifa în ciuda ofertei israeliene de armistiţiu). Primarul evreu al oraşului Haifa a facut un apel
pasionat delegaţiei (de conducători militari arabi) de a reveni asupra deciziei.” – Memoriul Comitetului Arab
Naţional pentru Haifa, 1950, către guvernele ligii arabe, citat de J.B. Schechtman, Refugiaţii din lume, NY
1963, pp 192f.
12. Sir John Troutbeck, Oficiul britanic pentru Orientul Mijlociu din Cairo, menţiona în telegrame către
superiorii săi (1948-49) că refugiaţii (în Gaza) nu au nici un fel de resentimente faţă de evrei, în schimb îi
urăsc cu patimă pe egipteni: “Ei spun ‘noi ştim cine ne sînt duşmanii (referdindu-se la egipteni)’, şi declară că
fraţii lor arabi i-au convins să-şi părăsească, in mod inutil, casele … Ba chiar am auzit că mulţi dintre ei i-ar
primi cu braţele deschise pe israelieni în cazul în care aceştia ar vrea să preia controlul asupra districtului.”
13. “Statele arabe care i-au încurajat pe arabii palestinieni să-şi părăsească provizoriu casele, pentru a nu sta
în calea invaziei armatelor arabe, au eşuat în promisiunea de a-i ajuta pe aceşti refugiaţi.” – Falastin, cotidian
iordanez, 19 februarie, 1949.
14. “Secretarul general al Ligii arabe, Azzam Pasha, a dat asigurări popoarelor arabe că ocuparea Palestinei
şi a orasului Tel-Aviv va fi la fel de simplă ca o paradă militară… Arabilor din Palestina li s-a dat un sfat frăţesc
– să-şi părăsească pămînturile, casele şi proprietaţile şi să se mute temporar în statele vecine surori, ca nu
cumva să fie seceraţi de tunurile armatelor arabe invadatoare.” – Al-Hoda, cotidian libanez cu sediul la New
York, 8 iunie, 1951.
15. Cine i-a adus pe palestinieni în Liban în calitate de refugiaţi care suferă acum de atitudinea malignă a
presei şi a conducătorilor locali, care nu au nici onoare, nici conştiinţa? Cine i-a adus aici fără un ban, într-o
mizerie crîncenă, dupa ce şi-au pierdut onoarea? Statele arabe, printre care şi Libanul, iată cine i-a adus.”
Săptămînalul musulman Kul-Shay din Beirut, 19 august, 1951.
16. “Vom zdrobi ţara cu tunurile noastre şi vom nimici fiecare loc unde se ascund evreii. Arabii să-şi ducă
soţiile şi copiii la adapost pînă cînd se potolesc luptele.” Nuri Said, prim-ministrul Irakului, citat în Sir An-
Nakbah (Secretul din spatele catastrofei), de Nimr el-Hawari, Nazaret, 1952.
17. “Exodul arabilor … nu a fost provocat de bătălii, ci de descrierile exagerate răspîndite de conducătorii
arabi pentru a-i aţîţa contra evreilor … Pentru fuga şi căderea celorlalte sate sînt răspunzători conducătorii
noştri, care au raspîndit zvonuri exagerate despre crimele evreilor, pe care le transformau în atrocităţi cu
scopul de a-i înflăcăra pe arabi … Răspîndind zvonuri despre atrocitaţile comise de evrei, despre omoruri de
femei şi copii, etc…, aceştia au sădit teamă si teroare în inimile arabilor din Palestina, pînă cînd aceştia au
fugit abandonîndu-şi casele şi proprietaţile în mîna duşmanului.” – cotidianul iordanez Al-Urdun, 9 aprilie,
1953.
18. “Guvernele arabe ne-au spus: Ieşiţi ca să putem intra noi. Noi am ieşit, dar ei n-au intrat.” Un refugiat citat
de ziarul Al Difaa (Iordania), 6 septembrie, 1954.
19 “Întregul exod se datorează în parte convingerii arabilor, alimentată de elogiile din presa nerealistă şi de
declaraţiile iresponsabile al unor conducători arabi, că în doar cîteva săptamini evreii vor fi înfrînţi de armatele
arabe, şi că arabii palestinieni vor avea posibilitatea să se reîntoarcă şi să-şi ia ţara înapoi.” Edward Atiyah
(Secretarul Ligii arabe, Londra, The Arabs, 1955, p. 183).
20. Încă din primele luni ale anului 1948, Liga arabă a emis ordine care îndemnau oamenii să caute refugiu
provizoriu în statele vecine, pentru a se întoarce mai tirziu la căminele lor şi a-şi obţine partea din proprietăţile
abandonate de evrei.” – Bulletin of the Research Group for the European Migration Problems, 1957.
21. “Israelienii susţin că statele arabe i-au incurajat pe palestinieni să fugă. Adevărul este că arabii care au
rămas în Israel îşi amintesc cum comandanţii militari arabi îi îndemnau să evacueze Haifa pentru că vroiau să
bombardeze orasul.” – Newsweek, 20 ianuarie, 1963. (precum Nasrallah în 2006, cerînd arabilor să
evacueze nordul Israelului. Arabii din Haifa au declarat la TV – “Nu repetăm prostia pe care am făcut-o in

7. 1948.” n.t.)
22. “Ziua de 15 mai 1948, a sosit … În acea zi, muftiul Ierusalimului a apelat la toţi arabii Palestinei să
părăsească ţara, pentru ca armatele arabe să poata intra şi lupta în locul lor.” Cotidinaul Akhbar el Yom,
Cairo, 12 Octombrie, 1963.
23. Enumerînd motivele eşecului arabilor în 1948, Khaled al-Azm (prim-ministrul sirian) notează: ” al cincilea
factor a fost îndemnul adresat de guvernele arabe locuitorilor Palestinei de a se evacua (din Palestina) şi de a
se îndrepta spre ţările arabe vecine. Din 1948 încoace, noi cerem reîntoarcerea refugiaţilor, deşi noi sîntem
aceia care i-am făcut să plece. Noi am adus nenorocirea pe capul a un milion de refugiaţi arabi, incitîndu-i şi
presîndu-i să plece. Noi i-am învăţat să cerşească … noi am contribuit la distrugerea moralului şi a statutului
lor social. Apoi i-am exploatat, i-am pus să comită fărădelegi – să ucidă, să ardă, sa dea cu pietre în bărbaţi,
femei şi copii … toate acestea pentru a servi unor interese politice…” Khaled el-Azm, prim ministru al Siriei
după războiul din 1948, în memoriile din 1972, publicate in 1973.
24. “Statele arabe au reusit să împrăştie poporul palestinian şi să-i distrugă unitatea. Statele arabe nu i-au
recunoscut ca popor unit pînă ce statele lumii nu i-au recunoscut ca atare, ceea ce este trist.” Abu-Mazen
(Mahmoud Abbas), din ziarul oficial al OEP, Falastin el-Thawra (“What We Have Learned and What We
Should Do”), Beirut, martie 1976. (Abu-Mazen, Mahmoud Abas, academician made in USSR, doctor în
negarea Holocaustului – nota bene, în URSS se poate studia şi obţine doctorat în negarea Holocaustului –
unul dintre organizatorii masacrului atleţilor israelieni de la Munchen, tocmai el vorbeşte de poporul palestinian
care a fost inventat de sovietici? Păi nimeni nu a recunoscut poporul palestinian pentru că nu există. Şi chiar
dacă l-a recunsocut cineva, el există? Există printr-un singur numitor comun: dorinţa de a şterge Statul Israel
de pe faţa pămîntului, n.t.).
25. “Încă din 1948, conducătorii arabi au abordat problema palestiniană în mod iresponsabil. Ei s-au folosit de
poporul palestinian în scopuri politice, ceea ce e ridicol. Ba aş spune chiar criminal…” Regele Hussein,
Regatul Haşemit al Iordaniei, 1996.
26. “Abu Mazen (doctorul în istorie de mai sus, n.t.) acuză statele arabe care după părarea lui sînt cauza
problemei refugiaţilor palestinieni” (Wall Street Journal, June 5, 2003):
În martie 1976 Mahmoud Abbas (Abu Mazen, n.t.) a scris un articol în Falastin al-Thawra, ziarul oficial al OEP
în Beirut: “Armatele arabe au intrat în Palestina pentru a apăra palestinienii de tirania sionistă (observaţi, vă
rog, schimbarea de ton – nu mai sînt evreii ci tirania sionistă. Aaaah, cum se învaţă propaganda de la to’arşii
sovietici!!!, n.t), dar în schimb i-au abandonat, i-au forţat să emigreze şi să-şi părăsească patria, impunîndu-le
o blocadă politică şi ideologică, şi aruncîndu-i în închisori asemănătoare cu ghetourile în care trăiau cîndva
evreii din Estul Europei.”
După cum sugerează Abu Mazen, aproximativ 700.000 de arabi au fugit din Israel în 1948 din cauza
ameninţării şi intimidării venite din partea conducătorilor arabi, cînd tînărul stat evreu era invadat de armatele
arabe. De atunci, populaţia mereu crescîndă a refugiaţilor, 4 milioane după estimările ONU, a fost îngrămădită
în tabere mizere răspîndite în întregul Orient Mijlociu – Liban, Iordania, Siria, Gaza şi Cisiordania.
În 1950, ONU a înfiintat UNRWA – Agenţia ONU de Ajutorare ca mijloc provizoriu (c’est le provisoire qui dure,
n.t.) de asistenţă pentru refugiaţii palestinieni. James Galloway, fost director al agenţiei, a declarat opt ani mai
tîrziu că “statele arabe nu vor să rezolve problema refugiaţilor, ci vor să o menţina ca pe o rană vie, ca armă
împotriva Israelului. Conducătorii arabi nu dau doi bani pe viaţa refugiaţilor arabi. Singurul lucru care s-a
schimbat de atunci [1949] este numărul palestinienilor închişi în aceste lagăre de prizonieri.”
Nu numai conducătorii arabi nu vor să schimbe soarta refugiaţilor palestinieni, ONU însuşi nu vrea să
schimbe soarta acestor nefericiţi. Bugetul anual al agenţiei pentru 2008 depăşeşte jumătate de miliard de
dolari cu care salariaţii ONU fac aproape ce vor, pentru că nu-i controlează nimeni, sau mai bine zis nimănui
nu-i pasă că peste 2/3 din cheltuieli sînt legate de întreţinerea personalului: salarii, birouri, maşini, secretare,
călătorii… finanţele UNRWA. Astăzi văd la ştiri că mii de persoane de culoare, barbati, femei şi copii, mor de
holeră în Zimbabwe, pentru ca nu se găsesc fonduri pentru ei. Slavă Domului că sînt bani pentru palestinieni
şi ONU nu este o organizaţie rasistă.
Minciuni gogonate (1)