2. bunăoară, token, primul termen al binomului peircian token/type, echivalat uneori pînă acum, sub
influenţă franceză (signe-occurrence), cu „semn-ocurenţă". Am preferat, după multe ezitări, să propun
ca echivalent posibil şi inconfundabil ocurent (mase), binomul devenind, aşadar, ocurent/tip. Alteori,
în cazul creaţiilor terminologice ale unor cercetători (de ex. Charles Morris), am românizat pur şi
simplu termenii: namors > numori, identifiors > identifiori etc. Am consemnat totdeauna aceste
situaţii precum şi altele
e care nu le mai enumăr aici, indicînd şi termenul original.
n ceea ce priveşte termenul englezesc de largă circulaţie icon, am utilizat consecvent icon, -i, (eng.
icon, -s), respectiv semn iconic (eng. iconic sign).
S.M.
l
PREFAŢĂ LA EDIŢIA A II-A
Ediţia a Ii-a a lucrării Semnele prezintă mai multe caracteristici menite să o facă mai cuprinzătoare şi
mai utilă ca manual introductiv în domeniul semioticii. Cele opt capitole ale primei ediţii au rămas
practic neschimbate, cu modificări minore ici şi colo. După cum se menţiona în prima ediţie, ele
reprezentau prelucrări ale unor studii apărute în următoarele surse: cap. 2 în Journal of Social and
Biological Structures; cap. 3 în Semiotica; cap. 4 în New Directions in Linguistics and Semiotics, sub
redacţia lui James E. Copeland (Houston, Rice University Studies); cap. 5 şi 7 în American Journal of
Semiotics; cap. 6 în Modern Language Notes; cap. 8 în Georgetown University Table Monographs; şi
cap. 9 în The Semiotics ofCulture, editori Henri Broms şi Rebecca Kauf-man (Helsinki, Arator, 1988).
Capitolul 1 este nou în ediţia de faţă. El reprezintă prelucrarea unei conferinţe intitulate „Nonverbal
Communication", care a apărut în ThomasA. Sebeok Distinghuished Lecture Series in Semiotics, voi. 1
(2000), publicată iniţial de către Program in Semiotics and Communication Theory of Victoria
College, în colaborare cu University College, Universitatea din Toronto. Seria este îngrijită şi prefaţată
de Marcel Danesi şi Paul Perron. El expune într-o manieră generală cîteva dintre noţiunile
fundamentale folosite în restul cărţii.
8 SEMNELE: O INTLODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
Această a Ii-a ediţie mai conţine un glosar de termeni tehnici şi o bibliografie amplificată,
precum şi un indice total revizuit. Aceste noutăţi au urmărit sporirea funcţiilor de manual ale
cărţii.
THOMAS A. SEBEOK Indiana University, 2001
MARCEL DANESI
Introducere: Thomas A. Sebeok şi ştiinţa semnelor
Numele lui Thomas A. Sebeok e universal asociat cu dezvoltarea semioticii şi a teoriei
comunicării din secolul al XX-lea. într-adevăr, nimeni altcineva nu are în lumea de azi
impactul enorm pe care îl are profesorul Sebeok asupra acestor două domenii. Nu ar fi deloc
exagerat să spunem că fără activitatea sa de cercetare inovatoare şi fără scrierile sale critice
nici unul dintre aceste două domenii nu ar fi la fel de înfloritor şi de semnificativ cum sînt
astăzi, la început de nou mileniu.
A fost un pas foarte îndreptăţit ca seria Toronto Studies in Semiotics să fie lansată în 1992 cu
manualul de introducere în ştiinţa semioticii al profesorului Sebeok. Este la fel de nimerit ca
reluarea amplificată a seriei — redenumite acum Toronto Studies in Semiotics and
Communication — să fie inaugurată cu ediţia a Ii-a a Semnelor. în numeroasele sale lucrări
fundamentale întîlnim, în fapt, un permanent memento al profesorului Sebeok, potrivit căruia
comunicarea îşi are întemeierea în sistemul semiozic al organismului. Ele nu pot fi studiate
independent una de alta.
Această a Ii-a ediţie are, ca şi prima, o valoare deopotrivă teoretică şi practică. Ea poate fi
utilizată drept cadru teoretic pentru studierea fenomenelor bazate pe semne din semiotică,
teoria comunicării, psihologie, lingvistică şi biologie. Ea poate însă fi utilizată şi ca manual
pentru cursurile universitare avansate despre aceste discipline. Expunerea profesorului Sebeok
este clară, dar incitantă. Autorul are talentul excepţio--nai de a fi capabil să explice un subiect
3. dificil în faţa unei largi audienţe, într-o manieră simplă, dar şi cu rigoare tehnică şi
10 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
o mare erudiţie. Nu e de mirare, aşadar, că prima ediţie a lucrării de faţă a devenit un clasic
contemporan al domeniului curînd după publicarea sa. Stilul său e plăcut şi totodată provocator la
reflecţie, util în egală măsură studentului şi specialistului.
Nu toată lumea ştie că ştiinţa semnelor, semiotica, s-a dezvoltat din primele încercări făcute de către
medicii occidentali pentru a înţelege cum se produce interacţiunea dintre corp şi minte în cadrul unor
domenii culturale specifice. într-adevăr, în cea mai veche întrebuinţare a sa, termenul de semiotică era
aplicat în studierea configuraţiei observabile a simptomelor patologice induse de unele boli
determinate. Hipocrate (460 7-377 ? î.Cr.) — fondatorul ştiinţei medicale — a văzut în modalităţile
prin care un individ, membru al unei culturi specifice, evidenţiază şi pune în legătură simptomatologia
asociată cu o boală, baza pe care poţi să realizezi o diagnoză adecvată şi apoi să formulezi o prognoză
convenabilă. Medicul Galen din Pergam (130 ?-200 ? d. Cr.) s-a referit şi el la diagnoză ca la un
proces de semioză. La scurt timp după utilizarea de către Hipocrate a termenului seme-iosis pentru a
trimite la reprezentarea culturală a unor semne simptomatice, el a ajuns să însemne, pe vremea lui
Aristotel (384-22 î.Cr.), sistemul de referinţă al unui semn propriu-zis.
Astfel, încă din zorii civilizaţiei pînă în era actuală, în cultura occidentală s-a recunoscut totdeauna —
cel puţin implicit — că există o conexiune intrinsecă între corp, minte şi cultură şi că procesul care
leagă între ele aceste trei dimensiuni ale existenţei umane este semioză, producerea şi interpretarea
semnelor. Raţiunea de a fi a semioticii se poate spune că este aceea de a cerceta interconexiunea dintre
viaţă şi semioză. Şi tocmai acest lucru 1-a transmis Sebeok unei întregi generaţii de semioticieni. Seria
sa de cărţi aflate într-o relaţie de succesiune şi publicate de-a lungul a peste trei decade, din 1976 pînă
în 2001 — Contributions to tbe Doctrine ofSigns (1976), Tbe Sign and Its Masters (1979), The Play
INTRODUCERE
11
ofMusement (1981), / Think I Am a Verb (1986), A Sign IsJustaSign (1991), Semiotics in tbe United
States (1991), The Forms of Meaning (2000, cu M. Danesi) şi Global Semiotics (2001) — arată cum
interacţionează semiotica cu procesele şi produsele biologice, psihologice şi culturale. Cartea de faţă
este concepută ca o sinteză a cercetărilor sale asupra trăsăturilor „elementare" ale acestei interacţiuni.
Ea adună la un loc cîteva din cele mai importante eseuri ale sale care se ocupă de problemele
fundamentale la teoriei şi practicii semiotice contemporane. Aceste eseuri au fost reelaborate sub
forma unui manual coerent util în egală măsură semio-ticianului, studenului în semiotică şi teorie a
comunicării, specialistului în ştiinţele cognitive, lingvistului, psihologului şi cititorului obişnuit.
Capitolul 1 („Noţiuni de bază") este nou în ediţia a Ii-a. El prezintă într-un stil limpede şi împănat de
exemple conceptele de bază ale analizei semiotice. Capitolul 2 („Studiul semnelor") constituie o
prezentare de ansamblu asupra fascinantului studiu al semiozei umane, cuprinzînd şi o delimitare a
domeniului ştiinţific al semioticii. Al treilea capitol („Şase feluri de semne") descrie şi exemplifică
cele şase categorii fundamentale de semne — semnalul, simptomul, iconul, indexul, simbolul, numele.
Ceea ce reiese cu claritate din acest capitol este că semioză este caracteristica definitorie a vieţii
biologice. Apoi, în capitolul 4 („Semnele-simp-tom"), Sebeok se concentrează asupra naturii
simptomelor. E instructiv de observat că analiza sistemului de simptome corporale genetic programat
care indică tipurile de boală în lumea antică a pus temelia ştiinţei semnelor. Actul de interpretare a
simptomelor constituie esenţa analizei semiozice. Un simptom reprezintă o anumită malfuncţie sau un
proces somatic „întrerupt" care, în mintea medicului, trimite la sau „reprezintă" o boală, o indispoziţie
sau o maladie. în capitolul 5 („Semnele indexicale") Sebeok examinează apoi ceea este, putem spune,
cea mai importantă categorie de semnifi-
12 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICA
care „conştientă" — indexicalitatea. în semioza umană, aceasta e intrinsecă procesului de
trimitere la obiecte, evenimente şi fiinţe din univers. Indexicalitatea se poate manifesta prin
ocurenţi semici situabili în întreg intervalul dintre actul de indicare cu degetul arătător şi pînă
la folosirea unor cuvinte ca aici şi acolo. Apoi, în capitolul 6 („Semnele iconice") Sebeok
examinează natura iconicităţii, procesul de semnificare prin care un semn îşi reprezintă
referentul prin simularea uneia sau tuturor proprietăţilor sale fizice (sau noetice). Uti-lizînd o
gamă largă de exemple din natură, expunerea lui Sebeok ne familiarizează cu ideea că
4. iconicitatea constituie un principiu central al organizării şi modelizării semiozice în toate
formele de viaţă. Apoi, în capitolul 7 („Semnele-fe-tiş"), Sebeok face o excursie delectabilă
într-o zonă care ilustrează foarte clar natura „semiozei simbolice" la oameni — semnele-fetiş.
Cu toate că fetişismul se întîlneşte la primate şi mamifere, el este un fenomen care ilustrează
în mod remarcabil modul în care semioza interconectează procesele biologice, psihologice şi
culturale. Fetişul este un microcosm a ceea ce sîntem — consumatori de simboluri. In
capitolul 8 („Semnele limbajului") Sebeok ne aduce apoi în domeniul exclusiv uman al
semiozei verbale. Limba e realizarea supremă a procesului semiozic transformaţional corp-
min-te-cultură. Dar, după cum ne reaminteşte el în mod insistent, limba nu este totdeauna o
modalitate superioară celei non-ver-bale de cunoaştere şi semnificare. Comunicarea umană
trebuie gîndită în totalitatea ei — ca un proces verbal şi non-verbal. In sfîrşit, în ultimul
capitol („Limba ca sistem de modelare primar?"), Sebeok ne furnizează una dintre cele mai
clare şi mai plauzibile relatări despre originea şi evoluţia limbii la specia umană. Limba,
pentru Sebeok, constituie un mijloc cognitiv util de modelare a lumii. El s-a dezvoltat pentru a
le permite oamenilor să-şi descrie lumea înconjurătoare într-un mod eficient. „Vorbirea", sau
limbajul articulat, este un derivat al acestei capacităţi de modelare; ea este, ca să folo-
INTRODUCERE
13
sim un termen biologic recent creat, o „exaptare" din capacitatea lingvistică. în esenţă, Sebeok
demonstrează că semnificarea non-verbală este, în perspectiva supravieţuirii, mai importantă
decît semnificarea verbală atît din punct de vedere filogenetic cît şi ontogenetic.
E într-adevăr dificil să desemnăm o anumită temă ca fiind caracteristică acestor pagini
intelectualmente fascinante, în afara ideii că semioza este viaţă. Dezvoltarea lui Sebeok do-
cumentează manifestările de semioza la specii diferite în cel mai înalt grad (de la termite la
oameni) şi ne duce la concluzia că facultatea de a fabrica semne reprezintă o strategie funda-
mentală de supravieţuire la toate formele de viaţă. La oameni, persistenţa modului iconic de
gîndire sugerează că conceptele încep să existe ca descrieri mimetice sau osmotice ale me-
diului fizic. Ele sînt iniţial legate de operaţiile aparatului nostru senzorial. Abia după ce ajung
să fie rutinizate prin difuziune culturală, ele se eliberează de controlul senzoric şi dobîndesc o
calitate abstractă. Pentru Sebeok, iconicitatea stă în miezul modului de reacţie al organismului
uman la lume.
Ca şi marele biolog Jakob von Uexkiill (1864-1944) — a cărui „descoperire" de către oamenii
de ştiinţă nord-ame-ricani se datorează în bună parte eforturilor lui Sebeok — acesta găseşte
un punct de contact între un curent predominant de abordare ştiinţifică a studiului
organismelor — biologia — şi cel al tradiţiei strict semiotice. J. von Uexkiill a demonstrat că
fiecare organism are „vieţi" diferite în interior şi în exterior. Cheia înţelegerii acestei dualităţi
se află în structura anatomică a organismului însuşi. Animalele cu anatomii puternic
divergente nu trăiesc în acelaşi tip de lume. Nu există, aşadar, o lume comună de referenţi la
care oamenii şi animalele să fie deopotrivă părtaşi. Opera lui von Uexkull şi cea a lui Sebeok
au arătat că un organism nu percepe un obiect în sine, ci în conformitate cu propriul tip
specific de sistem de modelare mentală preexistent care îi permite să interpreteze lumea
fiinţelor, a obiectelor şi a evenimentelor într-o manieră
14 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
biologic programată. Pentru Sebeok, acest sistem îşi are temeiul în corpul organismului, care
converteşte în mod curent lumea exterioară a experienţei într-una interioară a reprezentării în funcţie
de trăsăturile specifice ale sistemului de modelare cu care e înzestrată o specie anume.
Sebeok a transformat din nou semiotica într-o „ştiinţă a vieţii", readucînd-o în fapt la rădăcinile ei din
biologia medicală. Cu alte cuvinte, el a smuls semiotica de pe ogorul filozofic, lingvistic şi
hermeneutic, unde fusese cultivată veacuri de-a rîndul, şi a răsădit-o în mai amplul domeniu biologic
de unde a răsărit iniţial. Abordarea biologică a lui Sebeok ţine de o perspectivă care urmăreşte să
cerceteze modul cum toate animalele sînt înzestrate genetic cu capacitatea de a utiliza în scopul
5. supravieţuirii semnalele şi semnele de bază şi modul cum semioza umană e asemănătoare cu această
capacitate şi totodată diferită de ea. Din realitatea însufleţită el extrage elemente rudimentare de
semioză în scopul de a stabili o taxonomie a noţiunilor, principiilor şi procedeelor de înţelegere a
unicităţii semiozei umane. Rezultatul este un program de studiere a cunoaşterii umane ca o capacitate
biologică ce transformă reacţiile fundamentate senzorial şi pe cele motivate afectiv într-o lume de
modele mentale. Semnele sînt făurite în organismul uman ca extensii ale sistemului de reacţie al
corpului. Oricît de bizară sau de nepămînteană ar fi forma unor creaturi care ar locui pe alte planete,
noi am putea foarte bine să le recunoaştem totuşi ca animale. Temeiul primordial al acestei
recunoaşteri este faptul că ele ar fi obligate să dea „semne de viaţă".
Cititorul va constata, nu mă îndoiesc nici o clipă, că Sebeok, în comparaţie cu alte figuri majore din
domeniul semioticii, oferă o lectură întrutotul delectabilă. Dar sub magistrala sa facultate de a
transmite un sentiment de delectare stă o profundă înţelegere a semiozei. într-adevăr, prin trans-
formarea studiului global al semiozei într-o ştiinţă a vieţii, Sebeok a lărgit considerabil natura
investigaţiei semiotice
INTRODUCERE
15
şi a trezit astfel tot mai mult interes faţă de ea din partea ştiinţelor comportamentale, cognitive şi
sociale. După cum demonstrează el peste tot în paginile cărţii de faţă, o semiotică fundamentată
biologic ne va îngădui să ne facem o idee despre modul cum interacţionează corpul şi mintea pentru a
produce semne, mesaje, gîndire şi, în ultimă instanţă, comportament cultural.
Cartea de faţă este concepută a fi deopotrivă o trecere în revistă sintetică a (bio)semioticii şi un
compendiu de ilustrări practice despre posibilitatea ca această disciplină să structureze şi, potenţial, să
dezvolte metoda de cercetare atît în domeniul semioticii, cît şi în cel al bilogiei. Fiecare capitol conţine
numeroase exemplificări practice şi perspective asupra aplicaţiilor potenţiale ale semioticii în studierea
modelării interspeci-fice. Cu toate acestea, expunerea nu e atît de generală, încît să ofere doar o tratare
excesiv simplificată. Este necesar un anumit efort din partea cititorului pentru a înţelege conţinuturile
fiecărui capitol. S-ar putea ca părţile cu caracter mai tehnic să necesite mai multe recitiri. In vederea
unei cît mai bune înţelegeri, am adăugat la sfîrşit o vastă bibliografie a lucrărilor pe baza cărora s-a
construit concepţia sebeokiană, precum şi un glosar de termeni tehnici.
Victoria College Universitatea Toronto, 2001
SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
Noţiuni de bază
Fenomenul care deosebeşte formele de viaţă de obiectele neînsufleţite este semioza. Aceasta poate fi
definită simplu ca acea capacitate instinctivă a tuturor organismelor vii de a produce şi înţelege semne.
Un semn e orice formă fizică imaginată sau exteriorizată (printr-un mijloc fizic oarecare) pentru a ţine
locul unui obiect, al unui eveniment sau sentiment etc, numită referent, sau al unei clase de obiecte,
evenimente, sentimente etc. similare (sau înrudite), numită domeniu referenţial. în viaţa umană,
semnele îndeplinesc mai multe funcţii. Ele le permit oamenilor să recunoască tipare în lucruri;
acţionează ca ghiduri sau planuri predictive în vederea unor acţiuni; servesc ca specimene ale unor
tipuri specifice de fenomene; şi enumerarea ar putea continua. Cuvîntul englezesc cat [pisică], de
pildă, este un exemplu de semn uman de un anumit tip — numit verbal — care ţine locul unui referent
ce poate fi descris ca „mamifer carnivor cu coadă, mustăţi şi gheare retractile".
Fiecare specie produce şi înţelege anumite tipuri de semne specifice pentru care a fost programată de
biologia sa. Acestea pot varia de la simple semnale corporale la structuri simbolice avansate, precum
cuvintele. Semnele permit fiecărei specii (1) să-şi semnaleze existenţa, (2) să comunice mesaje in
cadrul speciei şi (3) să modeleze informaţia venită din lumea exterioară. Semiotica este ştiinţa care
studiază aceste funcţii. Scopul acestui capitol inaugural e de a introduce diferite noţiuni de bază pentru
studiul formal al semiozei.
20 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
Obiectul semioticii
Semiotica a apărut din studierea ştiinţifică a simptomelo fiziologice induse de anumite boli sau stări
fizice. Hipocrat (460-377 î. Cr.), întemeietorul ştiinţei medicale occidentale a fost cel care a instituit
semiotica ca pe o ramură a medicine avînd drept scop studierea simptomelor — simptomul fiinc în
fapt, un semeion „marcă, semn" care reprezintă altcev decît pe sine. Sarcina primordială a medicului,
6. susţinea Hi pocrate, este de a lămuri cărui fapt anume îi ţine locul un simp tom. De exemplu, o
vînătaie, o spuzeală sau o durere de gî ţin locul unui deget strivit, unei alergii cutanate şi, respectiv
unei răceli. Problema medicală este, fireşte, de a deduce c anume este acel ceva. Diagnoza medicală
este, în fapt, ştiin ţă semiotică, de vreme ce ea se bazează pe principiul că simp tomul fizic se
reprezintă nu pe sine, ci o stare sau o condiţi< internă. Medicul Galen din Pergam (139-199 d. Cr.),
cîtev, secole mai tîrziu, a inclus şi mai decis semiotica în practic; medicală.
Studiul semnelor în termeni nemedicali a devenit o preocu pare a filozofilor în jurul epocii lui
Aristotel (384-322 î. Cr. şi a filozofilor stoici. Potrivit definiţiei lui Aristotel, semnu constă din trei
dimensiuni: (1) componenta fizică a semnulu propriu-zis (de ex. sunetele care alcătuiesc cuvîntul cat
sai pisică); (2) referentul asupra căruia atrage atenţia (o anumit: categorie de mamifer felin); şi (3)
evocarea de către el a une semnificaţii (ceea ce transmite referentul din punct de vede re psihologic sau
social). Aceste trei dimensiuni sînt simultane: este imposibil cu alte cuvinte să te gîndeşti la un cuvîn
precum cat (semn vocal alcătuit din sunetele c-a-t) fără a t« gîndi în acelaşi timp la tipul de mamifer la
care se referă (mamiferul felin) şi fără a trăi semnificaţia/semnificaţiile personale şi sociale pe care le
impune un atare referent.
Următorul pas major în studiul semnelor a fost acela făcut de către Sf. Augustin (354-430 d. Cr.),
filozof şi gîndi-tor religios care a făcut printre primii distincţia clară dintre
NOŢIUNI DE BAZA
21
semnele naturale (simptome, semnale ale animalelor etc.) şi cele convenţionale (de factură umană) şi a
adoptat concepţia potrivit căreia există o componentă interpretativă inclusă în totalitatea procesului de
reprezentare. John Locke (1632-1704), filozoful englez care a stabilit principiile empirismului, a in-
trodus studiul teoretic al semnelor în filozofie prin cartea sa Essay Concerning Human Understanding
(1690), anticipînd că el le va îngădui filozofilor să înţeleagă interconexiunea dintre reprezentare şi
cunoaştere. Sarcina propusă de el a rămas însă practic neobservată pînă cînd ideile lingvistului elveţian
Ferdinand de Saussure (1857-1913) şi cele ale filozofului american Charles S. Peirce (1839-1914) au
ajuns să constituie baza necesară circumscrierii unui cîmp autonom de investigaţie ce a urmărit să
înţeleagă structurile care fundamentează deopotrivă producerea şi interpretarea semnelor. Premisa
care călăuzeşte semiotica structuralistă este, în fapt, că tiparele recurente ce caracterizează sistemele
semice reflectă structurile înnăscute ale corpului uman şi ale psihismului uman. Aceasta ar explica de
ce formele de expresie pe care le creează oamenii şi la care ei reacţionează pretutindeni în lume sînt
atît de semnificative şi de lesne inteligibile în cuprinsul culturilor. în al său Cours de linguistique
generale (1916), manual asamblat după moartea lui de către doi foşti studenţi, Saussure folosea
termenul de semiologie pentru a desemna domeniul propus de el pentru studierea acestor structuri.
Deşi termenul lui mai este utilizat încă şi astăzi, preferat e însă mai vechiul termen de semiotică.
Saussure a subliniat că studiul semnelor poate fi divizat în două ramuri — cea sincronică si cea
diacronică. Prima se referă la studiul semnelor la un moment dat, de regulă în prezent, iar cel de-al
doilea la investigarea modului în care semnele se schimbă ca formă şi semnificaţie de-a lungul
timpului.
Semiotica este deopotrivă o ştiinţă, cu propriul său corpus de descoperiri şi de teorii, şi o tehnică de
studiere a tot ce produce semne. Iată motivul pentru care Charles Peirce
22
SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICA
a definit semiotica, aşa cum procedase şi filozoful John Locke înaintea lui, ca „doctrina" despre semne
(Peirce 1958/2:228). Cuvîntul doctrină n-a fost utilizat de către Peirce în sensul său religios, ci mai
degrabă în accepţia sa fundamentală de „sistem de principii". In următoarele capitole îi vom întîlni pe
mulţi dintre fondatorii moderni ai teoriei semnelor. Aici e de ajuns să spunem că toţi au lucrat în
cadrele dezvoltate de către Saussure şi Peirce.
Definirea semnului
Definiţia dată de către Saussure semnului a deschis calea pe care investigaţia semiotică avea să se
angajeze în prima jumătate a secolului al XX-lea. El 1-a definit ca pe o formă alcătuită (1) din ceva
fizic — sunete, litere, gesturi etc. — ceea ce el a numit semnificantul; şi (2) din imaginea sau
conceptul la care trimite semnificantul — ceea ce el a numit semnificatul. Relaţia care se creează între
unul şi celălalt a numit-o apoi semnificaţie. Saussure a considerat că legătura dintre semnificam şi
semnificat este una arbitrară pe care oamenii şi/sau societăţile au stabilit-o după voie. Pentru a-şi
7. atinge scopul, el a argumentat că nu există nici un motiv evident pentru a folosi, să zicem, tree,pom
sau arbre (fr.) pentru a desemna „o plantă arborescentă". într-adevăr, ar fi putut fi utilizat orice
semnificant bine format din orice limbă — un semnificat bine format e acela care este compatibil cu
tipul de structură ortografică, fonologică sau de alt fel caracteristică pentru codul de care ţine (tree este
bine format în engleză; tbky, nu). Peirce a numit semnificantul representamen (literal „ceva care joacă
rolul de a reprezenta"), formă inerentă strategiei fizice a reprezentării propriu-zise (utilizarea sunetelor,
mişcările mîinilor etc. într-un anumit scop referenţial). Peirce a denumit referentul obiect, o entitate
deplasată din propriul context (lumea reală) de ocurenţă. Semnificaţia pe care o obţinem dintr-un semn
a denumit-o interpretant, sugerînd că ea are ca rezultat o formă de „negociere", aşa zicînd, prin
NOŢIUNI DE BAZĂ
23
care utilizatorul de semne evaluează sau reacţionează la ceea ce înseamnă semnul din punct de vedere
social, contextual, personal etc.
Proprietăţi structurale
Semnele de orice fel pot fi recunoscute ca atare deoarece au anumite proprietăţi sau structuri
predictibile şi regulate. De exemplu, majoritatea semnelor umane au capacitatea de a codifica două
feluri primare de referenţi, denotativ şi cono-tativ, în funcţie de uz şi situare. Denotaţia este referentul
iniţial pe care urmăreşte să-1 capteze un semn. Referentul denotat sau denotatum-ul nu este ceva
specific în lume, ci mai degrabă o categorie prototipică a ceva. De pildă, cuvîntul pisică nu se referă la
o „pisică" specifică, deşi o poate face, ci la categoria de animale pe care le recunoaştem ca avînd
calitatea de „pisicitate". Semnificaţia denotativă a lui pisică este, aşadar, în realitate, pisicitatea, o
imagine mentală prototipică marcată de trăsături distinctive specifice precum [mamifer], [gheare
retractile], [coadă lungă] etc. Această imagine mentală compozită ne îngăduie să determinăm dacă un
animal real sau imaginar specific luat în considerare va intra în categoriapisicităţii. Or, în semioza
umană semnul poate fi extins în mod liber pentru a cuprinde alte tipuri de referenţi care par, prin
asociaţie sau analogie, a avea ceva în comun cu denotatul. Acest proces extensional e cunoscut sub
denumirea de conotaţie, iar noii referenţi sînt cunoscuţi sub numele de conotate. Să luăm utilizarea
cuvîntului cat în următoarele două enunţuri: (1) „He's a cool cat " (persoană ce pare a avea calităţi
feline pozitive); şi „The cat is out of the bag" (referitor la un secret dat în vileag). Să notăm că
referentul originar este implicit în atare uzuri extensionale. Orice extensie conotativă a cuvîntului cat
este prin urmare limitată de trăsăturile distinctive ale referentului.
Atare distincţii ale semnificaţiei se cristalizează prin proprietatea inerentă semnelor cunoscută sub
denumirea depăra-
24
SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICA
NOŢIUNI DE BAZA
25
digmatidtate. Să examinăm următoarele perechi de cuvinte: (l)pin-bin, (2) fun-pun, (3) duck-luck.
Sunetul iniţial al fiecărei perechi e diferit şi suficient pentru a indica o deosebire în referinţă. Această
trăsătură diferenţiatoare a semnelor e cunoscută sub numele de structură paradigmatică—adică relaţia
prin care o anumită trăsătură minimală dintr-un semn este suficientă pentru a-1 menţine diferenţiat de
toate celelalte semne de acelaşi fel. Or, si observăm că cuvintele de mai sus sînt semne legitime, nu
numai din cauză că sînt diferen-ţiabile într-un mod specific, ci şi deoarece combinaţia de sunete din
care sînt construite este compatibilă cu structura silabică din engleză. Pe de altă parte, tpin, tbin, tfun,
tpun, tduck şi tluck nu sînt semne legitime în limba engleză din cauză că ele contravin structurii ei
silabice. Structura silabică este cunoscută, tehnic vorbind, ca structură sintagmatică — adică relaţia
prin care semnele sînt construite într-o secvenţă sau combinaţie determinabilă.
Mesajele pot fi construite pe baza unor semne izolate sau, de cele mai multe ori, ca o combinaţie a lor.
Acestea din urmă sînt cunoscute ca texte. Un text constituie, de fapt o „întreţesere" de semne în scopul
de a comunica ceva. Semnele care intră în compoziţia textelor aparţin unor coduri specifice. Acestea
pot fi definite ca sisteme de semne menţinute în coeziune de relaţii paradigmatice şi sintagmatice.
Geometria carteziană, de exemplu, este un cod deoarece are tipuri specifice de proprietăţi structurale.
Or, acest cod poate fi utilizat pentru a produce anumite tipuri de texte: de ex., hărţi cu linii de
latitudine şi longitudine, anumite proiecte urbane (ca pentru zona centrală a Manhattan-ului) ş.a.m.d.
8. Limba este şi ea un cod deoarece are proprietăţi paradigmatice (pin vs bin) şi sintagmatice {plan, dar
nupfan). Inutil să mai spunem, ea poate fi utilizată şi pentru a produce anumite tipuri de texte: de ex.,
conversaţii, romane, poeme etc.
Evident, un text nu are o semnificaţie decît dacă receptorul textului cunoaşte codul/codurile pe baza
căruia/cărora
a fost construit şi doar dacă textul trimite la, survine în şi determină un anumit context specific.
Contextul este ambianţa — fizică, psihologică şi socială — în care este utilizat sau survine un semn
sau un text.
Semioza şi reprezentarea
Obiectivul primordial al semioticii e de a înţelege atît capacitatea unei specii de a produce şi înţelege
semne, cit şi, în cazul speciei umane, activitatea generatoare de cunoaştere pe care capacitatea
respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască. Cea dintîi este cunoscută, după cum s-a arătat mai
sus, sub numele de semioză, în timp ce a doua activitate e cunoscută sub numele de reprezentare.
Reprezentarea este o utilizare deliberată a semnelor pentru a cerceta, clasifica şi, în consecinţă, a
cunoaşte universul. Semioza este capacitatea biologică propriu-zisă care stă la baza producţiei şi în-
ţelegerii semnelor, de la semnalele psihologice simple pînă la acelea ce revelează un simbolism de o
înaltă complexitate. Viaţa intelectuală şi socială a oamenilor se bazează pe producţia, utilizarea şi
schimbul de semne şi reprezentări. Cînd gesticulăm, scriem, citim, urmărim un program de televi-
ziune, ascultăm muzică, privim o pictură etc, sîntem angajaţi într-un comportament reprezentaţional
bazat pe semne. Reprezentarea a înzestrat specia umană cu posibilitatea de a face faţă efectiv
aspectelor cruciale ale existenţei — cunoaşterea, comportamentul intenţional, planificarea, socializarea
şi comunicarea. De vreme ce însă activităţile reprezentaţio-nale variază de la o cultură la alta, semnele
pe care oamenii le folosesc zi de zi constituie un şablon mediator în viziunea despre lume pe care
ajung să o aibă.
Tipuri de semne
Există, după cum vom vedea în restul cărţii de faţă, şase tipuri majore de semne pe care semiotica le-a
catalogat şi in-
26 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
vestigat. Aici e util doar să le prezentăm şi să le caracterizăm într-o manieră generică. Primul tip de
semn este simptomul. Corpurile tuturor animalelor produc simptome ca semne de avertizare, dar
indicaţiile oferite de ele depind de specie. După cum a demonstrat Jakob von Uexkiill (1909), simpto-
mul este un reflex ţinînd de structura anatomică. Animalele cu anatomii puternic divergente nu vor
manifesta în realitate nici o simptomatologie comună. E interesant de notat, în această ordine de idei,
că termenul de simptom este deseori extins metaforic pentru a trimite la fenomene intelectuale,
emoţionale şi sociale ce provin din cauze care sînt percepute prin analogie cu procesele fizice:
„Comportarea lor e un simptom al vremurilor noastre"; „Aversiunea lor reciprocă este un simptom al
circumstanţelor" etc.
Un al doilea tip de semn este semnalul. Toate animalele sînt înzestrate cu capacitatea de a utiliza şi de
a reacţiona la semnalele caracteristice speciei în scopul supravieţuirii. Păsările, de exemplu, sînt
pregătite din naştere să producă un tip particular de sunete şi nici un grad de expunere la cîn-tecele
altor specii, după cum nici absenţa propriului cîntec nu au nici un efect asupra sunetelor emise de ele.
O pasăre crescută în izolare va cînta, în fapt, linia melodică foarte simplă a acelui gen de cîntec ce s-ar
fi dezvoltat în mod natural la aceeaşi pasăre venită pe lume în libertate. Asta nu înseamnă însă că
semnalizarea animală nu e supusă factorilor ambientali sau adaptaţionali. Numeroase specii de păsări
au dezvoltat şi „dialecte" sonore regionale imitîndu-se pesemne unele pe altele. Cele mai multe
semnale sînt emise automat ca reacţie la tipuri specifice de stimuli şi stări afective. Şi pentru că
manifestările semnalizării animale sînt realmente remarcabile, nu e de mirare că ele îi induc adesea pe
oameni în eroarea de a vedea în ele mult mai mult decît există efectiv. Un bine cunoscut exemplu
despre cît de lesne sînt amăgiţi oamenii de semnalizarea animală este cazul lui Hans cel Isteţ, care va
fi discutat mai jos.
NOŢIUNI DE BAZĂ
27
O mare parte a comunicării corporale dintre oameni se dezvăluie în bună măsură sub forma unor
semnale involuntare. S-a arătat, bunăoară, că bărbaţii sînt atraşi sexual de femei cu pupilele mari, care
9. semnalează inconştient un interes puternic şi cu nuanţe sexuale, făcînd totodată ca femeile să si arate
mai tinere. Asta ar explica moda feminină răspîndită în Europa centrală prin anii 1920 şi 1930 de a
utiliza o soluţie destinată instilaţiilor oculare, obţinută dintr-un alcaloid cristalin derivat al beladonei
(„bella donna", adică „femeie frumoasă" în italiană). Femeile de atunci foloseau acel drog deoarece
credeau — corect, după cum se vede — că el ar intensifica aspectul facial şi atractivitatea sexuală prin
dilatarea pupilelor.
Oamenii sînt însă capabili să desfăşoare şi semnale voluntare în anumite scopuri intenţionale — de
ex., înclinarea afirmativă a capului, clipirea, aruncarea unei priviri, uitătura, înghiontirea, lovitura de
picior, datul din cap. După cum a observat pe bună dreptate psihologul Karl Biihler (1934:28),
asemenea semnale acţionează ca regulatori, stîrnind sau inhi-bînd o anume acţiune sau reacţie. Sisteme
de semnalizare pot fi create şi în scopuri sociale convenţionale. Lista unor asemenea semnale este
vastă şi include semnale feroviare, semnale fumigene, semafoare, semnale telegrafice, semnale Morse,
lumini de avertizare, rachete luminoase, faruri, focuri de semnalizare, steaguri roşii, lumini de trafic,
alarme, semnale de calamitate, semnale de avertisment în cazuri de pericol, fluierături, sirene, beepere,
buzere, ciocănituri, gonguri, clopote şi tobe.
Următoarele trei tipuri de semne sînt preluate din clasificarea semnelor făcută de Peirce, şi anume
iconi, indexuri şi simboluri. Iconul este un semn conceput ca să semene cu, să simuleze sau să-şi
reproducă într-un fel sau altul referentul. Fotografiile pot fi semne iconice deoarece se poate considera
că ele îşi reproduc referenţii într-o modalitate vizuală. Cuvintele onomatopeice sînt tot semne iconice
deoarece
28 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICA ele îşi simulează referenţii într-o modalitate acustică.
Parfu-murile din comerţ care sugerează anumite mirosuri naturale sînt de asemenea iconice deoarece
simulează mirosurile într-o modalitate artificială. Şi lista ar putea continua. Manifes-j ţările de
iconicitate pot fi văzute printre specii, sugerînd căi această capacitate de a confecţiona reprezentări
simulative concrete ale universului, conştient sau inconştient, este o capacitate semiozică
fundamentală la cele mai multe (dacă nu chiar la toate) formele de viaţă.
Indexul este un semn care trimite la ceva sau la cineva în, termenii existenţei sau locaţiei sale în timp
sau spaţiu ori înj raport cu altceva sau altcineva. Fumul este un index al focului, indicînd unde este
foc; tuşea este indexul unei răceli ş.a.m.d. Aceste semne nu seamănă cu referenţii lor, ca iconii; ele
indică sau arată unde sînt aceştia. Cea mai tipică manifestare dei indexicalitate e gestul degetului
arătător, al indexului, pe carej oamenii de pretutindeni îl utilizează instinctiv pentru a indica sau
localiza lucruri, persoane şi evenimente din lumea înconjurătoare. Numeroase cuvinte de asemenea
manifestă o formă implicită de indexicalitate: de ex., aici, acolo, sus şi jos trimit la amplasarea relativă
a lucrurilor cînd vorbim despre ele.
Simbolul este un semn care stă în locul referentului său într-un mod arbitrar, convenţional. Majoritatea
semioticie-nilor sînt de acord că simbolicitatea e factorul care singularizează reprezentarea umană în
raport cu cea a tuturor celorlalte specii, permiţînd speciei umane să reflecteze asupra lumii în afara
situaţiilor de tip stimul-reacţie. Cuvintele în general sînt semne simbolice. Dar orice semnificam —
obiect, sunet, figură etc. — poate fi simbolic. O figură în formă de cruce poate sta în locul conceptului
„creştinism"; un semn în V făcut cu degetul arătător şi cel mijlociu poate sta simbolic în locul
conceptului de „victorie"; albul e o culoare care poate simboliza „curăţenia", „puritatea" sau
„inocenţa", pe cînd negrul simbolizează „necurăţenia", „impuritatea" sau „degradarea",
NOŢIUNI DE BAZĂ
29
şi lista poate continua. Aceste simboluri sînt stabilite printr-o convenţie socială.
Al şaselea şi ultimul tip de semn ce urmează a fi discutat în cartea de faţă este numele. Acesta este un
semn indentifi-cator atribuit membrului unei specii în felurite moduri, după cum vom vedea mai apoi,
şi care-1 scoate în evidenţă faţă de ceilalţi. Numele uman este un semn care identifică persoana în
termenii unor variabile precum apartenenţa etnică şi sexul. Numele adăugate (supranumele, poreclele
etc.) fac şi mai subtil „referentul identitar" al numelui.
Comunicarea non-verbală
Unul dintre principalele obiective ale studiului biologic al se-miozei este comunicarea non-verbală. în
fapt, ea reprezintă „modul implicit" de comunicare. Numai membrii speciei Homo sapiens sînt
capabili să comunice, simultan sau alternativ, atît prin mijloace non-verbale, cît şi verbale. Expresia
„prin mijloace verbale" este echivalentă oarecum cu o expresie precum „cu ajutorul limbajului" sau
10. „cu ajutorul scrisului" sau „cu ajutorul unui limbaj semic" (de ex., destinat utilizării într-un grup de
surzi), care constituie, fiecare în parte, manifestări ale oricărui limbaj natural prealabil necesar cu care
fiinţele umane sînt înzestrate în mod deosebit. Cu toate acestea, nu toţi oamenii sînt ştiutori de carte
sau capabili măcar să vorbească: în mod normal, copiii mici îşi dezvoltă capacitatea de a vorbi, dar
numai treptat; unii adulţi nu îşi însuşesc niciodată vorbirea, iar alţii îşi pierd vorbirea în urma unor
traume (de ex., o lovitură) sau ca urmare a procesului de îmbătrînire. Chiar şi în aceste condiţii,
indivizii umani lipsiţi de capacitatea de verbalizare — vorbit, scris sau semn — pot continua de regulă
să comunice non-verbal.
Cuvîntul limbă/limba] e utilizat uneori în vorbirea obişnuită într-un mod inadecvat pentru a desemna
un anumit instrument comunicativ non-verbal. Faptul poate crea confuzie în contextul prezent unde,
oricum, noţiunea de „limbă"
30 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
trebuie folosită numai într-o accepţie tehnică şi cu referi., la oameni. Utilizările metaforice precum
„limbajul corpu lui", „limba florilor", „limba albinelor" sau altele asemănă toare trebuie evitate.
Comunicarea non-verbală are loc în interiorul unui or ganism sau între două sau mai multe organisme.
în interiorii unui organism, participanţii la actele comunicaţionale po presupune — ca surse aLe
mesajelor ori destinatari ai lor sa şi una, şi alta — pe niveluri de integrare ascendente, componente
celulare, celule, ţesuturi, organe şi sisteme de organe In plus, trăsături de bază ale organizării biologice
în totalitatea ei, dirijate non-verbal în acel milieu interieur, incluc sinteza proteinelor, metabolismul,
activitatea hormonală] transmiterea impulsurilor nervoase ş. a. m. d. Comunicarej la acest nivel e
studiată îndeobşte (printre alte ştiinţe) de sub-domenii ale biosemioticii numite protosemiotică,
microse* miotică, citosemiotică sau, generic vorbind, endosemiotică Comunicarea internă are loc prin
intermediul unor operaţii semice sau al semiozei chimice, termice, mecanice şi electrice. Să luăm, ca
exemplu, un corp uman, care constă din circa 25 de mii de miliarde de celule sau de vreo 2 000 da ori
numărul pămîntenilor în viaţă şi să considerăm apoi că aceste celule au între ele conexiuni directe sau
indirecte priri mesaje expediate sub formă de semne în diverse modalităţi; Fie şi numai densitatea unor
asemenea tranzacţii e de-a dreptul ameţitoare. Doar o minusculă parte din ele ne e cunosj
cută, fără a
putea spune că le şi înţelegem. Mesajele interne includ informaţie despre semnificaţia unei singure
scheme somatice pentru toate celelalte, pentru fiecare grilă de con^ trol global (cum ar fi sistemul
imunitar) şi pentru întreaga reţea de circuite de reglare integrative, îndeosebi creierul. Cele mai vechi
forme de comunicare interorganismică din biosfera noastră se găsesc la procariote — cu alte cuvinte,
în cea mai mare parte creaturi unicelulare lipsite de nucleu. Acestea! se numesc în mod obişnuit
bacterii. în ultimele două decenii,
NOŢIUNI DE BAZĂ
31
s-a ajuns să se considere că asociaţiile bacteriale sînt de două feluri: colonii localizate; un
supraorganism global unic; şi cele aflate în interacţiune cu eucariotele (forme de viaţă bine cunoscute
alcătuite din celule avînd un nucleu cu membrană, îndeosebi animale şi plante, dar şi multe altele).
Coloniile localizate de mare complexitate există pretutindeni pe pămînt: sînt bacterii intestinale, plăci
dentare bacteriene, plaje bacteriene şi altele. Există, desigur, o foarte numeroasă populaţie bacteriană
atît în soluri, cît şi în sedimentele de pe fundul întinderilor acvatice. Asemenea colonii extrag
informaţie adecvată unor seturi specifice de circumstanţe, îndeosebi în ceea ce priveşte schimbul de
informaţie genetică. O colonie bacteriană locală poate adopta strategii comunicaţionale de supra-
vieţuire foarte sofisticate, cu alte cuvinte ea poate funcţiona o vreme ca un organism multicelular unic.
Bacteriile au capacitatea de a acţiona concertat, adică în maniera unui agregat planetar nelimitat, ca un
soi de vastă reţea de comunicaţii biologice — oarecum asemeni unui internet. Acest ansamblu a fost
caracterizat ca supraorganism, posedînd mai multă informaţie de bază decît creierul oricărui mamifer
şi ale cărui miriade de componente sînt capabile să transporte şi să comunice informaţie pentru a se
acomoda tuturor circumstanţelor şi oricăreia dintre ele.
Supraorganismul bacterian a creat condiţii ambientale care duc la evoluţia unei forme de viaţă total
diferite: eucariotele. Bacteriile au exploatat eucariotele deopotrivă ca habitaturi şi folosindu-le ca
vehicule pentru a-şi promova propria dispersie ulterioară. în fapt, eucariotele s-au dezvoltat ca urmare
a unei succesiuni de asociaţii intracelulare intime între procariote. Biologii numesc asemenea asociaţii
simbioze, dar cum acestea determină decisiv diverse procese comunicaţionale non-verbale, ele ar putea
fi caracterizate într-un mod mai general ca forme de semioze biologice. Biosemiozele la nivelul
11. entităţilor bacteriene au debutat acum mai bine de un miliard de ani şi se află astfel la originea întregii
comunicări.
32 SEMNELE: O INTKODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
Atît ca formă, cît şi ca varietate a tranzacţiilor comunica-ţionale, animalele prezintă cea mai mare
diversitate printre creaturile vii. Estimările privitoare la numărul de specii animale fluctuează de la trei
milioane la peste treizeci de mili oane. Deoarece comportamentul fiecărei specii diferă de ce al tuturor
celorlalte — multe dintre ele fiind oricum foa: precar studiate — este evident că aici se vor putea face
do cîteva observaţii generale.
Animalele comunică prin diferite canale sau combinaţii de medii. Orice formă de programare a
energiei poate fi, practic, exploatată în scopul transmiterii de mesaje. Ramificaţiile lor contorsionate
nu pot fi menţionate aici decît în treacăt. Să luăm ca un grup de exemple evenimentele acustice,
întrucît în comunicarea umană emisia şi recepţia sunetelor sînt atît de omniprezente, raritatea prezenţei
sunetului în schema mai amplă a existenţei biologice ar putea părea surprinzătoare, în fapt, marea
majoritate a animalelor sînt şi surde, şi mute. Adevăratul auz şi producţia funcţională de sunete
prevalează — nefiind însă nicidecum universală — doar la cele mai avansate două tulpini (phylla):
Artropodele nevertebrate şi Cordatele vertebrate (din care facem parte şi noi). In primul phyllum,
insectele sînt cu mult superioare ca număr faţă de restul regnului animal. Printre ele, sunetul cunoaşte
cea mai mare răspîndire în rîndul Ortopterelor, şi anume la lăcuste, îndeosebi katydidae, mantodae şi
şva-bii-americani, şi la cicadele din ordinul Homoptera. Pose-dînd cele mai complexe mecanisme de
producere a sunetelor printre Artropode, ele au şi organe de auz bine dezvoltate pe partea anterioară a
abdomenului. Coleopterele sau gîn-dacii cuprind un număr destul de mare de forme zgomotoase.
Dimpotrivă, utilizarea sunetului este mai degrabă rară la Arachnide, care includ căpuşele, scorpionii şi
păianjenii.
Dacă trecem la vertebrate, este util să facem distincţie nu doar între comunicaţia non-verbală şi cea
verbală, ci şi între comunicaţia non-vocală şi cea vocală, urmînd să introducem
NOŢIUNI DE BAZĂ
33
şi alte diferenţieri din momentul apariţiei uneltelor. Mecanismul vocal ce operează cu ajutorul unui
curent de aer care trece peste corzile vocale, punîndu-le în vibraţie, pare a se limita doar la noi,
oamenii, şi cu anumite distincţii, la rudele noastre cele mai apropiate, celelalte mamifere, la păsări
(înzestrate cu sirinx sau laringe inferior), reptile şi amfibieni; deşi unii peşti utilizează instrumente de
suflat, ei o fac fără fluierul constituit de corzile noastre vocale. După cîte ştim, în afara vertebratelor de
uscat sau a descendenţilor lor marini (precum balenele), nu se întîlneşte nici o veritabilă performanţă
vocală.
Oamenii comunică prin numeroase canale, unul dintre ele fiind cel acustic. Comunicarea acustică
dintre noi poate fi atît verbală, cît şi vocală, după cum ne şi exprimăm în mod foarte frecvent. Dar aşa-
numitele limbaje semice alternative dezvoltate de către emiţători/receptori pentru a fi utilizate în
împrejurări speciale sau în intervale de timp cînd vorbirea nu e permisă sau e obstaculată de anumite
circumstanţe speciale sînt, deşi în genere verbale, nu vocale. în această categorie sînt incluse limbajele
semice ale indienilor din America de Nord şi de Sud, limbajele semice aborigene din Australia,
sistemele de comunicare monastice puse în practică în condiţiile unor legăminte ale tăcerii şi anumite
limbaje semice ocupaţionale sau teatrale, ca în teatrul de pantomimă sau unele varietăţi de balet.
Semnalarea nevocalizată poate fi şi ea aleasă şi preferată vorbirii cînd se impune păstrarea secretului
— de pildă, cînd un prinzător de baseball preferă să-1 facă pe jucătorul la bătaie să ignore următorul
fel de aruncare la care se va recurge; sau cînd un criminal încearcă să-şi ferească de martori unele
mesaje. Limbaje semice mai complexe utilizate în scopul păstrării secretului sînt cele folosite de
cultele religioase sau de societăţile secrete, unde intră în joc coduri rituale pentru a manipula relaţiile
sociale dintre ..iniţiaţi" vs „neiniţiaţi".
Comunicarea acustică la oameni poate fi, în plus, somatică sau artificială. Un bun exemplu în acest
sens avem dacă
34
SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
punem în contrast bîzîituL sau aşa-numita „vorbire fluierată" produse numai de corp, cu
„semnalizarea prin tobe", cari necesită un anumit fel de instrument de percuţie (sau maca un
trunchi de copac). Uneori, mesajele acustice non-verbale -J cu sau fără vorbire — sînt
12. transmise fără contact direct, diri spatele unor măşti, prin intermediul unor figuri inanimatei
ca păpuşile sau marionetele, sau al altor obiecte scenice. Inel o dată, comunicaţia acustică
somatică poate fi vocală, ca u« ţipăt de spaimă, sau non-vocală, ca pocnitul din degete ci să
chemi un chelner. Apoi, la oameni, comunicarea non-verl bală în modalitatea acustică, la toate
comunităţile cunoscuta a fost dezvoltată artistic sub forma unei mari varietăţi de real lizări
muzicale. Acestea pot fi însoţite de un text verbal (ca într-un cîntec), fredonate fără versuri,
produse de tot felul de instrumente muzicale sau introduse într-o operă de arrif de foarte mari
dimensiuni, extrem de complexă şi multidi-J mensională, precum o operă. Astfel, în timp ce
uvertura la Don Giovanni de Mozart este o sonata-allegro pură, încîn-| tătorul duet din actul I
dintre Don Giovanni şi Zerlina, „Laj ci darem la mano", venind imediat după un recitativ
secea (adică pur verbal), face loc unei melodii solo, după care vocila se întreţes, culminînd
printr-un gest de apropiere şi, într-oi manieră dansantă (adică, în măsura de 6/8), cu ieşirea
dinj scenă braţ la braţ („Andiam, andiam mio bene"). Opera fiind o formă de artă suprem
sincretică, codul muzical al lui] Mozart, pe libretul lui Lorenzo da Ponte, este susţinut pe
scenă de o multitudine de coduri artistice non-verbale adiţionale, precum, printre altele,
mimica, decorurile, punerea în scenă, costumele şi luminile (după cum, altundeva în aceeaşi
operă, dansul, arta culinară şi chiar cea statuară).
Structuri artistice poate mai puţin complicate, dar comparabil amalgamate includ filmele
sonore. Ele uzează îndeobşte de cel puţin patru coduri: unul vizual şi trei auditive în care intră
vorbirea, muzica şi efectele sonore. Reprezen taţiile acrobatice de circ, realizate cu ajutorul a
cel puţin cin
NOŢIUNI DE BAZĂ
35
coduri — comportamentul dinamic al artistului, comportamentul lui/ei social, costumele şi
alte accesorii, acompaniamentul verbal şi acompaniamentul muzical — oferă încă o realizare
artistică combinată. Complexitatea uluitoare a mesajului generat de evenimentele teatrale
(îndemnul lui Hamlet, „potriveşte-ţi gestul după cuvînt, cuvîntul după gest" [111,2, trad. de
Leon Leviţchi şi Dan Duţescu. - N.t.] oferind doar un modest punct de plecare) nu poate fi
menţionată aici decît în treacăt.
Alt tip interesant de comunicare non-verbală are loc în timpul dirijatului, care, potrivit unei
definiţii posibile, ar presupune extragerea unui maximum de rezultate acustice din orchestră
cu ajutorul celor mai adecvate gesturi coregrafice minimale. într-un concert public, dirijorul
se pune în legătură nu doar cu membrii orchestrei, ci şi cu publicul care asistă la concert.
Gesturile modelate de întregul echipament al părţii sale corporale superioare — mîini, braţe,
umeri, cap şi ochi — sînt decodate de către instrumentişti şi transformate în sunet, care după
aceea este retrimis publicului. (Dirijorii de operă intonează uneori şi texte.) După cum scria
recent eminentul pianist Charles Rosen: „Pentru noi toţi, muzica e deopotrivă gesticulaţie
corporală şi sunet, iar legătura ei primară cu dansul nu este niciodată total eliminată."
Avantajele sau dezavantajele funcţionale ale diferitelor canale de comunicare nu au fost
niciodată analizate aprofundat, dar se pot face în acest sens unele afirmaţii, care, toate
celelalte elemente fiind de altfel egale, se aplică tuturor animalelor, inclusiv omului. Un
dezavantaj clar, în contrast, de pildă, cu urmele chimice de genul feromonilor (mesageri chi-
mici), care tind să persiste în timp, este caracterul de scurtă durată al sunetului. Pentru a
contracara această tranzitorie-tate, oamenii au recurs în ultimă instanţă la scris şi, mai de
curînd, au introdus tot felul de dispozitive de înregistrare a sunetului. Acest aparent neajuns
poate fi compensat de mai multe avantaje pe care le prezintă şi sunetul în comparaţie
36 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
cu alte medii. întîi, sunetul e independent de lumină şi poa fi, aşadar, utilizat şi ziua, şi noaptea. Apoi,
el umple între: spaţiu din jurul sursei. Prin urmare, nu necesită o linie d conectare directă cu destinaţia.
în plus, el presupune o chel tuială infimă de energie. La majoritatea animalelor, num corpul produce
sunete — de obicei, nu e necesară nici o uneai tă. In cazul oamenilor, sunetul poate fi modulat de la
13. şoapj ta intimă pînă la strigătul cu bătaie lungă.
Trecînd în revistă cunoştinţele despre comportamen acustic al vertebratelor, nu putem întreprinde aici
altcev; decît o examinare superficială. Printre peşti, ca şi la insect producerea sunetelor pare a a.vea
loc doar sporadic. Aproa[ toate exemplele se întîlnesc k Teleosteeni, metodele lor fiim de trei feluri
distincte: prin stridulaţia a două component dure (de pildă, scrîşnitul dinţilor); prin expulzarea unui ga
(un soi de sunet respirator); sau prin vibrarea vezicii lor d aer. Unii peşti miaună ca pisicile, alţii
mîrîie, unii grohăie c porcii; alţii croncănesc, sforăie sau mormăie; unii mugesc, torc, bîzîie sau şuieră;
unul chiar vibrează ca o tobă. Şi, deşi gur, peştii pot auzi (deşi capacităţile lor auditive variază con
siderabil).
Majoritatea amfibienilor nu pot auzi şi rareori produ alte sunete decît un scheunat slab, dar broaştele şi
broaştele-rî-ioase sînt de-a dreptul gălăgioase în foarte multe feluri. Reptilele în genere pot auzi mai
bine, dar puţine produc sunete (deşi crocodilii urlă şi grohăie).
Păsările semnifică prin sunete, emise şi recepţionate, dar, şi mai cuprinzător, prin aşa-numitele etalări
— tipare dinamice stereotipe incluse în comunicaţie — care presupun şi mişcări şi posturi vizuale.
Păsările produc o uriaşă varietate de vocalizări, de la scurte apeluri monosilabice pînă la lungi
secvenţe complicate, cîntecele lor. Unele păsări pot reproduce, mai mult sau mai puţin fidel, cu alte
cuvinte „papagaliceşte", zgomote din preajma lor, imitîndu-le pe cele ale altor specii şi, remarcabil,
chiar sunete ale vorbirii. Sistemele de
NOŢIUNI DE BAZĂ
37
comunicare ale păsărilor, care au fost bine studiate de-a lungul multor secole, sînt atît de eterogene,
încît nu pot fi tratate aici pe măsură. Acelaşi lucru se poate spune şi despre multiplele lor etalări
vizibile, uneori uluitoare, în care intră uneori si penajul lor spectaculos (de ex., la păuni sau la păsările-
pa-radisului), precum şi construcţiile lor (ca la pâsările-grădinar).
Mamiferele au organe auditive foarte elaborate şi se bi-zuie pe simţul auzului mai mult decît membrii
oricărui alt grup, dar şi ele, ca şi numeroase păsări, comunică, chiar dacă sporadic, şi prin metode non-
vocale. Un exemplu familiar în acest sens este comportamentul percutant la gorilă, realizat prin izbirea
pieptului cu pumnii încleştaţi. Ecolocaţia are în vedere fenomenul prin care emiţătorul şi receptorul
unui fascicul de sunete este unul şi acelaşi individ; o întîlnim la lilieci şi la anumite mamifere marine,
ca unele specii de balene şi de delfini. (Capacitatea nevăzătorilor de a se deplasa prin ecolocaţie nu a
fost demonstrată.) Unele vertebrate, precum şobolanii, şoarecii, gerbilii şi hamsterii, comunică într-o
gamă inaccesibilă auzului omenesc normal, prin mesaje ultrasonice. (în mod analog, cea mai eficientă
culoare pentru albinele sociale pare a fi ultravioletul, în afara spectrului viziunii umane neasistate.)
Toate carnivorele (pisici, cîini, hiene etc), ca şi toate primatele, inclusiv cele mai apropiate rude al
omului, maimuţele, vocalizează mai mult sau mai puţin viguros. Manifestările caracteristice ale
acestor creaturi sînt însă atît de bogate şi de variate — de la urangutanii relativ tăcuţi pînă la gibonii
„cîn-tători" de o remarcabilă diversitate —, încît descrierea lor ar pretinde o expunere de dimensiunile
unei cărţi. în loc să riscăm aici fie şi o schiţă sumară, ar fi mai util să subliniem că maimuţele în
libertate nu comunică verbal şi că, mai mult — contrar susţinerilor insistente din mass-media —, chiar
şi cele mai asidue încercări de a inculca maimuţelor captive indiferent ce formă de limbă naturală au
eşuat constant.
38
SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
NOŢIUNI DE BAZĂ
39
încercările de a transmite abilităţi lingvistice maimuţelor sau oricăror altor animale (precum
mamiferelor marine captive sau păsărilor de apartament) au fost intens criticate din cauză că în
asemenea cazuri s-ar putea să fi funcţionat efectul sau iluzia Hans cel Isteţ (după cum s-a menţionat
mai sus). Deoarece fenomenul acesta are implicaţii profunde asupra (între alte posibile cupluri)
comunicaţiilor om-animal de toate tipurile, o relatare mai amănunţită ar putea fi de folos aici. Pe scurt,
unui armăsar pe nume Hans, de la Berlin, în anii de răspîntie dintre veacul aL XlX-lea şi al XX-lea, îi
mergea faima că era capabil să rezolve probleme de aritmetică şi să întreprindă şi alte isprăvi verbale
la fel de impresionante, dînd răspunsuri non-verbale prin atingerea cu piciorul a răspunsurilor corecte
la întrebări orale sau scrise care îi erau adresate. O serie de teste ingenioase au dovedit pînă la urmă că
acel cal reacţiona de fapt la indicii non-verbale oferite involuntar de către autorul întrebărilor. După
14. acea demonstraţie a felului cum indiciile furnizate neintenţionat pot afecta un experiment asupra
comportamentului animal, oamenii de ştiinţă precauţi şi responsabili au încercat permanent să excludă
acţiunea uneori extrem de subtilă a efectului cu pricina.
S-a dovedit în cele din urmă că există două variante ale iluziei Hans cel Isteţ: cele bazate pe
autoamăgire şi în care se complăceau proprietarul/dresorul şi alţi examinatori; şi reprezentaţiile cu „cai
minune", „cîini vorbitori" şi porci sau gîşte „savante" — bazate pe înşelătorii deliberate, practicate de
iluzionişti profesionişti şi de scamatori de rînd (vreme de multe secole). Semnalizarea non-verbală
iluzionistă predomină în lumea animalelor şi a oamenilor. La animale, formele de bază ale iluzionării
involuntare sînt cunoscute sub numele de mimetism.
Aici este inclusă în genere concurenţa cu modele periculoase prin mimetism inofensiv exprimat în
semnale vizibile sau auditive sau prin mirosuri neplăcute, în scopul de a-i deruta pe predatori. La
oameni, comunicaţiile iluzioniste în
viaţa cotidiană au fost studiate de psihologi şi, pe scenă, de prestidigitatorii profesionişti. Pot face
obiectul falselor substituţii diverse componente somatice, singure sau în combinaţie : privirea, dilataţia
pupilară, lacrimile, clipirile ochilor, expresia facială, surîsul sau încruntarea, gesticulaţia, postura,
vocea etc.
Considerarea cu precădere de pînă acum a evenimentelor acustice nu trebuie considerată nicidecum ca
o neglijare a altor canale în care pot fi codificate mesajele non-verbale, printre care se numără cele
chimice, optice, tactile, electrice şi termice. Canalul chimic le antedatează pe toate celelalte în decursul
evoluţiei şi este omniprezent în toate organismele. Comunicarea bacteriană este exclusiv chimică.
Plantele interacţionează cu alte plante prin canalul chimic, iar cu animalele (îndeosebi insecte, dar şi
oameni), pe lîngă canalele de contact uzuale, prin mijloace optice. Dacă marea complexitate a
comunicării dintre plante (denumită tehnic fitosemioză) nu poate fi mai îndeaproape cercetată aici, se
cuvine cel puţin să menţionăm două cîmpuri de interes înrudite: plăcutul artificiu semiotic minor al
aranjamentelor florale; şi vastul domeniu al grădinilor în calitate de construcţii semiozice non-verbale
majore. Grădinile de protocol, grădinile peisagistice, grădinile de legume, grădinile acvatice, grădinile
de corali şi grădinile Zen reprezintă, toate, remarcabile creaţii non-verbale, cultivate în modurile cele
mai variate de la trobrianzii lui Malinowski pînă la tradiţionala kare sansui (grădină uscată) japoneză,
apoi în ţările islamice, China şi, cu totul notabil, în Franţa şi Marea Britanic
Mirosul (olfacţia, odoratul, aromele, mirosurile) este utilizat cu precădere în scopul comunicării,
bunăoară, de rechini şi arici, de insectele sociale ca albinele, termitele şi furnicile, ca şi de mamiferele
sociale, ca lupii şi leii. El este mai puţin important la păsări şi primate, care se bazează în mare măsură
pe văz. în societăţile moderne, mirosul este un domeniu de intensă comercializare în gestionarea
olfactivă a alimente-
40 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
lor şi articolelor de toaletă legate de mirosurile neplăcute ale corpului şi de efectele produselor din
tutun. Parfumurile sînt deseori asociate cu dragostea şi potenţa sexuală.
Corpul însuşi poate fi, şi singur, un instrument de prim rang pentru comunicarea atît verbală, cît şi
non-verbală. Astfel, la animale, e bine ştiut că pisicile şi cîinii îşi expun corpurile în acte de supunere
şi intimidare, după cum o arată faimoasele descrieri din cartea lui Charles Darwin (1872) despre The
Expression ofthe Emotions in Man and Animaîs. Sînt multe ilustraţii frapante în ghidul lui Desmond
Morris (1969), The Human Zoo, şi în fotografiile adunate de Weldon Kees (Ruesch and Kees 1956)
despre felul cum este adusă de obicei în joc conformaţia umană. Luptele profesioniste corp la corp sînt
o distracţie populară apărînd ca un sport ce prezintă două sau un grup de trupuri încleştate, icnind şi
mor-măind, înfruntîndu-se într-un joc de factura unei cvasi-mo-ralităţi, în care binele şi răul îşi dispută
victoria, pentru ca, în chip mai subtil, să intre în comunicare cu un public real. Asemenea spectacole se
deosebesc de confruntările oficiale cu mănuşi, în care intră boxul sau luptele academice, sau de
sporturi ca turneele de tenis şi evenimentele de grup, ca fotbalul sau crichetul, în care rezultatul
confruntării e în mare măsură nesigur.
Dansul este o formă de artă complexă ce poate exprima gîndirea şi simţirea umană prin trupul folosit
ca instrument în numeroase genuri şi în multe culturi. Unul dintre acestea e baletul occidental, care
combină secvenţe de schimburi ges-ticulatorii ale mîinilor şi picioarelor cu mişcări corporale de zbor
şi o mulţime de alte protocoale non-verbale care îşi răspund unele altora, ca muzica, costumele,
luminile, măştile, scenografia, perucile etc. Dansul şi muzica acompaniază de obicei pantomima sau
spectacolele mute. Clovnii sau mimii tăcuţi îşi suplimentează mişcările corporale cu machiaje şi
15. costumaţii adecvate.
NOŢIUNI DE BAZĂ
41
Expresiile faciale — îmbufnarea, strîmbatul din gură, ridicarea sprîncenelor, plînsul, umflarea nărilor
— constituie un sistem de comunicare puternic şi universal, solo sau în concert. Acţiunea ochilor,
inclusiv privirea şi schimbul reciproc de priviri, poate fi extrem de puternică atît în înţelegerea unei
serii de vertebrate întîlnite în viaţa cotidiană, cît şi în calitate de comportament social. Deşi încă din
Antichitate s-au făcut observaţii despre reacţia pupilei, abia în cursul ultimelor două decenii s-a
dezvoltat un vast domeniu de cercetare numit pupilometrie. De multă vreme, printre dresorii
animalelor de circ s-a aplicat ca o regulă nescrisă supravegherea atentă a mişcărilor pupilare la elevii
lor, de exemplu la tigri, pentru a le cunoaşte fluctuaţiile dispoziţiei. Dimpotrivă, se spune că urşii sînt
„imprevizibili", prin urmare periculoşi, tocmai din pricină că le lipseşte afişajul pupilar, ca şi din cauza
inelasticităţii botului, care, astfel, nu poate „avertiza telegrafic" despre un atac iminent. în relaţiile
interpersonale dintre cuplurile umane o dilatare a dimensiunilor pupilei acţionează efectiv ca un mesaj
nescris transmis celeilalte persoane (sau în raport cu un obiect) şi exprimînd un interes intens, adeseori
sexual modulat.
Există multe şi voluminoase dicţionare, manuale şi enciclopedii destinate a explica şi ilustra concepţia
şi semnificaţia mărcilor, emblemelor, insignelor, semnalelor, simbolurilor şi ale altor semne (în sens
literal şi tangibil), inclusiv ale semnelor de fixare a vorbirii, ca scrierea şi punctuaţia, semnele
numerice, simbolurile fonetice, signaturile, mărcile de fabrică, logourile, filigranele, piesele heraldice,
semnele astrolo-gice, semnele alchimice, cabalistice şi magice, talismanele, semnele tehnice şi
ştiinţifice (ca în chimie), pictogramele şi alte imagini de acest fel, multe dintre ele larg folosite în pu-
blicitate. Semnele prohibitive (Fumatul interzis), semnele de îndrumare afişate în aeroporturi
(Passport Control, Men, Women) sau în spitale (Pediatrie), semnele rutiere internaţionale (Trecerea
interzisă) sînt de obicei completate cu
42 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICA
semne iconice impuse de nevoia de a comunica, dincolo de barierele lingvistice, anumite alterări fizice
sau handicapuri comparabile.
Ramificaţiile labirintice ale comunicaţiilor optice din lumea animalelor şi pentru omenire sînt
nelimitate şi necesită o tratare separată. Ştiinţele, precum astronomia, şi artele vizuale s-au desfăşurat,
încă din vremurile preistorice, pe canalul optic. Modificările corpului uman şi ale aspectului său fizic,
de la cele nepermanente, ca pictura corporală, machiajul teatral sau aranjamentele capilare curente,
pînă la metamorfoze cvasipermanente, cu ajutorul unor procedee ca sculptura corporală, de ex. vechiul
„picior de lotus" chinezesc sau moda occidentală a corsetelor foarte strînse; infi-bulaţia, cicatrizarea
sau tatuajul; şi, mai general vorbind, chirurgia plastică, toate vehiculează mesaje — ca reconstrucţia,
deseori cu scop cosmetic, a dimensiunii sînilor la femei — prin mijloace non-verbale. Arta pictării
mumiilor în Egiptul roman urmărea să furnizeze piese de înlocuire a capului spre a facilita
comunicarea silenţioasă a unei persoane decedate pe timpul trecerii ei în viaţa de dincolo.
Un gen surprinzător de comportament comunicaţional uman non-verbal şi fără contact direct ne este
oferit de o formă bizară de troc cunoscută încă de pe vremea lui Herodot şi prezentă şi azi, după
relatările etnografilor, care o caracterizează drept „comerţ silenţios". Nu e implicat de obicei nici unul
dintre canalele comune directe, ci numai ideea abstractă de schimb. Se întîmplă ceva de genul: un
participant la o tranzacţie comercială lasă mărfurile într-un loc prestabilit, apoi se retrage într-un punct
de observaţie avantajos pentru a supraveghea neobservat — sau mai degrabă nu. Se iveşte apoi celălalt
participant, care examinează produsele lăsate acolo. Dacă e mulţumit de cele găsite, lasă şi el, într-o
cantitate comparabilă, alte articole de vînzare.
Studiul manifestărilor corporale în spaţiu şi timp (numit uneori proxemică) cu raportare personală,
dimensiunile
NOŢIUNI DE BAZA
43
adecvate ale unei cuşti de grădină zoologică, amplasarea birourilor, claselor, secţiilor unui spital,
expoziţiilor din muzee şi galerii şi nenumărate alte proiecte arhitecturale presupun, toate, axiologia
volumului şi a duratei. Harta este o reprezentare grafică a unui mediu, conţinînd elemente deopotrivă
picturale şi nepicturale sau simbolice, de la cîteva configuraţii simple pînă la planuri de detaliu
complexe sau alte diagrame şi ecuaţii matematice. Toate hărţile sînt şi indexicale. Ele merg de la cele
16. locale, ca bine cunoscuta reprezentare policromă a metroului londonez, pînă la placa de metal inter-
galactică de pe nava spaţială Pioneer 10 care-şi urmează cursa în afara sistemului nostru solar. Toate
organismele comunică prin intermediul unor modele (Umwelt-uri sau lumi individuale, fiecare în
conformitate cu organele sale de simţ spe-cio-specifice, de la cele mai simple reprezentări ale
manevrelor de apropiere şi retragere, pînă la cele mai sofisticate teorii cosmice ale lui Newton şi
Einstein. Ar fi bine să ne amintim că Einstein şi-a construit iniţial modelul său de univers din semne
non-verbale, „de tip vizual şi, unele, de tip muscular". Aşa cum îi scria unui coleg în 1945: „Cuvintele
sau limba, aşa cum sînt ele scrise sau rostite, nu par a juca nici un rol în mecanismul meu de gîndire.
Entităţile fizice care par a servi ca elemente în gîndire sînt anumite semne şi unele imagini mai mult
sau mai puţin clare care pot fi « voit» reproduse şi combinate." Abia mai tîrziu şi „doar într-un stadiu
secundar", după o muncă îndelungată şi dură pentru a-şi transpune constructul non-verbal în „cuvinte
convenţionale şi alte semne", ajungea să-1 poată comunica şi altora.
Studiul semnelor
Gîndiţi-vă ce anume au în comun aceste zece mici drame:
• Un radiolog identifică o opacitate pe radiografia toracică a unui pacient şi pune diagnosticul
de cancer pulmonar.
• Un meteorolog remarcă o creştere a presiunii barome-trice şi elaborează prognoza pentru
ziua următoare ţi-nînd seama de această schimbare.
• Un antropolog observă un complex de schimburi ceremoniale practicate între membrii unui
trib; ea trage concluzii analitice despre sistemul politic, economia şi organizarea socială a
populaţiei pe care o studiază.
• Un profesor de franceză arată o fotografie cu un cal. Elevul său american spune: „horse".
Profesorul dă din cap dezaprobator şi pronunţă: „cheval".
• Un istoric examinează scrisul de mînă al unui fost preşedinte şi pe baza lui trage concluzii
despre personalitatea subiectului său.
• Un cercetător al Kremlinului, din fosta Uniune Sovietică, observă apropierea unui membru
al biroului politic de secretarul general al partidului la festivităţile de 1 Mai şi face conjecturi
despre poziţia personajului respectiv.
STUDIUL SEMNELOR
45
• într-un proces este adusă ca probă o amprentă digitală compromiţătoare; inculpatul este
condamnat pe baza acestei probe.
• Un vînător observă în zăpadă grupuri de urme dreptunghiulare ca nişte cîrlige ascuţite
aducînd a pinteni canini; urma piciorului anterior are o lungime de 15 cm şi o lăţime de 13
cm, iar dimensiunile corespunzătoare ale urmei piciorului posterior sînt de 15 pe 11 cm. Pe
traseu se găsesc excremente sferice lungi de 20-30 mm şi late de 15-20 mm. Vînătorul
presupune, cu un grad înalt de probabilitate, că în faţa lui merge la trap un cerb wapiti mascul.
• Un om se pomeneşte că e fixat cu privirea de un cîine, care mîrîie, latră, îşi ţine capul sus şi
ceafa arcuită, buzele contractate vertical şi dinţii dezveliţi, urechile erecte şi aplecate în faţă.
Omul trage concluzia că se află în primejdie iminentă de a fi atacat şi ia măsuri de apărare.
• Un păun se expune ostentativ în faţa unei păunite impresionabile; ea se roteşte cu rapiditate
şi se aşază pe jos. Urmează copulaţia.
Cei dintre noi care practică semiotica tind să trateze aceste întîmplări la fel, în pofida
deosebirilor substanţiale şi evidente de cadru, de participare a unor personaje umane sau
necuvîntătoare şi multor altor variabile. Ceea ce ne îndreptăţeşte să procedăm astfel este o
operaţie abstractivă care reduce fiecare episod la un caz de semioză sau de acţiune semică.
Din acest punct de vedere, semiotica nu se referă cîtuşi de puţin la lumea „reală", ci la unele
modele reale complementare sau alternative ale acesteia şi — cum gîndea Leibniz — la un
număr infinit de lumi posibile şi concepti-bile antropologic. Astfel semiotica nu dezvăluie
niciodată ce
46 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
anume este lumea, ci circumscrie ceea ce putem şti despre ea; cu alte cuvinte, ceea ce descrie un
17. model semiotic este nu „realitatea" ca atare, ci natura aşa cum ne este ea dezvăluită de către metoda
noastră de investigaţie. Este în discuţie interacţiunea dintre „cartea naturii" şi descifratorul ei uman.
Distincţia aceasta poate fi ilustrată prin comparaţia cu un pescar care-şi aruncă plasa; mărimea peştilor
pe care-i poate prinde este limitată de morfologia plasei, dar acest fapt nu are nici o consecinţă pentru
ihtiologie. Un concept al „sistemelor de modelare" a ocupat o poziţie centrală în aşa-numita şcoală de
la Moscova şi Tartu încă din anii 1960, dar, fiind derivat dintr-o reprezentare a limbii în lingvistica
structurală, el s-a concentrat asupra culturii şi a exclus tot restul naturii, în seculara căutare filozofică a
realităţii, s-au sugerat două puncte de plecare alternative: şi anume că structura fiinţei e reflectată în
structuri semiotice, care constituie astfel modele sau hărţi ale realităţii; sau că lucrurile stau invers, şi
anume că structurile semiotice sînt variabile independente, astfel încît realitatea devine o variabilă
dependentă. Deşi ambele viziuni sînt asediate de numeroase dificultăţi, o versiune a celei de-a doua,
propusă de către un biolog german remarcabil prin productivitatea sa, Jakob von UexkiiU (1864-
1944), sub sigla de Umweltforschung — a cărei traducere aproximativă ar fi „cercetare a universurilor
subiective" — s-a dovedit a fi cea mai consonantă cu semiotica modernă (ca şi cu etologia). Aceeaşi
atitudine a fost exprimată de către Niels Bohr cînd a răspuns la obiecţia că realitatea este mai impor-
tantă decît limba căreia îi este subiacentă; Bohr a replicat: „Sîntem suspendaţi în limbă într-un
asemenea mod, încît nu putem spune ce este sus şi ce este jos" (French şi Kennedy 1985:302).
Semnele şi-au dobîndit eficacitatea prin adaptare evolutivă la capriciile Umwelt-vlm mînuitorului de
semne. Cînd Umwelt-ul se schimbă, aceste semne pot deveni obstacole, iar producătorul de semne
poate dispărea.
STUDIUL SEMNELOR
47
O abordare biologică a studiului semnelor
Potrivit incomparabilului filozof şi polimat Charles Sanders Peirce (1839-1914), pe bună dreptate
numit „cel mai original şi mai multilateral intelect pe care 1-a dat America pînă acum" (Fisch 1980: 1)
şi care a revigorat ca nimeni altul semiotica, doctrina antică a semnelor, semioza presupune o relaţie
triadică ireductibilă între un semn, obiectul şi inter-pretantul său. Acest trio de termeni şi familia lor au
armonice filozofice cu ample rezonanţe. înainte de a trece în revistă cîteva dintre ele, aş vrea să mă
opresc asupra unei definiţii obişnuite a semioticii şi să-i examinez o clipă componentele şi cîteva
dintre consecinţe. Materia semioticii, după cum se susţine adesea, este schimbul de mesaje — într-un
cuvînt comunicarea. La aceasta trebuie adăugat numaidecît că semiotica este central preocupată de
studiul semnificaţiei. Semiotica poate fi, aşadar, clasificată ca ramura pivot a unei ştiinţe integrate a
comunicării, căreia, prin caracterul ei de investigaţie metodică a naturii şi constituirii codurilor, îi
furnizează un contrapunct indispensabil.
Mesajul este un semn sau un şir de semne transmise de la un producător sau de la o sursă de semne
către un receptor de semne sau o destinaţie. Orice sursă sau orice destinaţie reprezintă o entitate vie
sau produsul unei entităţi vii, precum un calculator, un robot, nişte automate în genere, sau o fiinţă
supranaturală postulată, ca atunci cînd un băiat (sursa), în genunchi (mesaj non-verbal), îşi imploră
divinitatea (destinaţia). „îl rog pe Domnul sufletul să-mi ia" (mesaj verbal). E important să avem
conştiinţa faptului că numai fiinţele vii şi extensiile lor neînsufleţite sînt supuse semiozei, care se vede
astfel înălţată la rangul de atribut criterial necesar, dacă nu şi suficient, al vieţii. Prin „lucruri vii" se
înţeleg nu numai organismele care aparţin unuia dintre cele cinci regnuri, şi anume Monera,
Protoctista, Animalia, Plantae şi Fungi, ci şi totalitatea părţilor lor componente dezvoltate ierarhic,
începînd cu o celulă, unitatea semiozică minimală,
48
SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
corespunzînd după cum se estimează unui număr de aproximativ cincizeci de gene sau de
aproximativ o mie de miliarde (IO12
) de atomi intricat organizaţi. (Viruşii sînt omişi din cauză
că ei nu sînt nici celule, nici agregate de celule.) Corpurile noastre reprezintă asamblaje de
celule, în număr de aproximativ o sută de mii de miliarde (IO14
), reciproc armonizate printr-un
flux neîncetat de mesaje vitale. Originea celulelor cu nucleu constituie istoria confuz înţeleasă
a colaborării simbiotice şi semiozice dintre unicelule — populaţii de alge albastre şi bacterii
fără componente interne aparente; ele s-au dezvoltat în mai puţin de un miliard de ani după
formarea Pămîntului (şi urme bogate ale existenţei lor au fost recoltate în Groenlanda).
18. Celulele simple, după cum se crede, s-au contopit şi au alcătuit confederaţii complexe de
celule din care este alcătuită fiecare fiinţă vie. Ele, la rîndul lor, sînt integrate în organe,
organele în organisme, formînd sisteme sociale de o tot mai mare complexitate. Astfel, fizica,
biologia, psihologia şi sociologia îşi au fiecare propriul nivel specific de semioză. Codul
genetic guvernează schimbul de mesaje la nivel celular; hormonii şi neurotransmiţătorii me-
diază între organe şi între ei înşişi (sistemul de apărare imu-nitară şi sistemul nervos central
sînt intim împletite printr-un curent dens de trafic de mesaje în dublu sens), şi o varietate de
mesaje non-verbale şi verbale conjugă organismele într-o reţea de relaţii reciproce ca şi cu
restul ambientului lor. Aşa cum a descris în mod plastic Franc, ois Jacob (1974:320) această
progresie, „de la organizarea familială la statul modern, de la grupul etnic la coaliţia de
naţiuni, o întreagă serie de integrări se întemeiază pe o varietate de coduri culturale, morale,
sociale, politice, economice, militare şi religioase. Istoria omenirii este mai mult sau mai puţin
istoria acestor integroni şi a modului în care ei se alcătuiesc şi se modifică." Semioza de pe un
nivel superior din ierarhia integronilor este ireductibilă la cea de pe nivelul inferior, şi anume
în ultimă instanţă la fizică (Popper şi Eccles 1977).
STUDIUL SEMNELOR
49
Comportamentul semiozic chiar şi al grupărilor organis-mice majore, cu diferite moduri de
viaţă, a fost inegal studiat. In structura naturii, plantele sînt, în primul rînd, producători; o
examinare a conduitei lor comunicative, sub denumirea de „fitosemiotică", a început abia în
1981, cînd semioticia-nul german Martin Krampen a publicat un pătrunzător articol
programatic sub acest titlu. La polul opus al plantelor se află ciupercile, fungi, factorii de
descompunere ai naturii; cunoştinţele noastre despre tipul lor specific de semioză este încă şi
mai rudimentar. Interesul maxim s-a concentrat pînă acum asupra animalelor (zoosemiotica),
ingeratorii, care mediază între celelalte două şi, după ceea ce consumă, pot fi clasificate ca
ierbivore sau răpitoare: felul lor de hrănire poate marca şi caracterul recursului lor respectiv la
utilizarea semnelor.
E de notat că traficul de mesaje în patru din cele cinci regnuri este exclusiv non-verbal;
mesajele verbale au fost identificate numai la animale, iar dezvoltarea maximă ele şi-o ating
doar la una dintre subspeciile existente, Homo sapiens sapiens. Cea mai distinctivă trăsătură a
oamenilor este aceea că numai ei, de-a lungul întregii lor vieţi terestre, au la dispoziţie două
repertorii semice separate, dar, fireşte, total combinate : cel non-verbal — evident derivat de
la strămoşii lor mamiferele, îndeosebi primatele — şi un suprastrat verbal exclusiv uman.
Acesta din urmă constituie materia celei mai avansate şi mai înalt formalizate ramuri a
semioticii, lingvistica generală, studiul relaţiilor verbale şi al fundamentului lor gramatical
subiacent.
Definiţia propusă aici presupune un producător de mesaje sau o sursă şi un receptor sau o
destinaţie. în exemplele de mai sus, sursele şi destinaţiile existente sau odinioară vii se
regăsesc în roluri ca acelea jucate de pacient şi de medic; de etnograful de teren şi de
informator; de profesor şi de elev; de istoric şi de fosta figură publică; de politicianul străin
aflat la distanţă şi de politolog; de cerbul wapiti şi de vînă-
50 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ tor; de cîine şi de victima potenţială; de păun
şi de păunită. Barometrul citit de meteorolog este un instrument de observaţie fabricat de om,
şi anume unul dintr-o clasă de po-tenţatoare ale simţurilor, ca de pildă o cameră cu bule, con-
struită în scopul de a face perceptibile mesaje imperceptibile; astfel, nici un fizician nu poate
„vedea" cu adevărat particulele subatomice, nici chiar cu ajutorul celui mai puternic
microscop electronic (sau al unui complex accelerator-detec-tor), ci doar (cel mai simplu
spus), micile bule de hidrogen produse de ele — bulele de vapori din rezervor le „reprezintă",
adică le modelează interacţiunile. Cît despre dermatogliful prezentat tribunalului, el
funcţionează aici ca un mesaj-prin-contiguitate probativ sinecdotic despre vinovăţia unui cri-
minal prezumat.
19. în orice tranzacţie dată, sursa este cu necesitate cuplată la o destinaţie prin intermediul unui
canal; varietatea unor atare căi de transport e limitată de senzoriul specific al fiecăruia.
Această stare de lucruri a fost elegant rezumată de către George Dalgarno (autorul scoţian al
lucrării Ars signorum, un admirabil tratat semiotic din a doua jumătate a secolului al XVII-
lea): „Este adevărat", scria el în 1680, „că toate simţurile sînt mai mult sau mai puţin
informatori ai sufletului, căci, deşi ele îşi au limitele lor distincte şi obiectele proprii atribuite
lor prin natură, el este capabil să le folosească serviciile chiar şi în cele mai abstractizate
noţiuni şi în cea mai arbitrară alcătuire." Dalgarno mai spune că „natura pare a fi pregătit cu
deosebire două, auzul şi văzul, spre a şi le pune în slujba sa", dar aceasta e o consideraţie
superficială. Incomparabil mai străvechi sînt mesajele moleculare, iar canalul chimic este cel
mai extins. Trei dintre nivelurile ierarhice ale controlului endosemiotic bazai sînt reglate de
codul genetic, de reacţiile imunitare umorale şi mediate celular şi, respectiv (o dată cu apariţia
bureţilor), de marele număr de peptide prezente în sistemul nervos central şi functionînd ca
neurotransmiţători. Simţurile olfactiv şi gustativ sînt şi ele
STUDIUL SEMNELOR
51
deopotrivă semiochimice. Chiar şi în cazul văzului, impactul fotonilor asupra retinei afectează
diferenţiat capacitatea pigmentului rodopsina, care umple bastonaşele pentru a absorbi lumina
de diverse lungimi de undă, condiţie a principiului univariaţiei. Vibraţiile acustice şi tactile şi
impulsurile trimise prin simţurile termice sînt, de asemenea, transformate în mesaje
electrochimice. Oamenii şi numeroase alte animale sînt conectate prin mai multe canale
simultan sau succesiv. Prelucrarea paralelă a mesajelor introduce un grad de redundanţă, în
virtutea căruia devine mai probabil că erorile de receptare vor fi reduse la minimum; se poate
însă ca mesajele colimate să se contrazică reciproc — acesta e rolul pe care-1 joacă o figură
retorică precum ironia în discursul vorbit sau scris, ca şi poziţia de arcuire a spinării la o
pisică domestică în zoosemiotică.
Mesajele
Nu se ştie cum anume generează — sau, ca să folosim un termen mai puţin supraîncărcat —
formulează majoritatea surselor mesajele. Fiinţele umane sînt capabile să lanseze un număr
enorm de mesaje inedite adecvate unei varietăţi indefinite de contexte, dar complexitatea
preluării lor iniţiale de către acea sferă limitată spaţial a ţesutului cunoscut sub numele de
creier rămîne o enigmă. Pe scurt însă mesaj ele-for-mulate-ca atare trebuie să sufere o operaţie
traductivă spre a fi exteriorizate sub formă de şiruri seriale adecvate canalului sau canalelor
alese pentru a stabili legătura cu destinaţia. Această transmutaţie neurobiologică dintr-o formă
de energie în alta se numeşte codificare. Cînd destinaţia detectează şi extrage din canal
mesajele codate, trebuie efectuată altă tra-ducţie, urmată de încă o serie de transformări,
înainte ca să poată avea loc interpretarea; această reconversie fundamentală se numeşte
decodificare. Codificarea şi decodificarea presupun un cod, un set de reguli neambigue prin
care mesajele sînt convertibile dintr-o reprezentare în alta; codul este ceea
52 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
ce se presupune că ar avea în comun, în fapt sau ipotetic, total sau parţial, cele două părţi
angajate în schimbul de mesaje. Folosind faimosul program de calculator al lui Joseph Wei-
zenbaum, denumit cu toată îndreptăţirea Eliza, interlocutorii umani tind să proiecteze
simpatie, interes şi înţelegere asupra Elizei, aşa cum ar face-o în cazul unui psihoterapeut. In
fapt, Eliza nu „ştie" nimic. O eroare similară în codurile partajate este însăşi tema
scînteietoarei povestiri a lui Jerzy Kosinski (precum şi a fidelei adaptări cinematografice ba-
zate pe ea), Being There, unde unui grădinar analfabet şi re-tardat i se atribuie atribute
gnostice supreme din pricină că el — în realitate o pagină albă — mimează, reproduce şi re-
flectează codurile interactive ale fiecăruia dintre partenerii săi de conversaţie, indiferent de
posibilele lor comunităţi lingvistice native.
Receptorii interpretează mesajele ca pe un amalgam a două intrări separate, dar inextricabil
20. amestecate: semnul declanşator fizic sau semnalul propriu-zis, modelat însă inevitabil de
context. Acesta din urmă joacă un rol cardinal, şi totuşi conceptul nu s-a supus unei definiţii;
de asemenea, se ştie la fel de puţin în general cum „ia act" de context destinaţia. In semiotică
termenul este utilizat într-o accepţiune largă şi totodată nelimitativă pentru a cuprinde mesaje
anterioare (presupoziţii anaforice) şi probabil mesaje ulterioare (implicaţii cataforice), zgomot
ambiental şi semantic, totul filtrat de memoria genetică şi culturală scurtă şi de lungă durată.
Semnul
Aceşti şase factori cheie — mesajele şi codul, sursa şi destinaţia, canalul şi contextul —
alcătuiesc, separat şi împreună, bogatul domeniu al cercetărilor semiotice. Totuşi noţiunea
centrală rămîne semnul. Acest termen a fost definit în numeroase feluri diferite de cînd a fost
introdus în Grecia antică. în semiotica, medicală, de pildă, semnul a fost utilizat în conjuncţie
sau, mai degrabă, în opoziţie cu simp-
STUDIUL SEMNELOR
53
tomul cel puţin de la Alcmeon, Hipocrate şi îndeosebi Galen (c. 130-c. 200 d. Cr.).
Practicienii clinici făceau de obicei distincţia dintre „datele slabe" sau semnele subiective,
zise simptome, înţelegînd prin asta orice relatează pacientul pe cale verbală despre senzaţiile
lui/ei („Am o durere în piept") sau manifestă non-verbal (gemete cînd arată pieptul); şi „datele
tari" sau semnele obiective, pe care clinicienii le numesc efectiv „semne" şi care înseamnă tot
ceea ce observă medicul cu propriii săi ochi şi urechi (spută sîngerie, horcăială) sau cu
instrumentele sale (opacizare pe un film radiografie). Mulţi filozofi utilizează şi ei termenul
de semn; cu toate acestea nu puţini îl opun simbolului, mai degrabă decît simptomului.
Filozoful neokantian din secolul al XX-lea, Ernst Cassirer (1874-1945), bunăoară, pretindea
că aceste două noţiuni ţin de două universuri discursive diferite şi că „semnul face parte din
lumea fizică, simbolul face parte din lumea umană a semnificaţiei" (Cassirer 1944: 32). Astfel
de abordări mini-maliste sînt mult prea imprecise şi superficiale pentru a fi utile, după cum a
demonstrat cu scrupulozitate Peirce în toate voluminoasele lui scrieri. Pentru Peirce, semnul
era un concept generic, existent sub forma unui foarte mare număr de specii, derivînd dintr-o
bază trihotomă alcătuită din icon, index şi simbol, definit fiecare în funcţie de relaţia dintre
acea categorie semică şi obiectul său într-un context particular. Pentru a lămuri ce anume este
semnul, e util să începem cu formula medievală aliquid stat pro aliquo, lărgită de către Peirce,
pe la 1897, în sensul a ceva care stă în locul cuiva sau a ceva într-o anumită privinţă sau
calitate. Noţiunii clasice de substituţie prezente în această propoziţie faimoasă — Roman
Jakobson a numit-o renvoi, termen traductibil prin „trimitere" [eng. referrat] — Peirce i-a
adăugat aici criteriul interpretării. Ajunşi în acest punct, să privim mai îndeaproape ciclul
trihotomic obiect-semn-interpretant la care am făcut aluzie mai devreme şi de asemenea să
zăbovim un pic spre
54 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
a examina pe acel „cineva" al lui Peirce, destinaţia sau alt receptor al mesajului.
Distincţia dintre obiect (O) şi semn (S) ridică semne de întrebare majore în legătură cu
anatomia realităţii, legate în fapt chiar de însăşi existenţa ei, dar nimic asemănător cu un
consens asupra acestor enigme nu se întrevede în rîndul fizicienilor, ca să nu mai vorbim de
filozofi. O implicaţie evidentă a acestei dualităţi postulate este că semioza necesită cel puţin
doi actanţi: observatorul şi observatul. Intuiţia noastră despre realitate este consecinţa unei
interacţiuni mutuale între cele două: după Jakob von Uexkiill, lumea privată a senzaţiilor
elementare (Merkzeichen, „semne perceptuale") cuplată cu semnificaţia lor se transformă în
impulsuri active (Wirkzeicben, „semne operaţionale"); şi lumea fenomenală (Umwelt), adică
lumea subiectivă pe care fiecare animal şi-o modelează pe baza mediului său „adevărat"
{Natur, „realitatea"), care se revelează numai prin intermediul unor semne. Regulile şi legile
cărora le sînt supuse acele procese semice — şi anume semioza — sînt singurele legi reale ale
naturii. „în-trucît activitatea minţii noastre este singurul component al naturii cunoscut nouă",
21. arăta el în marea sa operă, Biologie teoretică, „legile ei sînt singurele care au dreptul să fie
numite legi ale naturii" (Uexkiill 1973 [1928]: 40). Versiunea oricărui observator despre
JJmwelt-vX său va fi unicul model al lumii, respectiv un sistem de semne alcătuit din factori
genetici plus un cocteil de experienţe, inclusiv perspectivele de viitor. Un fapt de viaţă
agravant este că actul nud al observaţiei determină o articulaţie reziduală care tulbură sistemul
supus observaţiei. Ingredientul sau alimentul esenţial al minţii poate fi prea bine informaţia,
dar pentru a dobîndi informaţie despre indiferent ce anume necesită, printr-o lungă şi
complexă succesiune de paşi, transmiterea de semne de la obiectul de interes către sistemul
nervos central al observatorului. Mai mult, atingerea lui are loc într-o asemenea manieră, încît
această acţiune influentă exercită un feedback
STUDIUL SEMNELOR
55
asupra obiectului supus observaţiei, astfel încît îi poate perturba condiţia. Pe scurt, creierul,
sau mintea, care este el însuşi un sistem de semne, e legat de lumea prezumtivă a obiectelor
nu numai prin selecţia perceptuală, ci şi printr-o asemenea îndepărtare de intrările fizice —
stimulii sensibili —, încît putem afirma fără nici o teamă că singura cunoaştere pe care o
poate poseda orice animal, oarecum „printr-un geam întunecat", este cea a semnelor. Dacă
îndărătul semnelor există o realitate — poate ceea ce Heraclit numea logos, structura
repetabilă care îi asigură fiecărui obiect unitatea şi stabilitatea ideală şi pe care topologul
francez Rene Thom (1975) şi cu mine am calificat-o independent unul de altul ca „formă" —
omenirea nu o va şti pesemne niciodată cu siguranţă. Aşa cum a spus atît de elocvent Heraclit,
„nu poţi descoperi hotarele sufletului, chiar dacă ai bate toate drumurile în acest scop, atît este
de mare adîncimea formei lui". Pe scurt, acest raţionament ne îndreptăţeşte să reformulăm pe
O ca Son> astfel încît dubla distincţie iniţială este redusă la una singură între două feluri de
semne.
Ce se poate spune despre cel de-al treilea corelat, inter-pretantul lui Peirce (I) ? Ce înţelegea
el prin acest mult discutat (şi mai adesea chiar şi greşit înţeles) concept ? E drept, în scrierile
sale nu poate fi găsită nici o definiţie unică şi canonică a lui, dar el evidenţiază faptul că orice
semn determină un interpretam „care este la rîndul său un semn", „[astfel încît] avem un semn
acoperit de alt semn". Peirce arată de asemenea că interpretantul poate fi un semn echivalent
sau „poate un semn mai dezvoltat", prin care noutatea pătrunde în sistem, permiţîndu-ne să ne
sporim înţelegerea obiectului nemijlocit. Pentru a ilustra toate acestea, să reflectăm asupra
cîtorva interpretanţi ai substantivului englez horse [cal]. Ei ar putea fi sinonime parţiale
precum colt [mînz], gee-gee [di-di], gelding [jugan], hinny [catîr], mare [iapă], pony [ponei],
stallion [armăsar], stud [armăsar de prăsilă], thorough-bred [pur sînge] — ca să nu mai
vorbim despre heroin — şi
56 SEMNELE: O INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
altele, sau interpretantul ar putea fi o reformulare monolingvă, inclusiv definiţii standard de dicţionar,
ca aceea din Oxford English Dictionary: „A solid-hoofed perissodactyl quadruped ... having a flowing
mane and tail, whose voice is a neigh" [„Patruped perisodactil monocopitat ... cu coamă şi coadă
libere, emiţînd ca sunet caracteristic un nechezat" - n. (.]. Altul dintre interpretanţii săi este denumirea
ştiinţifică Equus Przewalski caballus, ca şi, în mare, traducerile echivalente în semnele verbale din alte
limbi, ca cheval, Pferd, loşad', hevonen etc. Urme istorice precum Bucefal, Morocco, Hans cel Isteţ şi
toţi lipiţanii Şcolii Vieneze de Călărie aparţin aceleiaşi categorii, precum reprezentările literare ca
houyhnhmii lui Jonathan Swift, piesa Equus a lui Peter Shaffer, saga lui Conan Doyle Silver Blaze,
creatura lui Eco, Brunellus, şi tratate ştiinţifice atît de diferite precum disertaţia lui Xenofon Tratat
despre echitaţie, cartea lui Ştefan von Maday, Psychologie der Fferde und der Dressur, şi
pătrunzătorul eseu al lui E.H. Gombrich „Meditations on a Hobby Horse". Transmutaţiile
intersemiotice în semne non-verbale includ nenumărate gravuri şi picturi cu cai universal răspîndite
(cu totul remarcabile cele aflate în peşterile din Magdalenian), sculpturi (începînd din perioada
neolitică, incluzîndu-le pe cele din tradiţia chineză ulterioară — Lung-shan —, frizele scitice, centaurii
