1.
CRITICISMUL JUNIMIST

2.
Cuprins: <ul><li>Contextul social-istoric al epocii </li></ul><ul><li>Junimea </li></ul><ul><li>Trăsăturile junimismului </li></ul><ul><li>Forme de manifestare /Obiective </li></ul><ul><li>Date bi o grafice: </li></ul><ul><li>Titu Maiorescu – din vol. “Critice”: </li></ul><ul><ul><ul><li>“ O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 ” ; </li></ul></ul></ul><ul><ul><ul><li>“ Comediille d omnu lui Caragiale ” ( 1885 ); </li></ul></ul></ul><ul><ul><ul><li>“ Eminescu şi poeziile lui” ; </li></ul></ul></ul><ul><ul><ul><li>“ Beţia de cuvinte” (1873); </li></ul></ul></ul>

3.
Contextul social-istoric al epocii <ul><li>Sfârşitul sec. XIX, în plan social-istoric este marcat de două evenimente importante: </li></ul><ul><ul><li>-obţinerea independenţei naţionale </li></ul></ul><ul><ul><li>-unirea principatelor române </li></ul></ul><ul><li>Acest lucru determină în plan cultural deschiderea spre progres şi spre modernizare, ca o continuare firească a intenţiilor iniţiate de paşoptişti . </li></ul><ul><li>În acest context, în 1864 apare la Iaşi societatea literară &quot;Junimea&quot;. Membrii săi fondatori sunt: Petre Carp, Theodor Rosseti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Titu Maiorescu. </li></ul>

4.
JUNIMEA <ul><li>„ Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863 din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii. </li></ul><ul><li>Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură. </li></ul><ul><li>În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867 . </li></ul>

5.
<ul><li>Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape: </li></ul><ul><li>Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s -au el a borat principiile estetice şi sociale , etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar. </li></ul><ul><li>A doua e t apă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „ Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”. </li></ul><ul><li>A treia etapă ( 1885 – 1944 ) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice. </li></ul>

6.
<ul><li>“ Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne, ei sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă.” </li></ul><ul><li>(Tudor Vianu) </li></ul>Sediul &quot;Junimea&quot; din Iaşi

7.
Trăsăturile junimismului <ul><li>- inclinaţia spre filozofie; </li></ul><ul><li>- spiritul oratoric (ei creează un nou stil oratoric, caracterizat prin rigurozitate şi laconism); </li></ul><ul><li>- clasicismul; </li></ul><ul><li>- ironia (ei aveau convingerea că nu se poate construi nimic pe o bază noua fără a distruge mai întâi, cu ajutorul ironiei, prejudecăţile şi ideile greşite); </li></ul><ul><li>- spiritul critic (junimiştii au adoptat atitudinea care nu admitea nimic decât sub rezerva argumentaţiei temeinice, astfel Titu Maiorescu a făcut observaţia că, de la 1821 încoace, dezvoltarea ţării s-a realizat prin preluarea de la alte civilizaţii europene a unor „forme” (a unor instituţii sociale sau culturale) ce nu ar corespunde „fondului”, adică spiritului tradiţional, felului de viaţă de la noi. Observaţia maioresciană a devenit celebră sub numele de „ forme fără fond ”.) </li></ul><ul><li>Deviza Junimii: ,,Entre qui veut, reste qui peut&quot; </li></ul>

8.
Forme de manifestare/Obiective <ul><li>Întruniri săptămânale : - dezbateri de înaltă ţinută intelectuală pe teme de cultură: estetică,filologie,istorie,arheologie,morală, ştiinţă, economie,religie. </li></ul><ul><li>Prelegerile populare: - conferinţe duminicale care contribuie la răspândirea principalelor idei junimiste </li></ul><ul><li>Iniţiative instituţionale: -d eschiderea unei tipografii proprii în 1865 </li></ul><ul><li>Descoperirea tinerilor talentaţi şi trimiterea lor la studii, cu scopul de a fi ajutaţi să se afirme . Ofereau b urse pentru studii în străinătate -de care au beneficiat: M . Eminescu, I . Slavici, Al.D.Xenopol, Ghe . Panu, G.Dan Teodorescu . </li></ul><ul><li>Publ i caţii proprii: -l a 1 martie 1867, din iniţiativa lui Iacob Negruzzi, apare la Iaşi revista “CONVORBIRI LITERARE”, bilunar până în 1885 şi lunar după această dată, la Bucureşti. </li></ul>

9.
<ul><li>Stimularea literaturii originale şi valoroase: la Junimea au fost citite, apreciate, şi apoi publicate operele marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici. </li></ul><ul><li>Cultivarea spiritului critic, filosofic şi oratoric. </li></ul><ul><li>Îşi doreau să descopere şi să stimuleze operele interesante. </li></ul>

11.
Petre P. Carp <ul><li>Petre P. Carp s-a n ă scut la 28 iunie 1837 la Ia ş i dintr-o veche familie boiereasc ă amintit ă de Dimitrie Cantemir î n Descrierea Moldovei. </li></ul><ul><li>A absolvit gimnaziul la Berlin (1850) urmând Facultatea de Drept si Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bonn . În anul 1862 revine la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii Junimea (primăvara anului 1864). </li></ul><ul><li>Adept al ideilor &quot;junimiste&quot; s-a remarcat ca unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din acea perioadă. </li></ul><ul><li>A fost ales în numeroase rânduri deputat şi senator în Parlamentul României , iar după plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori preşedinte al Consiliului de Miniştri. </li></ul><ul><li>Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul Iaşi. </li></ul>

12.
T h eodor Rosetti <ul><li>T h eodor Rosetti (n ăscut în 5 mai 1837 la Iaşi şi a d ecedat în 17 iulie 1923 la Bucureşti ) a fost un publicist şi om politic român, academician, licentiat în drept, prim- ministru al României în perioada 1888 - 1889 . </li></ul><ul><li>Dup ă studii la Liov, Viena ş i Paris a f ă cut carier ă în magistratur ă , a fost prefect de Vaslui, ministru, pre ş edinte al Consiliului de mini ş tri (1888-1889), guvernator al B ă ncii Na ţ ionale , membru al Cur ţ ii Permanente de Arbitraj de la Haga. </li></ul><ul><li>A fost totoda tă fondator al „Junimii“, autor de eseuri ap ă rute în „Convorbiri literare“, membru de onoare al Academiei Române . </li></ul>

13.
Iacob Negruzzi <ul><li>Iacob Negruzzi ( s-a născut la 31 decembrie 1842 la Iaşi si s-a stins din viaţă în data de 6 ianuarie 1932 la Bucureşti ) a fost scriitor român , fiul lui Costache Negruzzi . </li></ul><ul><li>Şi-a făcut studiile în Germania . A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi şi preşedinte al Academiei Române . Membru fondator al societăţii Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare . </li></ul><ul><li>Selecţie lucrări : </li></ul><ul><li>“ Mihai Vereanu ” , roman, 1873 ; </li></ul><ul><li>“ Copii de pe natură ” , portrete satirice în proză şi versuri, 1874 ; </li></ul><ul><li>“ Hatmanul Baltag ” , operă bufă în colaborare cu I.L.Caragiale , 1884 ; </li></ul><ul><li>“ Amintiri din Junimea “ , memorii, 1921 . </li></ul>

14.
Vasile Pogor <ul><li>Vasile Pogor (n . 20 august 1833 , Iaşi ; d. 20 martie 1906 , Bucium, judeţul Iaşi ) , fiu al comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez , a fost om politic, publicist şi poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de primar al municipiului Iaşi. </li></ul><ul><li>A studiat la pensionul Malgouverne din oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris. </li></ul><ul><li>Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societăţii Junimea şi ai revistei Convorbiri literare , unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză şi traduceri. A tradus din Horaţiu , Goethe , Hugo , Gauthier , Baudelaire . </li></ul><ul><li>Puţinele sale poezii originale ( Pastelul unei marchize , Melancolie , Magnitudo Parri , Sfinx egiptean ş.a) au totuşi un aer de prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor . </li></ul>

15.
Casa Pogor- salon &quot;Junimea&quot;

16.
Titu Maiorescu <ul><li>Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova , la 15 februarie 1840. </li></ul><ul><li>Acesta a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914 , ministru de interne, membru fondator al Academiei Române , personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX . Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond , baza Junimismului politic şi &quot;piatra de fundament&quot; pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu , Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. </li></ul><ul><li>S-a stins din viaţă la 18 iunie 1917 , fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti . </li></ul>

17.
<ul><li>Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea” impunându-se ca adevăratul lui conducător, iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. </li></ul><ul><li>Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica, filozofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română: </li></ul><ul><li>„ O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 ” ; </li></ul><ul><li>„ Comediile domnului I.L. Caragiale ” ( 1885 ) ; </li></ul><ul><li>„ Direcţia nouă în poezia şi proza română” ( 1872 ) ; </li></ul><ul><li>„ Asupra poeziei noastre populare” </li></ul><ul><li>„ Poeţi şi critici” ; </li></ul><ul><li>„ Eminescu şi poeziile lui” ; </li></ul><ul><li>„ Despre scrierea limbii române” - propune înlăturarea alfabetului chirilic cu cel latinesc. Acest aspect se impune în 1904, când este adoptată prima lege ortografică.Scrierea, în viziunea sa trebuia să fie una fonetică. </li></ul><ul><li>„ Neologismele” - acest studiu susţine importanţa romanizării vocabularului limbii române prin împrumuturi din latina clasică şi din limbile romanice . </li></ul>

18.
<ul><li>-piese din mobilierul lui Titu Maiorescu </li></ul>Salonul “Junimii”

19.
<ul><li>1) “ O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 ” </li></ul><ul><li>Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, conţine “ didactic şi limpede estetica maioresciană, rămas ă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George Călinescu . </li></ul><ul><li>C riticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”. În viziunea sa, ceea ce asigură specificitatea unui text poetic nu este structura sa versificată, ci capacitatea de a transmine sentimente profunde (idei manifestate în materie sensibilă ) </li></ul><ul><li>De asemenea , poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor ş i adverbelor - “epitete ornante ”, a personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor. </li></ul><ul><li>Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine. </li></ul><ul><li>Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de sensibilitate poetica”. </li></ul>I. Titu Maiorescu – din vol . “Critice”:

20.
<ul><li>2) “ Comediille d omnu lui I.L. Caragiale ” ( 1885 ) </li></ul><ul><li>Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în care sunt prezentate ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la 1867”.Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare. </li></ul><ul><li>În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înf ă ţişării lor în situaţii le anume alese de autor”. </li></ul>Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei păr ţ i a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte literaturi străine”. Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.”

21.
<ul><li>O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală şi c ă orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe cât ă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită interesele individuale . </li></ul><ul><li>Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare, sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic argumentativ al textului. </li></ul><ul><li>Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care nu lipsesc structura , ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”). </li></ul><ul><li>“ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adev ă rate, fie tufiş, fie fire de iarb ă , şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.” Titu Maiorescu . </li></ul>

22.
<ul><ul><li>Un alt studiu cu caracter estetic şi critic este ,,Direcţia nouă în poezia şi proza română” , în care criticul prezintă personalităţile marcante ale literaturii epocii. Dintre poeţi, îl apreciază în special pe Alecsandri, iar apoi se opreşte la figura tânărului Eminescu, fiind, totuşi modest în aprecieri, deoarece poetul abia debutase. </li></ul></ul>

23.
<ul><li>3) “Eminescu şi poeziile lui” </li></ul><ul><li>Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa (1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele poet. </li></ul><ul><li>Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în chiar „individualitatea lui intelectuală”. </li></ul><ul><li>Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că „el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”. </li></ul>

24.
<ul><li>Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”. </li></ul><ul><li>Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o voce individuală care se exprimă numai pe sine pentru că „el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie”, „poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”. </li></ul>În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.

25.
<ul><li>4) “Beţia de cuvinte” (1873) </li></ul><ul><li>În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”. </li></ul><ul><li>Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române&quot;, cu armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele ,patologiei literare&quot;. Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre “ameţeala artificială&quot; observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor&quot;, care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii&quot;: “ Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. </li></ul>

26.
<ul><li>Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă. </li></ul><ul><li>Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. </li></ul><ul><li>Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără fond&quot;. Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie contestată. </li></ul><ul><li>Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte&quot;, a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti . </li></ul>

27.
Bibliografie <ul><li>Manual clasa a XI-a </li></ul><ul><li>Caiet clasa a XI-a </li></ul><ul><li>World Wide Web (www) </li></ul><ul><li>Copyright © : Gnl Massimo </li></ul>