Povestirea

3. Termenul este un derivat al verbului “a
povesti” care provine din cuvântul slavon povesti
– “a istorisi”.
Definiţie: specie a genului epic în proză, o
naraţiune subiectivizată (scrisă la persoana I),
făcută din punctul de vedere al povestitorului, fie
participant, fie martor sau mesager la acţiune.
În sens general, povestirea se confundă cu
naraţiunea ca modalitate de existenţă a genului
epic, ca semn distinctiv al acestuia. Identificarea
povestirii cu naraţiunea se bazează pe
identitatea de sens a verbelor “a povesti”/”a
nara”.

6. - ca dimensiuni, povestirea se situează între
nuvelă şi schiţă;
- naraţiunea povesteşte un singur fapt epic;
- accentul este pus pe întâmplări, pe evenimente
şi nu pe personaje;
- construcţia subiectului este mai puţin riguroasă
decât în nuvelă sau în schiţă;
- timpul faptelor relatate este în trecut;
- existenţa ceremonial al “istorisirii”, adică
sistemul de convenţii, arta de a povesti, care
presupune: crearea atmosferei evocatoare,
captarea atenţiei, motivarea deciziei de a istorisi,
tehnica amânării, suspansul.

8. Clasificarea povestirii:
- după formă: povestire în versuri şi în proză,
povestirea în ramă.
- după conţinut: satirică, fantastică, filozofică,
romantică, pentru copii.
Reprezentanţi:
- în literatura universală: N.Gogol, E.A.Poe,
Turgheniev, G.Flaubert, E.Zola etc.
- în literatura română: M.Sadoveanu,
V.Voiculescu.

10. Apariţie: volumul compus din 9 povestiri
diferite, cu teme, motive şi structuri autonome
apare în 1928. Cele 9 povestiri sunt relatate
într-un singur loc, la Hanu-Ancuţei, de către
ţăranii modoveni ce poposeau aici pentru
odihnă şi petrecere.

11. Elemente de unitate:
-locul de popas şi de petrecere este hanul Ancuţei, unde se
întâmplă majoritatea faptelor relatate în povestiri – motivul
hanului;
- toate întâmplările se petrec în timp mitic românesc, un timp
al credinţelor strămoşeşti, când oamenii se conduc după legi
nescrise, dar bine înrădăcinate în conştiinţa şi spiritualitatea
românească – motivul romantic al întoarcerii în timp spre
trecutul văzut de toţi superior prezenttului decăzut;
- personajele sunt ţărani moldoveni, care au plăcerea vorbei,
povestesc cu voluptate întâmplările şi evenimentele – motivul
istorisirii;
- ritualul ce se desfăşoară la hanul Ancuţei este acelaşi în
cele 9 povestiri: lăutarii cântă între două povestiri, iar înaintea
fiecăreia se creează un moment de linişte, o atmosferă de
vrajă şi emoţie; se aduc pui fripţi pe ţigla, se bea vin vechi în
căni noi, după ce se spărgeau cele vechi; plăcintele fierbinţi
erau aduse de Ancuţa;
- personajele comune tuturor povestirilor, care se găsesc de-a
lungul întregului volum sunt comisul Ioniţă, care incită mereu
la povestire şi hangiţa Ancuţa, care ştie dinainte toate
întâmplările istorisite la han.

13. Diversitatea celor 9 povestiri constă în
câteva elemente care le individualizează:
- subiectul fiecăreia nu are nicio legătură cu al
alteia şi fiecare dintre ele are un titlu de sine
stătător;
- fiecare povestitor are modul sau specific de a
relata întâmplarea şi de a stârni interesul
ascultătorilor.

14. Structuri narative:
 Iapa lui Vodă este are caracter umoristic, iar personajul-
narator este comisul Ioniţă.
 Haralambie este o povestire cu caracter social spusă de
călugărul Gherman.
 Balaurul este o povestire de dragoste având ca narator pe moş
Leonte zodierul.
 Fântâna dintre plopi este o “idilă” având ca narator pe căpitanul
Neculai Isac de la Bălăbăneşti.
 Cealaltă Ancuţă este o frumoasă poveste de dragoste având
ca povestitor pe Ienache coropcarul (Reg.= negustor
ambulant).
 Judeţ al sărmanilor este o “legendă” având ca narator pe
Constandin Moţoc.
 Negustor lipscan se aseamănă un reportaj relatat de
negustorul Dămian Cristişor.
 Orb sărac este un “portret” în proză având ca narator pe orbul
Constandin.
 Istorisirea Zahariei fântânarul este o poveste de dragoste
având ca narator pe Zaharia fântânarul.

15. Povestirea în ramă este o categorie a
genului epic numită şi povestirea în povestire
sau povestirea cu cadru, forma de încardare a
uneia sau mai multor naraţiuni într-o altă
naraţiune, ce are o lungă tradiţie, din literatura
antică până la cea actuală şi fiind ilustrată de
lucrări precum O mie şi una de nopţi,
Decameronul lui Boccacio, Povestirile din
Canterbury de Geoffrey Chaucer, Hanu-Ancuţei
sau Divanul persian de M.Sadoveanu. Timpul
narativ se situează într-un plan al trecutului,
modalitatea preferată de relatare fiind evocarea
(zugrăvirea prin cuvinte imaginea unui lucru
cunoscut, dar petrecut demult). „Povestirea în
ramă” beneficiază şi de un spaţiu privilegiat şi
ocrotitor (un topos), în care mai mulţi povestitori
relatează întâmplări pilduitoare, respectând un
ceremonial prestabilit si desfăşurând o artă a
discursului memorabil.

16. Hanu-Ancuţei începe cu un memorabil
exerciţiu textual de proiecţie în mit a unei lumi
reale, deschisă însă către orizonturi atemporale.
Acţiunea de la han se petrece „într-o toamnă
aurie”, epitet ce trimite direct către o „vârstă de
aur”, izvodită dintr-o îndepărtată memorie
ancestrală. Este acel segment temporal
nedeterminat, situat în illo tempore, „într-o
îndepărtată vreme”, timpul fabulos al faptelor
neobişnuite din poveşti, marcat de evenimente
meteorologice care-l situează şi mai puternic
într-un orizont mitic.Timpul real al întâmplărilor
şi al poveştilor este nedeterminat. Mai important
este timpul mitic, accentuat de semne ciudate,
de faptul că „au căzut de Sântilie ploi
năpraznice” şi de apariţia unui „balaur negru în
nouri deasupra puhoaielor Moldovei”.