Legitățile principale ale învelișului geografic

1. Legitățile principale ale învelișului geografic
1)Unitatea și integritatea învelișului geografic
Fiecare component şi parte structurală a învelişului geografic există şi se
dezvoltă după legi proprii. Însă datorită unei intense interacţiuni, com-ponentele şi
părţile structurale constituie un sistem unic. De aceea, orice influenţă sau
schimbare exercitată asupra unei părţi structurale poate pro-vocamodificări
profunde în întregul sistem. Astfel, creşterea cantităţii de dioxid de carbon în
atmosferă modifică bilanţul radiativ al planetei. Dioxidul de carbonintensifică şi
„efectul de seră“. Drept consecinţă, clima suportă o încălzire, care, ulterior, poate
provocatopirea gheţarilor polari, ceea ce ar duce la ridicarea nivelului Oceanului
Planetar, la inundarea unor suprafeţe de litoral, la schimbarea bazei de eroziune a
rîurilor etc. Reducerea cantităţii de CO2 ar cauza răcirea climei şi extinderea
gheţarilor, condiţionînd astfel scăderea nivelului Oceanului Planetar, extinderea­
uscatului etc. Aceste exem-ple ilustrează elocvent faptul că modificarea­ doara
unui singur component poate provocaschimbări radicale în întregul înveliş
geografic.
2)Zonalitatea
Una dintre cele mai importante caracteristici ale învelişului geografic este
zonalitatea. Ea reprezintă succedareaunor fîşii alungite de la Ecuator spre poli, în
direcţie latitudinală, orientate în lungul paralelelor. Zonalitatea este cauzată de
forma Pămîntului, de poziţia axei polilor, de rotaţia diurnă şi mişcarea de revoluţie
a Pămîntului, de poziţia Pămîntului în raport cu Soarele, care, în ansamblu,
determină repartiţia zonală a radiaţiei solare, şi anume cu valori descrescîndedela
Ecuator spre poli. Repartiţia zonală a energiei solare determină apariţia zonalităţii
termice. Din zonalitatea termică rezultă re-partiţia zonală a presiunii, zonalitatea în
regimul vînturilor, precipitaţiilor.
Zonele geografice reprezintă nişte fîşii alungite pe direcţia paralelelor, care se
caracterizează prin omogenitatea relativă a bilanţului radiativ, a condiţiilor termice,
a caracterului circulaţiei maselor de aer şi a predominării în decursul perioadelor
calde şi reci ale anului a anumitor tipuri de mase de aer. Zonele geografice сoincid
în mare măsură cu limetele zonelor climatice. În învelişul geografic se disting 13
zone geografice- .

2. Zonele naturale reprezintă fîşii latitudinale­ în cadrul zonelor geografice, care se
caracterizează printr-un anumitraport dintre căldură şi umiditate.
Subzonele se delimitează în cadrul zonelor naturale după mai multe semne
distinctive, de exemplu, după omogenitatea relativă a condiţiilor termice şi de
umiditate, după aceeaşi vegetaţie şi acelaşi tip de sol. Astfel, în zona silvică se
disting subzonele: pădurile conifere (taiga), pădurile mixte şi pădurile foioase.
În regiunile montane apare zonalitatea verticală (etajarea pe verticală), care este
condiţionată de schimbarea climei odată cu altitudinea. Gradul de diferenţiere a
spectrelor zonalităţii verticale este condiţionat de latitudinea geografică (de zona în
care este situat muntele) şi de altitudinea muntelui.
3) Azonalitatea
În învelişul geografic acţionează factori care îşi au izvorul energetic în
interiorul Pămîntului şi care creează neomogenităţi (deranjamente de zonalitate) în
cadrul zonelor naturale. Aceştia se numesc factori azonali.
Apariţia azonalităţii este condiţionată de procesele tectonice, de procesele
seismice, de vulcanism etc. Azonalitatea propriu-zisă este cauzată de reacţia
scoarţei terestre faţă de aceste procese. Drept consecinţă, în scoarţa terestră apar
formele majore de relief: marile depresiuni în care s-a acumulat apa (formînd
oceanele şi mările) şi marile forme pozitive – continentele, lanţurile muntoase,
marile cîmpii, care au o repartiţie azonală.
Şi relieful uscatului provoacăunele tulburări ale zonalităţii. Astfel, prin altitudinea
sa, relieful provoacă o etajare climatică care atrage după sine etajarea vegetaţiei,
lumii animale, a solurilor.
Şi apele continentale de suprafaţă sau cele subterane pot provocamanifestarea unor
trăsături azonale. Astfel se întîmplă cu apariţia vegetaţiei hidrofile, a unor soluri
intrazonale ca solonceacurile, soloneţurile.
4) Ritmuri și cicluri în învelișul geografic
O particularitate caracteristică fenomenelor şi proceselor din învelişul
geografic o constituie diferitele variaţii ritmice şi ciclice ale evoluţiei lor.

3. După durată, ritmurile pot fi convenţional divizate în: diurne, anuale, seculare,
milenare, megacicluri (cu durata de milioane de ani).
Ritmicitatea diurnă este cauzată de rotaţia Pămîntului în jurul axei sale. Procesele
şi fenomenele din învelişul geografic poartă un caracter diferit de la zi la noapte.
Ciclurile vitale ale organismelor vii sînt dirijate de ritmicitatea diurnă. Astfel,
plantele verzi efectuează fotosinteza numai ziua; majoritatea animalelor sînt active
tot ziua şi mai puţine în timpul nopţii (răpitoarele nocturne). Ritmicitatea diurnă
condiţionează periodicitatea­ ma­ reelor, a brizelor. Aceasta este mai pronunţată la
Ecuator, atenuîndu-se treptat spre poli.
Ritmicitatea anuală este determinată de mişcarea de revoluţie a Pămîntului şi de
poziţia axei polilor. Ritmurile anuale se manifestă după anotimpuri, adică poartă un
caracter sezonier şi sîntmai pronunţate în regiunile temperate şi polare. În funcţie
de ritmurile anuale variază oscilaţiile de temperatură şi umiditate, se schimbă
regimul rîurilor, bazinelor de apă şi al mărilor, se formează musonii. Multe animale
s-au adaptat la ritmurile sezoniere (hibernarea animalelor, migraţia păsărilor,
schimbarea culorii blănii, construirea cuiburilor).
Ritmurile multianuale poartă, de obicei, un caracter ciclic. Sînt stabilite cicluri
multianuale cauzate de schimbarea activităţii solare. Ciclurile activităţii solare nu
se repetă la intervale egale de timp. Sîntcunoscute cicluri solare cu periodicitatea
de 11 ani, de 30–35 ani, de cca90 ani (75–101) sau seculare. Activitatea solară
influenţează asupra cîmpului magnetic al Pămîntului, provocînd tulburări ale stării
animalelor şi sănătăţii omului.
Ciclurile milenare sînt foarte numeroase, de exemplu: de 450, 650, 1800, 2000,
5000, 18 000, 20 000, 40 000 de ani. Aceste cicluri se manifestă în oscilaţiile­
nivelului apei în lacuri, în succedarea epocilor calde cu cele reci.
Megaciclurile sau ciclurile geologice au o durată de mii şi milioane de ani şi sînt
cauzate de acţiunea factorilor cosmici. La aceste cicluri se referă pulsaţia periodică
a cîmpului de gravitaţie al Pămîntului, care influenţează asupra vitezei de rotaţie;
periodicitatea marilor orogeneze; oscilaţiile ciclice ale cîmpului magnetic etc. Cele
mai mari oscilaţii ale cîmpului magnetic sînt legate de schimbările polarităţii,
cunoscutesub denumirea de inversii magnetice. În perioada inversiilor magnetice
intensitatea cîmpului magnetic scadede 3–10 ori şi slăbeşte sau dispare centura de
radiaţie a Pămîntului.