1. MESIANISMUL RESTAURATOR
ŞI
TEOLOGIA SA SISTEMATICĂ
De Michael REINHARDT

2. CUPRINS:
PRECUVÂNTARE
SECŢIUNEA I: MESIANISMUL CA ARHETIP ŞI FORME DE
MANIFESTARE
PARTEA I: MESIANISMUL CA ARHETIP
PARTEA A II-A: MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE
I. Mesianismul ideologic-politic
II. Mesianismul filosofic şi artistic
III. Mesianismul teologic-religios
A. Mesianismul religiilor mondiale
B. Mesianismul iudaic al Tanaħ-ului
C. Mesianismul iudaic contemporan
PARTEA A III-A: IUDAISM RABINIC, CREŞTINISM ŞI MESIANISM
RESTAURATOR – O SCHIŢĂ COMPARATIVĂ
I. Despre Sfintele Scripturi (bibliologie)
II. Despre Dumnezeu (teologie)
III. Despre Iisus/ Yeşua (cristologie sau mesianologie)
IV. Despre Duhul Sfânt (pneumatologie)
V. Hamartiologia sau doctrina despre păcat
VI. Despre mântuire (soteriologie)
VII. Despre lucrurile viitoare (eshatologie)
VIII. Israelologie
PARTEA A IV-A: RESTAURAREA – O NOŢIUNE UITATĂ?
SECŢIUNEA A II-A: CONSIDERAŢII DESPRE APARIŢIA ŞI
DEZVOLTAREA PRIMELOR MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ
PARTEA I: PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢII
PARTEA A II-A: LOCUL AFIRMAŢIILOR MINIMALE DE CREDINŢĂ ÎN
CADRUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE
Capitolul I: Definiţia educaţiei
Capitolul al II-lea: Apariţia şi istoria afirmaţiilor minimale de credinţă
I. Ocurenţe şi tipare vetero-testamentare
II. Yeşua Noţri şi credinţa mesianică
III. Afirmaţii ale credinţei în Biserica apostolică
A. Învăţăturile apostolice: denumiri, moduri de raportare la ele, conţinut
1. Denumirile corpusului de învăţături apostolice
2. Moduri de raportare la corpusul de învăţături apostolice
2

3. 3. Conţinutul corpusului de învăţături apostolice
4. Kērygma, palingenesis, didachē şi katēcheō
Capitolul al III-lea: Interludiu iudaic
Capitolul al IV-lea: Cateheza în bisericile primelor cinci secole
I. Manuale catehetice
II. Locaşuri de catehizare
III. Concilii şi Crezuri
Capitolul al V-lea: Mărturisire de credinţă: definiţia de lucru şi necesitatea existenţei sale
I. Mărturisirea de credinţă: definiţie de lucru
II. Mărturisirea de credinţă: necesitatea existenţei sale
A. Argumentul maturizării spirituale
B. Argumentul smereniei
C. Argumentul sistematizării în vederea apologiei
D. Argumentul socializant istoric
E. Argumentul relaţional prezent
F. Argumentul transparenţei
G. Argumentul religiologic
SECŢIUNEA A III-A: TEOLOGIA SISTEMATICĂ A
MESIANISMULUI RESTAURATOR
PARTEA I: DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ
Capitolul I: Despre revelaţia naturală şi supranaturală
Capitolul al II-lea: Despre Sfintele Scripturi (Kitvey Ha-Qodeş; Bibliologie)
Capitolul al III-lea: Despre tâlcuirea Sfintelor Scripturi
PARTEA A II-A: DESPRE DUMNEZEU
Capitolul al IV-lea: Despre Dumnezeu Triunul (Şiluş Ha-Yiħud; Triadologie)
Capitolul al V-lea: Despre Dumnezeu Tatăl (Abba; Teologie)
Capitolul al VI-lea: Despre Numele lui Dumnezeu
Capitolul al VII-lea: Despre Fiul lui Dumnezeu, Yeşua Ha-Maşiaħ (Ha-Ben; Mesianologie)
Capitolul al VIII-lea: Despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ruaħ Ha-Qodeş;
Pneumatologie)
Capitolul al IX-lea: Despre Dumnezeu (Teologie monoteistă)
PARTEA A III-A: DESPRE CREAŢIE
Capitolul al X-lea: Despre actul creaţiei (Maaseh bereşit) şi despre relaţia lui Dumnezeu cu
creaţia Sa
Capitolul al XI-lea: Despre îngeri (Malakim; Angelologie)
Capitolul al XII-lea: Despre Ha-Satan şi demoni (Demonologie)
Capitolul al XIII-lea: Despre providenţa dumnezeiască (Haşgahah)
Capitolul al XIV-lea: Despre om (Adam; Antropologie)
Capitolul al XV-lea: Despre voinţa liberă
Capitolul al XVI-lea: Despre păcat (Ħet; Hamartologie)
3

4. PARTEA A IV-A: DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GHEULAH)
Capitolul al XVII-lea: Despre Legământul lui Dumnezeu şi legislaţia Sa
Capitolul al XVIII-lea: Despre relaţia dintre Lege/ Torah şi Evanghelia harului
Capitolul al XIX-lea: Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit
Capitolul al XX-lea: Despre mântuire (Yeşuah; Soteriologie)
Capitolul al XXI-lea: Despre faptele bune
Capitolul al XXII-lea: Despre libertatea în Mesia şi libertatea de conştiinţă
PARTEA A V-A: DESPRE PARTEA LUI YHWH
Capitolul al XXIII-lea: Despre partea lui YHWH: „Puneri deoparte”, sfinţiri, consacrări,
acte sacre
Capitolul al XXIV-lea: Despre calendarul dumnezeiesc
Capitolul al XXV-lea: Despre sacramente
Capitolul al XXVI-lea: Despre zeciuială (Ma’aser) şi donaţiile făcute săracilor (Mattanot le-
evyionim)
PARTEA A VI-A: DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE
Capitolul al XXVII-lea: Despre viaţa de închinare şi rugăciune
Capitolul al XXVIII-lea: Despre îmbrăcăminte şi conduită
Capitolul al XXIX-lea: Despre viaţa de familie
Capitolul al XXX-lea: Despre comunitatea credincioşilor mesianici (QEHILAH)
Capitolul al XXXI-lea: Despre relaţii cu credincioşi din alte comunităţi de credinţă
scripturală
Capitolul al XXXII-lea: Despre relaţia cu poporul Yisrael şi cu ne-evreii (Israelologie şi
laologie)
Capitolul al XXXIII-lea: Despre jurăminte
Capitolul al XXXIV-lea: Despre relaţia cu sfera socio-culturală
Capitolul al XXXV-lea: Despre relaţia cu Statul
PARTEA A VII-A: DESPRE VREMURILE FINALE
Capitolul al XXXVI-lea: Despre vremurile finale (Ha-aħarit ha-yamim; Escatologie)
VOCABULAR
4

5. PRECUVÂNTARE
Atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, El a pus în făptura mâinilor Sale anumite
trebuinţe care subliniază statutul acesteia de creatură mărginită şi dependentă. Prima trebuinţă ca
importanţă este cea de transcendent, de sacru sau, mai concret, cea de Dumnezeu. Eclesiastul
spunea că omul are veşnicia în inima sa1, iar Mircea Eliade, de pildă, scria că „Sacrul este un
element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”2. Având această
trebuinţă transcendentală, omul se apropie de sacru, se apropie de Dumnezeu şi vrea să-L
cunoască, vrea să-L simtă, vrea să-L înţeleagă şi să şi-L însuşească prin experienţă. Însă, întrucât
omul este făptură mărginită, iar Dumnezeu infinit, perfect şi etern, omul nu-L poate îngloba pe
Dumnezeu în sine prin experienţă, nu-L poate „experimenta” pe Dumnezeu, poate doar să-şi
însuşească fărâme din El, adică Îl poate doar „experia”. „Finitum non capax infinitum.”3
Dar această afirmaţie cu privire la trebuinţa făpturii de Făcător mai trebuie prelungită cu o
frază rostită categoric: omul se apropie de sacru „cu frică şi cu tremur”, trăire pe care Rudolf Otto
a denumit-o prin sintagma mysterium tremendum et fascinosum. Cei care se apropie de sacru vor
să-l cunoască, vor să-l creadă, vor să se închine: aici se manifestă una dintre faţetele trebuinţei
omului de transcendent: omul vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-nchine şi nu
poate vieţui altfel decât închinându-se...
Dar omul nu are în sine doar trebuinţa de sacru, de crezare şi de închinare, dată lui în
cadrul a ceea ce Beniamin Fărăgău denumea „mandatul preoţesc”, ci are înzidită şi trebuinţa de
ordine, şi aici nu mă refer numai la necesitatea pe care o are fiecare individ de a avea o ordine
lăuntrică, o relaţie intrapersonală armonioasă, ci şi la necesitatea de organizare a spaţiului şi
timpului – „mandatul cultural” despre care vorbea marele teolog român4. Din punctul de vedere
al autorului acestor rânduri, avem, de fapt, un mandat cultural-civilizaţional, întrucât dacă prin
„cultură” ne referim – pentru a-l parafraza pe profesorul Neagu Djuvara – la cultivarea câmpului,
prin civilizaţie, care provine din latinescul civis, vizăm apariţia oraşului, a cetăţii, cu toate
prefacerile, economice, sociale, administrative, sacerdotale, politice şi militare, precum şi a unei
noi constelaţii de relaţii. Pentru a fi mai concreţi în expose-ul nostru, vom apela la câteva
încercări de definire a acestor concepte vaste.
În ceea ce priveşte conceptul de cultură, doi antropologi, A.L. Kroeber și C. Kluckhohn
nu formulează o definiţie a sa, dar spun care este substanţa sa:
Cultura constă din pattern-uri explicite şi implicite ale unui comportament dobândit şi transmis
prin simboluri şi în favoarea acestuia, constituind realizările distinctive ale grupurilor umane,
incluzând întruchiparea lor în artefacte; miezul esenţial al culturii constă în idei tradiţionale (adică
derivate şi selectate din punctul de vedere istoric) şi, în special, din valorile ataşate lor; pe de-o
parte, sistemele culturale pot fi considerate produse ale acţiunii, iar pe de cealaltă parte, ca fiind
elemente care condiţionează acţiunile viitoare.5
1
Eclesiastul, 3:10.
2
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, București, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.
3
„Finitul nu poate cuprinde infinitul.” Jean Calvin. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
4
Beniamin Fărăgău, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala” realizărilor noastre?,
Risoprint, Cluj-Napoca, ed. a doua revizuită, 2009, pp. 13-14.
5
A.L. Kroeber și C. Kluckhohn, Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions, Random House, New
York, USA, 1952, p. 357.
5

6. Vizavi de conceptul „cultură”, un alt distins antropolog, Clifford Geertz scrie următoarele:
Conceptul de cultură…denotă un pattern transmis istoric de semnificaţii întruchipate în simboluri,
un sistem de concepţii moştenite exprimate în formă simbolică, prin intermediul cărora oamenii
comunică, perpetuează şi îşi dezvoltă cunoaşterea despre viaţă şi atitudinile faţă de ea.6
În privinţa termenului „civilizaţie”, am ales să reproducem un răspuns mai amplu dat de
Neagu Djuvara:
Se disting ici şi colo, din zorii Istoriei, mari ansambluri de societăţi a căror viziune asupra lumii,
ale căror tehnici, arte şi instituţii conferă popoarelor care le împărtăşesc o coloratură, un stil aparte
şi a căror dezvoltare în timp urmează o curbă care, de la un caz la altul, prezintă uimitoare
similitudini.
Aceste ansambluri, pe care am convenit să le numim civilizaţii, nu acoperă întregul câmp al
Istoriei, dar totul se petrece ca şi când civilizaţiile, uneori paralele, alteori succesive, ar forma
marile ramificaţii pe care le-a urmat viaţa în avântul ei spre umanitatea superioară. Nenumărate
forme de cultură, pline de interes prin ele însele, s-au ivit până azi pretutindeni unde s-au
constituit societăţi umane, dar numai aceste mari unităţi pe care le numim civilizaţii şi care, din
zorii Istoriei, nu par să fi fost mai mult de vreo douăsprezece, apar ca locurile privilegiate unde, de
câteva milenii, se manifestă în modul cel mai dinamic evoluţia spiţei umane.
Să convenim, aşadar, să păstrăm termenul civilizaţie pentru a desemna culturile care:
1. Au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişând
mai multe etnii sau mai multe state organizate;
2. Au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care,
3. Dezvoltându-se în general pe o perioadă de peste două mii de ani, au trecut prin fazele
aceleiaşi scheme de evoluţie politică.
Aceste trei constatări ţin respectiv de ştiinţa istorică, de etnografie şi de morfologia culturilor.7
Însă trebuie adăugat faptul că în om nu există numai mandatele preoţesc şi cultural-
civilizaţional, ci în el se află şi necesitatea de a organiza, de a sistematiza şi pune în orânduială
cele încredinţate lui. Altfel spus, mandatele încredinţate omului vor căuta moduri de a se
manifesta, de a se învedera.
Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri, Adam şi Eva, a fost o tragedie cosmică.
Probabil că încă mai gravă decât căderea în păcat a cuplului primordial a fost încercarea lor de a-
şi acoperi singuri goliciunea. Aceasta este NAŞTEREA RELIGIEI: căzut în păcat, omul încearcă
să se justifice prin fapte, născoceşte moduri de a se reapropia de Dumnezeu, dar prin intermediul
unui sistem de acţiuni gândite şi iniţiate de el. Religia omenească astfel zămislită îl are în centrul
său pe om, nu pe Dumnezeu, şi poartă cu sine truda şi nevoinţa omenească, nu harul şi îndurarea
acordate gratuit şi abundent de Dumnezeu. În termeni tehnici, religia zămislită de om este
antropocentrică şi antropoforică.
6
Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973, p. 89.
7
Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor, edit. Humanitas, Bucureşti, 2008,
trad. Şerban Broché, p. 21.
6

7. Decizia finală a reapropierii, restaurării şi mântuirii oamenilor păcătoşi nu le-a aparţinut
lor, ci tot lui Dumnezeu: după Căderea în păcat, El nu a oferit oamenilor o RELIGIE, ci o
RELAŢIE şi a declanşat o serie de măsuri de recuperare a creaţiei pângărite şi de restaurare a
oamenilor în cadrul unei relaţii de părtăşie, de caldă comuniune. Legămintele biblice, profeţiile
mesianice, diferitele acţiuni şi obiecte din Sfintele Scripturi prefigurează aceasta, dar tot în Biblie
descoperim (la fel ca şi în jurul nostru) îndărătnicirea omului în religia sa păcătoasă: închinarea la
şarpe (ofiolatria), la aştri (astrolatria), sau la diferite alte obiecte create, eventual la averi,
prestigiu, demonstrează aceasta în mod copleşitor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, într-o lucrare
viitoare vom expune atât religia falsă omenească, în special închinarea la şarpe, cât şi cele mai
semnificative profeţii mesianice care arată acţiunea dumnezeiască de restaurare a omului şi a
Creaţiei. Tot acolo, supunându-ne rigorilor impuse de temă, vom arunca o privire asupra relaţiilor
dintre cultură, civilizaţie şi religie.
Totuşi, acum, pentru cititorii care cochetează cu socio-antropologia religiilor, inserăm un
pattern al religiozităţii omeneşti. El poate fi folosit – integral sau parţial – pentru observarea
religiozităţii multor comunităţi umane. Când vorbim despre „religiozitate”, ne referim la
ansamblul trăirilor interioare transcendente, mistice, trăiri care se exprimă în comportamente
„religioase”8.
Aceste comportamente religioase se manifestă în trei moduri9:
A. Modul teoretic:
1. Oamenii religioşi („preotul”, „magicianul”, „regele”, „sfântul”) au parte de unele
trăiri transcendentale sau mistice, formulează şi elaborează unele concepte, mituri,
convingeri, credinţe, doctrine, dogme despre „puteri” (zei, demoni, genii, mana,
fetişuri, strămoşi);
2. Oamenii religioşi povestesc aceste concepte, istorisesc miturile, împărtăşesc
credinţele, acordă „puterilor” simboluri;
B. Modul practic: oamenii religioşi manifestă reverenţiozitate faţă de mediile sacre în
care se ascund „puterile” (pietre, copaci, apă, foc, animale etc.), instituie unele moduri
de adorare (rituri, acte magice, praznice) sau chiar un cult;
C. Modul social:
1. Prin povestire şi manifestarea reverenţiozităţii faţă de puterile reale sau de
simbolurile lor, oamenii religioşi stabilesc relaţii sociale, zămislesc comunitatea
cultuală şi o organizează: se constituie clanul, confreria, mişcarea, biserica, secta,
asociaţia de cult;
2. Comunitatea cultuală se exprimă printr-un anumit comportament cultural,
economic, istoric, politic.
Aici mai trebuie să amintim ceea ce spunea antropologul Clifford Geertz, citat de Claude
Rivière:
8
În legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia eruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care
deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunem de un cuvânt mai precis…” Mircea Eliade, Nostalgia originilor,
edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.
9
Prelucrare şi dezvoltare după Joachim Wach, Sociologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu
introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54; Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii,
Ed. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119; şi Claude Rivière, Socio-antropologia religiilor,
Polirom, Iaşi, 2000, trad. Mihaela Zoicaş, p. 19.
7

8. ...religia este un sistem de simboluri care acţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii şi
dispoziţii puternice, profunde şi durabile, formulând concepţii de ordin general cu privire la
existenţă şi conferind acestor concepţii o aparenţă de realitate atât de credibilă încât motivaţiile şi
dispoziţiile respective par să se sprijine numai pe realitate.10
Şi, în final, dacă printre cititorii noştri există persoane interesate de studierea în
profunzimi a religiozităţii vreunei obşti sau populaţii, le recomandăm utilizarea unui pattern şi
mai detaliat:
A. Zei:
1. Teogonie sau teologie;
2. Funcţiile zeilor;
B. Cosmologie:
1. Cosmogonie;
2. Funcţiile Cosmosului;
C. Antropologie:
1. Antropogonie;
2. Alcătuirea şi statutul omului;
3. Rolurile şi funcţiile omului;
4. Sufletul (sau „spiritul”, „dublul”);
D. Forme de manifestare cultuale:
1. Patriarhat, preoţie;
2. Povestirea primordiilor şi/ sau elaborarea miturilor, inclusiv soteriologia (sau chiar
mesianismul) sistemului religios studiat;
3. Locaşurile de cult, ca axis mundi sau „centrul lumii”: altare, totemuri, capele,
temple, tabernacole;
4. Ritualuri:
a. Jertfe: sacrificii, ofrande, libaţii;
b. Purificări;
c. Liturghii;
d. Rugăciuni;
e. Muzică sacră: imnuri etc.
5. Alimentaţie pură ritualic;
6. Calendar cultic: praznice şi festivităţi;
7. Divinaţia (aflarea voii zeilor) şi magia;
8. Moartea şi viaţa de apoi, cultul morţilor.
Desigur, decuparea şi studierea separată a acestor elemente este dificilă, ele
suprapunându-se în mod natural.
Lucrarea de faţă exprimă tipul de exprimare teoretică a experienţei religioase a
MESIANISMULUI RESTAURATOR, începând cu o privire de ansamblu asupra unor diferite
tipuri de mesianism, punctând istoria apariţiei şi dezvoltării afirmaţiilor şi a Mărturisirilor de
credinţă, conturând, apoi, unicitatea mesianismului restaurator şi elaborând o schiţă a teologiei
sale sistematice.
10
Claude Rivière, op. cit., p. 19.
8

9. Să mai adresăm două îndemnuri. Primul este următorul: poate că unii vor ajunge la
concluzia că le sunt utile părţi sau capitole din ea şi vor dori să le întrebuinţeze. Acestora le
recomand să nu se pripească, ci să-şi amintească îndemnul Apostolului: „...Cercetaţi toate
lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău.”11 Dacă cineva a reuşit să descopere
în această lucrare vreun lucru biblic şi care merită preluat, atunci toată slava Îi revine lui
Dumnezeu: „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”12
Al doilea îndemn este ca atunci când vor prelua părţi din schiţă, să-şi amintească legea
copyright-ului dumnezeiesc:
De aceea, iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care îşi ascund13 unul altuia cuvintele Mele.
Ieremia, 23:30.
Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!
Evanghelia după Matei, 22:21b.
…cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.
Epistola către romani, 13:7.
11
Epistola întâi către tesaloniceni, 5:21,22.
12
Epistola către romani, 11:36.
13
Dumitru Cornilescu a tradus eronat acest verset: termenul ebraic ganav (klepto, în Septuaginta) înseamnă „ a fura”,
nu „a ascunde”. (Zicând acestea, nu spun că aş fi profet, nici că aceste cuvinte ar fi Cuvântul pur al DOMNULUI, lo-
alenu!)
9

10. SECŢIUNEA I
MESIANISMUL CA ARHETIP
ŞI FORME DE MANIFESTARE
PARTEA I
MESIANISMUL CA ARHETIP
Psihologia ne-ar spune că Mesia ar fi un arhetip născocit din diverse trebuinţe, cum ar fi
trebuinţa de siguranţă şi trebuinţa de a experia sacrul.14
Mai concret, încă din fragedă pruncie, individul uman se întâlneşte cu oameni răi care, de
obicei, sunt şi mai puternici decât el, este batjocorit, abuzat şi violentat, experimentând durerea şi
nedreptatea. Acestea sunt experienţele umane trăite infinit mai des şi mai plenar decât liniştea,
tihna, pacea. Ca atare, psihismul individual făureşte un Erou civilizator sau un Rege moral,
aşteptat pentru a aduce dreptate şi a-i scăpa pe cei slabi de cei mai puternici.15
Dar viaţa este complicată, şi individul uman se izbeşte de multe necunoscute, are
întrebări, se frământă şi ar vrea să afle nişte răspunsuri... Pe cine să întrebe?... Cine să-l sfătuiască
şi să-l călăuzească? Nu se găseşte, oare, pe undeva, un Înţelept, un Învăţător, un duhovnic
priceput sau un guru?... Aşa se naşte arhetipul Înţeleptului, determinat de nevoia omului de a fi
consiliat.
Chiar mai mult, arhetipului sau modelului exemplar Mesia, fie el Eroul (civilizator şi/ sau
Războinicul), fie el Înţeleptul/ Învăţătorul sau Mentorul, fie el o fuziune a acestora, i se poate da
o valoare mai mare prin acordarea unui nimb de sacralitate – vom vedea mai târziu în ce fel şi
pentru ce motiv.
Aşadar, arhetipul Mesia zămisleşte un mesianism individual, conştient sau inconştient,
sistematizat sau nu, iar atunci când un număr mare de indivizi au convingeri mesianice şi acestea
seamănă unele cu altele, iar indivizii se asociază şi-şi manifestă convingerile, se declanșează o
mișcare mesianică, un mesianism de masă care poate să aibă diferite forme de manifestare:
ideologic-politică, filosofică şi artistică, precum şi teologic-religioasă.
14
Aplicaţie practică al arhetipului mesianic: o psihologie a religiilor aplicată la populaţii concrete ar spune, de pildă,
că Arhetipul par excellence al grecilor şi al civilizaţiei eleniste este Eroul, Războinicul (care s-a perpetuat în decursul
veacurilor ajungând astăzi până la noi prin intermediul filmelor cu actorii musculoşi de la Hollywood), pe când
Arhetipul evreilor era Înţeleptul, Rabinul care, cu mintea sa, mai degrabă decât cu sabia, despica întunericul
ignoranţei şi aducea lumina ştiinţei sacre...
15
Gândind astfel, individul uman se poate deplasa spre mitogeneză.
10

11. Când apare un mesianism de masă, sociologii de la instituţiile cu fonduri bogate alocate
cercetării vor da năvală să-i studieze diversele sale manifestări sociale, psihologii se vor interesa
de viaţa psihică, colectivă şi individuală, subliniind calităţile excepţionale ale personalităţii
mesianice, iar teologii, din turnul lor de cleştar, vor examina ansamblul de concepte religioase şi
modul în care această idee se integrează unei anumite teologii sau istoriei ideilor.16
16
Moshe Idel, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein, p. 9.
11

12. PARTEA A II-A
MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE
I. MESIANISMUL IDEOLOGIC-POLITIC
Forma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unor gânditori
de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedong etc., în operele
acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat pe urme. Sfera de
cuprindere a aspiraţiilor unora a fost naţională, a altora internaţională.
Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediul întemeierii
de partide milenariste. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de sociologie şi antropologie,
rezumă:
...Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai mult
sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două ideologii
revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-socialismul, regăsim
cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială, căderea, ruptura mesianică,
instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică a vechilor arieni sunt echivalente
ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor sunt echivalente ale căderii; ruptura
revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii
fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu.17
Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste
şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte dorinţa sa abisală de
a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în laboratoarele puterii oculte,
„trans-umanul” îşi aşteaptă momentul în care, pe fondul unei crize mondiale, va apărea pe
scenă...
II. MESIANISMUL FILOSOFIC ŞI ARTISTIC
Pe plan filosofic, probabil cel mai coerent discurs mesianic a fost elaborat de Mişcarea
intelectuală şi culturală transumanistă.18
Mesianismul artistic este extrem de vast şi de variat, el apărând o dată cu omenirea; aici
nu vom vorbi despre modurile în care acesta, sau măcar crâmpeie din el, s-au manifestat în planul
artistic, ci ne mărginim să menţionăm ceea ce este poate cea mai reuşită materializare a sa,
transpusă în film, cea de-a şaptea artă: ne referim la „Războiul Stelelor” şi faimoasa trilogie
„Stăpânul Inelelor”. Scriitori şi scenarişti au identificat în mod strălucit arhetipul mesianic, au
elaborat o întreagă mitopoeză, iar regizori şi actori care au beneficiat de fonduri imense au atins
plenitudinea vizualului şi au indus mesianisme artificiale; un exemplu foarte recent: la
17
Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, edit. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, pp. 18-19.
Vezi şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T.
Mochi, p. 21-23, 148-152.
18
A se vedea articolul de popularizare http://en.wikipedia.org/wiki/Transhumanism
12

13. recensământul desfăşurat în luna noiembrie 2011 din Republica Cehă, 15.000 de cetăţeni au
declarat că religia lor este cea Jedi, desprinsă din filmul ştiinţifico-fantastic „Războiul stelelor”.
Comentariile sunt de prisos...
„Clerul” acestor mesianisme care, deşi sunt două, este unul, este alcătuit din oameni „de
succes” (sau care îl mimează foarte bine), de genul unor regizori, scenarişti, actori, sportivi,
cântăreţi, oameni de cultură, politicieni, chiar militari de carieră, oameni care sunt capabili să
identifice expectaţiile mesianice ale maselor largi şi să le hrănească, lăsând impresia că îşi asumă
misiuni eliberatoare.
III. MESIANISMUL TEOLOGIC-RELIGIOS
A. Mesianismul religiilor mondiale
Mai întâi de toate, în legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia eruditului
istoric al religiilor Mircea Eliade, care deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunem de un
cuvânt mai precis…”19 pentru a comunica acest univers conceptual. Însă, neavând alt termen,
momentan lucrăm cu noţiunile existente.
Revenind: forma „religioasă” de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia
unor gânditori de genul lui Buddha, Zoroastru, Confucius, Iisus, Mahomed etc., în operele lor, în
raportarea lor la conceptul de stat, cultură şi civilizaţie, precum şi în cler (imami, guru, călugări,
preoţi etc.).
Mesianismul teologic-religios poate fi descoperit foarte uşor în religiile mondiale:
budismul, hinduismul, zoroastrismul, taoismul, iudaismul, creştinismul şi islamismul şiit. Aceste
religii, care pot fi denumite generic mesianice, au o perspectivă oarecum unitară asupra lumii; ele
consideră că starea lumii este deznădăjduit de decăzută şi că eforturile omeneşti singulare nu pot
s-o salveze, astfel încât este necesară o intervenţie printr-un om (eventual de obârşie divină),
selectat special şi susţinut de Divinitate, un Răscumpărător şi un Mântuitor. Acest om, în budism
este denumit Maitreya, hinduismul îl denumeşte Kalki, zoroastrismul îl denumeşte Saoşyant,
taoismul îi spune Li Hong, islamismul şiit îl denumeşte Mahdi, iudaismul îl denumeşte Mesia, iar
creştinismul – Hristos.20 El va restaura lumea, o va face mai bună, mai dreaptă, mai pură, mai
frumoasă. Aşadar, nădejdea caldă, nutrită şi întreţinută de unii că, la un moment dat, cândva, într-
un viitor nedesluşit, pe Pământ se va instaura o epocă luminoasă, slăvită, de pace universală, de
prosperitate, de fericire, o „epocă de aur”, este o nădejde sau o expectaţie mesianică.
Printre cei care au nădejdi mesianice există unii care conştientizează faptul că Mesia nu
are sarcina de a salva lumea singur, făcând-o mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă şi mai pură, ci
le-a adresat şi oamenilor invitaţia de a participa la acest efort. Întrucât Mesia are un nimb de
sacralitate, El îi poate face mai buni, mai drepţi, mai frumoşi şi mai puri pe cei care-l urmează şi
care, pe măsura străduinţelor lor de a metamorfoza lumea, de a o sfinţi şi restaura, devin mai
buni, mai drepţi, mai frumoşi şi mai puri. Unii, puţini, îşi asumă această misiune şi, prin acţiunile
lor concrete, vor să urgenteze instaurarea epocii mesianice.
19
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.
20
Articolul de popularizare „Messianism”, din Wikipedia, the free encyclopedia.
13

14. B. Mesianismul iudaic al Tanaħ-ului
În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de Moşe21,
denumite Torah (Legea/ Instrucţiunea), din Nevi’im, cărţile Profeţilor şi din K(e)tuvim22 (celelalte
scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanaħ-ul, termen provenit din acronimele
evreieşti Torah, Nevi’im, Ketuvim. Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii
415 î.e.n. şi, printre alte învăţături, el conturează un personaj misterios, denumit Mesia. Pentru a
identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca, în cadrul Tanaħ-ului, să pornim de la câteva
consideraţii etimologice, să vedem contextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem
învăţăturile lor.
Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyaħ care provine din verbul maşaħ, al
cărui participiu este maşuaħ. În Tanaħ acest termen apare de 39 de ori şi, cu două excepţii (Isaia,
21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sau sacralizării, adică a punerii
deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre. Substantivul maşiyaħ (Strong H 4899),
însă, desemnează un „uns”, un om uns cu untdelemn23 (simbol al Duhului Sfânt, Ruaħ ha-Qodeş
din Isaia, 61:1), un om pus deoparte, sfinţit, consacrat pentru a sluji fie în calitate de profet 24, fie
ca Mare Preot25, fie ca rege26. În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un
singur om a două dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melħiţedeq fusese rege şi preot, Moise fusese
profet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodul
preoţesc (II Samuel, 6:14).
Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cu multiple
calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit de elevat, un Salvator,
probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşie regală? Pasaje de genul I
Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc, 32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un
rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipul acestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul
DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege „uns al DOMNULUI” (maşiyaħ YHWH) a fost Saul (I
Samuel, 24:6/7,10/11; 26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I
Samuel, 16:13, David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în II
Samuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expune faptul că
împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel și faptul că urmau să aibă un regat, o împărăţie
nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupra măreţei promisiuni făcute în II
Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe care YHWH îl făcuse cu David, acesta fiind
„alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii, 89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel
mai înălţat dintre regii Pământului (89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu
(89:26/27). Acesta este prototipul mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul
din perioada celui de-al doilea Templu.
21
Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Ħamişah ħumşe Torah (ebr.), Pentateuħ (gr.). Vezi Vocabularul de la
finalul lucrării.
22
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
23
În versiunea Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Tanaħ-ului făcută în Alexandria prin anii 250 î.e.n.
de către 70-72 de cărturari evrei pentru Ptolemeus Philadelphus, conceptul este redat prin ħristos, „unsul” (Strong G
5547).
24
Navi (ebr.). A se vedea Deuteronomul, 18:15; I Regi, 19:16; Isaia, 55:4.
25
Cohen Gadol (ebr.) A se vedea Leviticul, 4:5,16; Psalmii, 110:4.
26
Meleħ (ebr.). A se vedea I Samuel, 24:6,10; Psalmii, 2:6; Zaharia, 9:9.
14

15. C. Mesianismul iudaic contemporan
Teoretic, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să creadă că
Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Sfintele Scripturi
ale Tanaħ-ului (aşa-numitul „Vechi Testament”), dar nu s-au afiliat nici unei biserici de ne-evrei,
ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv
obiceiurile şi tradiţiile.27 Această mişcare a fost iniţiată în vremurile moderne, dar a devenit
vizibilă mai ales în perioada contemporană.
Acest mesianism iudaic contemporan a generat şi o teologie specifică, a cărei definiţie de
lucru, aşa cum este văzută de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al Messianic Jewish Theological
Institute, este următoarea28:
Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor lui
Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie, în lumina
alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt şi a
lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Mesia Yeşua.
Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită într-un
context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă cu întreaga
tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de experimentarea lumii şi de toate
sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii omeneşti.29
Viaţa de credinţă a acestor evrei este cea mai grea, şi asta din mai multe motive obiective.
În primul rând, un evreu mesianic trebuie să-şi pună întrebări identitare deosebit de
gingaşe: „Sunt eu un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa
dumnezeiască, sau sunt eu un credincios în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască,
credincios care s-a născut evreu?... Ce mă defineşte, apartenenţa mea la o etnie sau credinţa? Îl
adaug pe Yeşua la ebraismul meu, sau adaug ebraismul meu la Yeşua?... Şi cum să plasez într-un
sistem de relaţii corecte Sfintele Scripturi (inclusiv Noul Testament) cu moştenirea mea istorică,
culturală şi teologică (inclusiv Talmud-ul)?”30
Aceste întrebări au şi o prelungire dureroasă, provenită din experienţa şi gândirea
evreiască. De exemplu, există o maximă care spune Kol Yisrael arevim ze ba-ze, adică „Toţi
evreii sunt răspunzători unii pentru alţii”. Datorită implicaţiilor teologice majore, precum şi a
persecuţiilor pe care creştinii (sau, mai corect, „creştinii”) le-au săvârşit în istorie împotriva lor,
evreii consideră că un evreu care a început să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa
dumnezeiască şi-a renegat etnia şi moştenirea sa etnică, culturală, istorică, chiar a apostaziat. El
va fi ostracizat, „retezat” din iudaism şi se va întreba: „Cum trebuie să mă relaţionez la evrei, care
sunt acceptaţi dacă sunt ortodocşi, reformaţi, liberali, atei, comunişti, chiar budişti sau
homosexuali, dar îi resping pe cei care au ajuns să creadă în Yeşua? Mai sunt ei sunt co-etnicii
mei, confraţii mei?”
27
A se vedea, de pildă, http://www.mesianic.ro/cemo/index.php?menu_id=2&lang=ro
28
Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY
29
Millard J. Erickson ar fi spus, probabil, că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despre doctrine
şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modus vivendi, asupra
unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung. A se vedea lucrarea sa, Christian
Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth printing, 2006, p. 20-21.
30
În foarte rare cazuri, unei întrebări greşite i se poate da un răspuns corect, dar nu aici. Întrebarea nu este „Ce a fost
mai întâi, oul sau găina?”, adică nu este vorba despre anterioritate temporală şi devenire ontologică, pentru că în
sfatul Celui Preaînalt acestea erau simultan şi din veşnicii.
15

16. În al doilea rând, evreul mesianic trebuie să-şi pună şi alte întrebări legitime, care vizează
relaţii: „Întrucât am ajuns să fiu, simultan, atât evreu, cât şi un om care crede în mesianismul lui
Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, cum trebuie să mă relaţionez la creştini, care afirmă că au o
singură credinţă, cea în mesianismul lui Iisus şi în filiaţia Sa dumnezeiască, dar sunt fărâmiţaţi în
mii de grupări, adunări, confesiuni şi religii?... Avem o experienţă religioasă comună sau avem
două « religii » diferite?... Observ că, cu foarte puţine excepţii, bisericile creştine nu văd cu ochi
buni faptul că un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa
dumnezeiască continuă să facă brit milah (circumcizia), să respecte şabatele şi praznicele
evreieşti, să poarte talith şi kipah, să mănânce kaşer etc. Nemărturisit, bisericile creştine au
aşteptarea ca un evreu care crede în Yeşua să se deznaţionalizeze, să devină nu evreu
« mesianic », ci evreu creştin. Şi mai observ că, pe alocuri, bisericile creştine fac diferite tipuri de
presiuni asupra evreilor care cred în Yeşua.”
În al treilea rând, ca şi cum presiunile descrise mai sus nu ar fi fost îndeajuns,
comunităţile de credinţă ale evreilor mesianici care, de prin anii 1960, în SUA, au devenit tot mai
multe şi mai vizibile, au fost luate cu asalt de către hoarde de ne-evrei care proveneau din medii
foarte diverse, russeliste, adventiste, catolice, carismatice, sau chiar non-religioase, care aveau
motivaţii diferite, aşteptări diverse şi intenţii variate şi care au solicitat să devină membri.
Credem că nu mai este nevoie să spunem că aceşti ne-evrei care au decis să trăiască „mesianic”
nu şi-au părăsit bagajele culturale la intrarea în sinagoga mesianică şi, având o pondere de circa
90% dintre cei care se închină într-o asemenea sinagogă, ci au transformat-o într-o
„bisericagogă” şi au ajuns să se ciorovăiască în legătură cu kipah, talith, alimentaţie kaşer şi
circumcizie... Poţi lua o cioară, o poţi vopsi în culori stridente şi poţi pretinde că este papagal
exotic: ea va rămâne o cioară vopsită... La fel, poţi lua un român turmentat de iudaism, îi poţi
tufli o kippah pe cap, îi poţi arunca un talith pe umeri, el va rămâne tot român, şi încă unul care-şi
reneagă etnia dată lui de Dumnezeu... Probabil că privind asemenea manifestări, unii evrei
mesianici se simt asediaţi şi simt că asistă la transpunerea în viaţă a dictonului „Dacă nu-i poţi
învinge, uneşte-te cu ei!”...
Pe fondul tuturor acestor frământări, evreii mesianici au problematizat uneori prea puţin
matur spiritualiceşte şi au dat răspunsuri în consecinţă.
16

17. PARTEA A III-A
IUDAISM RABINIC, CREŞTINISM ŞI MESIANISM RESTAURATOR –
O SCHIŢĂ COMPARATIVĂ
Paginile următoare conturează un tip de mesianism unic, cel restaurator. Când spunem
„unic”, prin aceasta nu înţelegem că mesianismul pe care-l prezentăm ar fi superior calitativ,
conceptual şi sistemic, tuturor celorlalte „mesianisme” schiţate mai sus, dar nu este nici inferior.
Mesianismul restaurator este distinct de ele, adică diferit de ele, dar are şi trăsături comune cu
ele... şi nici nu ar fi putut fi altfel, deoarece emergenţa sa nu are loc într-un vid conceptual,
„religios”, politic, filosofic, artistic, cultural etc. Prin urmare, în cele ce urmează, prezentăm
mesianismul restaurator.
Mai întâi de toate, inserăm Proto-Evanghelia din Genesa, capitolul 3, când Dumnezeu,
vorbind cu şarpele (sau Şarpele) imediat după catastrofa Căderii în păcat, a rostit următoarele
cuvinte în auzul perechii primordiale:
Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu
îi vei zdrobi călcâiul.31
Genesa, 3:15.
Această Proto-Evanghelie trebuie citită în contextul său, din care face parte şi versetul 20:
„Adam a numit-o Eva pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii”, or Eva, Ħavah,
înseamnă „viaţă”. Sacrul despre care amintea ilustrul savant Mircea Eliade nu este doar un stadiu
în istoria conştiinţei, ci este un element în structura sa, înzidit de Creator, după cum am precizat
la început, dar arhetipul Mesia cu tot ceea ce însumează el, sentimentul nevoii de un Mesia,
intuiţia că El există, convingerea că El va veni şi va aduce eliberare, nu a existat în om de la
apariţia acestuia şi nici nu este o născocire provenită din trebuinţele umane care aveau nevoie de
un Mântuitor, un Răscumpărător, şi şi-au plăsmuit unul să le fie de alinare sufletească, ci a apărut
imediat după rostirea dumnezeiască de mai sus şi dăinuie, conştient sau nu, în ADN-ul spiritual al
fiecărui om şi încă din acele vremuri.
Această afirmaţie categorică are un corolar cu două faţete: Sfintele Scripturi (vom vedea
mai jos ce înţelegem prin această sintagmă) şi arhetipul Mesia au, ambele, caracter obiectiv.
Sfintele Scripturi sunt revelate în chip dumnezeiesc (după cum vom demonstra în lucrare), iar
nevoia de Mesia există, identificată sau nu, în toţi oamenii care suspină din cauza greutăţilor
vieţii actuale şi-şi închipuie că ceva mai bun va să vie.
Dar această ultimă propoziţie mai trebuie prelungită cu o afirmaţie categorică: având
înzidite în ei sacrul şi intuiţia mesianică, după cum scriam la început, oamenii le-au topit
împreună, le-au modelat şi şi-au făurit sisteme de închinare, culte, religii, ideologii politice,
sisteme filosofice în care se identifică clar sacrul, sau chiar reminiscenţe ale promisiunii originale
cu privire la mântuire, dar o teologhisire corectă şi coerentă despre Mesia se poate face numai pe
baza adevărurilor revelate ale Bibliei. Aşadar, religiile politice marxist-leniniste şi naţional-
socialiste, intuiţiile mesianice ale budismului, hinduismului, zoroastrismului, taoismului, şi
31
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3
17

18. islamismului şiit sunt eronate, acestea nefiind fundamentate pe adevărul revelat al Sfintelor
Scripturi.
În ceea ce priveşte mesianismul iudaic al Tanaħ-ului, lucrurile stau diferit: Tanaħ-ul pare
să vorbească uneori despre Mesia ca fiind om, iar alteori ca fiind YHWH Însuşi. Tanaħ-ul este,
într-adevăr, revelat de YHWH, dar nu este revelaţia completă; modul în care identitatea şi
lucrarea lui YHWH se suprapun cu cele ale lui Mesia, precum şi pasajele în care identitatea şi
lucrarea lui YHWH pur şi simplu coincid cu cele ale lui Mesia, aducând la lumină identitatea
dumnezeiască clară a lui Mesia, sunt găsite în corpus-ul de scrieri denumit „Noul Testament”
sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt32 ha-
Ħadaşah33].
Acest corpus suplimentar de 27 de cărţi redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n.,
inclusiv „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui
Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”). Corpus-
ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanaħ-ului nu pentru că
ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care unul
important, de factură teologică, este cel al împlinirii în Yeşua a zeci de profeţii mesianice
consemnate în Tanaħ.34
Făcând această afirmaţie, am ajuns la momentul în care trebuie să vedem care sunt
relaţiile dintre mesianismul restaurator pe care-l declarăm şi mesianismul iudaic contemporan.
După cum am văzut, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să
creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Tanaħ-
ului, dar nu s-au afiliat nici unei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de
identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile. Convingerea
noastră fermă vizavi de aceştia este aceea că ei trebuie susţinuţi în rugăciuni în dificila misiune
care le-a fost încredinţată, trebuie încurajaţi în vederea decelării interogaţiilor semnificative şi
asistaţi în elaborarea răspunsurilor conforme Sfintelor Scripturi.
În acelaşi timp, unele comunităţi de evrei mesianici au ales să includă în liturghia lor
elemente (rugăciuni, de pildă) provenite din cultul de la Templu, sau să aprindă candelele vineri
seara, la intrarea în şabat, să gătească anumite mâncăruri cu anumite ocazii specifice, şi să cânte
melodii specifice acestor prilejuri. Ei adaugă, aşadar (sau, mai rău, inventează) obiceiuri culturale
(dansuri „davidice”35) sau amestecă în teologia lor rostiri cabalistice împreună cu cele scripturale.
Relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuie ele întrupate prin trăirea zilnică sunt un
subiect extrem de spinos, întrucât vizează interferenţele dintre mandatul preoţesc şi cel cultural al
32
Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.
33
Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea sa, se
referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care pot fi incluşi,
„altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliaħim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea acestui Legământ. În
literatura şi discuţiile teologice Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah/ Legământul Înnoit/ He Kaine Diatheke/ Noul Testament se
referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar de cele mai multe ori vizează numai cele
27 de cărţi care alcătuie Noul Testament: Evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor,
împreună cu Epistolele apostolilor şi cu Apocalipsa. Aici ne referim la aceste cărţi, nu la Legământul soteriologic.
34
Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul e ascuns,
Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”
35
Sfintele Scripturi scriu fără echivoc că regele-psalmist a dansat (II Sam. 6:14). Dar oare arăta dansul său spontan
aşa cum se dansează astăzi în comunităţile iudaice mesianice, unde femeile dansează cu bărbaţii într-un soi de horă?
Dansul este o formă de bucurie îngăduită chiar şi la evreii ultra-ortodocşi (ħaredim), dar există cel puţin buna-
cuviinţă a segregării de gender, adică bărbaţii dansează cu bărbaţii, iar femeile, separate de bărbaţi printr-o cortină,
dansează numai cu femeile.
18

19. credincioşilor, dar, cu siguranţă, dacă nu se examinează atent aceste relaţii şi nu se veghează
asupra purităţii doctrinare, ci se îngăduie importuri culturale necuvenite, se va ajunge la
conştientizarea îndureratei rostiri apostolice: dospeala, chiar puţină, face ca toată plămada să
dospească36, cu toate relele, impurităţile şi strâmbăciunile aduse de acest amestec.
Spuneam că, intr-adevăr, relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuie ele
întrupate sunt un subiect extrem de spinos; ca atare, se ridică întrebarea: cum trebuie procedat?
Există vreun filtru, vreun criteriu de selecţie?
Ajungând înaintea unei asemenea întrebări, Martin Luther a spus. „Tot ceea ce Scriptura
nu interzice, înseamnă că îngăduie”. Răspunsul lui Jean Calvin a fost exact invers, fiind normativ
pentru mulţi reformaţi care-şi iau credinţa în serios: „Tot ceea ce Scriptura nu prevede, înseamnă
că interzice”. Iar H. Richard Niebuhr a prezentat relaţiile care se pot stabili între Hristos şi
cultură: „Hristos împotriva culturii”, „Hristosul culturii”, „Hristos superior culturii”, „Paradoxul
Hristos şi cultură” şi, finalmente, a recomandat viziunea „Hristos, transformatorul culturii”. Cum
vede autorul acestei lucrări răspunsul?
Pentru a da acest răspuns, trebuie să prezentăm convingerile noastre doctrinare:
mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern (în
variatele sale forme) şi creştinismul (fie el tradiţional, evanghelic, protestant sau neo-protestant)
dar, din câte vom vedea, are o individualitate proprie şi distinctă şi nu se confundă cu acestea.
Lecturarea schiţei doctrinelor mesianismului restaurator, prezentate aşa cum o face teologia
sistematică, va facilita receptarea ulterioară a convingerilor noastre privitoare la relaţiile dintre
Sfintele Scripturi, credinţa trăită cotidian şi cultură.
I. DESPRE SFINTELE SCRIPTURI (BIBLIOLOGIE)
Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanaħ-ului, adică Legea,
Profeţii şi Scrierile (Torah, Nevi’im, Ketuvim).
Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el mai adaugă
unul: „Noul Testament”.
Mesianismul restaurator afirmă că Tanaħ-ul este format din cărţile Legii, ale Profeţilor şi
Scrierilor (Hagiografele), împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şi nu cu un „Vechi
Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau jertfiţi în vederea validării
sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianicii acceptă încă unul, format din cărţile
Legământului Înnoit; în seara anterioară arestării Sale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul,
deci nu avem un Nou Testament, ci a înnoit Legământul din Ieremia, 31:31-34.
II. DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE)
Pornind de la afirmaţia din Deuteronomul, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH, Dumnezeul
nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismul rabinic (ortodox)
susţine monoteismul strict.37
36
Epistola către galateni, 5:9.
37
Credincioşii care se închină în acord cu această convingere nu sunt numai monoteişti, ci chiar monolatri.
19

20. Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în Vechiul
Testament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel,
creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian.
Mesianismul restaurator este monoteist trinitarian, iar în plan doxologic închinarea se
aduce Tatălui, în Numele lui Yeşua Mesia, prin Duhul Sfânt.
III. DESPRE IISUS/YEŞUA (CRISTOLOGIE SAU MESIANOLOGIE)
Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua, aşa cum
se numea, ci Yeşu’, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse, înseamnă: „Fie ca
Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, unii credincioşi mozaici cred
că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreii religioşi nu concep că Dumnezeu
S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveni om.
„Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiul lui
Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi este anathema!”,
mai adaugă unii, dar mai degrabă în șoaptă. (De ce să deranjeze procesul de ecumenizare numai
din cauza acestui adevăr?...)
Mesianismul restaurator declară categoric că Yeşua este Mesia cel prevestit de profeţii
DOMNULUI din Tanaħ (este doctrina centrală a sistemului nostru teologic), El este Fiul
înomenit al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de aceeaşi esenţă cu
Tatăl şi co-etern cu El.
IV. DESPRE DUHUL SFÂNT (PNEUMATOLOGIE)
Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are o
personalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei mai
problematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse de
procesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl.
Mesianismul restaurator crede, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într-adevăr
Dumnezeu, purcezând numai de la Tatăl şi distinct de El, fără a fi esenţialmente diferit de Acesta.
V. HAMARTIOLOGIA SAU DOCTRINA PĂCATULUI
Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şi una rea
(yeţer ha-ra) şi principalul este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. În definitiv, Creatorul a
făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de a stăpâni peste păcat a fost rostită de
El şi după ce Adam căzuse în păcat, nu (Genesa, 4:7)?...Deci evreii nu se consideră păcătoşi din
naştere, ci accentuează Imago Dei în fiinţele umane.
Creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul restaurator sesizează
efectele distrugătoare pe care o asemenea convingere o poate avea asupra soteriologiei şi a
escatologiei şi afirmă că de la Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri, omul s-a născut virusat
de păcat în toate componentele fiinţei sale.
20

21. VI. DESPRE MÂNTUIRE (SOTERIOLOGIE)
Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omul este
păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezenta puţin mai
detaliat.
Mulţi evrei astăzi sunt non-religioşi şi ei interpretează mântuirea uitându-se la Biblie
(exemplul clasic: cartea Exodul), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din cel istoric şi
corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuire naţională, o
izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar această libertate nu e
personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurarea unei legături personale.
Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic, ci
rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuie ispăşit. Ei
cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarea lor, prin
mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune, milostive, şi
resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moară ca ispăşire, ca
sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora.
În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct la
Dumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu.
Bref, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilor sale,
care trebuie exercitate.
Pe de-altă parte, creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul
restaurator sunt convinşi că, o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el are nevoie de o
mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-o însuşească cumva,
altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe care creştinismul evanghelic şi
(neo-)protestant o face în comun cu mesianismul restaurator este următoarea: „omul este păcătos
şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele este imperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui,
oferită numai pe baza harului divin, şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa
ispăşitoare a lui Iisus/ Yeşua.
Când Îl primeşti pe Iisus/ Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şi
Mântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoiește şi o natură nouă,
dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea lui Dumnezeu.”
Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spune că
pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, care regenerează omul
şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat.
Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi cred că rugăciunile lor
nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor, Yeşua/Iisus.
Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică unii creştini
care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai este valabilă, deci
pot trăi cam cum vor, ca antinomieni.
Mesianismul restaurator, atent la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanaħ, spune:
„Evanghelia spune că mântuirea nu e PRIN fapte, dar nu-i FĂRĂ fapte”, şi apelează la Epistola
lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică...
21

22. VII. DESPRE LUCRURILE VIITOARE (ESCHATOLOGIE)
Eschatologia rabinică modernă nu este foarte precisă în această privinţă, dar unii speră
într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prin eforturi umane
colective, conjugate.
Aşteptarea creştinilor evanghelici şi (neo-)protestanţi este, în general, aceea ca Hristos să-
i „răpească”, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, sau pe vreo stea, planetă
sau măcar asteroid, după Necazul cel mare şi Mileniul cărţii Apocalipsa (pe care, dacă nu este
metaforic, oricum nu prea ştiu unde să-l plaseze).
Fără a dogmatiza, Mesianismul restaurator susţine revenirea lui Yeşua Mesia pe Muntele
Măslinilor, şi împărăţirea Sa din Yeruşalayim-ul pământesc, peste care se va pogorî cel ceresc.
Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiile mesianice neîmplinite încă.
VIII. ISRAELOLOGIA
Punctul final de dezacord dintre mozaism, mesianismul restaurator şi creştinism este
israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are mai multe faţete, dar aici ne
oprim doar la câteva.
În imensa lor majoritate, evreii, fără a fi atei, sunt non-religioşi, dar asta nu-i împiedică să
fie foarte buni familişti şi un popor care luptă pentru a-şi păstra identitatea etnică. Ca atare,
israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşua este Mesia, israelologie
deformată şi din cauza persecuţiilor la care i-au supus timp de veacuri „creştinii”, este
esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca Mesia, nu mai este considerat
evreu, ci este considerat „retezat” din iudaism, din familie şi mort.
În aceeaşi gamă de atitudini şi sentimente, direct sau indirect, mulţi creştini au fost
învăţaţi să creadă o retorică păguboasă şi degenerantă, care spune că Dumnezeu nu mai are inclus
în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit pe Domnul Hristos. De acum
noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.”
Pe de o parte, mesianismul restaurator nu acceptă această retorică dez-naţionalizatoare
pseudo-creştină, ci o consideră o erezie înlocuitoare, „replacement theology”. Mesianicii ne-evrei
ştiu faptul că, spiritualiceşte, sunt doar „altoiţi” în măslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care
izgonesc din cuib ouăle adevăraţilor părinţi-păsări...
Pe de altă parte, raportarea noastră vizavi de evrei, fie ei non-religioşi, fie adepţi ai
teologiilor rabinice sau mesianice, este următoarea: îi iubim pe evrei, dar nu se simţim că am
avea chemarea de a se închina împreună cu ei cu regularitate, din mai multe motive, dintre care
aici îl menţionăm numai pe cel care ţine de identitatea etnică şi cultura edificată de aceştia: noi
credem în valoarea atribuită de Dumnezeu fiecărui grup etnic existent; fiecare dintre aceste
grupuri are propria sa moştenire culturală, mai apropiată de Sfintele Scripturi sau mai îndepărtată,
dar egală pe plan etnologic. Nu considerăm că evreii ar fi superiori ne-evreilor: când citim
Epistola către romani, 1:16, înţelegem că versetul vorbeşte despre anterioritatea chemării
adresate evreilor din punct de vedere temporal, dar nu că ei ar fi mai buni sau mai morali decât
ne-evreii sau superiori ontologic. Mântuirea, atât a evreilor, cât şi a ne-evreilor se săvârşeşte în
acelaşi fel: harul lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă, păcătoşilor din fire, şi ne-a dat ca pe un
lucru cu titlu gratuit, un cadou, patimile şi jertfa ispăşitoare şi obiectivă a lui Mesia în locul
nostru şi pentru păcatele noastre, ne-a împărtăşit şi crezarea acestui lucru şi ne şi ţine credincioşi
Lui până la moarte.
22

23. Adevăratul mesianism nu este unul cultural, el nu constă în purtarea talitului sau a kippei,
nu constă în dansurile davidice, nici în aprinderea candelelor de şabat, în consumarea ħalot-
urilor, a sofganiot-urilor etc. Ele sunt elemente care aparţin pur şi simplu moştenirii culturale şi
identităţii etnice evreieşti, dar nu numai că nu au valoare biblică per se, ci prezintă pericolul de a-
i călăuzi pe ne-evreii care le practică spre idolatrizarea acestei moşteniri culturale şi identităţi
etnice. Şi teama autorului acestei lucrări este că în teologia şi practicile multor comunităţi de
credinţă mesianică, chemarea este mai mult spre o anumită cultură şi civilizaţie, iar ne-evreii sunt
seduşi de aceste ele până acolo încât, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeul cel viu, se uită la aceste
elemente şi ajung să strige „Israele! iată dumnezeul tău...” (Exodul, 32:4). Vorbind pe plan
cultural, dansurile davidice au tot atâta valoare cât are „Căluşarul” românesc sau „Csàrdàs”-ul
unguresc, iar sofganiot-urile de Ħanukah nu sfinţesc mai mult decât sarmalele, fie ele şi preparate
fără carne de porc.
Adevăratul mesianism, aşadar, nu constă în alăturarea la o comunitate de credinţă
mesianică evreiască, unde 10% sunt evrei iar ceilalţi 90% simulează evreitatea sau se chinuie să-
şi descopere rădăcini evreieşti, ci începe atunci când înţelegi Persoana, viaţa, cuvintele şi
acţiunile lui Mesia nu numai în cadrul timpurilor Sale şi a culturii evreieşti şi greco-latine, ci şi în
afara vremurilor Lui şi a respectivelor contexte culturale. Şi dacă un om înţelege toate acestea şi
că Mesia a venit să facă pace între creatura răzvrătită şi Creatorul său şi să restaureze toate
lucrurile la starea lor primară – şi chiar la o stare superioară, atunci corolarul ar fi că el va începe
să trăiască această înţelegere, s-o practice în viaţa sa. Înţelegând şi practicând adevărurile biblice,
făcând tot ce se poate pentru a restaura lumea din jurul său, omul aduce pe scenă vremurile
mesianice şi pe Mesia Însuşi:
11
Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o
purtare sfântă şi evlavioasă,
12
aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile
cereşti se vor topi de căldura focului?
A doua epistolă a lui Petru, 3:11,12.38
Convingerea noastră este că acesta este adevăratul mesianism, şi în acest fel, se ajunge
mesianic, sfinţindu-ţi fiinţa, sfinţind locul, punând umărul la restaurarea lumii decăzute a lui
Dumnezeu.
Din câte s-a văzut mai sus, mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca
şi iudaismul rabinic modern şi creştinismul, dar are o individualitate proprie şi distinctă.
38
Sublinierea noastră.
23

24. PARTEA A IV-A
RESTAURAREA – O NOŢIUNE UITATĂ?
În acest punct ar trebui, probabil, să clarificăm semnificaţia termenului „restaurare” şi să
vedem bogăţia sa, nu atât cea a sensurilor sale, ci a posibilităţilor de a-l aplica în viaţă.
După dicţionarul Webster, cunoscut ca fiind un dicţionar foarte amplu, definiţia
interesantă pentru noi a verbului „a restaura” este „A întoarce sau readuce dintr-o stare de ruină,
decădere, vătămare, boală, mutilare sau vreo stare asemănătoare, la condiţia sau poziţia sa
originală sau folosibilă şi funcţională; a înlocui o parte sau piesă sau a împreuna ceea ce este rupt,
spart, sfâşiat; a readuce la viaţă; a obţine sau a da viaţă nouă sau energie nouă”39.
Dar ce înseamnă „mesianism restaurator”? Ce restaurează această formă de mesianism?...
…Distinse cititor, o dată ce ai ajuns aici cu lectura, o primă certitudine pe care o avem
este că această lucrare ţi-a suscitat interesul. O a doua certitudine este aceea că ai înţelepciunea
dată de Sus, puterea şi resursele pentru a continua singur drumeţia care duce la identificarea şi
clarificarea sintagmei „mesianism restaurator”. Mai jos, autorul acestor pagini îţi oferă doar
câteva repere pe hartă a drumului, invitându-te cu toată căldura să studiezi pe baza Sfintelor
Scripturi următoarele teme:
I. Elohim – Dumnezeul Creator.
II. Creatorul şi Creaţia Sa:
A. Creaţia vizibilă;
B. Creaţia invizibilă.
III. Creatorul şi Providenţa Sa.
IV. Scopurile creaţiei active.
V. Distrugerea creaţiei pasive:
A. Păcatul antecedent al lui Satan şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive;
B. Păcatul original al lui Adam şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive.
VI. Interludiu: criza mondială actuală.
VII. YHWH – Dumnezeul Restaurator.
VIII. Mesia: Restauratorul creaţiei pasive distruse:
A. Profeţiile mesianice şi împlinirile lor:
1. Înomenirea40 şi naşterea lui Mesia;
2. Slujba lui Mesia;
3. Patimile şi crucificarea lui Mesia;
4. Moartea înlocuitoare şi ispăşitoare a lui Mesia;
5. Învierea slăvită a lui Mesia;
6. Înălţarea lui Mesia.
IX. Duhul Sfânt: Ipostasul Său şi funcţiile Sale.
39
http://www.websters-online-dictionary.org/definitions/restore
40
Adică, miracolul prin care Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, a devenit om, om adevărat. A se vedea
Evanghelia după Ioan, 1:14, Epistola către evrei, 2:14,17 etc. Totuşi, Biblia declară categoric faptul că, în pofida
înomenirii Sale, Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a asumat şi o natură păcătoasă. A se vedea Epistola către romani, 8:3,
Epistola către evrei, 4:15.
24

25. X. Ce anume restaurează Mesia şi cum face El aceasta?
A. Timpul.
B. Creaţia pasivă:
1. Creaţia inanimată;
2. Creaţia animată.
C. Fiinţa umană: individul:
1. Spiritul fiinţei umane;
2. Sufletul fiinţei umane;
3. Trupul fiinţei umane;
4. Masculinitatea bărbatului;
5. Feminitatea femeii;
6. Mijloacele de trai ale fiinţei umane.
D. Fiinţa umană: mediul său înconjurător şi comunitatea:
1. Fiinţa umană şi restaurarea limbajului: noul mijloc de comunicare;
2. Fiinţa umană şi cultura şi etnicitatea restaurate;
3. Fiinţa umană şi restaurarea comunităţii de credinţă, închinare şi trăire biblică;
4. Fiinţa umană şi restaurarea guvernului:
a. Regatul lui Mesia;
b. Constituţia Regatului Mesianic;
c. Legislaţiile Regatului Mesianic.
E. Sionismul autentic: întoarcerea spirituală a poporului evreu la Mesia şi întoarcerea
sa fizică în Ereţ Yisrael.
XI. Restauratorul mesianic:
A. Cine este restaurator mesianic?
B. Care sunt funcţiile unui restaurator mesianic?
XII. Păşirea în eternitate.
Să continuăm să înaintăm spre expunerea Mesianismului restaurator şi a teologiei sale
sistematice, însă nu înainte de a face o schiţă a modului în care au apărut şi s-au dezvoltat
Mărturisirile de credinţă.
25

26. SECŢIUNEA A II-A
CONSIDERAŢII DESPRE
APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PRIMELOR
MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ
PARTEA I: PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢII
PRECUVÂNTARE
Înainte de a expune teologia sistematică a Mesianismului restaurator, este utilă o schiţare
a modului în care au apărut şi s-au dezvoltat Mărturisirile de credinţă. Nu voi analiza
Mărturisirile semnificative elaborate mai târziu de secolul al V-lea e.n., ci voi prezenta doar
apariţia unor afirmaţii minimale de credinţă, apoi dezvoltarea lor în catehisme şi Crezuri. Pe harta
disciplinelor teologice despre care vorbeam mai sus, această secţiune a lucrării ţine de teologia
istorică, dar se întreţese şi cu teologia dogmatică (sistematică) şi simbolică.
Mulţumiri
Mulţumiri fratelui Gabriel Roman, cu care am interacţionat şi din discuţiile cu care a rodit
această lucrare. Astăzi, cu certitudine, nu am mai şti nici unul care a fost aportul fiecăruia dintre
noi la elaborarea ei.
26

27. Capitolul I
PROLEGOMENE ŞI INTEROGAŢII
Mai întâi, voi formula câteva întrebări, aşa cum probabil le-ar fi ridicat Socrate, Maieutul:
a. Ce este o Mărturisire de credinţă?
b. Cum au apărut Mărturisirile de credinţă?
c. Care este definiţia Mărturisirii de credinţă şi de ce ar fi ea necesară?
d. Care trebuie să fie locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă în cadrul unei Qehilah,
adică al unei comunităţi de credinţă mesianică, sau în cadrul unei Ekklesia, adică al
unei adunări creştine?
Pentru a putea răspunde acestor interogaţii, aparent simple, voi folosi, în general, metoda
rabinică kal ve-homer, „uşor şi greu”: utilizând această metodă, se trece de la parte la întreg, de la
uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, se fac inferenţe, se analizează
nexuri cauzale (legături „cauză-efect”), se examinează faptele în ordine cronologică.
Răspunsul la prima întrebare, „Ce este o Mărturisire de credinţă?” poate fi dat numai după
aducerea în discuţie a raportului de subordonare-supraordonare dintre o Mărturisire de credinţă şi
educaţia religioasă în genere, fie ea iudaică, mesianică sau creştină.
Pentru aceasta voi defini educaţia în genere, apoi voi survola cadrul istoric al apariţiei şi
dezvoltării Mărturisirii de credinţă, examinând educaţia şi învăţătura vetero-testamentară
(mozaică, post-mozaică, exilică, post-exilică), ulterior cea neo-testamentară şi cea din istoria
Bisericii.
27

28. Capitolul al II-lea
LOCUL AFIRMAŢIILOR MINIMALE DE CREDINŢĂ
ÎN CADRUL EDUCAŢIEI RELIGIOASE
I. Definiţia educaţiei
De la începuturile existenţei sale, omul a învăţat, a experimentat, a tras concluzii şi a vrut
să le transmită mai departe. Unul dintre modurile de predare a fost cel al exemplului personal.
Altul a fost cel dramatizat: preoţia, jertfele, Cortul întâlnirii sau Templul, praznicele, mâncărurile
şi spălările, circumcizia din Tanaħ41 sunt nu numai tipuri care arătau spre antetipuri, ci în esenţa
lor sunt şi lecţii obiectuale, teatralizate. Alt mod de predare a fost cel al instituţiei didactice, care
a îmbrăcat forme diferite, în funcţie de civilizaţie, context, perioadă istorică, abordare
pedagogică. Astfel, predarea se va fi făcut în şcoală, Lyceum, Akademia, sinagogă, yeşivah, sau
prin dialectică şi/sau plimbări peripatetice42. Cu toate acestea, apelând la celebra teorie
maioresciană a formelor şi fondului, ceea ce este recurent în toate aceste forme este fondul
comun: educaţia, fie ea orală sau scrisă.
Dar definirea educaţiei este o întreprindere complexă. Henri Pieron spune cu umor că
„educaţia este unul dintre acele cuvinte al căror sens lumea crede că-l cunoaşte bine, cu condiţia
să nu fie nevoită să-l definească.”43 Totuşi, pedagogul C. Stan spune că educaţia ar fi „evoluţie
dirijată” sau, mai pe larg, este atât “o scoatere din natură” cât şi „creştere, actualizare a unor
potenţialităţi existente doar în stare latentă”.44 (Recunoaştem aici influenţa aristotelică.)
După J. Dewey, educaţia ar fi „acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se
adaugă la înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei
care urmează.”45
Şi, în sfârşit, din punctul de vedere al unuia dintre cei mai mari teologi şi predicatori ai
tuturor timpurilor, Ioan Hrisostom, „a educa înseamnă…a-l creşte pe copil moral şi în evlavie, a-i
modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos. Educaţia este asemenea unei arte, însă artă
mai mare decât educaţia nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici,
arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare.”46
Faimosul teolog şi predicator aduce în discuţie educaţia religioasă. Consider binevenită
enumerarea unor forme de educare religioasă, menţionate de Vasile Gordon: „exemplul,
instrucţia religioasă, activităţile educative, rugăciunea individuală, cântecele religioase,
ceremonialul religios, predica şi conferinţa cu subiect religios, literatura şi arta cu subiecte
religioase”.47
Şi, rămânând în minte şi inimă cu gândul superb rostit de Ioan Hrisostom, vom aborda
educaţia în lumina terminologiei sale utilizate în Vechiul Testament.
41
Tanaħ: acronim pentru Torah, Nevi’im şi Ketuvim, adică Legea, Profeţii şi Scrierile, cărţile sfinte ale evreilor, care
alcătuiesc ceea ce creştinii denumesc impropriu Vechiul Testament.
42
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, edit. Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. V. Drăgan,
p. 42.
43
H. Pieron, apud Cristian Stan, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2001, p. 79.
44
Ibid., p. 82.
45
Ibid., p. 81.
46
Ibid., p. 80.
47
Pr. conf. dr. Vasile Gordon, Biserica şi şcoala, edit. Christiana, Bucureşti, 2003, nota p. 162.
28

29. II. Apariţia şi istoria afirmaţiilor minimale de credinţă
A. Ocurenţe şi tipare vetero-testamentare
Articolul „Education” din Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary aduce în discuţie
ceea ce ne interesează pe noi din concepţia vetero-testamentară despre educaţie: „Pentru israeliţi,
ţelul educaţiei era pregătirea poporului pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a trăi paşnic
unii cu alţii.”48
Iată o primă aluzie la educaţia evlavioasă, care apare în Genesa, 18:19.
Căci Eu îl cunosc (pe Avraham, n.ns.) şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el
să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă
de Avraam ce i-a făgăduit...49.
O confirmare a adevărului acestui verset apare cu ocazia dramaticei ieşiri a Israeliţilor din
robia Egiptului. Exodul 12 nu arată doar Pesaħ-ul, Praznicul Paştelor, prima sărbătoare din anul
liturgic, ci şi faptul că copiii erau îndemnaţi să întrebe „Ce înseamnă acestea?”50. În timp, în
iudaism s-au mai adăugat trei întrebări, concretizându-se în Arba cuşiot, „Cele patru întrebări”
care trebuie puse şi declanşează din partea capului familiei relatarea evenimentului istoric, social
şi naţional al Izbăvirii din Egipt, redat în Exodul, 12:27 şi îndeosebi în Deuteronomul, 26:5-9:
5
Apoi să iei iarăşi cuvântul, şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău:
„Tatăl meu era un Arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi, şi s-a aşezat
acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr.
6
Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit, şi ne-au supus la grea robie.
7
Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul, şi a văzut
asuprirea, chinurile şi necazurile noastre.
8
Şi Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne
şi minuni.
9
El ne-a adus în locul acesta, şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.”
Apoi, în timpul exodului, Dumnezeu a luat gloata care ieşise din Egipt şi, în decurs de
câteva luni, a transformat-o într-o naţiune cu o constituţie şi o legislaţie definită clar, act care, cel
puţin din punctele de vedere istoric şi social, a fost un miracol! Printre alte porunci, Dumnezeu
le-a trasat şi obligaţia de a-L cunoaşte şi de a-L face cunoscut, de a învăţa şi de a asculta de
Torah, Legea Sa; în Deuteronomul, 6:6-7, unde apare o parte din marele Şema ebraic, esenţa
credinţei mozaice, se spune explicit:
Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor
tăi şi să vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când
te vei scula.
Deuteronomul, 6:6-7.
48
„Education”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (ed. gen.), Thomas Nelson Publishers,
USA, 1995, pp. 378-379.
49
Sublinierea noastră.
50
Exodul, 12:26. În iudaism există un set de patru întrebări (arba cuşiot) pe care copiii sunt învăţaţi să le pună de
Pesaħ, prima fiind Ma niştana.
29

30. Observ aici nu numai obligaţia trasată individului de a-şi apropria învăţăturile
dumnezeieşti, ci şi de a le preda mai departe, în cadrul familiei. „Părintele trebuia să utilizeze
diferitele activităţi obişnuite ale vieţii ca mijloace de a-şi învăţa copii despre Dumnezeu.”51 Acest
lucru se făcea pentru că din copii trebuia să se facă „inele solide ale lanţului neîntrerupt care să
transmită, neştirbit, patrimoniul religios din generaţie în generaţie… Datoria ineluctabilă nu era
alta decât a inocula copiilor iniţierea în cunoaşterea Torei.”52
Nu numai activităţile cotidiene erau prilejuri în care copiii puteau primi învăţături sfinte,
ci şi ocaziile date de sărbători: „Întrepătrunderea religiei cu viaţa agricolă era evidentă la toate
sărbătorile… Sărbătorile prezentau de asemenea istoria religioasă… Aşadar, încă din vremurile
cele mai vechi, viaţa de toate zilele, crezul şi practicile religioase erau inseparabile”, spune D. F.
Payne de la London Bible College.53 (Sesizăm, în treacăt, faptul că între sfera sacrului şi cea a
profanului nu se opera dihotomia carteziană modernă).
Copiii învaţă multe datorită cuvintelor, dar şi mai multe datorită acţiunilor pe care le văd
şi le practică la rândul lor. Această practică se numeşte imitaţie şi este, după cum spune Pavel
Mureşan, „un proces psihosocial şi o formă a învăţării sociale”…”în cadrul unui raport care se
stabileşte între un OBSERVATOR (O) şi un MODEL (M).”54
Însă aici subliniez faptul că în iudaism, atât cel mozaic cât şi cel rabinic, nu există numai
o pedagogie, o activitate prin care sunt educaţi numai copiii, ci şi o andragogie, educarea
adulţilor. (E drept că aceasta era uneori doar un deziderat.55) Fundamentul acestei afirmaţii se
vede limpede din următoarele versete:
...Să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise.
Leviticul, 10:11.
…Ei învaţă pe Iacov poruncile Tale, Şi pe Israel legea Ta…
Deuteronomul, 33:10b.
Veţi şti atunci că Eu v-am dat porunca aceasta, pentru ca legământul Meu cu Levi să rămână în
picioare, zice Domnul oştirilor.
Legământul Meu cu el era un legământ de viaţă şi de pace. I l-am dat ca să se teamă de Mine; şi el
s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu.
Legea adevărului era în gura lui, şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în
pace şi în neprihănire, şi pe mulţi i-a abătut de la rău.
Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el
este un sol al Domnului oştirilor.
Maleahi, 2:4-7.
În altă ordine de idei, iudaismul timpuriu a dezvoltat un crez fundamental al său; el era
compus din Şema (Deuteronomul, 6:4-9), din Ve-haia im şamoa (Deuteronomul, 11:13-21) şi din
Ţiţit (Numeri, 15:37-41).
51
„Education in Bible Times”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Publishers,
Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 397-398.
52
Andre Cohen, Talmudul, edit. Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman, pp. 253-254.
53
„Educaţia”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John
Tipei, pp. 368-369.
54
Pavel Mureşan, Ce este imitaţia?, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 7.
55
Cartea a doua a Cronicilor, 15:3: „Multă vreme Israel a fost fără Dumnezeul cel adevărat, fără preot care să înveţe
pe oameni, şi fără lege.”
30

31. Şema recunoaştea suveranitatea lui Dumnezeu asupra poporului Yisrael:
4
Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.
5
Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.
6
Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.
7
Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în
călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.
8
Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi.
9
Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.
Deuteronomul, 6:4-9.
Ve-haia im şamoa reia ideile primului paragraf şi adaugă recompensele şi pedepsele
divine:
13
Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul,
Dumnezeul vostru, şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru,
14
El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul,
mustul şi untdelemnul;
15
de asemenea va da iarbă în câmpiile tale pentru vite, şi vei mânca şi te vei sătura.
16
Vedeţi să nu vi se amăgească inima, şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi
înaintea lor.
17
Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile, şi n-ar mai fi
ploaie; pământul nu şi-ar mai da roadele, şi aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă
Domnul.
18
Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de
aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri.
19
Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în
călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.
20
Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale.
21
Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că
le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.
Deuteronomul, 11:13-21.
Ţiţit prescrie confecţionarea şi portul de franjuri la cele patru colţuri ale talit-ului:
37
Domnul a zis lui Moise:
38
„Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le să-şi facă, din neam în neam, un ciucure la colţurile
veşmintelor lor, şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta din colţurile veşmintelor.
39
Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el, şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile
Domnului, ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor
voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie.
40
Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi, şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul
vostru.
41
Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul
vostru.”
Numeri, 15:37-41.
31

32. Acest crez minimal se încheia cu evocarea ieşirii din Egipt, de unde Dumnezeu i-a
eliberat pe copiii lui Israel.56
Un alt exemplu concludent pentru edificiul teologic pe care vreau să-l ridic este cel găsit
în Iosua 24. Cadrul acestui tip de afirmaţie de credinţă iudaică timpurie e întrevederea lui Iosua
cu bătrânii, conducătorii, judecătorii şi ofiţerii israeliţi. Duhul Sfânt începe să profeţească prin
Iosua (v. 2-13), recapitulând faptele dumnezeieşti puternice făcute în beneficiul lui Israel. Apoi
apare o intervenţie orală a lui Iosua, care îndeamnă la slujirea lui YHWH şi la renunţarea la idoli
(v. 14,15). Poporul răspunde mărturisindu-L pe YHWH ca fiind Dumnezeul lor, apoi urmează
imediat o recitare a isprăvilor Sale şi o nouă declaraţie a suveranităţii Lui (16-18). Aici se află,
una lângă cealalaltă, două tipuri de mărturisiri: una nominală (YHWH este Dumnezeu), iar
cealaltă fiind tipul verbal care relatează măreţele fapte ale lui Dumnezeu.
Această afirmaţie de credinţă este repetată într-un moment extrem de tensionat pentru
poporul evreu, când începuseră să-L părăsească pe YHWH, şi anume la confruntarea lui Ilie cu
profeţii mincinoşi, din Cartea întâi a regilor, capitolul 18. După cum se ştie, versetul 39 redă
strigătele poporului:
Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis:
„Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu! Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu!”
Mărturisiri de credinţă vetero-testamentare nu se găsesc numai în literatura istorică şi
juridică a Pentateuhului şi a profeţilor ci, in noce, ele sunt adesea înveşmântate în literatura
sapienţială, în imnuri şi psalmi de laudă sau invocare. Bunăoară, Psalmul 100:3, o bijuterie
poetică, reafirmă: „Să ştiţi că Domnul (YHWH) este Dumnezeu!” Psalmul 105 îndeamnă, în
prima sa parte, versetele 1-6, la aducerea de mulţumiri şi de laude, în versetul 7 afirmă că
„Domnul (YHWH) este Dumnezeu”, pentru ca în celelalte 38 de versete să demonstreze domnia
Sa prin recapitularea faptelor Sale făcute în istoria sfântă. În aceeaşi cheie trebuie citiţi şi cântaţi
şi Psalmii 135 şi 136.57
Mai târziu, în perioada exilului şi cea post-exilică, educaţia a căpătat şi o formă
instituţionalizată: imediat după repatriere, Ezra a adunat poporul spre a le citi şi explica învăţătura
Torei (Neemia, 8). Şi tot Ezra, potrivit tradiţiei rabinice, a fost acela care a introdus lecturile din
Biblie în fiecare dimineaţă de luni şi de joi, zile în care oamenii mergeau la târg. 58 Astfel lua
fiinţă k(e)neset ha-ghedola, marea sinagogă.59
În sec. I î.e.n., sinagoga, forma instituţionalizată par excellence de predare a învăţăturii şi
identităţii iudaice, era bine întemeiată. Aici slujea un stâlp al societăţii evreieşti: rabinul. Acesta
trebuia să fie bine pregătit în Torah dar, mai presus de aceasta, să fie un om muncitor şi serios,
răbdător, un exemplu din punct de vedere moral.
În sinagogă, de Şabat, de sărbători şi în alte împrejurări deosebite, se rostea o predică
(deraşa), a cărei materie principală o constituia Hagada.
Adresate unui public amestecat, format din oameni de toate vârstele şi de niveluri culturale foarte
diferite, omiliile se situau mai degrabă în registrul afectiv decât în cel intelectual. Temele abordate
erau legate cu precădere de credinţă, etică, morală şi de problemele sociale ale epocii. Scopul lor
56
„Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ.
Goldstein, p. 771-772.
57
„Confessions and Credos”, în Holman Bible Dictionary, pp. 286-287.
58
„Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism p. 771-772.
59
Andre Cohen, op. cit., p. 17.
32