1. Genul epic
Genul epic cuprinde totalitatea crea iilor epice, adică acele opereț
literare în care autorul î i exprimă indirect sentimentele prin povestireaș
unor fapte, a unor întâmplări i prin intermediul personajelor.ș
Se desprinde de aici faptul că orice operă epica are trei elemente
definitorii: naratorul (cel care poveste te faptele), ac iunea (totalitateaș ț
faptelor, a întâmplărilor) si personajele (persoane care săvâr esc ac iunileș ț
i sunt purtatoarele mesajului autorului).ș
Întrucât în operele epice sunt povestite fapte, întâmplări, modul de
expunere caracteristic acestor crea ii este nara iunea. Acesta este modul deț ț
expunere predominant, însa el se poate îmbina i cu celelalte moduri deș
expunere: descrierea, dialogul, monologul interior si evocarea.
In ceea ce prive te naratorul, acesta poate fi scriitorul însu i, iș ș ș
atunci relatarea faptelor se face la persoana a III-a, sau unul dintre
personaje care participa la ac iune, de data aceasta nara iunea făcându-seț ț
la persoana I .
Schi aț - D-L GOE
de Ion Luca Caragiale
I.L. Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin întreaga sa
operă o adevarată comedie umana, o frescă social a României de la sfar itul sec. al XIX-ș
începutul sec XX. A abordat cele mai diverse domenii ale vie ii sociale: coala, administra iaț ș ț
de stat, presa, justi ia, familia, rela iile interumane.ț ț Educa ia defectuoasă primită în familie iț ș
în coală, corup ia, favoritismulș ț manifestate în lumea colii constituie oș temă concretizată în
schi e ca: „ț Vizita”, „D-l Goe”, „Bacalaureat”, „Lan ul slăbiciunilor”, „Un pedagog de coalăț ș
nouă”.
Schi a D-l Goe a fost inclusa in volumulț Momente si schi eț din anul 1901. Ea
înfă i ează contrastul dintre preten ia familiei în privin a educa iei i rezultatul acestei munciț ș ț ț ț ș
concretizat in comportamentul copilului.
Schi aț este o operă epică, de dimensiuni reduse, cu ac iune simplă, desfa uratăț ș
în mod linear, surprinzând un moment semnificativ din via a unuia sau mai multorț
personaje. Ac iunea schi ei e limitată la un singur episod, numarul personajelor dintr-oț ț
schi ă este, de obicei, mic. Cadrul desfă urării întâmplărilor este restrâns, ritmulț ș
ac iunii este viu, dinamic, iar amănuntele men ionate in text sunt pu ine, darț ț ț
semnificative. În schi a D-l Goe, I.L. Caragiale narează faptele determinateț doar de un singur
moment semnificativ din via a personajului principal, D-l Goe,ț i anume călatoria făcută cuș
trenul la Bucure ti, în compania celor trei dame: mama mare, mami a si tanti Mi a.ș ț ț
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul faptelor si al
personajelor.
Ca în orice opera epică, întamplările narate se constituie i în această schi ă înș ț momente ale
subiectului literar.
Goe este personajul principal al operei, polarizând întreaga ac iune a schi ei. Este un personajț ț
fictiv, tipic, bine individualizat, creat de autor, inspirat din comportamentul copiilor ce apar inț
familiilor burgheze.
Titlul schi eiț reprezintă numele personajului principal, Goe, căruia scriitorul îi
ata ează apelativul ironic si prescurtat „D-l” care înseamnă domn, prin care anticipeazaș

2. inten iile sale satirice, dacă ne gândim că Goe nu este un domn ci doar un copil certat cuț
învă ătura, un repetent, răsfă at si obraznic. Titlul sugereaza i faptul că autorul inverseazăț ț ș
cele două universuri umane pe care le înfa i ează: cel al copilului si al maturului; întrucâtț ș
Goe se comportă ca un om „mare”, pe când cele trei dame „se maimu ăresc”, „se copilăresc”ț
pentru a fi pe placul pui orului.ș
Incă de la începutul schi ei este precizat motivul călătoriei la Bucure ti ”ca să nu maiț ș
rămâie repetent i anul acesta”, ceea ce reprezintăș intriga schi ei.ț
In expozi iuneț aflăm ca tânarul Goe, împreuna cu cele trei dame, „frumos gătite”,
a teaptă cu nerăbdare pe peronul din „urbea X”, trenul accelerat care trebuie să-i ducă laș
Bucure ti. Goe este îmbrăcat într-un costum frumos de marinar i este „impacient” iș ș ș
încruntat deoarece trenul nu soseste. La o discu ie „filologica” despre pronun area corectă aț ț
cuvantului marinar, Goe are atitudine necorespunzătoare fa ă de bunica si mama sa, făcându-ț
le proaste „vezi ca sunte i proaste amândouă?”ț
Desfa urarea ac iuniiș ț cuprinde sosirea trenului si urcarea precipitată a celor patru
distin i pasageri. Urmează întamplarile din timpul călătoriei. Goe scoate capul pe fereastra iș ș
pierde pălăria cu biletul de călătorie; cele trei dame plătesc biletul pui orului i o amendă, peș ș
deasupra; Goe se love te de clan a u ii; se blocheaza la toaletă.ș ț ș
Ac iunea atingeț punctul culminant când în ciuda sfaturilor bunicii Goe trage
semnalul de alarmă i opre te trenul. Cu toate cercetările intreprinse de personalul trenuluiș ș
făpta ul nu este prins, deoarece bunica ”doarme în fundul cupeului cu pui orul în bra e”ș ș ț
Deznodamantul – trenul ajunge la Bucuresti, cei patru se suie in trăsura si pornesc
spre „bulivar”.
Basmul
Basmul este o specie a genului epic în proză, de întindere medie, în care întâmplări
reale se împletesc cu întâmplări fantastice, iar personajele înzestrate cu însuşiri
supranaturale intră în conflict cu forţele răului pe care le înving.
Basmul popular are caracteristicile unei creaţii folclorice: oral, anonim, colectiv,
tradiţional.
Trăsăturile basmelor sunt:
1. Prezenţa formulelor specifice:
- iniţială: A fost odată ca niciodată. Aceasta fixează cadrul desfăşurării acţiunii într-un
timp magic, în care totul este posibil;
- mediană (nu se regăseşte în toate basmele): ...şi merse o zi, şi merse două...;...şi se
luptară, şi se luptară... Are rolul de a menţine trează atenţia cititorului;
- finală: Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Aceasta anunţă încheierea
acţiunii, ieşirea din acest timp magic.
2. Elementele reale se împletesc cu cele fabuloase;
3. Personajul principal este Făt-Frumos (fiu de împărat sau de oameni simpli). El este
înzestrat cu următoarele calităţi: vitejie, frumuseţe fizică, modestie, onestitate,
capacitatea de a se metamorfoza...;
4. Personajele sunt reale sau fabuloase. Unele au puteri supranaturale, putându-se
metamorfoza, sunt pozitive sau negative. Cele pozitive sunt considerate ajutătoarele
lui Făt-Frumos (calul, ştiuca, tăunele, Sfintele, Setilă...), iar cele negative împiedică
înfăptuirea binelui (zmei, balauri, zgripţuroaice, Spânul...);
5. Existenţa a două tărâmuri: acesta, unde se află personaje reale, şi celălalt. Trecerea
spre tărâmul celălalt se face, de obicei, printr-o groapă (prăpastie, fântână părăsită...)
6. Prezenţa cifrelor magice (3,7,9) şi a obiectelor miraculoase (solzişor, peniţă, apă
vie, apă moartă, apă dulce, năframă, paloş...);
7. In final, binele învinge întotdeauna răul.

3. Schema basmului este, de regulă, următoarea: eroul pleacă la drum (prilej de iniţiere),
trece diferite probe în care îi înfruntă pe răufăcători, având alături personaje pozitive, la
capătul drumului aşteptându-l răsplata binemeritată.
Aleodor-Împărat
Basmul popular „Aleodor-Împărat” a fost cules de Petre Ispirescu şi a fost publicat în
„Legendele sau basmele românilor”(1882). Naraţiunea respectă schema tradiţională acestei
creaţii epice populare. Titlul basmului conţine numele eroului principal pozitiv, eroul tipic
pentru basmele fantastice, fecior de împărat.
Basmul începe cu formula „A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti” iș
autorul anonim dezvăluie marea supărare a unui împărat bătrân, care nu avea moştenitor: „Se
topea d-a-n picioarelea bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de
fecior…”Aceasta este expozi iaț După îndeplinirea unui ritual magic, băiatul mult dorit şi
aşteptat, vine pe lume. Ca toţi feţii-frumoşi, Aleodor creşte repede şi se dovedeşte cuminte,
inteligent şi iscusit.
În ceasul morţii, deşi Aleodor este încă un copil, împăratul îi prezice un viitor strălucit
şi îl sfătuieşte să nu calce pe tărâmul stăpânit de Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-
iepure-şchiop, un vecin urât şi la înfăţişare şi la suflet. Interdicţia punctează intriga.
Desfăşurarea acţiunii arată cum, după moartea împăratului-tată, Aleodor, se
străduieşte să împărăţească bine ţara. Autorul îl caracterizează direct printr-o comparaţie şi o
hiperbolă: „... deşi copilandru, puse ţara la cale ca un om matur. Toată lumea era mulţumită
de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat ca să trăiască în zilele lui”. Aleodor este
un fiu bun, se străduieşte să împărăţească bine ţara şi să respecte interdicţia impusă de tatăl
său: „…şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie”, dar într-o zi, ajunge din greşeală pe
moşia pocitaniei. În acest moment, feciorul regretă mai mult că nu a respectat sfatul tatălui
său, decât că a intrat pe moşia vecinului: „Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul
omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu
grai de moarte”.
Dialogul devine mijloc de caracterizare directă, căci Aleodor se dezvinovăţeşte,
arătând că a călcat fără să vrea, din neatenţie, pe proprietatea vecinului. Pentru a-şi păstra
onoarea, tânărul se dovedeşte un adevărat cavaler: el va merge să caute împărăţia lui Verdeş-
Împărat, căruia îi va cere fiica, pe care o va aduce şi i-o va da vecinului pentru a răscumpăra
ofensa. Faptele, mijloc de caracterizare indirectă, evidenţiază generozitatea eroului: el
salvează de la moarte o ştiucă dându-i drumul în apă, leagă aripa rănită a unui corb şi cruţă de
la moarte un tăune. Cele trei întâlniri cu animalele fermecate sunt prezentate în gradaţie
ascendentă arătată prin apelativele cu care acestea se adresează eroului: ştiuca îl numeşte
„Făt-Frumos”, corbul „Făt-Frumos, Făt-Frumos”, iar tăunele îi spune pe nume „Aleodor-
Împărat”. Gradaţia se vede şi în promisiunile celor trei: dacă ştiuca şi corbul îi promit să-l
ajute, în schimb tăunele îi spune că îi va salva viaţa.
Ca orice personaj de basm, Aleodor are puteri supraomeneşti: el înţelege graiul acestor
vieţuitoare, vorbeşte cu ele şi primeşte de la ele obiectele magice: un solzişor, o pană şi un
pufuleţ. Eroul se dovedeşte plin de răbdare , aşteptând la poarta împăratului trei zile
(caracterizare indirectă prin fapte). Pentru a o câştiga pe prinţesă, Aleodor este supus unor
probe: el trebuie să se ascundă atât de bine, încât ocheanul fermecat al fetei să nu-l descopere;
dacă este găsit, îşi va pierde capul. Caracterizarea directă prin vorbele personajului arată că
acesta îşi pune încrederea în Dumnezeu: „Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu
mă va lăsa să piei.” O comparaţie hiperbolică relevă îngrijorarea lui: „…el rămase într-un
neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea”. Deşi are atâtea calităţi, personajul
rămâne profund uman şi se dovedeşte vulnerabil: nu ştie cum să se ascundă şi se teme să nu-şi
piardă capul. Prin relaţiile cu celelalte personaje, eroul este caracterizat indirect: împăratul

4. însuşi se miră de comportarea lui şi se hotărăşte să nu-l omoare, dar îl lasă din curiozitate să
treacă prin cele trei probe; uimită de modul cum s-a ascuns şi cucerită de farmecul lui, fata îl
roagă pe tatăl ei să îl ierte dacă nu izbândeşte, dar împăratul îi dă un răspuns evaziv. Fata îl
caracterizează direct făcându-i un scurt portret fizic cu ajutorul epitetelor: „…nu e prost ca
ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.” Când fac pe drum un popas, fata îl sărută,
dar Aleodor, se dovedeşte cinstit şi credincios cuvântului dat. Dialogul devine procedeu de
caracterizare indirectă: „…căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru acela ce m-a trimis pe
mine.”
Personajele pozitive si negative sunt puse fa ă în fa ă:ț ț
pe cât de frumos este Aleodor, pe atât de urât este Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-
iepure-şchiop Desigur, autorul anonim asociază tăsăturilor fizice pe cele morale.Ac iuneaț
atinge punctul culminant când Pocitania plezneşte de necaz că nu este pe placul feteide
împărat. Deznodământul, tipic pentru basme, arată că eroul pozitiv este răsplătit iar Aleodor
se însoară cu prinţesa care îl iubea şi îsi întinde împărăţia asupra teritoriului stăpânit în trecut
de pocitanie, domnind în pace până la sfârşitul zilelor „domni şi trăi în fericire până se
istoviră”.
- Nuvela-
DOUĂ LOTURI
de Ion Luca Caragiale
Nuvela este opera epică în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict
unic, iar personajele, nu prea numeroase, sunt caracterizate succint, în func ie deț
contribu ia lor la desfă urarea ac iunii. Nuvela este de mai mare întindere decât schi aț ș ț ț
i povestirea, dar mai scurtă decât romanul.ș
Nuvela "Două loturi" de Ion Luca Caragiale, a fost publicată mai întâi în "Gazeta
săteanului", apoi inclusă în volumul "Momente şi schiţe", apărut în 1901.
Tema nuvelei realiste "Două loturi" de I.L.Caragiale o constituie drama omului obişnuit,
al cărui destin este situat la limita dintre comic şi tragic. Locul primordial îl ocupă stările
sufleteşti ale eroului, aflat într-un moment esenţial al vieţii, când şansa i-ar putea schimba
anonimatul în care se zbate, în această nuvelă, Caragiale pune accent pe tragedia psihologică a
personajului, reieşită din îmbinarea visului cu realitatea, zbuciumul lăuntric al eroului fiind
construit cu o lucidă ironie.
Titlul nuvelei "Două loturi" semnifică - simbolic - şansa pe care omul obişnuit o poate avea
la un moment dat. Speranţa că soarta s-ar putea schimba printr-un noroc pe care-1 ignorase până
atunci este concretizată prin două bilete de loterie ce ar fi putut fi câştigătoare.
Nuvela începe cu intriga. Personajul principal, Lefter Popescu, este agitat şi transpirat de
enervare pentru că nu găseşte două bilete de loterie, pe care le credea câştigătoare. Autorul, care
este şi naratorul acestui moment, explică în expoziţiune, prin retrospectivă, împrejurările
cumpărării acestor bilete. El se adresează direct cititorului, povestind la persoana a III-a faptul
că biletele fuseseră cumpărate de Lefter la berărie, cu bani împrumutaţi de la căpitanul Pandele.
Superstiţia era că se poate câştiga numai cu bani împrumuta i, în cazul în care biletele vor fiț
câştigătoare, Lefter se angajase că va plăti căpitanului zece la sută din sumă, dar râsese pesimist,
deoarece nu se ştia deloc un om norocos. Căpitanul, mai încrezător în noroc, şi-a notat
numerele biletelor de loterie pe care le cumpărase Lefter. A doua zi după extragere, căpitanul
Pândele, agitat, vorbind din ce în ce mai tare, "ca şi cum d. Lefter ar fi surd" îi dă vestea că au
câştigat "loturile mari! ale mari de tot!". Verificând listele oficiale cu numerele notate în carnetul
căpitanului, ei constată că au ieşit câştigătoare ambele bilete, de la loteriile: "076.384
Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie".
Se fixează astfel locul i timpul desfăşurării acţiunii, în Bucureşti, şi timpul, într-oș
toamnă, de la începutul secolului al XX-lea. Agitaţia soţilor Popescu este - aşadar - firească,

5. deoarece Lefter rătăcise biletele şi acum ei le căutau disperaţi, întorseseră casa pe dos, dar în
zadar. Lefter căzuse "sfărâmat de oboseală" pe o canapea, madam Popescu "nu mai putea de
picioare şi de mijloc", amândoi erau storşi "de atâta alergătură şi de-atâtea ridicaturi". EI aţipeşte
puţin şi se scoală brusc, "cu faţa luminată de raza adevărului", aducându-şi aminte că biletele erau
în buzunarul de la piept al unei jachete cenuşii, în care fusese îmbrăcat în ziua cumpărării
biletelor. Dar consoarta se face galbenă la faţă şi mărturiseşte că dăduse jacheta unei ţigănci pe
zece farfurii. Deşi femeia spune că a căutat prin buzunare înainte s-o dea, d. Lefter se enervează,
cere să vadă farfuriile şi "pac! trânteşte una jos... ţăndări! şi pe urmă, paf! alta asemenea (...)
până la a din urmă". După ce termină de spart toate farfuriile, d. Popescu începe s-o interogheze pe
soţie cu tonul sever dar calm al unui judecător care cercetează o crimă. Află, astfel, că pe chivuţa
respectivă o cheamă Ţâca şi că stă în mahalaua Farfurigiilor.
Desfăşurarea acţiunii. Peste o oră, Lefter, împreună cu doi sergenţi, comisarul secţiei şi
căpitanul Pândele opresc birja pe strada Emancipării, din mahalaua Farfurigiilor, în dreptul unei
"cocioabe de pământ", unde locuia Ţâca. Comisarul Turtureanu fusese şi el cointeresat cu cinci
la sută din sumă, dacă îi ajuta să găsească biletele. Le deschide o copilă "zdrenţuită", iar în casă
miroase "a carne cu prune", mâncarea pentru cină pe care tocmai o pregătea "o ţigancă bătrână".
Ţâca nu era acasă şi cei trei se aşază s-o aştepte, deoarece este acuzată de furt. Bătrâna este gata
să pună mâna în foc pentru cinstea fiică-si, însă d. Popescu se repede la un morman de vechituri
şi începe să scotocească după jacheta cenuşie, dar degeaba. Când, în sfârşit, vine Ţâca, toţi se
reped la ea şi îi cer, răcnind, biletele. Fata este năucită de atac şi întreabă nedumerită: "Care
belete, boiarule?". Atunci Lefter îi explică apăsat că madam Popeseu, "o damă -naltă, subţirică,
frumoasă, oacheşă", care avea "o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din stânga" şi care locuia
în strada Pacienţii, la numărul 13, îi dăduse o jachetă cenuşie în, schimbul a zece farfurii. Ţâca
era îmbrăcată, pe dedesubt, chiar cu jacheta căutată, nu ca să o ascundă, ci din cauza frigului.
Lefter se repede şi caută în toate buzunarele, îi descoase cu briceagul căptuşeala, dar nici urmă
de bilete. Acuzând-o de furt, turbat de furie, d. Lefter îi trage "o palmă, s-o năucească", apoi sunt
chemaţi sergenţii şi duc chivuţele la secţie.
Cu tot zelul său, comisarul Turtureanu nu reuşeşte să le facă pe ţigănci să mărturisească
unde sunt biletele. Mai târziu, pe când se aflau cu toţii la berărie, d. căpitan le citeşte o ştire
publicată în gazetă, conform căreia, dacă în şase luni câştigătorii nu depun biletele de loterie,
sumele vor trece "la fondurile societăţilor respective". Lefter se plânge din nou de lipsa lui de
noroc, glumind amar, "cu un râs vânăt", că vor găsi biletele a doua zi după termenul final. D.
căpitan Pandele, care până atunci fusese calm, a izbucnit furios "cu imputări amare de neglijenţă"
pentru iresponsabilitatea de care dăduse dovadă Lefter, pe care-1 face "zevzec" şi cap sec. Ca şi
când n-ar fi fost destul, şeful lui Lefter Popescu vine la berărie şi se uită cu o privire încărcată de
reproş spre subalternul său, care făcuse cerere de concediu, motivând că e bolnav. Şeful se
enervează că-1 vede pe Lefter.,la berărie şi-i cere să trimită măcar cheia de la sertar, pentru că sunt
acolo "acte publice în întârziere", apoi pleacă iritat, fără să salute.
Ghinionul se ţine lanţ de d. Lefter, care mărise procentul comisarului Turtureanu de la cinci
la zece la sută. Ducându-se la secţie, află că, inspectorul le eliberase pe chivuţe, "îmbunându-le cu
vorbe blânde".
Supărat şi deprimat, Lefter se duce în aceeaşi noapte Ia cocioaba chivuţelor, îşi
pregăteşte în gând un discurs "bine simţit" pentru a le îndupleca, să-i dea biletele. Femeile
"dormeau duse", fiind zdrobite de împrejurările prin care trecuseră. Când dau cu ochii de el,
chivuţele se sperie şi încep să ţipe ("Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hala iar!"), îi aruncă în
faţă "o strachină cu prune sleite!", apoi încep să-1 bată cu pumnii şi cu palmele, aruncându-1
în noroi.
Ajuns acasă, pe la şapte şi jumătate dimineaţa, îşi găseşte consoarta foarte îngrijorată că
el nu venise peste noapte. Primise şi o scrisoare de la un prieten de la minister, prin care îi
comunica faptul că d. Georgescu, şeful, a zis că, dacă a doua zi nu se duce la serviciu, îl va

6. destitui din postul de "impiegat". Ca urmare, pe la opt şi cinci d. Lefter ajunge la minister, rabdă
umil ameninţările şi răcnetele şefului (pe care-1 poreclea "turbatu"), apoi se duce în biroul său.
Punctul culminant îl constituie găsirea biletelor într-un mod cu totul neaşteptat. Când
apucă nervos vraful de dosare, scapă jos "o hârtiuţă mică îndoită" şi, ţipând de bucurie,
crede că "Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el". Biletele fuseseră
tot timpul în sertarul de la birou şi d. Lefter simte o linişte interioară ca aceea a mării după, un
uragan năprasnic. Calm, pune biletele în sân şi scrie o demisie laconică, în care, strecoară şi o
ironie subtilă.
Deznodământul este la, fel de surprinzător, extazul găsirii biletelor se transformă rapid
într-o tragedie sfâşietoare.
Lefter Popescu, eliberat de "jugul nesuferitei robii", merge cu biletele la bancă şi le dă la
verificat, conform listelor oficiale. Dar ghinionul care 1-a urmărit totdeauna face ca
numerele câştigătoare să fie exact invers: biletul de la Universitate-Constanţa avea numărul
câştigător de la Bucureşti-Astronomie şi "vice-versa". Când aude cuvântul "vice-versa", d.
Lefter "se face vânăt ca ficatul" şi devine ameninţător, rosteşte invective şi acuzaţii, după care
începe să plângă, "să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din
picioare". Bancherul cere ajutorul forţei publice, întrucât d. Lefter Popescu făcuse o criză de
îsterie alunecând în demenţă.
Finalul nuvelei este tipic pentru ironia atât de specifică lui Caragiale. El propune un
final melodramatic, făcând aluzie la "acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi", în
sensul sentimentalismului ieftin, cu care aceştia ar fi sfârşit o poveste lacrimogenă. Astfel,
Caragiale imaginează o vizită la mănăstirea Ţigăneşti, după mulţi ani de la întâmplarea
relatată. Aici se poate întâlni "o mică bătrână oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o
aluniţă mare păroasă d-asupra spfâncenei din stânga şi cu privirea extatică". Cititorul o
poate recunoaşte după această descriere pe doamna Lefter Popescu, mai ales că femeia avea
şi "apucătura" de a culege toată ziulica "cioburi de străchini", Pe străzile Bucureştiului
putea fi văzut "un moşneag micuţ" şi "scofălcit" care se plimba liniştit, "cu acea linişte a
mării" care se odihnea după un "năprasnic uragan". El şoptea întruna acelaşi cuvânt, ”vice-
versa" descriere sugestivă pentru ceea ce ar fi devenit Lefter Popescu în urma eşecului
suferit.
Caragiale recunoaşte, cu sarcasm, că nu face parte dintre autorii de poveşti
lacrimogene şi mărturiseşte, cu nonşalanţă fermecătoare, că nu ştie ce s-a mai întâmplat cu
eroul său şi cu madam Popescu.
Balada populară
Toma Alimoș
Printre populare din literatura română, se numără şi balada, numită şi cântec bătrânesc.
Una dintre cunoscutele balade populare ale literaturii române este “Toma Alimoş”.
Balada populară “Toma Alimoş” este o operă epică în versuri, care prezintă o
întâmplare din trecutul îndepărtat, sub forma unor acţiuni simple, ieşite din comun la
care participă personaje cu însuşiri excepţionale. Limbajul popular are arhaisme şi
regionalisme, iar faptele sunt ieşite din comun, realul se îmbină cu ficţiunea. Personajele
sunt puţine, întâlnindu-se toate modurile de expunere: naraţiunea, dialogul şi
descrierea. Ele sunt nişte mijloace de caracterizare a personajelor. Apare o situaţie
conflictuală.
Întâlnim arhaisme şi regionalisme ca: „haiduc”, „a priponi”, „sirep”, „poteri”, „măciuca”;
„coprinsă”, „cletina”, „Ţeara-de-Jos”. Personajele sunt Toma Alimoş, Manea şi calul iar
situaţia de conflict este cea dintre haiduc şi Manea.

7. În structura baladei, naraţiunea se îmbină cu dialogul şi descrierea. Dialogul dintre
personaje are un rol impotant în desfăşurarea acţiunii şi în caracterizarea personajelor. Deşi
sunt restrânse, pasajele dialogate se remarcă prin expresivitate şi dramatism. Cu ajutorul
descrierii se counurează cadrul natural în care se desfăşoară acţiunea şi se schiţează portretele
personajelor.
Povestirea întâmplărilor se face într-o anumită succesiune: expoziţiunea: cadrul
natural în care poposeşte Toma, precum şi sosirea lui Manea; intriga, în care se prezintă
nemulţumirea boierului Manea i cererea acestuia ca Tomas ă-I dea calul drept plată pentruș
pagubele ce i le-a făcut. În desfăşurarea acţiunii se descrie atacul laş al lui Manea asupra lui
Toma şi fuga lui Manea, în punctul culminant aflăm despre pedepsirea lui Manea, iar în
deznodământ moartea haiducului şi împlinirea ultimelor sale dorinţe.
Vocea autorului este naratorul. Acesta se implică afectiv în acţiunile narate, exprimând
deschis simpatia faţă de erou şi antipatia faţă de personajul negativ. Personajul principal al
acestei opere epice este Toma Alimoş, care este caracterizat atât în mod direct, cât şi indirect.
În caracterizarea directă el este prezentat a fi înalt, puternic şi-nţelept, viteaz, cuviincios,
ospitalier, împăciuitor. Deşi este frate bun cu codrul, Toma este un însingurat (“Închinar-oi
codrilor,/ ulmilor/ şi fagilor / brazilor / paltinilor / că-mi sunt mie frăţoiri / de poteri
ascunzători”). Indirect, Toma este prezentat a avea următoarele trăsături de caracter: nu se
lasă uşor doborât, este conştient că boierul trebuie pedepsit (“Nu fugi, că n-am dat vamă, nu
fugi c-o să-mi dai seamă”). Haiducul îi vorbeşte calului ca unui frate, cerându-i ajutorul
pentru a-şi face singur dreptate. Ultimele dorinţe ale lui Toma dezvăluie regretul că trebuie
să moară, dar şi dragostea lui faţă de natură. În antiteză cu acest actant este caracterizat
personajul secundar, Manea. Şi acesta este caracterizat atât prin mijloace de caracterizare
directe: urât la înfăţişare şi la suflet (“Manea slutul / şi urâtul, Manea grosul / ş-arţăgosul”) şi
animat de dorinţa de răzbunare; cât şi indirecte: viclean şi fricos, nu are curajul să lupte
deschis cu Toma, laş, aceasta dovedindu-se din faptul că, după ce îl loveşte pe erou, Manea
fuge mişeleşte. Alt personaj pe care-l întâlnim în acest text este unul animal, mai precis calul
lui Toma Alimoş.
Cele două personaje mai importante ale baladei sunt văzute în alb şi negru. În cultura
populară, omul adesea este văzut cu desăvârşire bun ori cu desăvârşire rău. Cu toate acestea,
personajele nu sunt schematice, pentru că autorul popular a ştiut să dozeze procedee artistice
specifice literaturii culte (antiteza, epitete sugestive, personificări, metafore, hiperbole).
Figurile de stil care scot în evidenţă trăsăturile personajelor sunt: comparaţia („ca vântul şi ca
gândul”), repetiţia („ca vântul, ca vântul şi ca...”), enumeraţia („plângea”, „sărută”) şi
hiperbola („Murgul, măre, şi zbura; / Şi zbura tocmai ca vântul, / Fără s-atingă pământul”),
antiteza.
Fabula
Câinele si că elulț
de Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu este unul dintre scriitorii reprezentativi ai epocii de dinaintea
Revoluției de la 1848. De i remarcabil prin poeziile saleș Umbra lui Mircea , La Cozia, Anul
1840, Duhului meu si altele, Grigore Alexandrescu a rămas in con tiin a posterită ii prinș ț ț
fabulele sale.
O fabulă este i “Câinele si că elul” întrucâtș ț este o opera epică ce con ine o scurtăț
povestire alegorică i are caracter satiric, moralizator si educativ, în care autorul puneș
întâmplările pe seama animalelor criticând, de fapt, unele defecte omene ti iș ș
transmi ând prin partea finala, numită morală, unele înva ăminte. Principala figură deț ț
stil folosită în fabulă este personificarea.
Câinele si că elul este o operă literara epică, deoarece este povestită o întâmplare, pusăț
însă pe seama animalelor, iar firul narativ se desprinde implicit din dialogul dintre personaje,

8. căci scrierea este concepută ca o mică scenetă cu 3 personaje, fiecare fiind individualizat de la
început de catre autor: Samson “dulău de curte ce lătra foarte tare”, “un bou oarecare” iș
că elul Samurache prezentat ini ial “ca simplu privitor”. Fabula incepe direct cu afirma iileț ț ț
ipocrite si preten ioase ale dulăului Samson despre egalitatea între toate dobitoacele, acestaț
exprimându- i dezaprobarea fa ă de cei care se laudă cu originea lor nobilă: “Cât imi sunt deș ț
urâte unele dobitoace /Cum lupii, ur ii, leii si alte câteva/ș Care cred despre sine că pre uiescț
ceva.” Pentru a fi mai convingător în sus inerea ideii de egalitate, Samson aduce argumentț
exemplul ărilor civilizate.ț Încântat de cuvintele si atitudinea lui Samson, că elul Samuracheț
î i manifestă sincer adeziunea fa ă de ideile exprimate, folosind chiar apelativul fra ii mei:ș ț ț
“Gândirea voastra, zise, îmi pare minunata/ i sim ământul vostru îl cinstesc, fra ii mei.”Ș ț ț
Deodata, mâniindu-se (“plin de manie”) dulăul trece la invective si la amenin ări cu bătaia:ț
“Noi fra ii tăi, potaie!/ O să- i dăm o bătaie / Care s-o pomene ti./ Cunosti tu cine suntem,/ț ț ș
Lichea neru inată, astfel să ne vorbe ti?”Insisten a că elului (“dar zicea i…”) îl înfurie siș ș ț ț ț
mai tare pe Samson: “-Si ce- i pasă? / Te întreb eu ce ziceam?/ Adevărat vorbeam/ Că nuț
iubesc mândria i că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru că ei.”ș ț
Concluzia acestei dispute o con ineț morala fabulei: “Aceasta între noi adesea o vedem / iȘ
numai cu cei mari egalitate vrem.”/
Fabula “Câinele i că elul” înfă i ează doar prima etapă a parventismului, i anumeș ț ț ș ș
doar aspira ia spre parvenire i de aceea discursul lui Samson este înso it de demagogie. Elț ș ț
sugerează prin numele lui cu rezonan e mitice puterea, dar este nemul umit de pozi ia luiț ț ț
socială i de aceea î i dore te mai mult pentru sine, dore te să parvină. Pentru a- i atingeș ș ș ș ș
scopul apeleaza la minciună, la demagogie. Ipocrit peste măsură, el afi ează o falsă modestie,ș
vorbe te mult in fraze sforăitoare, într-un limbaj bombastic, la inceput, apelând i la uneleș ș
argumente, ca în discursul “lătrător” al orcarui politician demagog, căci a a cum precizeazăș
autorul Samson este “dulău de curte ce lătra foarte tare”. Falsitatea afirma iilor sale iese înț
eviden ă odata cu interven ia că elului Samurache.ț ț ț Acesta, chiar prin rezonan a numeluiț
terminat in “che’ sugereaza omul simplu si naiv, care ia drept adevăruri vorbele nesincere ale
dulăului i va plăti pentru credulitatea sa. El simbolizeaza totodata minciuna, slăbicunea,ș
moliciunea i o anume limitare la în elegerea discursului câinelui.ș ț
Cel de-al treilea personaj, cel figurant, este “un bou oarecare” , care face parte din
categoria celor care au reu it “sa se ajungă”, au accses deja în rândul boierimii, fiind unș
parvenit recent. De aceea el nici nu reac ionează la spusele dulăului i îl ascultă nepăsător.ț ș
Este evident faptul că primele doua personaje- Samson si Samurache- sunt prezentate în
antiteză, acest proceeu fiind utilizat i pentru a realiza nepotrivirea între esen ă si aparen ă.ș ț ț
Oricine poate observa deosebirea dintre cuvintele si expresiile ca “nobil” , “ ări civilizate” ,ț
“domnia voastra” etc. si cele adresate că elului: “poataie” , “lichea neru inată”, “o sa- i damț ș ț
o bătaie” .
Povestirea
IAPA LUI VODA
de Mihail Sadoveanu
Povestirea Iapa lui Voda care face parte volumului Hanu Ancu ei scrisă de Mihailț
Sadoveanu este o povestire în ramă. Povestirea în ramă (povestirea în povestire) este o
specie a genului epic, în care se narează întâmplări neobi nuite. Timpul narativ seș
situează într-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea.
Spa iul desfă urării ac iunii este unul ocrotitor, în care mul i povestitori relateazăț ș ț ț
întâmplăripilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit. În ramă apare naratorul
omniscent, omniprezent. Se disimuleaza autorul. Al doilea plan narativ apar ine naratoruluiț
ordonator anume comisului Ionita , iar al treilea plan narativ apar ine naratorului personaj sauț
naratorului martor. În al doilea plan narativ se creeaza un adevarat ceremonial al povestirii. Se
ob ine aten ia, ascultarea, se înfiripă ac iunea narativă.ț ț ț

9. Povestirea începe prin descrierea de către narator a împrejurărilor locul: Hanu Ancutei, araț
Moldovei, Drăgăne ti, din inutul Sucevei. timpul nara iunii: ”o toamnă aurie”, naratorulș ț ț
precizează că întâmplările ce urmează a fi povestite s-au petrecut demult, într-un timp
neprecizat ”
Timpul ramei : ” într-o departată vreme, demult, în anul cand au căzut de Sântilie ploi’’ .
Locul ramei ‘’ Hanul Ancu ei , Moldovaț ‘’.
Moduri de expunere :nara iunea , dialogul ,descrierea.ț
Expozitiunea : Comisul Ioni ă î i începu istorisirea amintindu- i de vremurile tinere ii cândț ș ș ț
se afla tot la Hanu-Ancu ei , însă la care era hangi ă altă Ancuta, mama acesteia. Venise cuț ț
iapa pe care tot o lăuda i statea cu al i oameni care ,,acuma-s oale si ulcele''. Deodata to i ceiș ț ț
prezen i văzură un boier ie ind dintr-o dro că i îndreptându-se spre ei.ț ș ș ș
Intriga : era un boier voinic , cu barba ro ă , i cu un lăn ug de aur la gât. Politico i , oameniiș ș ț ș
îl invitară la masa i-i spuseră Ancu ei să-i aduca o oală cu vin pe care a plătit-o comisul ,,treiș ț
parale''.
Desfă urarea ac iuniiș ț :intrând în vorbă răză ul începu sa i se plânga boierului de o ,,pricina''ș
pe care a mo tenit-o de la strămo ii săi. Era vorba despre un vecin de la Drăgănesti care i-aș ș
furat pe nedrept o bucata de pământ . Hotărât, Ioni ă comisul insistă spunand ca este în stareț
să meargă, înarmat cu acte i dovezi, i la Voda , iar dacă nici el nu-i va face dreptate să-iș ș
pupe iapa nu departe de coadă. La această replică to i cei prezen i începură să râda , inclusivț ț
boierul. Pus pe fapte, răză ul plecă , iar a doua zi se înfa i ă la curte.ș ț ș
Punctul culminant : imediat o sluga apăru i-l întrebă cu ce treabă a venit. Dupa ce auzi totulș
soldatul ii dadu voie sa intre la Voda. Luându- i inima în din i, comisul intră si căzu înș ț
genunchi in fa a domnitorului. Acesta îi porunci imediat să se ridice , iar răză ul recunoscuț ș
mai intai vocea, iar apoi pe boierul cu care vorbise la Hanul Ancu ei. Dupa ce îi arătă toateț
actele i dovezile pe care le avea domnitorul îi recunoscu dreptatea i imediat trimise sluga laș ș
locul faptei pentru a clarifica lucrurile. Înainte de a pleca vodă îl lua deoparte pe comis i-lș
întrebă ce s-ar fi intamplat dacă nu i se făcea dreptate. Ioni ă comisul , văzând că vodă areț
sim ul umorului, răspunse hotarat : ,,Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum''.ț
Mult haz a făcut voda de răspunsul răză ului i bătându-l iar pe umarș ș
î i aminti de oala cu vin ro u pe care i-a plătit-o comisul la han.ș ș
Deznodamint : i iată de aceea se mândre te acum Ioni ă comisul cu roibul său: pentru că seș ș ț
trage din iapa lui vodă.
Terminând de povestit întâmplarea, comisul Ioni ă mai cere vin în ulcele i seț ș
pregăte te să spună o altă poveste, mai incitantă decât cea precedentă.ș

10. Genul liric
Apartin genului liric crea iile literare în care se exprimă în mod direct idei, sentimente,ț
trăiri interioare ale eului liric, ce î i face sim ită prezen a prin mărcile lexico-gramaticale:ș ț ț
limbaj expresiv, frecven a verbelor i a pronumelor de persoana I si a II-a, punctua iaț ș ț
expresivă. Limbajul artistic este sugestiv, fiind prezente figuri de stil (epitete, personificări,
enumera ii, metafore,inversiuni, compara ii, etc) precum si imagini artistice (imagini vizuale,ț ț
imagini auditive, imagini olfactive) prin intermediul carora eul liric isi exprima sentimentele
si trairile.
Genul liric are ca principal mod de expunere descrierea, realizata prin
folosirea imaginilor artistice si a figurilor de stil care surprind stările fiin eiț
poetice. Alături de descriere apar uneori monologul, confesiunea lirică sau dialogul
imaginarTimpul si modul verbelor folosite in text eviden iază stările eului liric caracterul liricț
al textului este subliniat si prin structurarea în versuri ce pot fi grupate în strofe, valorificând
muzicalitatea limbajului ob inută prin rimă (îmbră i ată, împerecheată, încruci ată,ț ț ș ș
monorimă) măsură i ritm. Titlul poeziei dezvaluie de obicei subtil continutul ideatic alș
creatiei artistice.
ODA
Versul ăriiț
de Ion Pillat
"E graiul tau ca frunza/Cu freamat de padure:/Grai de cioban noptând pe plaiuri/Cu turmele
la foc de stâni.
Grai de plaies pornind la munte/ Cu cal, desaga si secure./ Grai de pârâu legând luceferi/ în
zori, prin claile de-fân."
Ion Pillat (1891 - 1944) este poet interbelic, lirica sa fiind puternic ancorată în pamântul
strămo esc, exprimând profunda dragoste pentru neam si ară, pentru limba românească.ș ț
Oda este o specie a genului liric, prin care autorul î i exprimă direct sentimentele deș
admira ie si venera ie pentru ară, popor, o personalitate glorioasă, o idee mărea ă sauț ț ț ț
un eveniment de interes na ional. Tonul este elogiativ, autorul sco ând în eviden ăț ț ț
meritele deosebite ale celui laudat, omagiat.
Poezia "Versul tarii" de Ion Pillat este o oda închinata limbii române, poetul exprimându-si
admiratia pentru frumusetea, forta de expresie si rezistenta acesteia de-a lungul veacurilor, în
pofida tuturor vicisitudinilor istoriei nationale.
Titlul poeziei este o metafora expresiva, alcatuita din substantivul "vers", care sugereaza
ideea ca limba are muzicalitate si sensibilitate, este armonioasa, poetica si determinantul în
genitiv - "tarii", ce exprima faptul ca acest grai strabun îi apartine pe deplin si dintotdeauna
neamului românesc.
Poezia "Versul ării"ț de Ion Pillat este alcătuita din doua strofe de câte patru versuri fiecare
si exprima succint, dar cu profunzime ideatică, însusirile alese ale limbii române.
Prima strofa începe cu o afirmatie ferma privind existenta de veacuri a limbii române
-"este"-, prin prezentul verbului "a fi", care implica imediat apartenen a la tara, exprimatăț
prin adjectivul pronominal posesiv "tău". Poetul se adresează direct ării, exprimându-siț
admira ia pentru vechimea limbii române, care vine din vremuri ancestrale (stramo e ti -n.n.)ț ș ș
i care î i are Originea în limbajul popular. Aceasta idee este ilustrata de comparatia "graiulș ș
(...) ca frunza /Cu freamat de padure: /Grai de cioban". Autorul sugerează astfel principala
îndeletnicire a românilor, care din vremuri stravechi s-au ocupat cu păstoritul. Limba
strămo ească este definită prin opozi ia care explică provenien a limbii si permanen a ei peș ț ț ț
aceste meleaguri: "Grai de cioban noptând pe plaiuri / Cu turmele la foc de stâni".
Strofa a doua accentueaza ideea că limba româna a rezistat de-a lungul istoriei, fiind apărată,

11. ca si ara, având un trecut glorios si învingând toate vicisitudinile. Dragostea fa ă de limbaț ț
stramo ească este definită metaforic prin "Grai de plăie ", acesta fiind simbolul românuluiș ș
care a aparat dintotdeauna frontierele ării, sugerând aici aceea i grijă pentru păstrareaț ș
expresivită ii i purita ii cuvântului străbun. Enumera ia "Cu cal, desaga si secure" compuneț ș ț ț
portretul plăie ului, accentuând asupra obiceiurilor si vietii traditionale a românului. Versurileș
urmatoare eviden iază însu irile limbii, care este melodioasă ca un "grai de pârâu", ideeț ș
exprimata printr-o metaforă personificatoare. Limba româna este strălucitoare si luminoasă
asemeni luceferilor care lumineaza în zori si are permanen a peste veacuri, fiind dintotdeaunaț
limba poporului român: "prin clăile de fân".
Limba româna este ancestrala, permanenta si vie ca frunza codrilor, s-a nascut din
limbajul popular al ciobanilor, a fost aparată cu dragoste de plaiesi, este muzicala ca susurul
apelor curgatoare si stralucitoare ca astrii care lumineaza întreaga fire.
Prozodia. Versurile poeziei sunt inegale, masura variind între 7 si 9 silabe, rima nu exista.
Deoarece Ion Pillat îsi exprima sentimentele de admiratie si pretuire fata de expresivitatea,
muzicalitatea si vechimea limbii române, folosind mijloace artistice si un ton solemn,
elogiativ, poezia "Versul tarii" este o oda.
PASTELUL
Iarna
de Vasile Alecsandri
PASTELUL este o specie a genului liric care are la bază descrierea unui colţ de natură,
poetul exprimându-şi în mod direct sentimentele în faţa tabloului zugrăvit. Poetul
apelează la imagini vizuale, olfactive, auditive precum i la figuri de stil i motiveș ș
literare care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic.
Vasile Alecsandri este o personalitate marcantă a epocii pa optiste. Compune primeleș
pasteluri in 1867, el fiind cel care creeaza aceasta specie si o impune in literatura romana.
Pastelul „Iarna” a aparut la 1 aprilie 1868 in revista „Convorbiri literare”, printre alte pasteluri
dedicate acestui anotimp.
Pastelul este o poezie descriptiva, in care autorul isi exprima trairile sufletesti legate de un
colt de natura, un anotimp (V.Alecsndri-„Sfarsit de toamna”) sau aspecte din viata plantelor si
a animalelor (V. Alecsandri-„Oaspetii primaverii”).
Poezia este compusa din patru catrene cu masura de 15-16 silabe. Ritmul este iambic.
In aceasta opera este descris anotimpul alb. Poezia poate fi structurata pe doua parti, prima
cuprinzand primele trei strofe, unde ne este prezentat un peisaj in care gerul este cumplit si
satele sunt ingropate in nameti. Partea a doua, care este de fapt ultima strofa, tabloul este
insufletit de aparitia soarelui si de oprirea ninsorii.
Prima strofa contureaza tabloul unei ierni cumplite, dominata de ninsoare si ger. Elementele
din planul terestru se imbina in aceasta strofa cu cele din planul cosmic: „din vazduh”,
„plutesc in aer”, „pe ai tarii umeri dalbi”. Imaginea vizuala este subliniata prin folosirea
personificarilor: „iarna cerne norii de zapada”(care subliniaza multimea fulgilor de zapada
care cad din vazduh) si comparatiilor: „ca un roi de fluturi albi” (care subliniaza multimea
fulgilor de zapada care cad din vazduh). Acestea au ca fundal culoarea alba conturata prin
intermediul epitetelor: „norii de zapada”, „fluturi albi”, „umeri dalbi”.
Strofa a doua reprezinta o iarna care pare a nu se mai sfarsi: „Ziua ninge, noaptea ninge,
dimineata ninge iar!”. Repetitia din primul vers creeaza impresia unei ninsori care nu se va

12. opri niciodata. Figurile de stil care se regasesc in aceasta strofa sunt: personificare („se
imbraca mandra tara”), pentru a scoate in evidenta abundenta ninsorii si faptul ca peste tot s-a
asezat zapada, formand o „zale argintie”; epitete („mandra tara”, „rotund si palid”), folosite
pentru a realiza mai bine tabloul iernii; iar in final este o comparatie(„ca un vis de tinerete”),
care duce cu gandul la faptul ca peisajul este vazut din perspectiva batranetii, provocand o
stare de melancolie („anii trecatori”).
In strofa a treia este terminat peisajul prezentat, acesta fiind dominat de elementele terestre.
Prezenta iernii este redata prin enumeratii(„pe camp, pe dealuri, in departare”; „fara urme,
fara drum”), iar pustietatea tinuturilor prin epitete si comparatii („satele pierdute”; „ca
fantasme albe”). Totul pare ireal in aceasta strofa, plopii par a fi niste fantasme, iar satele se
pierd sub viscolul iernii.
Ultima strofa readuce frumusete si insufletire peisajului, acestea fiind datorate soarelui, a
carui importanta este evidentiata prin epitetul si inversiunea „doritul soare”, pentru ca apoi sa
fie personificat ca cel care „dismiarda oceanul de ninsoare”. In aceasta ultima strofa, imaginea
vizuala creata prin figurile de stil este completata de cea auditiva: „clinchete de zurgalai”, care
rupe tacerea care predomina in intreaga poezie.
Pe parcursul intregii opere exista o corespondenta sentiment-natura, transmisa prin prezenta
unei fiinte umane in acel tablou, care nu este descrisa. In prima strofa se simte sentimentul de
singuratate, faptul ca peste tot se zareste doar zapada(„lungi troiene calatoare”). Strofa a doua
pare a fi dominata de frica de o iarna fara de sfarsit, de a ajunge la batranete cu regretul
trecerii anilor(„ca un vis de tinerete…”). Ultima strofa din primul tablou creeaza impresia de
o lume ireala, de ceva ce in nici un caz nu se poate intampla(„satele perdute sub clabuci albii
de fum”). In ultima strofa, spre deosebire de celelalte, se simte sentimentul de iubire de
frumos si inviorare, si chiar sentimentul de bucurie al vietii.
Verbele sunt folosite la timpul prezent cu scopul de a reda eternitatea timpului si pentru a
apropia descrierea de artele plastice.
DOINA POPULARĂ
Măi bădi ă, floare dulceț
Doina este o specie a liricii populare, caracteristică numai folclorului românesc,
în care omul, aflat într-o stransă legătură cu natura, exprimă sentimentele de dor iș
jale, stări puternic înrădăcinate în structura spirituală a românului. În func ie deț
cauzele care determină exprimarea stărilor suflete ti doinele pot fi: de dor i jale, deș ș
dragoste, de cătănie, de sărăcie, doine păstore ti, de înstrăinare.ș
Doina populara este o specie a genului liric în care poetul popular î i exprimă în mod directș
sentimentele. Literatura populară a servit ca sursă de inspira ie scriitorilor no tri, ei au gasitț ș
aici filonul de aur al geniului creator al poporului nostru. Astfel, au realizat culegeri de folclor
Petre Ispirescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu sau Lucian Blaga.
Doina "Mai badita floare dulce" face parte din antologia de poezie populara a lui Lucian
Blaga si este o creatie de dragoste.
Titlul este constituit dintr-o construc ie formată dintr-o interjec ie si un substantiv în vocativ,ț ț
urmata de metafora "floare dulce"; titlul apare si in primul vers al poeziei. Întreaga doină este
o confesiune tulburatoare a nevoii de dragoste, a dorin ei de realizare in iubire pe care o faceț
o tanara fată iubitului ei. De aceea, 11 din cele 12 verbe sunt folosite la persoana I, modul
conditional-optativ. Sentimentele sunt exprimate direct, fata se adreseaza tânărului îndragit,
verbele fiind la persoana a II-a, singular (te-a smulge, te-a gasi, te-a duce). Fata î iș ș ș ș
dore te cu ardoare ca iubitul sa fie aproape de ea i de aceea dragostea sa este grijulie,ș ș
ocrotitoare si plină de afec iune. De aceea tânara dore te ca iubitul ei sa se afle in gradină sauț ș
pe campul unde au loc muncile agricole ("te-as secera a mila", "te-as imblandi cu drag").
Verbele "a secera", "a face stoc", "a macina", "a cerne" sugereaza prin succesiunea lor,

13. muncile evocate de plugari. Toate aceste munci agricole sunt prezentate cronologic, iar
iubirea fetei in acest peisaj devine o alinare a sufletului îndragostit, dar si un zbucium
sufletesc.
Finalul doinei sugereaza faptul ca dragostea presupune i jale, durere, suferintă, care nu potș
lua sfar it decât prin împlinirea ei : "Si te-a da inimii mele/Sa se stampere de jele."ș ș
Intensitatea sentimentelor exprimate, gingă ia i puritatea lor sunt exprimate în poezie prinș ș
cateva epitete ale substantivelor sau ale verbelor:
"te-a secera cu milă", "floare dulce", "mori că de argint".ș ș
Această doină populară este de dragoste, dar în finalul ei, răzbate o notă de triste e si deț
suferin ă exprimată plastic cu adjectivele "jele", "sa se stâmpere de jele".ț
Versurile doinei au masura de opt silabe, ritmul este trohaic, iar poezia nu este structurata in
strofe. Intreaga poezie apare ca un discurs liric care curge fluent pana in final, cand este aratat
motivul zbuciumului sufletesc al fetei. Rima imperecheata sau monorima confera poeziei o
muzicalitate deosebita. La acestea se adauga cuvinte populare sau regionale care imprima
sonoritate discursului poetic: "stog", "a imblati".
Profunzimea sentimentului iubirii, dar mai ales oscilatia intre tristete si speranta fac
din doina o adevarata bijuterie a literaturii folclorice romanesti. Aceasta impreuna cu alte
poezii populare constituie, asa cum arata Vasile Alecsandri "o adevarata avere na ionalăț
demnă de a fi scoasă la lumină cu un titlu de glorie pentru na ia română".ț
ELEGIA
O, rămâi
de Mihai Eminescu
Elegia este specia genului liric, în care poetul î i exprimă direct sentimentele de triste eș ț
metafizică, de nostalgie, de regret, într-o gamă ascendentă, mergând de la melancolie la
nefericire.
Poezia „O,ramai...” de Mihai Eminescu pune în lumina comuniunea poetului cu natura pe care
aceasta a simtit-o profund inca din vremea copilariei . Padurea il cheamă, tie să îl în eleagă,ș ț
îl ocrote te i-l încântă cu universul ei tainic i plin de vrajă.ș ș ș
Titlul concentreaza în doua cuvinte cu adanci ecuori emotionale chemarea arzătoare a pădurii.
Imperativul „ramai”, subliniat prin interjec ie , insistă pe ideea refuzului despăr irii.ț ț
Chemarea ramâne fără răspuns , fiindcă poetul nu mai poate intelege soapta vrajita a padurii ,
asa cum se intâmpla in copilarie . Uimirea si fericirea din ochii copilului au disparut, facand
loc amaraciunii si neputintei omului matur care nu mai poate intoarce timpul inapoi . Punctele
de suspensie dau senzatia amplificarii acestor sentimente.
Poezia structurata sub forma unui dialog imaginar este alcatuit din doua parti . Partea I
cuprinde primele 5 strofe exprimand chemarea tainica a padurii , iar ultima raspunsul
poetului.
Strofa intai emotioneaza prin chemarea adresata de padure poetului de a ramane in lumea de
basm a copilariei . Padurea personificata i se adreseaza direct poetului ca unui prieten drag .
Invitatia este plina de afectiune si bazata pe intelegerea adanca a sufletului si aspiratiilor
copilului: „O, ramai, ramai la mine,/ Te iubesc atat de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu
stiu sa le ascult” . Repetitia imperativul intarita de interjectia si de superlativul expresiv „ atat
de mult” subliniaza intensitatea sentimentelor ce il leaga.
Strofa a doua exprima intelegerea si admiratia padurii izvorate din cunoasterea sufletului curat
si visator al baiatului . Ea ii devine confidenta, dar ii ofera si ocrotire in acest univers
miraculos al copilariei . Ea il aseamana unui print al padurii , frumos si nobil , dornic sa
inteleaga tainele naturii si inzestrat cu o fire sensibila si visatoare: „Te asaman unui print ,/ Ce
se uit-adanc in ape / Cu ochi negri si cuminti”
Strofa a treia dezvaluie misterele acestei lumi fermecate care il atrage atat de mult pe copil. El

14. incepe sa inteleaga glasul naturii. Prin vuietul apei si prin „miscarea naltei ierbi” el poate auzi
in taina „ mersul cardului de cerbi”
Strofa a patra descrie starea de incantare a baiatului in mijlocul padurii.Fermecat de acest
univers tainic, eliberat de orice griji , baiatul murmura „ cu glas domol” , in timp ce ce simte
racoarea apei ce straluceste in soare : „Eu te vad rapit de farmec/ Cum ingani cu glas domol,/
In a apei stralucire/ Intinzand piciorul gol.”
Strofa a cincea aduce tema trecerii timpului . Vrajit de acest univers tainic, de noptile cu luna
plina, de stralucirea de pe lacuri „la vapaia de pe lacuri” , poetul traieste intens fericirea. El nu
si-a dat seama de trecerea timpului. Anii au zburat ca niste clipe , iar clipele acestea fericite
ale copilariei par foarte indepartate: „Anii tai se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri”.
Partea a doua exprima raspunsul poetului la chemarea padurii. Odata cu trecerea copilariei.
poetul se indeparteaza de padure, intra intr-un alt spatiu, in care campul sugereaza viata,
tineretea.
La inceput ghicim o atitudine de u oara nepasare, tipica tinerilor, fata de dulcea chemare deș
odinioara a padurii: „Suieram la ei chemare/ S-am iesit in camp razand/”
Ultima strofa aduce in prim plan sentimentele de regret si tristete pe care le incearca poetul
aflat in plina maturitate. Amintindu-si de minunata lume a copilariei, poetul este constient ca
este imposibil sa se intoarca in aceasta lume fabuloasa, sa intoarca timpul inapoi pentru ca nu
mai poate privi lumea cu ochi visatori si cuminti ai copilului de odinioara. Poetul, matur
acum, intelege altfel lumea, nu mai poate trai fericirea copilului: „ Astazi chiar de m-aș
întoarce/ A-n elege n-o mai pot.../ Unde e ti copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”ț ș
IMNUL
DESTEAPTA-TE, ROMANE!
de Andrei Muresanu
IMNUL este o specie a genului liric închinată unei personalităţi, unui eveniment sau
unei idei. Cântec de biruinţă după originea greacă a cuvântului, imnul are, în general,
semnificaţia unei meditaţii solemne.
"Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ In care te-adânciră barbarii de tirani!/
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!/ Acum
ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,/ Şi că-n a
noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume /Triumfători în lupte, un nume de Traian!/Priviţi,
măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,/ Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,/ Cu braţele
armate, cu focul vostru-n vine,/ „Viaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi./ Preoţi, cu crucea-
n frunte! căci oastea e creştină, /Deviza-i libertate şi scopul ei prea sânt, /Murim mai bine-n
luptă, cu glorie deplină, /Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!/"
Andrei Muresanu [1816-1863] este un poet pasoptist din Ardeal, care a creat poezia "Un
rasunet", devenita imnul revolutiei de la 1848. Poezia a aparut, alaturi de "Proclamatia de la
Islaz" într-una din primele reviste culturale ale românilor, intitulata sugestiv "Foaie pentru
minte, inima si literatura", în numarul din 21 iunie 1848.
Titlul poeziei a fost schimbat ulterior, preluând o parte din primul vers, în "Desteapta-te,
române" si a fost cântat pe o muzica a lui Anton Pann la manifestarea Marii Uniri de pe
Câmpia Libertatii din Alba Iuiia, la 1 decembrie 1918. Dupa Revolutia româna din 1989
poezia devine imnul national al României, pastrând textul lui Andrei Muresanu si muzica lui
Anton Pann.
"Imnul national este un cântec patriotic adoptat de natiunea unei tari pentru a fi intonat în
cadrul unor ceremonii publice nationale si internationale".
Titlul este format dintr-un verb la imperativ, "desteapta-te" si un substantiv în vocativ,
"române", urmate de semnul exclamarii si exprima un îndemn hotarât adresat tuturor
românilor de a se trezi la lupta împotriva tiraniei si a tuturor dusmanilor tarii, precum si pentru

15. apararea libertatii si independentei nationale.
Poezia "Desteapta-te, române!" de Andrei Muresanu este alcatuita din unsprezece strofe de
câte patru versuri fiecare.
In cuprinsul poeziei se manifesta o însiruire de îndemnuri, toate, având ca principala
modalitate de exprimare verbe la imperativ, implicând si adresare directa catre neamul
românesc, idee conturata prin vocativul "române", care are valoare de sinecdoca, deoarece
prin acest substantiv se subîntelege toata colectivitatea nationala [sinecdoca este figura de stil
care consta în folosirea întregului în locul partii componente sau a particularului în locul
generalului; aici prin "român" se subîntelege toata natiunea româna, trecuta, prezenta si
viitoare - n.n.].
Prima strofa reia titlul, îndemnând pe toti românii la desteptare nationala, la eliberare de sub
tiranie, încurajându-i totodata sa-si construiasca o alta soarta, mai buna, mai frumoasa, pe care
s-o invidieze pâna si dusmanii:
"Desteapta-te. române, din somnul cel de moarte, / în care te-adâncira barbarii de tirani! /
Acum ori niciodata croieste-ti alta soarte, / La care sa se-nchine si cruzii tai dusmani!".
Fermitatea tonului prin care românii sunt impulsionati sa-si croiasca o viata demna - "Acum
ori niciodata" - se continua si în strofa a doua, poetul adaugând argumentul originii poporului
român. Mândria de a fi urmasi ai romanilor este exprimata prin faima de care se bucura si
astazi ginta latina: "Si ca-n a noastre piepturi pastram cu fala-un nume,/ Triumfator în lupte,
un nume de Traian!".
Strofa a treia. Vitejia romanilor se regaseste în sângele fiecarui român, idee exprimata prin
comparatii - "Cum stau ca brazi în munte vonici sute de mii", "si sar ca lupi în stâne" -urmate
de o enumeratie care sugereaza unitatea întregului popor: "Batrâni, barbati, juni, tineri, din
munti si din câmpii!".
Strofa a patra începe printr-o invocatie retorica adresata direct eroicelor figuri istorice ale
neamului, care pot vedea ca românii sunt demni urmasi ai luptei lor de independenta si
libertate nationala. Indemnul este exprimat prin verbul la imperativ, "priviti" si prin
enumerarea unor domnitori exemplari, "Mihai, Stefan, Corvine", ca simboluri ale celor trei
provincii românesti - Tara Româneasca, Moldova, Transilvania. Curajul si spiritul lor de
sacrificiu s-a transmis generatiilor urmatoare, însetate, la rândul lor, de libertatea si
independenta tarii: "Viata-n libertate, ori moarte! striga toti".
Idealul de unire a tuturor românilor este exprimat în strofa a cincea, prin doua simboluri
sugestive - "Milcov si Carpati" -si prin juramântul pe care acestia îl fac în numele libertatii
întregii natiuni: "Dar noi, patrunsi la suflet de sânta libertate, / Juram ca vom da mâna, sa fim
pururea frati!".
In urmatoarele doua strofe se compune imaginea patriei prin metafora personiftcatoare "O
mama vaduvita", sugerând ideea ca nerealizarea unitatii nationale este dureroasa si tara cere
sprijinul fiilor ei, rostind în acelasi timp o imprecatie, împotriva tradatorilor: "Si blastama cu
lacrimi în ochi pe orisicare / In astfel de pericol s-ar face vânzatori!".
Blestemul continua în strofa a saptea, în care, tara, personificata, invoca urgiile naturii care sa
se abata asupra lasilor, atunci când patria trebuie aparata: "De fulgere sa piara, de trasnet si
pucioasa, / Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, / Când Patria sau mama, cu inima duioasa, /
Va cere ca sa trecem prin sabie si foc!".
Strofele a opta si a noua aduc în memoria românilor asuprirea otomana, exprimata prin
sinecdoca metaforica "iataganul barbarei Semilune" ce a provocat suferinte si chinuri atâtor
generatii. Românii jura sa nu mai îndure niciodata tirania nimanui, fiind constienti ca oricând
tara este pândita de primejdii, între care aceea de a-i fi rapita limba stramoseasca. Ideile sunt
exprimate prin interogatii retorice, încarcate de revolta: "N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui
robie, / Al carui jug din secuii ca vitele-l purtam?".
Penultima strofa exprima o adresare directa catre "Români din patru unghiuri", cu aceeasi

16. fermitate de la începutul poeziei, "acum ori niciodata", îndemnând la unire în "cuget" si în
"simtiri". Neamul românesc are datoria de a aduce la cunostinta întregii lumi faptul ca
teritoriul tarii a fost ciuntit prin siretenie si intrigi politice: "Strigati în lumea larga ca
Dunarea-i furata, / Prin intriga si sila, viclene uneltiri!". Indemnurile din aceasta strofa sunt
realizate prin substantivul la vocativ -"români" - si verbele la imperativ - "uniti-va" si
"strigati".
Ultima strofa se adreseaza preotilor, parintii spirituali ai românilor, pe care autorul îi
îndeamna, prin vocativul "Preoti", la lupta pentru libertatea poporului si a tarii, care este
sfânta: "Preoti, cu crucea-n frunte! caci oastea e crestina, / Deviza-i libertatea si scopul ei prea
sfânt". O alta idee ce se desprinde din aceste versuri este aceea ca neamul românesc este
crestin, credinta lor în Dumnezeu fiind ilustrata prin metafora "oastea e crestina". Ultimele
doua versuri ale poeziei exprima ideea sacrificiului suprem pe care românii sunt capabili sa-l
faca din dragoste pentru pamântul strabun, pentru patria si poporul lor: "Murim mai bine-n
lupta, cu glorie deplina, / Decât sa fim sclavi iarasi în vechiul nost-pamânt!". De aici se
desprind sugestiv si principalele trasaturi care caracterizeaza neamul românesc: curajul, setea
de libertate si demnitate nationala, spiritul de sacrificiu, dragostea de neam si tara, mândria de
a fi român.
De remarcat în aceasta poezie este tonul solemn si retoric, ilustrat si prin semnele de
exclamare asezate la sfârsitul strofelor, sugerând imperativ datoria românilor de a-si apara tara
si poporul, de a lupta mereu pentru libertate si demnitate nationala.
Prozodia. Versurile sunt lungi, masura fiind de 13-14 silabe, rima este încrucisata, iar ritmul
iambic.
Poezia "Desteapta-te, române!" are evidente calitati de imn, constituindu-se într-un adevarat
manifest ce militeaza pentru unitatea si independenta poporului român si a tarii, fapt remarcat
de Nicolae Balcescu, care-a numit-o "Marseilleza românilor".