1. III.Globalizarea şi implicaţiile ei în viaţa religios-morală
Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă orto-doxă,
aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra. Încercările de definire din aceste
perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi încerca să surprind nu definiţii, ci caracteristici
argumentate şi realizate pe infrastructuri specifice fiecărui domeniu. O radiografie extrem de
reuşită o realizează Arhid.Conf.dr.Ioan I. Ică jr. în studiul său din volumul “Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, apărut la Cluj, în anul 2001. Autorul
surprinde chiar din titlu esenţa influenţelor globalizării asupra naturii umane afirmând că aceasta
va duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomen social total care sfidează toate paradigmele
cunoscute,o gigantică mutaţie civilizaţională traumatizantă la toate nivelurile existenţei şi care se
manifestă ca o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorice, tradiţionale creştine şi
occidentale umaniste. [1]
Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor
prin tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi
creşterea dependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de soluţii la
unele probleme globale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale,etc. [2] În acest context,
globalizarea va cuprinde toate sferele de existenţă umană şi va constitui modelul de societate la
care va trebui să participe umanitatea în întregul ei. Aşa cum arată astăzi, lumea este ierarhizată
absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, în procesul naşterii noii econo-mii şi societăţi
mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura că întreaga umanitate va fi
beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care controlează ştiinţa, tehnologia,
[1] Arhid. Conf.dr. Ioan I.Ică jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în “Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca 2001, p.9
[2] Daniel Dăianu, Globalizarea între elogii şi respingere, în “Dilema”, nr.462,ianuarie 2002

2. comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi trebuie să militeze pentru o
globalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor. [3]
Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă, ideologie
şi religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre acestea, împreună cu
infrastructurile create pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra vieţii religios-
morale creştine, în special aşa cum o înţelege ortodoxia.
III.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere
Gnoza creştină există din secolul I al erei noastre, ca o încercare de armonizare a filosofiilor
greceşti dualiste cu adevărul creştin revelat. Fiind o cunoaştere a realităţii suprasensibile, o
vestire a mântuirii prin cunoaştere, noua gnoză a apărut în mediile universitare americane de
după al II-lea război mondial, primind numele de „Gnoza de la Princeton„ în 1969. Ea este
analizată în cartea cu acelaşi titlu, a francezului Raymond Ruyer Noua gnoză conţine în sine
şi critici ale modernităţii antropocentrice, neognosticii nefiind de acord să adapteze filosofia şi
religia la organizarea socială şi economică (cum face post – modernismul) afirmând că
nicidecum nu se învârteşte tot universul în jurul statului, sexului sau limbajului [4] , însă
conţine (ca şi gnozele antice creştine) erezii clare. Astfel, neogosticii nu acordă locul central în
cosmos lui Hristos, având faţă de mesajul evanghelic o atitudine cinică, pe care o au şi faţă de
statul naţional [5] şi afirmând că simianul care s-a ridicat în picioare a jucat în evoluţia vieţii
spirituale un rol mai mare cu mult decât Iisus Hristos. Pentru gnosticii de la Princeton Dumnezeu
e în Cosmos, în fiecare fiinţă şi în unitatea fiinţelor, în istoria generală a fiinţelor şi în progresul
lor biologic, însă nu şi în istoria popoarelor. Prin afirmaţii de genul: “istoria popoarelor nu poate
[3] cf. Declaraţia de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardealului, mai 2002, la adresa de
Internet http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista
[4] Raymond Ruyer, Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucureşti 1998, p.27
[5] Ibidem, p. 28

3. fi îndumnezeită”, gnosticii de la Princeton aduc un argument solid în anularea rolului naţiunilor
(pentru că naţiunile reprezintă mai mult decât manifestări ale progresului biologic), deschizând
sub aspect gnostic – religios drumul globalizării. Sub raport moral şi din punct de vedere creştin
argumentul e inacceptabil pentru că o astfel de globalizare ca cea propusă de savanţii de la
Princeton e afirmat deistă şi neopăgână: „să lăsăm religiile să devină religioase, adică să se
reîntoarcă la păgânismul natural şi universal”. [6] Dacă gnosticii nu fac, în ciuda ironiei şi
spiritului cu care privesc lumea, decât să pregătească terenul pentru alte posibile ideologii şi în
special pentru un sincretism religios neopăgân (care de fapt şi există deja dezvoltat din ideologia
New Age), fizicienii merg ceva mai departe, teoriile ultimelor decenii oferind nu numai premise
ştinţiifice globalizării, dar încercând să furnizeze suportul ştiinţific pentru concepţiile creştine.
Ideea este că, în final, scopul ascuns este tot minimalizarea până la anulare a dumnezeirii ca
posiblitate a omului în Hristos, şi edificarea omului ca stăpân al materiei spaţiului şi timpului.
Grefată pe ideea mistică orientală a unui Dumnezeu impersonal, care a devenit paradigma
ideologiei New Age, unii fizicieni ai anilor 1960-1970 şi ulteriori, au lansat ipoteza „paradigmei
vibratorii” conform căreia universul se reduce la o sumă de vibraţii. Planck şi teoria sa cuantică,
principiul complementarităţii al lui Niels Bohr, dualitatea corpuscul-undă a luminii definită de
Louis de Broglie, principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, toate acestea au avut „bunul
simţ” de a-şi recunoaşte fiecare o limită (care e de fapt limita raţiunii umane pure) în explicarea
universului, limită pe care o poate trece teologia, cunoşterea pe verticală în care Dumnezeu
dăruieşte şi omul se deschide darului. Însă alţi fizicieni, ca David Bohm şi Fritjof Capra, au
dezvoltat ideologii scientiste care oferă cadrul ştiinţific ideal globalizării. În volumul
„Plenitudinea lumii şi ordinea ei”, David Bohm dezvoltă o concepţie holistă conform căreia
omul a fragmentat viaţa, lumea, cosmosul, conştiinţa, printr-o gândire fragmentată din
imposibilitatea de a privi întregul. De fapt, lumea este o plenitudine indivizibilă în mişcare
curgătoare, existând o ordine implicită, invariantă la un nivel profund şi nemanifest al realităţii,
care se exprimă într-o ordine explicită, exterioară şi concretă, în care omul şi cosmosul sunt
observabili ca proiecţii ale unui fundament comun. [7] David Bohm defineşte lumea ca
plenitudine, ca un întreg obţinut nu prin sumarea părţilor sale, ci el există ca element prim,
[6] Ibidem, p. 30-31
[7] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti 1995, p.49

4. fundamental şi este logic şi ontologic anterior părţii. [8] Potrivit acestei concepţii, gândirea şi
viaţa umană trebuie să treacă de la fragmentare la plenitudine. Arta, ştiinţa umană, tehnologia,
într-un cuvânt societatea trebuie să fie concepută nu ca o sumă de specialităţi şi domenii, ci
gândită global, în diferite moduri, dar ca o unică realitate. Astfel, realitatea trebuie abordată
plenar, şi nu fragmentar, acest lucru fiind demonstrat pe căi diferite de relativitate şi de mecanica
cuantică, ambele conducând cu necesitate la cerinţa de a privi lumea ca un întreg indivizibil, ca o
singură totalitate. Această nouă totalitate, Bohm o numeşte Plenitudine Indivizibilă în Mişcare
Curgătoare. [9] Conform acestei interpretări a lumii, mişcarea curgătoare continuă are nevoie de
un limbaj de explicitare total diferit de limbajul clasic, prin definiţie staţionar (în care subiectul
exprimat prin substantiv este cel în care centrează vorbirea). Bohm numeşte acest limbaj
rheomod(de la Pantha Rhei – totul curge). [10] Fragmentarea prin limbă (prin multitudinea de
limbi existente) poate fi depăşită prin acest rheomod în care accentul cade pe mişcare, pe acţiune,
pe verb. Într-o încercare de amaneză , rheomodul propus de Bohm poate însemna modul de
exprimare antebabilonic şi prin aceasta este din nou autonom. Dacă fragmentarea este o
consecinţă a încercării de a vedea întregul fără Dumnezeu, aşa cum şi Bohm propune în capitolul
7 al lucrării sale: „Universul care se înfăşoară şi se desfăşoară şi conştiinţa”, şi anume un întreg
în care omul şi cosmosul sunt cuprinşi într-o ordine implicită conţinând şi conştiinţa (materia şi
conştiinţa au un fundament comun al ordinii implicite, de dimensiune mai înaltă), în mod clar
rheomodul ca limbaj nu poate exprima totalitatea decât tot în afară de Dumnezeu pentru că este
(aşa cum îl defineşte Bohm) un limbaj care exprimă un acelaşi raport faţă de mişcare în general,
ridicarea lumii în conştienţă, ceea ce propunea şi filozofia greacă. Bohm exemplifică asemănarea
ca şi concepţie a rheomodului cu limba ebraică unde verbul era primordial, forma tuturor
cuvintelor obţinându-se dintr-o rădăcină verbală, spunând că un nou mod al limbii este necesar
pentru această nouă viziune holistă (noi am spune globală) asupra lumii în mişcare. Dar dacă
sensul iniţial era acţiunea, mişcarea, fragmentarea limbii la Babilon indică tocmai faptul că
sensul mişcării omenirii era fundamental greşit, orientat spre om, autonom. Sensul curgerii
[8] Ibidem, p. 17
[9] Ibidem, p. 47-50
[10] Ibidem, p. 71-76

5. plenitudinii indivizibile propus de Bohm a fi exprimat prin rheomod este din nou fundamental
greşit, orientat din nou spre o globalitate, o plenitudine fără Dumnezeul cel personal al
creştinismului. Că este aşa, o demonstrează şi interpretarea dată rheomodului de traducătorul
cărţii lui Bohm, eruditul fizician şi filozof Horia Roman Patapievici în cuvântul înainte al
acesteia. Acesta, concluzionând aserţiunile privind rheomodul, afirmă că limba transformată
(noul mod al limbii propus de Bohm) va conţine un cuvânt unic, universal (în viziunea sa o
„interjecţie plenitudinară”), idee care a existat încă de la Platon, conform căreia în fond toţi
spunem acelaşi lucru dar îl rostim diferit. [11]
În perspectiva creştină, cuvântul universal este Cuvântul, Logosul divin, care s-a întrupat
în persoana divino – umană a lui Iisus Hristos, şi, din acest moment unicul limbaj universal
posibil este Acesta.
Revenind, viziunea holistă a lui Bohm presupune existenţa unui nivel ontologic
fundamental (ordinea implicită) care se dezvăluie fragmentar în diferitele moduri de orga-nizare
a lumii (ordinea explicită), determinând devenirea întregii lumi. Neexistând particule separate,
lucrurile se implică continuu unele în altele într-o ordine a întregului primordial, nedivizat
(plenitudine). Această paradigmă (mai mult scientistă totuşi decât ştiinţifică) propune existenţa
unei dinamici permanente spre constituirea de noi totalităţi [12] , fiind prin aceasta un solid
argument din perspectiva ştiinţei (fizicii) în favoarea globalizării lumii.
Un alt fizician, Fritjof Capra adânceşte împletirea între fizica actuală şi mistica indiană
(hinduistă) afirmând că misticul şi fizicianul ajung la aceeaşi concluzie […] că Brahman,
absolutul obiectiv şi Atman, absolutul subiectiv sunt identice. [13] Acest lucru de-monstrează
plierea unei părţi a fizicii actuale pe panteismul oriental şi faptul că noua paradigmă a totalităţii
în mişcare, a ordinii totale implicite explicitată în existenţa lumii care denunţă atât materialismul
cât şi idealismul ca unilateralităţi ( aici negreşind, dar ele sunt unilateralităţi din alt punct de
[11] Horia Roman Patapievici, Cuvânt înainte la David Bohm, op.cit., p.23
[12] Adrian Lemeni, art.cit., p. 75
[13] Fritjof Capra, Taofizica, Editura Tehnică 1995,p. 225, în Adrian Lemeni, art.cit, loc.cit.

6. vedere) şi care consideră creştinismul ca reprezentare reducţionistă a lumii şi vieţii, constituie în
sine o mare înşelare. Fiind cuprinsă în mai sus discutată Gnoză de la Princenton, această nouă
paradigmă a totalităţii, prin panteismul evident pe care îl include, indică în mod cert faptul că
viziunea globalistă a lumii ce se prefigurează având-o ca suport ştiinţific şi ideologic, este în
esenţa ei anticreştină şi prin aceasta sortită eşecului, în perspectiva ortodoxă a soteriologiei.
Acest adevăr este exprimat nu numai de teologi, ci şi de fizicienii de formaţie creştină. Astfel
Horia Roman Patapievici, îşi afirmă deschis resentimentele faţă de interpretarea cuantică a
eshatologiei creştine făcută de fizicianul Frack J. Tipler. Acesta, în cartea Physics of Immortality
(1994) afirmă că principiul antropic (conform căruia universul evoluează în sensul pe care îl dă
viaţa umană), combinat cu definirea omului ca o maşină Turing senzaţional de rapidă şi
dezvoltând teoria plenitudinii vieţii în cosmos a lui David Bohm, conduc la concluzia recăpătării
trupurilor la finalul timpurilor şi astfel afirmaţiile religiei creştine pot fi justificate pe baza
realizărilor fizicii actuale. Argumentând ştiinţific învierea de obşte, Tipler afirmă că „nu are ce
face cu ipoteza Hristos”. Recunoscând totuşi că teoria lui Tipler e mai mult o speculaţie, Horia
Roman Patapievici “aşează” cumva lucrurile la locul lor, exemplificând singura atitudine
posibilă a oricărui om de ştiinţă în faţa problemelor lumii (dacă este corect faţă de propria
conştiinţă), prin afirmaţia : “În ce mă priveşte, eu nu ştiu ce să fac cu lumea, dacă Hristos ar fi
doar o ipoteză”. [14]
III.2. Globalizare şi religie
Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au
fost nevoiţi să ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă. Materialele
privind noul sincretisn religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt nenumărate.
Aplicând domeniului religiei concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării unităţii,
ideologii globalizării au căutat numitorul comun al religiilor. Însă acest numitor comun al
religiilor este orientat tot spre om, şi anume necesitatea fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia
[14] Horia Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.232

7. umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin Întrupare, Jertfă , Înviere şi Înălţare, singura
modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este Iisus Hristos. De aceea finalitatea în
Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil al unei unităţi viitoare. Însă aşa
cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi condusă spre mondializare sub
toate aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de spiritualitate a fost deturnată. După ce
timp de o mie de ani, prin excesele şi cruzimile cruciadelor şi inchiziţiei catolice, prin laxitatea
iezuită care justifica până şi crima, creştinismul tradiţional (aşa cum a fost el moştenit de
occident) a fost „pus la zid” ca incapabil să rezolve problemele umanităţii, după ce la o distanţă
temporală de cinci sute de ani de la Reformă puzderia de secte aşa zis creştine apărute în urma
rătăcirii acesteia se dovedeşte incapabilă să ofere soluţii general-valabile problemelor globale ale
umanităţii, în ultimul secol, invazia religiilor orientale pare că se pretează cel mai bine la apariţia
religiei unice (dar fără Dumnezeu). Pentru a mulţumi oameni veniţi din toate tradiţiile religioase
posibile, lumea globală oferă o alternativă religioasă unică, sub forma dumnezeului impersonal
al hinduismului, numit diferit în funcţie de necesităţi. În „Ortodoxia şi religia viitorului”
părintele Serafim Rose descoperă acest lucru, făcând o radiografie completă a fenomenelor
religioase ale Occidentului de după anii 60. Religia universală a lumii globale va fi (şi este deja
în occident şi nu numai) un amestec ciudat de religii orientale şi nou creştinism. Un exemplu de
nou creştinism este cel propovăduit de Teillard de Chardin. Acesta încearcă să aplice un jargon
creştin pliat pe idei evoluţioniste, unor părţi uriaşe din Vedanta şi Tantra-yoga [15] , rezultatul
fiind un panteism hinduist mascat, cu cinci caracteristici universale:
1) scientismul. Religia universală va fi structurată pe legile Spiritului care oferă
alternative satisfăcătoare intelectual tuturor dogmelor creştine, şi care presupune un pragmatism
extrem, atrăgător prin iluzia autodesăvârşirii prin cunoaşterea iniţiatică.
2) evoluţia. Prin spiritul evoluţionist, religia universală oferă suportul teoriei deve-nirii
(autodevenirii). De la evoluţionismul propagat de Teillard de Chardin, la evoluţia spirituală
propusă de hinduism, această caracteristică vine şi în întâmpinarea scientismului evidenţiat în
plenitudinea lumii în mişcare continuă.
[15] Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi “religia” viitorului, Mănăstirea Slătioara 1996 , p.
54

8. 3) Dumnezeul impersonal. „Dacă o religie e adevărată toate sunt adevărate”, afirmă
Vivekananda, cel care a pus bazele întâlnirii orientului cu occidentul în spaţiul religios
American. „Noi ştim că toate religiile […]sunt diferite încercări ale sufletului omenesc de a
atinge Absolutul. De aceea noi ne contopim cu fiecare religie, rugându-ne în moschei cu
mahomedanii, venerând focul sacru alături de zoroastrişti, îngenunchind în faţa crucii cu
creştinii” [16] . Absolutul nu presupune o relaţie personală cu Dumnezeu şi de aceea un
Dumnezeu impersonal este ideal în globalism, ca prim pas în eliminarea lui completă din
conştiinţa umană.
4) religia universală trebuie să satisfacă cerinţele spirituale ale bărbaţilor şi femeilor de
cele mai diferite tipuri. Astfel, asistăm la “orientalizarea occidentului” nesatisfăcut de
individualismul sectar şi formalismul catolic, prin anomalii sincretiste de genul: yoga creştină,
zen creştin, magia albă „creştină” practicată cu atât de mare succes de o întreagă pleiadă de
vrăjitoare ţigănci în România, care, agitând cruciuliţe, icoane şi pomenind fără discernământ
numele lui Iisus Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu, reuşesc o înşelare la scară naţională şi
chiar internaţională, a omului pentru care „scopul scuză mijloacele” şi pentru care satisfacţia
biologică sub toate formele ei ţine loc de Împărăţie a lui Dumnezeu.
5) Religia universală are un scop unic şi prin aceasta globalist, însă din nefericire acesta
nu este creştin: „Toată omenirea coboară la poalele acestui loc sfânt, unde e aşezat simbolul, care
nu este simbol, şi numele, care e în afară de sunet”. [17] Pentru creştinismul ortodox lumea nu
coboară, ci urcă (acest urcuş duhovnicesc e caracteristic atât Vechiului, dar mai ales Noului
Testament şi e predicat de întreaga literatură patristică) spre întâlnirea nu cu un simbol, ci cu
Hristos cel Veşnic prezent, în Euharistie.
În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării.
Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de la
păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului la
practicile exerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a
[16] Ibidem, p.50
[17] Ibidem, p. 56

9. creştinismului occidental (considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a
dogmelor primului mileniu creştin în Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor.
Ideologii New Age au speculat golul spiritual din om, lăsat de evoluţia istorică a mileniului II (de
după separarea schismatică de la 1054) şi s-au folosit de seducţiile fals spiritualiste ale orientului
pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omului prin propriile sale forţe (ca măsură
a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite în urma exerciţiilor de tip
transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia mondială (noua ordine mondială) în
care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om, iar sufletul nu este individual şi unic,
ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul Duh în religia anticreştină a Martorilor lui
Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel, globalismul politic devine o necesitate firească a
religiei. [18]
III.3. Globalizare şi cultură
Cultura derivă din cult şi e o încercare aproape reuşită de înlocuire a acestuia în conştiinţa
şi mentalitatea umană contemporană. În absolut toate civilizaţiile, cultura a apărut în strânsă
legătură cu templul, s-a dezvoltat iniţial în sens religios pentru ca ulterior să se fragmenteze în
culturi specifice, identificându-se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură
politică”, „cultură religioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins întodeauna să
se solidarizeze într-o „cultură totală” pe care Tudor Vianu o defineşte ca şi „capacitate de a trăi
lumea sub toate aspectele ei, a o preţui în semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le
[18] Emanuela Munteanu, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului,în
“Scara”,anul III(1999) nr.4, p.63

10. închide”. [19] Cultura europeană a primit odată cu Renaşterea şi umanismul noi dimensiuni,
accentuat antropocentrice, pentru ca în final, cultura, sau mai bine zis diferitele culturi ale
secolului XX să devină pur antropocentrice. Însă lumea secolului XX e o lume multinaţională, în
care fiecare etnie îşi trăieşte propria cultură, fiecare tradiţie culturală se afirmă ca autentică.
Pentru Tudor Vianu cultura totală implică existenţa unei dimensiuni fundamentale religioase ale
acesteia către care în mod necesar tinde existenţa umană. Însă aşa cum s-a întâmplat cu întreaga
istorie a umanităţii, şi în trăirea culturii dimensiunea „religioasă a omului teocosmic se
estompează în favoarea celei mundane”, îndepărtându-se în căutarea adevărului, mai mult ca
oricând, de ceea ce doreşte cu bună intenţie să găsească”. [20] Astfel, renunţând la liantul sigur
al integrării tuturor formelor de cultură în cultura totală, liant care este Dumnezeu, în căutarea
disperată de a realiza unificarea culturală, lumea a găsit liantul om, cultura totală devenind astfel
multiculturalism, în care fiecare contribuţie este considerată esenţială atunci când vine să sprijine
demersul cultural pur uman. Însă de la acest principu al egalitarismului cultural în care orice
tradiţie culturală este justificată atâta timp cât descoperă o faţă a umanului, multiculturalismul
occidental (în speţă cel american, ca alternativă autonomă a culturii totale) propune o exacerbare
a culturilor minorităţilor: rasiale, sexuale, profesionale, etc., în detrimentul valorilor culturale
tradiţionale. Feminismul universitar american a ajuns la aberaţii ca scoaterea din programele de
studiu ale univeristăţilor a “marilor bărbaţi” ai literaturii universale şi înlocuirea lor cu studiul
unor autoare americane submediocre. [21] Marii scriitori ai lumii (Tolstoi, Dostoievschi, Goethe,
Flaubert) sunt studiaţi la „grămadă” în cursuri obscure cu titluri de genul „Scriitori albi de gen
masculin” [22] . La baza anomaliilor culturale de mai sus, definite ca multiculturalism, stă
ideologia corectitudinii politice (political corectness), aplicată cu succes deplin în universităţile
americane, deocamdată (chiar şi fostul preşedinte al SUA Bill Clinton era adept al acesteia
[19] Tudor Vianu, Filosofia culturii, apud Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitatea
europeană, în “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2001, p. 21
[20] Dorin Oancea, art. cit. în op.cit.,p.29
[21] Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p. 273
[22] Ibidem

11. împreună cu soţia sa Hillary, feministă convinsă [23] ), dar cu declarate tendinţe universaliste.
Programul political corectness implică transformarea, pentru început a SUA, într-o societate
multiculturală şi multilingvistică, fără morală, pentru că “morala ca noţiune e bastardă fiindcă se
bazează pe pretenţia universalităţii creştinismului.” Nu există comportament moral şi social
universal: există moravurile comunităţilor homosexuale de ambe sexe (cu drepturi mult mai
afirmate decât cele al heterosexualilor), ale diferitelor comunităţi culturale,etc. Cultura
integratoare (totală) e imperialistă, neexistând nici literatură universală, nici valori universale.
Absolut tot ce are această pretenţie a universalităţii trebuie sistematic interzis, discreditat [24] ,
pentru că neexistând o axiologie general valabilă, multiculturalismul se pliază confortabil pe
această ideologie, aducând justificări valorice proprii fiecărui gen de cultură pe care îl
înglobează. Astfel, de la „visul” culturii totale, lumea se trezeşte la realitatea
multiculturalismului, a culturii globale fără nici o tradiţie culturală. În fond, argumentul
„cultural” al valorizării fiecărei culturi particulare, chiar dacă e vorba de rituri sexuale şi
homosexuale la limita violenţei, de rituri pedosacrificiale sau chiar antropofage, de literatură şi
artă plastică pornografică, de muzică satanistă sau cinematografie SF, în contextul
multiculturalismului va duce la dislocarea indivizilor şi comunităţilor tradiţioanle într-o serie de
grupuri minoritare agresive, inspirate de ideologia de stânga. [25] Cultura tradiţională dispare
astfel, într-un dezastru cultural global perceput ca spectacol şi marfă, o cultură de masă şi de
consum. [26]
Nici această ofertă culturală nu este acceptabilă într-um mod de gândire ortodox.
Toleranţa ortodoxă se referă nu la ideologie, religie sau cultură ci la individul care aparţine
acestora. Ca atare, răspunsul ortodox dat globalizării culturale trebuie să fie o revoluţie culturală.
[23] Ibidem, p.297-300
[24] Horia Roman Patapievici, op.cit., p.128-130
[25] Arhid.Conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit, p 10-11
[26] Ibidem

12. Dar, pentru că în gândirea ortodoxă cultura este subordonată şi se desfăşoară în jurul cultului din
care îşi trage seva, singura revoluţie culturală posibilă este însuşi cultul ortodox. [27]
III.4. Globalizare, eco-sociologie şi noua economie
Teoria globalizării s-a dezvoltat cu precădere în jurul argumentelor economice şi sociale.
Astfel, în acccepţiunea obişnuită, globalizarea are în vedere procese definitorii privind
integrarea pieţelor de capital şi a celor comerciale, privatizarea masivă a producţiei şi mijloacelor
de producţie astfel încât concurenţa liberă să-şi spună cuvântul în traficul de mărfuri. Se vorbeşte
despre mobilitatea ridicată a forţei de muncă, despre distribuţia veniturilor între ţări, despre
eliminarea fragmentării existente în economia lumii, care poate determina retrogresii. [28]
Fluidizarea traficului de mărfuri, a celui legat de forţa de muncă, a capitalului financiar, reclamă
eliminarea organismelor existente la nivelul statelor naţionale, care constituie o frână. În plan
social se vorbeşte despre controlul migraţiei masive (legale şi ilegale) cauzate de sărăcie, de
rezolvarea conflictelor interetnice şi militare, de controlul global al criminalităţii internaţionale
organizate, de necesitatea luptei unitare împotriva terorismului internaţional, de reducerea
diferenţelor uriaşe între ţările sărace şi bogate. Tot legat de aceste probleme cu implicaţie socială
şi economică directă se argumentează globa-lizarea ca posibilitate concretă de rezolvare a unor
situaţii deosebite la nivel planetar ca: protejarea surselor de apă, protecţia mediului înconjurător
(a stratului de ozon, a pădurilor, a ecosistemelor), exploatarea raţională a resurselor minerale, etc.
În acest scop, crearea organismelor globale a constituit un prim pas: ONU, G8 , Grupul
Bilderberg, F.M.I., Banca Mondială, precum şi tot felul de organisme şi organizaţii mondiale
specializate pe domenii stricte şi cu responsabilităţi clar trasate. Aceste probleme au fost tratate
[27] Christos Yannnaras, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p.77-78
[28] Daniel Dăianu, art.cit

13. în nenumărate studii, atât pro cât şi contra, de autori ca Samuel Huntington în „Ciocnirea
civilizaţiilor”, Benjamin Barber în „Jihad contra Mc World”, Robert Kaplan în „The Coming
Anarchy”sau chiar George Soros în „Global Capitalism” sau “Draft Report of Globalisation.”
[29]
De reţinut este că acest argument este perfect viabil într-o perspectivă laică, umanistă.
Eradicarea sărăciei, creşterea bunăstării individuale şi comunitare, ar trebui să constituie
suficiente motive pentru o acceptare necondiţionată a procesului de mondializare. Că este aşa o
arată şi părerile din ce în ce mai multor tineri, care pleacă în depărtări străine de orice tradiţie
proprie cu singurul scop mărturisit de a trăi bine (în sensul de confortabil). Existenţa statului
global ar elimina şirul nesfârşit al cozilor de la ambasadele occidentale. Dar, acest tip de gândire
este specific lui homo economicus, omul eficient, recent, fabricat în retortele inginerilor sociale,
politice, economice şi mai nou genetice, [30] adică omului făcut de el însuşi, pe când
creştinismul propune nu numai homo religiosus, orientat ontologic spre Dumnezeu, ci omul
teandric, în care Dumnezeu nu mai este doar obiect al căutărilor, ci prezenţă nemijlocită în natura
umană, omul renăscut în Hristos. În acest sens actualitatea atenţionării Evangheliei: „Nu numai
cu pâine va trăi omul”(Matei 4,4) este evidentă. Argumentul creşterii economice, chiar cel al
eliminării problemelor sociale sunt acceptabile doar când „tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu”(Matei 4,4) nu este privit ca opţiune posibilă, ci ca necesitate primă.
Globalizarea este justificată moral numai dacă rezultatele economice (câştigurile) vor fi
urmate de o distribuire globală pe criterii sociale. [31] Bogaţii şi săracii sunt datori să conlu-
creze pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale tuturor. În acest sens bunăstarea materială
este justificabilă ca deziderat numai în măsura în care este o rezultantă a unei bune fraternităţi
[29] Ibidem
[30] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit, p.11-12
[31] pr.conf.dr.Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în “Biserică şi
multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca 2001, p.73-75

14. între oameni şi a unei griji permanente pentru nevoile celorlalţi, precum şi o condiţie de plecare
în procesul desăvârşirii lor. [32]
De-a lungul istoriei, cunoaşterea ştiinţifică a trecut de la spiritul elitist, al geniului, la
“team-spirit”-ul (spirit de echipă) anonim al colectivelor de cercetare actuale, în care fiecare
individ este ultraspecializat în domeniul său şi absolut ignorant în celelelte (chiar adiacente),
ceea ce face ca niciodată un om singur să nu mai aibă acces la viziunea de ansamblu asupra
mersului lucrurilor. Noul model de cunoaştere, în care se acceptă ca validă doar informaţia
verificabilă, sau cea garantată de un centru de autoritate verificabil sub toate aspectele, a dus la
definirea noului model de societate umană, în care viaţa, de la relaţiile sociale şi până la cele
economice şi politice, îşi schimbă sensurile, ţelurile şi modurile de existenţă.
III.4.1. Societatea informaţională şi noua economie
În zilele noastre, informaţia devine resursa esenţială în dezvoltarea societăţiilor moderne,
evoluate în plan politic, economic şi social. Dinamismul şi complexitatea noului tip de societate,
care antrenează o creştere continuă a volumului şi diversităţii informaţiilor prelucrate şi care
utilizează pe scară largă tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC),au condus la conceptul
de Societate informaţională. Aşa cum o definesc promotorii globalizării, societatea
informaţională reprezintă o nouă etapă a civilizaţiei umane, un nou mod de viaţă, calitativ
superior, care implică folosirea intensivă a informaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei
umane, cu un impact economic şi social semnificativ. « Societatea informaţională permite
accesul larg la informaţie al membrilor săi, un nou mod de lucru şi de cunoaştere, amplificând
posibilitatea globalizării economice şi creşterea coeziunii sociale. Suportul tehnologic al noii
societăţi se bazează pe trei sectoare: tehnologia informaţiei, tehnologia comunicaţiilor,
producţia de conţinut (informaţional) multimedia. Aceste tehnologii, bazate pe avansurile
electronicii, au permis apariţia unor noi servicii şi aplicaţii telematice multimedia, care
combină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaţie (telefon, fax,
[32] Ibidem

15. televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicare reprezintă un
factor important de creştere a competitivităţii agenţilor economici, deschizând noi perspective
pentru o mai bună organizare a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată, se deschid
noi perspective privind modernizarea serviciilor publice, a asistenţei medicale, a
managementului mediului şi a unor noi căi de comunicare între instituţiile administraţiei
publice şi cetăţeni. Accesul larg la educaţie si cultură - pentru toate categoriile sociale,
indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenea realizat cu ajutorul
noilor tehnologii. Utilizarea largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi progresul
către Societatea Informaţională asigură creşterea economică în condiţii de protecţie sporită a
mediului, accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informaţiei şi a
cunoaşterii, deplasarea centrului de greutate de la investiţii în mijloacele fixe la investiţii în
capitalul uman. In acest mod, Societatea Informaţională integrează şi obiectivele dezvoltării
durabile, bazată pe dreptate socială şi egalitatea şanselor, libertate, diversitate culturală şi
dezvoltare inovativă, protecţie ecologică, restructurarea industriei şi a mediului de afaceri.
Schimbările majore din ultimii ani – creşterea exponenţială a comunicaţiilor mobile şi a
numărului utilizatorilor de Internet, contribuţia sectorului TIC la creşterea economică şi la
crearea de locuri de muncă, restructurarea companiilor şi a business-ului în general pentru a
beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerţului electronic –
susţin tranziţia de la era industrială la cea post - industrială.[33] Noile tehnologii digitale fac
accesul, stocarea şi transmiterea informaţiei din ce în ce mai facile şi mai accesibile.
Dispunând de informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi
sociale, creând imense oportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii. Informaţia
devine resursa-cheie pentru economia digitală. Noţiunea de “noua economie” se referă în
special la transformările actuale ale activităţilor economice ca rezultat al utilizării
tehnologiilor digitale, care asigură accesul, prelucrarea şi stocarea informaţiei într-o manieră
mai ieftină şi mai facilă. Noua economie este caracterizată de intensificarea înglobării
cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea importanţei învăţării şi a inovării, a
globalizării şi a dezvoltării durabile. Volumul enorm al informaţiilor schimbă modul de
funcţionare a pieţelor, făcând posibilă restructurarea întreprinderilor şi apariţia de noi
oportunităţi pentru crearea de valoare prin exploatarea informaţiilor disponibile. În prezent,
există ample dezbateri în mass-media internaţională şi în mediile politice asupra întrebării dacă

16. aceste modificări sunt suficient de radicale pentru a merita eticheta de “nouă economie”. La
originea acestor dezbateri stau performanţele excepţionale ale economiei americane: 8 ani de
creştere continuă, creşterea anuală de peste 4%, inflaţia controlată sub 2%, şomajul sub 5%.
Însă construirea noului model de societate ridică probleme socio-politice majore, atât la
scară naţională cât şi internaţională, de atenuare a fenomenului de "digital divide" (excludere
de la beneficiile noilor tehnologii a unor categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice) şi
de coeziune socială, de conservare şi promovare a culturii specifice fiecărei naţiuni şi
comunităţi locale, de protecţie a cetăţeanului şi consumatorului. Soluţionarea acestor probleme
nu se poate realiza decât printr-un dialog larg între autorităţile guvernamentale, reprezentanţii
mediului de afaceri, ai mediului academic şi societatea civilă.
Guvernul şi instituţiile saleau rolul de a stimula, conduce şi controla acest proces de tranziţie
către Societatea Informaţională prin programe de acţiune concrete şi prin iniţierea unui nou
cadru de reglementări specifice. In acest scop, trebuie luate în considerare atât priorităţile
naţionale de dezvoltare pe termen mediu-lung, cât şi obiectivele de aderare la structurile euro-
atlantice. Programul de acţiune al Uniunii Europene "eEurope - O Societate Informaţională
pentru toţi" constituie un important cadru de orientare. Prin noile legi, norme, standarde şi
reglementări care vor fi elaborate - cu susţinerea şi avizul mediului de afaceri şi al societăţii
civile - trebuie stimulată pe de o parte dezvoltarea noilor servicii specifice Societăţii
Informaţionale (comerţ şi tranzacţii electronice, informatizarea serviciilor publice, accesul
cetăţeanului şi agenţilor economici la informaţia publică, etc.), iar pe de altă parte asigurate
regulile etice de a muncii şi trăi într-un nou tip de societate (protecţia vieţii private şi a datelor
personale, confidenţialitatea tranzacţiilor, protecţia consumatorului, etc.).
La rândul său, comunitatea de afaceri din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor
trebuie să ofere produse şi servicii de înalt nivel tehnologic şi totodată cât mai accesibile ca
preţuri şi tarife. Totodată, trebuie găsite căi pentru formarea unei noi culturi a competitivităţii
agenţilor economici din toate sectoarele în noul tip de economie, economia digitală. Prin
complexitatea fenomenelor pe care le implică dezvoltarea societăţii informaţionale, fenomene
[33] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionale
pentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of.
nr.933/12.12.2002

17. care trebuie înţelese şi gestionate, prin necesitatea formării unei noi culturi a cunoaşterii şi a
învăţării în condiţiile utilizării noilor tehnologii, cât şi a cercetării-dezvoltării şi inovării
tehnologice, participarea activă a comunităţii academice, prin instituţii de cercetare, de educaţie
şi de cultură devine de asemenea esenţială.
Societatea civilă are de asemenea atât un rol proactiv prin formularea de cerinţe şi priorităţi
privind modul de utilizare al noilor tehnologii în folosul întregii societăţi, cât şi reactiv faţă de
politicile şi reglementările guvernamentale. Aceste roluri pot fi exercitate atât la nivel de grup (
organizaţii non guvernamentale, asociaţii profesionale etc.) cât şi la nivel individual. Drepturile
cetaţeanului şi consumatorului în societatea informaţională au noi dimensiuni şi se pot
manifesta sub noi forme.[34] Mult mai repede decât alte proiecte umane derulate pe scena
istoriei, implementarea societăţii informaţionale şi-a definit obiectivele globale :
1. Consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept prin participarea cetăţenilor la
viaţa politică şi facilitarea accesului nediscriminatoriu la informaţia publică, îmbunătăţirea
calităţii serviciilor publice şi modernizarea administraţiei publice (e-government, e-adminis-
tration) ;
2. Dezvoltarea economiei de piaţă şi trecerea progresivă la noua economie, creşterea
competitivităţii agenţilor economici şi crearea de noi locuri de muncă în sectoare de înaltă
tehnologie prin dezvoltarea comerţului electronic, telelucrului, a unor noi metode de mana-
gement al afacerilor, de management financiar şi al resurselor umane, integrarea capabilită-
ţilor TIC în noi produse şi servicii, dezvoltarea sectorului TIC.
3. Creşterea calităţii vieţii prin utilizarea noilor tehnologii digitale în domenii precum: protecţia
socială, asistenţa medicală, educaţie, protecţia mediului şi monitorizarea dezastrelor, siguranţa
transporturilor etc. şi, pe această cale, integrarea în structurile euro-atlanticeşi în Societatea
Informaţională Globală.[35]
[34] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionale
pentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of.
nr.933/12.12.2002
[35] *** Strategia informaţională, la adresa
www.teleactivities.org/societatea_informaţională/strategia

18. Dar ce sunt tehnologiile digitale? Tehnologiile digitale par a fi concretizarea visului
pitagoreic şi cabalist de a explica viaţa şi universul prin numerologie, prin jocul abil cu
numerele. Pitagora a atribuit un număr între 1 şi 10 câte unei perechi antagonice fundamentale
(5=masculinitate(căsătorie)–feminitate, sau 1=principiul tuturor lucrurilor, finit–infinit),
construind un sistem mistico–religios bazat pe sensul sacru al fiecărui număr. [36] Mai târziu,
cabaliştii căutau chiar explicarea lui Dumnezeu prin atribuirea de sensuri ascunse numerelor, de
aici mistica de tip numerologic, care s-a propagat până în zilele noastre, când se fac paralele între
matematica abstractă n–dimensională şi infinitatea lui Dumnezeu, deşi nu e exclus ca
instrumentul matematic abstract al spaţiilor n-dimensio-nale şi al topologiilor să conducă până la
urmă la acceptarea necesităţii de a ridica epistemologia din plan orizontal la verticalitatea
cunoşterii practicată de Sfinţii Părinţi.
Revenind, tehnologiile digitale s-au dezvoltat pe posibilitatea oferită de electronică de a
transforma orice informaţie în semnal electric măsurabil.Astfel, absolut orice fenomen fizic,
biologic sau industrial poate fi monitorizat, evaluat şi transformat într-un semnal electric cu
ajutorul unor funcţii matematice care să-l expliciteze. Acest lucru se realizează cu traductoare
adaptabile oricărui domeniu. E important să fie găsită funcţia matematică ce descrie
transformarea, ca apoi aceasta să fie implementată într-un sistem electronic ce furnizează la
ieşire un semnal electronic cu anumite caracteristici.Acest semnal electronic continuu este
transformat într-un cod numeric bazat pe succesiuni de cifre binare, adică într-un număr. Astfel
se ajunge la realitatea explicitării a tot ceea ce ne înconjoară prin numere. Necesitatea prelucrării
electronice a acestor numere a dus la evoluţia actuală, explozivă, a tehnologiilor digitale şi la
implicarea acestora în absolut toate domeniile.Dezvoltarea fără precedent a calculatoarelor
electronice a condus la folosirea acestora în absolut toate aspectele vieţii omului, atât ca individ
cât şi ca societate. În ce priveşte relaţiile interumane, adică necesitatea comunicării, tehnologiile
digitale au determinat „explozia” telecomunica-ţiilor. De la începuturile istoriei comunicarea a
fost expresia nevoii de comuniune şi ea a fost rezolvată conform posibilităţilor tehnologice ale
[36] Pentru Pitagora, 10 reprezenta numărul perfect, obţinut din suma primelor patru numere,
dintre care primele trei sunt numere sacre (1,2,3), de aceea 10 este sacralitatea absolută, şi de
aceea existenţa lumii se bazează pe existenţa a 10 perechi fundamentale opuse. (apud
Prof.dr.Alexandru Roz, Curs de istoria filosofiei, manuscris, Arad 1998-1999,p. 20-22)

19. epocilor. Însă azi, comunicarea nu mai este doar relaţie interpersonală, ci tinde să devină
agresiune la adresa libertăţii persoanei, prin tendinţa tot mai accentuată de a rezolva cât mai
multe necesităţi prin folosirea terminalelor (în particular a telefoanelor) fixe şi mobile de tot
felul, a reţelelor globale de comunicaţii şi în special a colosului numit Internet. La acest nivel, se
poate afirma, cu toată responsabilita-tea, că globalizarea este realizată, Internetul anulând practic
orice graniţă între state şi comunităţi, orice diferenţe între indivizi (ca Internauţi toţi avem
aceleaşi drepturi şi libertăţi în reţea şi putem accede la aceleaşi informaţii, condiţionările fiind
prezente doar în plan financiar, în sensul că cine are bani mai mulţi „se mişcă” mai repede în
reţea fiindcă îşi permite conexiuni rapide şi terminale performante), şi în fine, orice prejudecăţi şi
oprelişti morale. Internet-ul e o lume virtuală prin concepţia ei, dar foarte reală prin manifestare.
Putem spune că acesta reprezintă în mod virtual lumea globalizată, viaţa socială, economică,
culturală, etc., ce se trăieşte pe reţea de către mai bine de treisutecincizeci de milioane de
oameni, în momentul de faţă, fiind exemplul şi modelul clar şi definit al vieţii care se va
desfăşura în lumea real globalizată. În acest sens succesul Internetului a demonstrat că toate
diferenţele, de orice natură, dintre oameni şi naţiuni pot fi depăşite, deci că lumea e globalizabilă
fără eforturi foarte mari, şi că Internet-ul este şi va fi nu numai modelul globalizării ci şi
infrastructura şi vectorul acesteia.
III.4.2. Internet-ul ca suport al globalizării. Implicaţiile sale în viaţa religios-morală
III.4.2.1 Scurt istoric,evoluţie şi tendinţe
La început Internet-ul a fost un proiect al Departamentului Apărării al S.U.A., derulat
între anii 1968-1972, fiind un sistem de calculatoare interconectate. Denumit ARPA-net, el
vehicula pe liniile telefonice analogice fişire de date care ar stârni astăzi râsul şi copiilor de
gimnaziu. Întrezărind utilitatea sa, proiectul a fost finanţat de anumite cercuri politice, ajun-gând
să controleze acum traficul informaţional mondial. Ce este Internet-ul? În linii mari, este o reţea
uriaşă, globală, un sistem de reţele interconectate de calculatoare, şi care conţine câtva milioane
de servere de date, la care se conectează oricine, însă orice calculator cu un software necesar

20. (minimal) poate constitui la rândul său server în reţea. Suportul fizic de legătură e constituit din
canale de comunicaţie care pot fi linii telefonice, sisteme de transmisiuni pe cabluri sau fibre
optice, canale radio, canale de satelit, reţele de telefonie mobilă,etc. Internet-ul a cunoscut în
ultimii ani o evoluţie „fulgerătoare”, datorată în primul rând evoluţiei sistemelor de calcul ( dar şi
a reţelelor de telecomunicaţii). Procesoarele computerelor „au sărit” în numai doisprezece ani de
la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de MHz ( Intel Pentium IV), astfel că un P4 este
astăzi de aproape 1000 de ori mai rapid şi mai „puternic” decât în anul 1990. Explozia se
datorează fondurilor enorme alocate cercetării şi dezvoltării acestui domeniu. Calculatorul este
astăzi absolut necesar în orice activitate ce vizează „progresul” local sau global. Absolut toate
procesele industriale,de proiectare,tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de
învăţământ, etc., sunt contro-late şi conduse cu ajutorul calculatoarelor. Informaţiile de toate
felurile sunt „digitalizate” pentru a putea fi prelucrate de computere. Ca atare, a fost nevoie să se
descopere şi implementeze tehnologii ultraperformante de transmisiuni şi reţele de comunicaţii
capabile să transporte la viteze mari cantităţi mari de informaţie. Astfel, de la banala linie
telefonică inventată de Bell şi dezvoltată de Ericsson, s-a ajuns astăzi la reţeaua digitală integrată
(ISDN), la reţelele mobile GSM (Global Systems for Mobile) sau DCS (Digital Celular System)
de generaţia a treia, capabile să transporte până şi imagini TV. Tot aşa, de la emisia radio
descoperită de Marconi s-a ajuns la transmisiile radio prin vastele reţele satelitare care pot
tranzita cantităţi enorme de informaţie. Această informaţie este extrem de diversificată, de la
emisiuni radio şi TV la poştă electronică, de la telefonie clasică la video-conferinţe, de la date
meteo la tranzacţii financiare, de la informaţie destinată pieţei de consum la transmisii
militare.Astfel, în Internet există concomitent o foarte mare cantitate de informaţie extrem de
diversă.Dacă până la apariţia şi dezvoltarea Net-ului se vorbea de informatică, de ştiinţa
calculatoarelor, de telecomunicaţii, de electronică şi de automatizări ca domenii separate de
studiu, astăzi diferenţele dintre acestea tind să se anuleze, toate dizolvându-se, încet dar sigur, în
colosul informaţional şi comunicaţional amintit, IT&C (Information Technology &
Comunication), Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor (TIC). Iar Internet-ul a devenit
suportul, din toate punctele de vedere al mondializării informaţionale. Practic orice aparat
electronic, de la banalul telefon, televizor, computer de bord al maşinii sau chiar frigider, se
proiectează deja în occident cu o interfaţă inteligentă care să-l conecteze la Internet. În foarte
multe ţări tranzacţiile comerciale şi financiare se realizează prin interme-diul reţelei. Nu mai

21. există absolut nici o instituţie care să nu aibă propria adresă de poştă electronică (e-mail) sau
propriul site de Internet (loc virtual) şi să nu-şi deruleze măcar un procent al activităţii sale prin
această “industrie”. Încet, dar foarte sigur, sprijinit prin legi adecvate ca mai sus amintita
Hotarâre de Guvern 1440 din decembrie 2002, Internet-ul îşi face loc în viaţa fiecăruia, de la
individ la naţiune şi lume în ansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea virtuală a
acestuia posibilităţile sunt practic nelimitate. Oricine poate fi utilizator de Internet dar în acelaşi
timp şi creator al acestuia, pentru că dezvoltarea sa este nelimitată. Ce se poate face în Internet?
Răspunsul este: absolut orice, de la transmisii de date, voce , TV, până la discuţii filosofice sau
teologice, de la comunicare personală interumană (e-mail, chat, i-phone ) pâna la dezvoltarea şi
încheierea de afaceri, de la tranzacţii personale (plăţi electronice şi comerţ electronic) până la
tranzacţii la nivel de stat şi internaţionale (burse şi licitaţii electronice).Utilizatorii lui pot fi în
aceeaşi măsură oameni de ştiinţă care găsesc aici biblioteci şi bibliografii impresionante şi în
absolut toate domeniile, de la ştiinţa pură la artă şi sport, dar în aceeaşi măsură pot fi şi psihopaţi
sau maniaci, criminali sau perverşi, care găsesc şi aceştia aici totul, de la cea mai scabroasă
pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate. Fiecare poate adăuga ceva în vasta
reţea, de aceea se poate vorbi de o devenire (în sens pervertit), de “desăvârşire” în ştiinţa de a
stăpâni reţeaua. Toate sistemele educaţionale pregătesc tinerii în mod obligatoriu pentru folosirea
Internetului, şi dacă mai acum câţiva ani se vorbea de posibilitate în acest sens, azi toată lumea
vede în acesta o necesitate, viaţa tinde să nu mai poată fi concepută în absenţa sa. Cele mai bine
plătite job-uri (locuri de muncă) sunt cele din tehnologia informaţiei. În lumea occidentală (
înţelegând prin aceasta sistemul capitalist al economiei de piaţă şi nu o anumiă poziţie
geografică) inginerii de telecomunicaţii, programatorii şi analiştii, dezvoltatorii şi integratorii de
soluţii IT “la cheie”, web-masterii (adică cei care proiectează, realizează, implementează şi
întreţin site-urile în Internet), sunt cei mai căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi profesionişti. Oamenii
sunt încurajaţi prin toate mijloacele, mai ales printr-o publicitate acerbă, să-şi procure
calculatoare sau sisteme (chiar şi terminale mobile GSM sau DCS) şi să folosească din plin
resursele puse la dispoziţie de Internet.E mult mai comod să stai în faţa calculatorului şi să
vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citeşti absolut tot ce-ţi trece prin minte, să participi la
evenimente culturale, sportive sau mondene, să înveţi în biblioteci celebre sau să-ţi tipăreşti
manuale din orice domeniu, să-ţi rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene
sau de căi ferate, să comanzi mâncare sau să-ţi faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual),

22. să plăteşti facturi restante sau să tranzacţionezi împrumuturi, toate acestea în mod simplu,
apăsând taste, în lumea virtuală a Internetului, decât să le faci în lumea reală, cu efort, stres, timp
pierdut, etc. Succesul Internetului se bazează în primul rând pe nevoia intrinsecă a omului de a
rezolva totul simplu şi fără efort, pe alterarea până la dispariţie a noţiunii de jertfă şi sacrificiu în
sens creştin, şi în fine, pe uriaşul instinct de conservare degenerat în autosuficienţa unui confort
fizic cât mai plăcut şi mai continuu.
Desigur, resursele imense disponibile în reţea nu sunt rele în sine.De asemenea, po-
sibilitatea comunicării aproape gratuite între oameni aflaţi la zeci de mii de kilometri distanţă
este absolut fantastică. Dar nu reprezintă toate acestea, oare, un mod subtil de a virtualiza, de a
superficializa viaţa? Să nu uităm că folosirea Internetului se numeşte navigare, mai exact surfing.
Acest termen desemnează un sport nautic inventat în S.U.A., în care tinerii, urcaţi pe “scânduri
cu vele” (atunci când se foloseşte energia eoliană) sau pe “scânduri” pur şi simplu (când se
foloseşte energia valurilor), navighează încercând să se menţină cât mai mult timp în picioare.
Sportul acesta implică un risc destul de mare, o nesiguranţă evidentă ( ce siguranţă poate oferi o
simplă bucată de lemn în vâltoarea valurilor), dar în acelaşi timp o satisfacţie enormă, generată
de plăcerea de a rezista în picioare mai mult ca alţii ( la fel se întâmplă şi în viaţa socială, care a
devenit nu luptă pentru supravieţuire, ci luptă pentru a vieţui mai confortabil material decât
ceilalţi). Şi atunci, adoptarea termenului de “surfing” pentru deplasarea în nesfârşitele pagini
www (world wide web, adică dimensiune globală a reţelei) ale Internetului, nu vrea să semnifice
tocmai asemănarea izbitoare dintre irosirea timpului pe plaje şi în valuri, şi irosirea timpului în
Internet? Cred că e mai mult decât o asemănare, şi anume o asemănare intenţionată încă de la
proiectarea acestei aplicaţii www, realizată în Elveţia la cincisprezece ani de la apariţia
Internetului, adică în 1990. Aşa cum Biserica este corabia (sugerată şi de forma fizică de navă)
care poate duce omul în siguranţă pe marea vieţii concrete până la finalitatea mântuirii, cyber-
modul de viaţă (navigarea ca dependenţă), calculatorul, poate fi “bucata de scândură” care îl
prinde pe acesta în surfingul nesfârşit prin marea vieţii virtuale, Internetul, spre finalitatea
depersonalizării şi chiar demonizării definitive. Am spus “poate fi”, pentru că în multe cazuri nu
este. Folosit cu măsură şi luat ca o parte oarecare a vieţii umane, Internetul este deosebit de util.
Omul poate beneficia de avantajele acestuia şi fără a deveni dependent de ele, însă acest lucru
este astăzi, mai ales în rândul adolescenţilor şi tinerilor din mediul urban, din ce în ce mai greu,

23. şi asta pentru că asemenea unui curent în artă, literatură sau modă, Internet-ul modelează
conştiinţele, ceea ce duce la implicaţii în plan moral, atât la nivel individual cât şi la nivel de
grup. Încă nu se poate vorbi în mod clar de o etică a reţelei, de o cyber-morală, însă aşa cum se
vorbeşte de cyber-spaţiu sau cyber-relaţie, până la o cyber-morală respectată ad-literam de toţi
internauţii nu mai este decât un pas.
III.4.2.2.Implicaţii morale ale Internet-ului
Modificările de conştiinţă se regăsesc la toate nivelurile acesteia. La nivel individual se
întâmplă în primul rând o modificare de atitudine inconştientă, care derivă din faptul că Internet-
ul este o lume virtuală în care poţi să păşeşti păstrând anonimatul, ceea ce duce la o “întărire” a
personalităţii de sine stătătoare. Indivizi care în mod normal nu ar face în lumea reală anumite
gesturi, în cyber-spaţiu le fac în mod repetat. Ce înseamnă cyber? Prefixul care a ajuns să
inventeze o nouă lume provine din verbul grecesc “ciber”, care înseamnă a conduce, a
administra.Ca terminologie Internet, el derivă din cibernetică, ştiinţa conducerii, a controlului
matematizat, informatizat, al sistemelor tehnice sau biotehnice, şi a ajuns să formeze cuvinte cu
trimitere directă la utilizatorii de Internet: cyberspaţiu – lumea virtuală a reţelei Internet,
cyberprieten – prieten făcut în reţea, fără contact nemijlocit, fizic, etc. Astfel, surfingul
(navigarea) pe Internet de unul singur poate diminua până la dispariţie simţul pudorii, al ruşinii.
Ca “simţ specific” al iubirii (cu valoare morală) în ordinea căderii, pudoarea e cea care în mod
normal acţionează în planul conştiinţei (antecedente, concomi-tente şi precedente), oprind
individul de la anumite lucruri, pe care le simte instinctiv ca ruşinoase, imorale. [37] În relaţiile
interumane, de multe ori ruşinea este bariera care opreşte omul de la săvârşirea păcatului. De
exemplu în societate, pe stradă, puţini oameni privesc imagini (statice sau dinamice)
pornografice, în prezenţa altor oameni, “de ruşinea” acestora. Însă în faţa ecranului, singur cu
voluptoasele tentaţii, puţini sunt cei care rezistă ispitei de a face surfing, devorând cu ochii şi
mintea aceste imagini sau filme,şi asta pentru că nu îi vede nimeni. Ruşinea se diminuează până
la anulare, cyber- pornografia devine obişnuinţă care operează modificări de conştiinţă şi
[37] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea I, p.42

24. comportamentale, astfel că nu e exclus ca odată operate, aceste modificări să-l facă pe individ să
treacă de la lumea virtuală la cea concretă, în manifestarea acestor devieri. În reviste de
specialitate, creştinul e invitat la “gustarea plăcerilor interzise, pe web, locul unde păcatul şi
simularea abia aşteaptă un nou căutător de plăceri. Tentaţia e atât de mare, că nici cel mai mare
creştin nu rezistă.” [38] Asemenea invitaţii sunt menite să încurajeze formalismul (exterior şi
interior) creştin, pliat pe satisfacerea instinctelor erotice ascunse în fiecare individ. Exacerbarea
satisfacerii instinctelor carnale este subtil condusă către toate formele de perversiune, mai întâi la
nivel de privire, delectare mentală, şi până la onania practicată ca obişnuinţă (şi ca urmare
manifestată real a virtualităţii “sexului pe Net”). Revistele de “tineret” abundă de sfaturi
binevoitoare ale psihologilor, care încurajează această practică sub argumentaţii de tip freudian.
Mai mult, pentru cei mai scrupuloşi s-au inventat dispozitive de făcut “sex pe Internet”, sub
forma unor echipamente ce imită forma şi consistenţa organelor sexuale, şi care se montează în
calculator ca un banal CD-Rom. Se ataşează o cameră video şi o conexiune de viteză sporită la
internet, şi “jocul” poate să înceapă. Se stabileşte legătura video (printr-un software specializat)
cu persoana de sex opus (prin reţea), şi se practică aşa- zisul “sex pe Net”, adică masturbarea cu
ajutorul “organelor” tehnice, în care fiecare partener vede , aude şi simte gesturile, sunetele şi
mişcările făcut de celălalt, care poate fi la zeci de mii de kilometri distanţă. Practic este vorba de
o tehnofilie ( perversiune sexuală cu un dispozitiv tehnic) practicată sub masca binevoitoare a
înţelegerii nevoilor omeneşti şi sub pretextul că doi soţi (sau pur şi simplu „parteneri”) aflaţi la
distanţe uriaşe se pot „întâlni” în legătura trupească pe Net. Un astfel de dispozitiv pereche costă
nu mai mult de câteva sute de dolari, şi se comercializează în magazine „underground” (obscure)
sau chiar pe Internet. Astfel, absenţa oricărei pudori este dusă dincolo de orice limită, anunţând
inaugurarea cybermoralei erei digitale.
Prin stimularea în acest fel a abdicării de la morală, se urmăreşte încetul cu încetul
eliminarea conştiinţei religioase. Ideea de comunitate prezentă în creştinism se alterează,
individul angajându-se în comunităţi virtuale, dar practic trăind o acută singurătate fizică, în plan
concret. Izolarea faţă de oameni duce în final la izolarea şi faţă de Dumnezeu, individul ajungând
să-şi petreacă viaţa într-o lume virtuală care îi oferă un simulacru de viaţă, o amăgire. Sunt destul
[38] Laura Cristian, Savant şi sacerdot, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.55

25. de multe cazurile (chiar şi în România), în care cupluri unite de o dragoste iniţială puternică
(poate nu chiar autentică) s-au destrămat datorită intervenţiei In-ternetului în viaţa lor. Internetul
ajunge să suplinească nevoia de relaţie interumană, fie ea de cuplu sau de prietenie platonică, cu
o cyber-relaţie, cu o relaţie virtuală cu un „cineva” sau „ceva” depersonalizat, transformat în cod
numeric şi ascuns în medii de stocare sau canale de comunicaţie, sub formă de biţi, „0” şi „1”
logic, care în fond nu reprezintă decât nişte variaţii de tensiune electrică, adică nimic concret. De
asemenea, se cunosc cazuri de însingurare patologică, în care oameni perfect adaptaţi social, cu
loc de muncă, prieteni sau chiar familie, ajung să subordoneze întreaga lor activitate prezenţei pe
Internet, abia aşteptând să treacă ziua de muncă pentru a fugi în faţa PC-ului personal (dacă îl au)
sau într-un Internet-cafe (foarte profitabile astăzi), pentru a-şi satisface nevoia de viaţă în
cyberspaţiu, să-şi consume cyber-relaţiile, sau cyber-sexul, într-un cuvânt să-şi ducă cyber
existenţa, simulacrul de viaţă din care Dumnezeu lipseşte. Şi aşa cum nevoia de relaţie in-
terumană este suplinită de una sau mai multe cyber-relaţii, şi nevoia de Dumnezeu este suplinită
(pentru cei care mai au o nostalgie religioasă) de site-uri şi forumuri de discuţii teologice,
spirituale sau morale, cuprinzând întreaga paletă de religii de pe „piaţă”. Sincretismul New-Age
şi misticile păgâne sunt promovate chiar în mod direct (prin horos-coape de toate felurile,
prezicătoare şi consultaţii astrale individuale on-line), astfel că tensiunea către spiritualitate a
omului este deturnată spre o spiritualitate fără Dumnezeu. Web-ul e prezentat ca locul
magnetismului religiei (creştine, islamice, indiene, etc.), locul care „fascinează şi dă puterea de
care ai nevoie. Pe Internet (n.a.) toţi putem fi aproape de Dumnezeu.” [39]
Aceste modificări de conştiinţă cu urmări în plan relaţional interuman sau uman-divin
denotă un alt aspect trist, şi anume refuzul asumării oricărei responsabilităţi. Angajarea într-o
relaţie implică anumite responsabilităţi, în funcţie de tipul relaţiei, de exemplu căsătoria implică
responsabilităţi afective, educaţionale, materiale şi morale faţă de soţie şi copii, etc. Angajarea pe
drumul spiritual al relaţiei personale cu Dumnezeu implică responsa-bilităţi uriaşe faţă de sine,
dar şi faţă de comunitate şi de lume. Toate aceste relaţii implică prezenţa fizică în anumite locuri
concrete, implică acţiuni şi fapte concrete de viaţă. O cyber-relaţie nu implică nici o datorie şi
nici un fel de responsabilitate faţă de nimeni. Libertinajul în limbaj şi în atitudine e posibil
[39] Ibidem

26. tocmai datorită acestei lipse de responsabilitate. Nu dai socoteală nimănui pentru cuvintele şi
gesturile tale, deci cu atât mai puţin pentru ceea ce este sau devine cealaltă persoană, care de
multe ori e necunoscută total (chiar şi la nivelul numelui). De asemenea o cyber-relaţie nu
implică prezenţe fizice concrete în anumite locuri şi momente de timp, ci doar „lâncezeală”
confortabilă în faţa calculatorului. Această lipsă de responsabilitate şi de orice activism în plan
concret, coroborată cu modul artificial, sintetic, de hrănire ieftină şi rapidă practicat pe scară
largă în occident datorită atât lipsei de timp, dar mai ales existenţei supraproducţiei de hrană
artificială, poate conduce în viitor chiar la mutaţii de ordin biologic, concretizate în indivizi
supraponderali şi apatici, fără nici o vlagă fizică sau psihică, storşi de orice energie şi cu
organisme debile, în care minţile obosite de surfing sau de o muncă statică, de ore întregi în faţa
calculatorului, ne se vor mai dezvolta în nici o direcţie cu excepţia culturii informatice sub toate
aspectele acesteia (lucru care se întâmplă deja cu prea mulţi adolescenţi), fiind practic lipsite de
exerciţiul gândirii concrete, şi nu vor mai avea nici o legătură cu sufletele, căzute şi acestea în
letargia pierderii identităţii umane şi înlocuirii acesteia cu non-identitatea informaţională, în care
omul devine informat, fără a mai fi format din nici un punct de vedere, deci cu atât mai puţin
duhovniceşte.
Aceste modificări de conştiinţă (ca şi implicaţiile lor în plan moral) pot fi evitate prin
utilizarea Internetului doar ca mijloc de comunicare şi ca sursă de informaţie, aşa cum a fost
conceput iniţial. Dar acest lucru devine astăzi din ce în ce mai greu de realizat, datorită
diversificării activităţilor în cyber-spaţiu.Una dintre acestea este comerţul electronic, care s-a
dezvoltat începând cu anul 1995, odată cu apariţia site-ului www.amazon.com, care oferea spre
vânzare cărţi şi CD-uri. Ulterior au apărut site-uri unde se vând on-line toate tipurile de produse.
Poţi cumpăra azi orice prin Internet, cu condiţia să ai cont în valută la o bancă ce foloseşte unul
din sistemele electronice de plăţi. Rapiditatea, flexibilitatea şi disponibilitatea ridicată a
magazinelor virtuale (deschise non-stop), pliată pe lipsa de timp şi dorinţa de comoditate a
omului eficient, contemporan, a făcut ca astăzi, e-commerce-ul şi e-bussines-ul, tranzacţiile în
lumea virtuală, să tindă de la posibilitate la necesitate. Răspândirea şi utilizarea crescută a e-
bussines-ului (afacerilor derulate electronic) a dus la crearea şi dezvoltarea continuă a unei
comunităţi globale de oameni de afaceri care îl utilizează. Comunităţile internaţionale
diferenţiate pe natura serviciilor şi produselor oferite, vor înlocui treptat comerţul tradiţional. Se

27. estimează că pănâ în anul 2007 vor exista în lume peste o sută de mii de site-uri comerciale şi de
afaceri. [40] Magazinele virtuale vin în întâmpinarea celor împătimiţi de Internet, dar şi a celor
lipsiţi de timp, oferind posibilitatea cumpărării prin Net, de acasă sau de oriunde, prin calculator,
a oricăror produse, şi livrarea acestora la domiciliu prin firme specializate de comisionari. Mai
mult, pentru a mări mobilitatea tranzacţiilor atât spaţial cât şi temporal, noile tehnologii WAP (
Wireless Acces Protocol – protocol pentru accesul fără fir), funcţionănd în reţelele mobile
GSM/GPRS, cu care sunt echipate telefoanele mobile de generaţia a 3-a, sau terminalele mobile
de tip i-mode (modul internet) sau smartphone (telefon inteligent) care reprezintă echipamente
mobile integrate, vin să ofere simultan servicii de telefonie sau video-telefonie, poştă electronică,
acces Internet la viteze substanţiale (fără calculator şi fără conexiune telefonică de tip clasic),
precum şi servicii e-commerce şi e-bussines, comerţ şi afaceri în mediul electronic dar cu
mobilitate maximă. Prin aceste tehnologii se poate comanda de pe telefonul mobil personal orice
produs disponibil în Internet, şi se pot face plăţi on-line de oriunde. Se integrează astfel în acest
m-commerce (comerţ mobil) serviciile financiare, telecomunicaţiile, informaţiile publice sau
private şi serviciile web. [41] Practic, se tinde către o uriaşă reţea unică, mondială, prin care să se
deruleze toată activitatea omenirii, şi care să garanteze libertatea şi securitatea tuturor acţiunilor
individuale, cu condiţia ca indivizii să posede coduri şi parole individuale de acces cu care să
poată fi identificaţi. Dar, se pune problema: cât de reală este libertatea de mişcare într-o reţea
bazată pe controlul strict al transferurilor? Şi nu cumva avalanşa de avantaje ale tehnologiilor
digitale integrate pe Internet reprezintă un drum ascuns, către anularea libertăţii sub toate
aspectele? Astfel, se poate vorbi despre:
III.4.2.3.Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă.
Nimeni nu poate contesta utilitatea Internetului. Ca sursă de documentare foarte bine
organizată şi foarte cuprinzătoare, el e folosit de majoritatea oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor,
[40] Mihai Herescu, Mădălin Vlad, e-business, evoluţie şi tendinţe, în “PCWorld”, anul
IX(2001), nr.9 p.72-75
[41] Ibidem

28. studenţilor şi chiar elevilor. Ca loc de întâlnire şi discuţii ştiinţifice, problema-tizări şi găsiri de
soluţii în toate domeniile, e folosit, de asemenea, cu succes şi aproape fără costuri. Dacă s-ar
limita la aceste tipuri de utilizări, oamenii ar avea în Internet un aliat de nădejde în rezolvarea
tuturor dificultăţilor de ordin practic sau de comunicare. Poşta electronică şi serviciile de voce şi
date prin reţea fac posibilă comunicarea la preţuri extrem de mici în toate colţurile lumii.
Însă rămânerea în limitele utilităţii e o problemă ce priveşte persoana, atât ca individ cât
şi ca societate. Libertatea de a folosi sau nu Internetul e o chestiune personală în primul rând,
însă în cazul în care locul de muncă este cu activitate în internet, chestiunea nu mai ţine de
libertate (decât în a refuza acel loc de muncă ceea ce e dificil in zilele noastre când şomajul a
atins cote mai mult decât alarmante), ci trece în domeniul necesităţii. Faptul că legislaţia
mondială (la care ţările mici sunt obligate continuu să se adapteze) promovează şi uneori chiar
impune folosirea Internetului în activitatea curentă (ca de exemplu obligativita-tea desfăşurării
licitaţiilor pentru achiziţiile de bunuri şi servicii publice în România în mod virtual, pe site-ul
www.e-licitaţie.ro, lansat în martie 2002), introduce Internetul în sfera necesităţii.La început,
plăţile prin acesta erau comode, dar nu obligatorii. Astăzi foarte multe firme obligă partenerii de
afaceri să posede conturi electronice şi să negocieze afacerile prin site-urile de e-bussines. De la
cardurile electronice folosite pe scară largă în lume, se trece treptat la moneda electronică,
digicash-ul, a cărei existenţă e o certitudine şi se bazează pe criptografierea prin cheie publică
(un artificiu matematic aplicat informatic) şi pe semnătu-rile digitale, ca şi moduri de securizare.
[42] Banii digitali nefiind decât biţi, coduri numerice, sunt identificabili uşor ca sursă, blocabili
din orice colţ al lumii.Un procent de 90% din managerii lumii de azi sunt de părere că Internetul
le afectează în mod semnificativ afacerile, prin e-monedă, e-commerce şi e-business. Orice firmă
obscură poate desfăşura afaceri oriunde în lume datorită acestor sisteme electronice, ceea ce a
dus la “desăvârşire” cursa evoluţiei banilor. [43] Se poate anticipa faptul că într-un viitor nu prea
îndepărtat, plata electronică prin Internet va deveni obligatorie pentru oricine, şi în acest caz se
poate vorbi de atentat la libertatea persoanei. În momentul în care lumea va plăti electronic orice
[42] Codrin Vulcu, e-moneda-cheia succesului, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.62-
63
[43] Ibidem

29. factură (începând cu cea pentru pâinea zilnică), ea va deveni dependentă de funcţionarea reţelei,
de accesul în reţea condiţionat de anumite aspecte ale vieţii, iar aceste condiţionări pot fi extrem
de îngrăditoare. Accesul în orice reţea se realizează prin identificarea după un anumit cod.
Fiecare calculator în Internet are o adresă unică (IPAdress – Internet Protocol Adress) astfel încât
se poate ştii cu exactitate starea acestuia în orice moment de timp.De asemenea, fiecare telefon
mobil are un cod digital unic (IMEI), şi fiecare cartelă SIM din standardele mobile GSM/GPRS
sau DCS de asemenea, astfel că în perspectiva integrării comunicaţiilor de voce şi date, fixe şi
mobile, într-o reţea unică, globală (care să includă reţelele fixe, mobile, satelitare, etc.), fiecare
utilizator al acesteia va avea un smartcard (cartelă inteligentă) de acces ce va conţine toate
informaţiile privitoare la acesta, sub formă de parole, coduri şi semnături sau amprente digitale
unice, care vor face ca prezenţa sa să fie cunoscută în detaliu [44] : loc, moment de timp, stare de
acces, operaţiuni făcute, etc. Miniaturizarea electronică existentă face posibilă crearea unor
smartcarduri extrem de mici, care să conţină tot ceea ce conţine azi un telefon mobil sau un
smartphone, care să fie implantate în corpul uman (chiar pe mână sau frunte), sub pretextul
comodităţii şi securităţii persoanei. S-a dezvoltat chiar o ramură a biotehnicii numită electronică
moleculară, care dezvoltă hibrizi bioelectronici, deocamdată la nivel de experiment dar cu
perspective de aplicabilitate concretă atât în medicina recuperatorie, dar mai ales (din nefericire)
în crearea unor hibrizi depersonalizaţi perfect utilizabili în acţiuni militare sau criminale cu risc
ridicat.
În această perspectivă spre care ne îndreptăm prin toate aceste servicii globale (GSM,
GPS, Internet, etc.) orice persoană va fi controlabilă în orice moment, ea devenind din existenţă
personală, existenţă digitală, pur obiectuală, un cod numeric identificabil şi controlabil în
totalitate, şi care e obligată să se mişte într-o lume digitală, după nişte reguli impuse. Asistăm
astfel la anularea libertăţii de manifestare a fiinţei umane. De la utilitate, trecând prin necesitate,
Internetul devine dependenţă, într-un mod care exclude orice posibilitate de alegere. Mai există,
însă, şi un alt aspect al drumului utilitate – necesitate – dependenţă, care vizează liberul arbitru şi
care e deja realizat, de foarte multe persoane, în special tineri “internauţi”. Aceştia, în marea lor
majoritate, au plecat de la utilitatea găsirii de bibliografii, documentaţii, etc., dar au ajuns la
[44] Ibidem

30. necesitatea unor cyber-relaţii sau la necesitatea “pătimaşă” a prezenţei în cyber-spaţiu, şi de aici
la dependenţa de Internet ca mutaţie umană. Internetul vine să rezolve anumite nevoi umane:
nevoi sexuale exacerbate prin publicitate agresivă şi deseori subliminală în acest sens, nevoia de
realizare şi împlinire combinată cu respectul de sine, nevoia de apartenenţă (rezolvată prin
apartenenţa virtuală la diferite comunităţi pe Net, de exemplu clubul de Religie-Teologie-
Spiritualitate de pe serverul Yahoo este unul dintre primele ca mărime [45] ), nevoia de
actualizare a eu-lui, de transcendere a sinelui şi de realizare a “adevăratei identităţi” (ceea ce s-ar
traduce prin anularea identităţii umane şi dobândirea unei false identităţi în lumea virtuală), şi în
fine, anumite “nevoi – rezultantă”, care se manifestă sub forma nedefinită a unor complexităţi de
ordin psihologic sau chiar psiho-somatic, moral sau metafizic. [46] Modul de rezolvare a acestor
nevoi este însă unul fals, care constă, în esenţă, în falsificarea relaţiilor interumane autentice, a
comuniunii, în forma cyber-relaţiilor de toate felurile. Şi aşa cum o relaţie in-terumană autentică
şi reală crează o anumită dependenţă (normală până la un punct), tot aşa şi cyber-relaţia crează
dependenţă, astfel că, la un moment dat, timpul petrecut în faţa calculatorului legat la Internet va
deţine un procent majoritar în viaţa individului. Comoditatea unei cyber-relaţii, care induce
superficialitatea ca o caracteristică a relaţiei în general, modificând astfel caracterul uman, va fi
cea care va genera în final dependenţa. Omul e înclinat spre confort (comoditate), mai mult, toată
mass-media induce cu violenţă această idee a supremaţiei confortului, declarându-l indicator de
viaţă, astfel că o cyber-relaţie va deveni din distractivă (la început), necesară şi în final
obligatorie, apropiindu-se de statutul de “a doua fire”. Adaptarea la lumea virtuală va include
mutilări ale gramaticii, lexicului, (prin folosirea de simboluri cyber şi în vorbirea din viaţa reală),
întărirea identităţii false (virtuale), închiderea în sine şi deschiderea doar către lumea cyber care
tinde să se substituie existenţei reale, toate acestea evoluând de la o fază a dependenţei spirituale,
prin cea psihică (deja patologică), şi până la cea severă (ce include şi biologicul). [47]
[45] pr.Iulian Nistea, Internet şi cyber-relaţie, articol şi listă de discuţii la adresa de Internet
www.nistea.com
[46] Ibidem
[47] Ibidem

31. Această dependenţă poate fi evitată prin folosirea cu măsură a Internetului, iar această
măsură şi-o cunoaşte fiecare în parte. Orice cyber-relaţie poate fi benefică sau malefică, iar acest
lucru depinde de cei care o angajează, fiind o problemă de conştiinţă morală. Ea poate fi benefică
atunci când se transpune şi în planul existenţei concrete, când partenerii care au angajat-o tind să
o mute în plan real, bazându-se pe sinceritate şi asumându-şi cu responsabilitate toate aspectele
ei. Practic, folosirea Internetului în general, atât ca sursă de documentare, cât şi ca loc de
întâlnire sau mediu de comunicare, ţine tot de conştiinţa personală. Dacă se fac eforturi pentru ca
viaţa să devină morală, asumând şi transfigurând toate aspectele ei, Internetul nu va fi decât unul
din aceste aspecte, privit şi valorizat ca oricare altul şi integrat vieţii ca întreg.
În România, cel care s-a ocupat timp de mai bine de treizeci de ani de problematica vastă
a informaticii este reputatul academician dr.ing. Mihai Drăgănescu. Domnia sa a condus direct
informatica românească, iar în ultimii ani a elaborat o serie de studii extrem de obiective şi bine
documentate privitoare la legăturile multiple dintre cunoaştere, conştiinţă, informaţie,
informatică şi societate globală, ca: „Globalizarea şi societatea informaţională”, „Economia
Naţională şi societatea informaţională”, „Procesarea mentală a informaţiei”, „Societatea
cunoaşterii”, „Conştiinţa, frontieră a cunoaşterii, frontieră a omenirii”, „Societatea conştiinţei”,
precum şi prima carte electronică românească publicată pe Internet în anul 1996, „L’Universalite
ontologique de l’information”, la adresa http://www.racai.ro/dragam. Tot domnia sa, în studiul
„Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii”, publicat la adresa de
mai sus în anul 2002, face o analiză detaliată a fenomenului Internet, atât din perspectiva
tehnologiei, dar mai ales din cea a cunoaşterii. Avansând spectaculos ideea unei societăţi a
conştiinţei ce va trebui în mod necesar să urmeze celei a cunoaşterii, academicianul Mihai
Drăgănescu vorbeşte despre teoriile îmbinării, cu aplicabilitate practică imediată pentru
România. Aceste teorii se referă la obligativitatea pentru România de a nu urmări obiectivele
globale în mod cronologic (de la societatea informaţională la cea a cunoaşterii) aşa cum propune
programul eEurope (adică o Europă electronică), ci de a încerca să îmbine realizarea
concomitentă a celor două, şi, în acelaşi timp avansarea spre primele obiective ale unei societăţi
a conştiinţei. Pentru început, e obligatoriu să se treacă la extinderea Internetului pentru cerinţele

32. societăţii cunoaşterii, la introducerea şi diseminarea cărţii electronice, şi la aplicarea principalilor
vectori funcţionali ai societăţii cunoaşterii [48] , prin următoarele moduri de acţiune:
- introducerea de cursuri de istoria ştiinţei şi tehnologia informaţiei în învăţământul
universitar, pregătirea de specialişti cu lucrări de doctorat interdisciplinare care să conţină aceste
domenii (aş adăuga necesitatea ca şi teologia să se ocupe de aceste realităţi ale viitorului în
lucrări de doctorat) .
- poziţia românească privind globalizarea să ţină seama numai de efectele potenţial
pozitive ale Internetului asupra societăţii mondiale.
- elaborarea unei contribuţii româneşti adecvate la viziunea asupra societăţii cunoaşterii şi
asupra ştiinţei cognitive.
- acţiuni privind cartea electronică în România.
-stabilirea poziţiei României privind managementul global al cunoaşterii ştiinţifice. [49]
Din punct de vedere ortodox, provocarea Internet nu se poate trata decât în aceeaşi manieră
ca şi orice altă provocare. „Nimic nou sub soare”, spune Ecclesiastul (1,10). Părintele Paisie
Aghiorâtul sintetizează în limbaj accesibil modalitatea de abordare duhovnicească a lucrurilor
intelectuale, din categoria cărora şi Internetul face parte: „... iar când munca e complexă , şi
mintea trebuie să fie absorbită puţin, dar inima nu.[...] ...nu vă dăruiţi inima treburilor, mâinile şi
mintea, da..., ...când inima e la Hristos atunci şi treburile se sfinţesc, există o continuă odihnă
sufletească lăuntrică...atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la
Dumnezeu, iar mintea la treabă.” [50] În acest mod Internetul rămîne la nivel de unealtă utilă
care poate uşura munca, şi în primul rând munca intelectuală, se pot face plăţi, comerţ, afaceri, se
[48] acad.dr.ing.Mihai Draganescu, Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii
cunoaşterii, la adresa de Internet http://www.racai.ro/dragam, p.56,57,58
[49] ibidem
[50] Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Chilia “Bunei-
Vestiri” Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p.174-175

33. pot cerceta şi consulta biblioteci, documentaţii, se pot purta discuţii pe orice teme, se poate
comunica de oriunde şi oriunde, se pot exploata la maxim posibilităţile acestuia. Rămânând la
nivelul utilităţii, sau chiar la cel al unei necesităţi (de fapt o condiţionare tot a utilităţii) de ordin
exterior, acesta nu va afecta libertatea personală, nu va opera modificări în conştiinţa umană şi
nu va lăsa urme la nivel moral. Este absolut necesar să abordăm problema astfel, pentru că
Internet-ul nu mai e demult doar o joacă, o opţiune printre altele. El devine pe zi ce trece o
prezenţă constantă în viaţa umană. În consecinţă, datorită faptului că nimic din ceea ce este
omenesc nu trebuie să fie lipsit de interes pentru Biserică (în virtutea dimensiunii teandrice a
gândirii ortodoxe) [51] este nu numai moral dar şi obligatoriu ca problematica vastă legată de
Internet şi de implicaţiile acestuia în viaţa umană (mai ales cea religios-morală), să fie tratată în
spaţiul eclesial, în lumina ortodoxiei, asimilată şi transformată spre slujirea omului ca fiinţă
teandrică. În acest sens, un pas important este şi inţiativa Sinodului Mitropolitan al Ardealului
de a elabora studii asupra impactului Internet-ului în viaţa oamenilor, dar şi în viaţa Bisericii.
Într-o declaraţie de presă, dar şi într-un studiu mai aprofundat numit „Biserica şi Internetul”,
unde se tratează în manieră specifică utilizarea internetului şi rolul acestuia în viaţa Bisericii, se
precizează că e absolut necesar ca Biserica să aibă o prezenţă vizibilă şi activă pe internet şi să
participe la dialogul public despre dezvoltarea criteriilor etice şi morale aplicabile în acest
domeniu, criterii ce se pot găsi numai în valorile credinţei umane şi creştine. [52]
III.5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică
[51] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an III, partea I, p.42
[52] Sinodul Mitropolitan al Ardealului, Declaraţie de presă – mai 2002, la adresa de Internet
http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista

34. Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, ca exponent al
deculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al
practicării cuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globa-lizarea
culturală. Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care
există şi aici), care au fost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologi-ce, comedii sau
drame, etc.) şi „soap”-urile (serialele uşoare) americane, policierurile franceze,etc., au degenerat
azi în interminabilele telenovele de toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii
întregi, de la bunici la nepoţi), în violentele horror-uri sau în drame psiho-criminale (care
problematizează subtil situaţii criză globale rezolvate la nivel global), cu invariabilul justiţiar
frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul sub toate formele acestuia şi primeşte ca
premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă de realism (actualizare tehno-
culturală mergând până la grotesc a basmului cu Făt-Frumos şi Cosânzeana, universal, de altfel).
Cultura imaginii vorbitoare sub forma lungme-trajului, a serialului sau chiar a desenului animat
şi reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau e pe cale să o facă,
cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii e universal,
astfel că posibilitatea manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la îndemână.
Ridicarea sportului la nivel de spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau Internet este
o altă faţetă a culturii globale. Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte sporturi, reprezintă
de asemenea limbaje universale care nu au nevoie de cuvânt pentru a se exprima. Ca atare,
transformarea acestora într-o afacere (showbusiness) mondială a condus, pe lângă fondurile
uriaşe câştigate din patima miliardelor de suporteri, la menţinerea acestora la un nivel intelectual
şi cultural extrem de scăzut dar uniform, uşor de controlat şi sugestionat. Dictonul latin „panem
et circenses”, pâine şi circ, folosit de imperiul roman pentru a-şi menţine plebeii la nivelul
dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologice de hrană şi plăcere, se aplică din nou cu
deosebit succes ca pregătire culturală în vederea viitorului imperiu global.
Pe de altă parte, arta în general şi muzica în special, a cunoscut o globalizare evidentă,
transformându-se din artă menită să spiritualizeze în showbiz (afacerea spectacolelor) menit pe
de o parte să deculturalizeze şi să deturneze spiritul spre instinctuali-tate, iar pe de altă parte să
colecteze imensele fonduri realizate din exploatarea ignoranţei şi lipsei de responsabilitate
culturală a generaţiilor tinere. De la apariţia rock-and-roll-ului american şi a Beatles-ilor, muzica

35. a cunoscut o „rostogolire” accentuată pe panta superficializării, până la monotonia cu vădite
accente demonice a ritmurilor obsedante şi repetitive ale stilurilor de astăzi, dance, rave, house,
tehno, speed, death şi trash (toate provenite din multiculturalismul american). Toate acestea
conţin o dimensiune hipnotică prin desfăşurarea unor structuri muzicale foarte lungi şi
monotone, care crează o dependenţă la nivel subliminal, o dimensiune globalistă prin absenţa
textului, a cuvântului (sau existenţa unor cuvinte „cheie”, foarte puţine, de multe ori nişte simple
interjecţii semănând cu mantrele orientale, dar stimulative, obsedante şi cu o componentă clară
de sugestionare subliminală auditivă), dar şi o dimensiune satanică prin modul de prezentare al „
artiştilor”, care devin idoli demni de urmat pentru miliardele de tineri impotenţi cultural şi
intelectual. Discotecile sunt pline în toată lumea de aceşti tineri care dansează parcă în transă, pe
aceleaşi melodii (nediferenţiabile între ele) care nu prea se pot numi muzică, ci mai degrabă
alăturare de sunete. Stările create de acestea se pot vedea în atitudinea agresivă, violent
nonconformistă a generaţiei PRO (de la noi), care refuză orice tradiţie culturală sau religioasă,
nefiind decât o imitaţie grosolană şi nătângă a generaţiei PRO mondiale, indiferent sub ce
denumire ar apărea aceasta. Canale de televiziune ca MTV şi MCM (globale ca emisie) sau
AtomicTV la noi, transformă muzica într-un limbaj global al sunetului strident, violent, lipsit de
muzicalitate. Aici ar trebui amintit totuşi şi curentul New Wave (Noul Val), ca exponent al
mişcării New Age, foarte melodios, un amestec de rock, muzică tradiţională veche (celtică,
hindisă, arabă, etc.), în general păgână, folclor sau muzică simfonică de factură modernă şi post-
modernă, adică un fel de sincretism al păgânismelor vechi şi noi într-o formă auditivă foarte
plăcută şi „învăluitoare”, dar la fel de nocivă sub aspect spiritual.
Cultura mondială (nu vorbesc aici de elite) a maselor gravitează astfel în jurul imagi-nii
prin televiziune şi cinema, care acaparează timpul prin multitudinea programelor oferite, în jurul
sunetului prin universalitatea stilurilor muzicale promovate insistent în rândul generaţiilor tinere,
şi în jurul spectacolului sportiv devenit şi el limbaj universal. Cuvântul, sub toate manifestările
sale, tinde să iasă din preocupările omului recent. Şi pentru ca succesul să fie deplin, suportul
tehnologic al culturii tinde să devină vasta reţea mondială de telecomunicaţii, Internetul şi
limbajul său propriu (în care limba engleză denaturată, americanizată, „conduce detaşat”), unde
cuvântul e utilizat la modul minimal, sub forma unor clişee şi sintagme universale.

36. Odată realizată sub aspect tehnologic şi cultural, globalizarea e pe cale de a fi reali-zată
economic şi politic. Recenta introducere a monedei europene unice (euro), cotarea acesteia şi a
dolarului american ca valută forte în toate tranzacţiile, generalizarea sistemelor de plăţi
electronice, au condus la apariţia unor giganţi economici care sunt firmele multina-ţionale.
Acestea au sedii în toată lumea şi tind să acapareze şi să domine segmentele de piaţă în care
operează. De exemplu Microsoft, giganticul concern software (cu peste o sută de mii de angajaţi
în toată lumea), controlează aproape întreaga piaţă a programelor informatice şi a limbajelor de
programare, impunându-şi politicile financiare şi comerciale în toate ţările, indiferent de
legislaţia internă a acestora în ce priveşte software-ul. Globalizarea pieţelor de capital, a celor de
produse (comerciale), apariţia organismelor financiare internaţionale ca Banca Mondială şi
Fondul Monetar Internaţional, care încearcă să controleze prin împrumuturi economiile tuturor
statelor naţionale (dar nereuşind să impună global politicile mondialiste, ca de exemplu în
Argentina, ţară care e în pragul falimentului tocmai datorită amestecului FMI în treburile sale
interne), toate acestea denotă că globalizarea economică este pe cale de a se realiza. Politica
economică ultraliberală pliată pe ideologiile neocolecti-viste, tind să realizeze şi globalizarea în
plan politic, adică „dizolvarea indivizilor şi a comunităţilor naturale şi statale în minorităţi
elective şi revendicative. Capitalismul financiar global nu mai are nevoie de individualismul
omului modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern, centralizat şi unitar.” [53]
Astfel, e foarte probabil că statul mondial nu va însemna (într-o primă fază, desigur) o entitate
politică globală, ci una economică, iar politicul va fi subordonat eficienţei economice. Ca atare,
ar fi prematur să concluzionăm asupra aspectului final al globalizării politice. Însă realizarea
Uniunii Europene (spre care ne „înghesuim” cu toţii, gata de a abdica de la orice tradiţie etnică şi
religioasă), cursa contra cronometru, declarată obiectiv prioritar de politică externă de Guvernul
României şi parţial realizată, pentru a face parte din blocul militar majoritar şi aproape mondial
ca întindere, NATO, precum şi modurile de impunere politică, amestecul militar şi politico-
economic în treburile interne ale statelor naţionale sub diferite pretexte (ca cel al egalităţii etnice
şi religioase în Bosnia şi Kosovo, sau al ameninţării terorismului internaţional de factură islamică
în Irak şi Afganistan) al Statelor Unite ale Americii, par să prefigureze forma statului mondial,
unipolar. Iar acesta se apropie tot mai mult de „Noua Ordine Mondială” realizată şi menţinută de
[53] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit.,loc.cit

37. supremaţia economică şi militară a SUA, care poate oricând şi la orice oră, oriunde şi la orice
nivel , să impună „pax americana” [54] , cum s-a şi întâmplat deja după mult comentata şi aşa-
zisa tragedie din 11 septembrie 2001, care a lovit, se pare, mai mult „orgoliul stăpânului” decât
viaţa umililor slujitori, precum şi după această ruşinoasă şi absolut insuficient justificată
campanie militară în Irak din primăvara anului 2003, a aşa-zisei coaliţii internaţionale anti-
terorism condusă de aceleaşi S.U.A., şi a cărei singură miză a fost petrolul irakian.
III.6.Viaţa religios-morală în contextul globalizării
III.6.1.Implicaţii la nivelul conştiinţei
Ca discernere valorică a faptelor şi stărilor noastre, conştiinţa morală este cea care
conferă trăirii capacitatea de a folosi în sens autentic puterile sufleteşti: raţiunea, voinţa şi
simţirea, ea fiind sintetizatoarea acestora, reprezentând manifestarea integrală a ceea ce suntem
ca oameni. [55] De-a lungul timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur morală
(în sens umanist), încercând astăzi să re-valorizeze religia, însă pe criterii de evaluare exterioare,
ca un fapt de viaţă oarecare, un aspect al acesteia printre multe altele. Astfel, omul post-modern,
cel care deschide necondiţionat braţele globalizării, îmbracă în ideologii justificative şi comode
conştiinţa „universalistă” a unei religiozităţi nocive conform căreia: gnozele ştiinţifice,
psihanaliza vulgară, vrăjitoria tradiţională sau cea pseudo-intelec-tualistă (radiestezia,
fenomenologia paranormală cu toate aspectele acesteia), new-age, biserica scientologică,
martorii lui Iehova, islamismul, catolicismul, sectarismul protestant dar mai ales „orientalismele”
ca hinduismul şi zen-budismul, sunt căi echivalente menite să re-lege omul cu un dumnezeu
făurit pe gustul său. Lumea globală tinde să modeleze şi să imprime o conştiinţă religioasă a unor
oameni fără inimă („intelectuali puri”), care gândesc fără nici o cenzură autentică de conştiinţă şi
fără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a teoretiza „echidistant” absolut orice aberaţie şi
[54] Daniel Dăianu, art.cit
[55] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an III, partea II, p.43