1. CARLOS CASTANEDA
Puterea tăcerii
The Power of Silence
CUPRINS:
Prefaţă/7 Introducere/9
L MANIFESTĂRILE SPIRITULUI Primul miez abstract/19 Impecabilitatea nagualului Elfas/28
2. LOVITURA SPIRITULUI Abstractul/40
Ultimul act de seducţie al nagualului Julian/53
3. VICLENIA SPIRITULUI Purificarea legăturii cu spiritul/64 Cele patru stări ale staâkingului 179
4. POGORÂREA SPIRITULUI Vederea spiritului/96 Saltul gândului/113
Mişcarea punctului de asamblare/122 Locul lipsei de compasiune/138
5. CERINŢELE INTENŢIEI Sfărâmarea oglinzii reflectării de sine/156 Biletul spre impecabilitate/170
MANEVRAREA INTENŢIEI Al treilea punct/191 Cele două punţi fără întoarcere/216 Intenţionarea aparentelor/230
PREFAŢĂ.
Cărţile mele reprezintă relatarea fidelă a unei metode de iniţiere folosite de un magician indian din Mexic, don Juan Matus, pentru a mă ajuta să înţeleg lumea vrăjitoriloR. În acest sens, cărţile mele cuprind descrierea unui proces continuu, care îmi devine tot mai clar, o dată cu trecerea timpului.
Trec ani întregi până când ajungem să abordăm viaţa cotidiană în mod inteligent Educaţia noastră şcolară – de orice tip ar fi ea – este riguroasă, întrucât cunoştinţele pe care încercăm să le asimilăm sunt foarte complexe. Aceleaşi criterii se aplica şi în lumea vrăjitorilor: educaţia lor, bazată pe învăţare orală şi pe manipularea lucidităţii, deşi diferită de a noastră, este la fel de riguroasă, fiindcă şi cunoştinţele lor sunt la fel sau, poate, chiar mult mai complexe.
INTRODUCERE în diverse ocazii don Juan a încercat să dea ştiinţei lui un nume, spre folosul meu. Simţea că denumirea cea mai potrivită ar fi fost aceea de nagualism, dar termenul era prea obscur. Simpla definiţie de „ştiinţă” era prea vagă, iar cuvântul „magie” era peiorativ, „Arta voinţei” suna prea abstract, iar „căutarea libertăţii absolute” era o definiţie prea lungă şi prea

2. metaforicĂ. În sfârşit, întrucât nu a reuşit să-i găsească un nume potrivit, a denumit-o „vrăjitorie”, deşi recunoştea că nu era o denumire întru totul adecvată.
În decursul anilor mi-a dat diverse definiţii ale vrăjitoriei, dar întotdeauna a susţinut că definiţiile se schimbă pe măsură ce se acumulează cunoştinţe. Către sfârşitul perioadei mele de ucenicie am simţit că am ajuns într-un punct în care puteam primi o definiţie mai clară, aşa că l-am mai întrebat o dată.
— Din punctul de vedere al omului de rând, mi-a răspuns don Juan, vrăjitoria e o prostie sau un mister de râu augur, inaccesibil pentru el. Şi are dreptate – nu fiindcă este vorba de un fapt absolut, ci fiindcă omul de rând nu posedă energia necesară pentru a se ocupa de vrăjitorie, A tăcut o clipă, apoi a continuat: Fiinţele umane se nasc înzestrate cu o cantitate finită de energie, a spus el, energie folosită sistematic, începând din momentul naşterii, pentru a putea fi întrebuinţata cât mai profitabil de „modalitatea” epocii.
— Ce înţelegi prin „modalitatea epocii”? l-am întrebat.
— Modalitatea epocii este acel grup de câmpuri de energie perceput într-o anumită epoca, mi-a răspuns el. Cred că percepţia omului s-a schimbat în decursul timpului. Timpul real decide asupra modului de percepere: timpul decide care anume grup de câmpuri energetice, dintr-un număr incalculabil, urmează a fi utilizat. Iar abordarea modalităţii epocii – acele câteva câmpuri de energie selectate – ne consumă energia disponibila, aşa încât nu mai putem utiliza niciunul dintre câmpurile de energie rămase.
Cu o subtilă ridicare din sprincene, m-a îndemnat să cuget la cele auzite.
— Iată ce am vrut să spun când am afirmat că omul de rând nu dispune de energia necesară pentru a se ocupa de vrăjitorie, a continuat el. Dacă foloseşte doar energia pe care o posedă, nu poate percepe lumile pe care le percep vrăjitorii. Pentru a le percepe, vrăjitorii trebuie să creeze un grup de câmpuri de energie care nu sunt utilizate în mod curent. Evident, dacă omul de rând vrea să perceapă acele lumi şi să înţeleagă percepţia vrăjitorilor, el trebuie să utilizeze aceleaşi câmpuri de energie întrebuinţate de aceştia. Lucru imposibil de realizat, întrucât el şi-a consumat deja întreaga energie. A tăcut, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele, pentru a se face mai bine înţeles. Gândeşte- te astfel, a continuat el. Nu-i vorba ca, o dată cu trecerea timpului, te iniţiezi în vrăjitorie; ceea ce înveţi este mai curând cum să economiseşti energia. Iar această energie îţi va permite să manipulezi o parte din câmpurile de energie care în momentul de faţă îţi sunt inaccesibile. Iată în ce constă vrăjitoria: capacitatea de a folosi câmpuri de energie neutilizate în perceperea lumii cotidiene, aşa cum o cunoaştem noi. Vrăjitoria este o formă de conştiinţă. Este capacitatea de a percepe ceva ce nu se află la îndemâna percepţiei obişnuite.
Toate încercările la care te-am supus, a continuat don Juan, fiecare lucru pe care ţi l-am arătat, nu erau decât un mod de a te convinge că lumea nu constă doar în ceea ce vedem cu ochii. Nu avem nevoie să ne înveţe nimeni vrăjitorie, pentru ca, de fapt, nu este nimic de învăţat. Ceea ce ne trebuie este ca cineva să ne convingă că la îndemâna noastră se găseşte o putere incalculabilă. Ce straniu paradox! Fiecare luptător aflat pe calea iniţierii îşi închipuie la un moment dat că învaţă vrăjitorie, dar el nu face altceva decât să

3. se lase convins de puterea ascunsă în fiinţa lui şi de modul în care poate ajunge la ea._
— Asta faci şi dumneata, don Juan? încerci să mă convingi?
— ÎntocmaI. Încerc să te conving că poţi ajunge la acea putere. Şi eu am trecut prin asta. Şi m-am lăsat la fel de greu convins ca tine.
— Dar ce facem cu puterea, o dată ce am ajuns la ea, don Juan?
— Nimic, O data ce am ajuns la ea, puterea va folosi singură câmpurile de energie aflate la îndemâna noastră, dar inaccesibile. Atunci începem să vedem – adică, să percepem – altceva: nu o lume imaginară, ci una reală şi concretă, începem să cunoaştem fără a avea nevoie de cuvinte. Iar felul în care folosim această percepţie sporita, această cunoaştere fără cuvinte, depinde de temperamentul fiecăruia.
Cu altă ocazie mi-a oferit o nouă explicaţie. Discutam cu totul altceva, când deodată a schimbat subiectul şi a început să-mi spună o glumă. A râs şi m-a bătut cu blândeţe pe spate, între omoplaţi, ca şi cum ar fi fost timid şi n-ar fi îndrăznit să mă atingă. A chicotit văzând reacţia mea nervoasă.
— Eşti sperios, m-a tachinat el şi m-a bătut pe spate ceva mai puternic.
Mi-au vâjâit urechile. O clipă mi s-a tăiat răsuflarea. Am avut o senzaţie de durere în plămâni. Simţeam un junghi în piept de fiecare dată când respiram. Totuşi, după ce am icnit şi am tuşit de câteva ori, căile respiratorii mi s-au redeschis şi am reînceput să răsuflu adânc şi calm. Trăiam o asemenea senzaţie de bine, încât nu m-am supărat pe don Juan pentru lovitură lui, pe cât de puternică, pe atât de neaşteptată.
Apoi don Juan mi-a dat o explicaţie uluitoare. Scurt şi la obiect, mi-a oferit o nouă definiţie, mult mai exacta, a vrăjitoriei.
Intrasem într-o miraculoasă stare de conştiinţă! îmi simţeam mintea atât de limpede, încât eram capabil să înţeleg şi să asimilez tot ce-mi spunea don Juan. El mi-a povestit că în univers există o forţă incomensurabilă şi indescriptibilă, pe care vrăjitorii o numesc intenţie, şi ca absolut tot ce se afla în cosmos este legat de această intenţie. Vrăjitorii sau luptătorii, cum îi mai denumea el, se preocupa de discutarea, înţelegerea şi utilizarea acestor legăturI. Îi interesează îndeosebi purificarea conexiunilor respective de efectele paralizante ale grijilor de zi cu zi. La acest nivel, vrăjitoria poate fi definită ca un procedeu de purificare a verigii de legătură cu intenţia. Don Juan a subliniat că această „metodă de purificare” este extrem de greu de înţeles sau de învăţat. De aceea, vrăjitorii îşi împart învăţătura în două categorii. Prima categorie este formată din învăţătura pentru starea de conştiinţă din viaţa cotidiană, în care procesul de purificare este mai puţin evident A doua categorie cuprinde învăţătura destinată stărilor de conştiinţa elevata, ca cea trăită de mine în acel moment, şi în care vrăjitorii obţineau cunoaşterea direct de la intenţie, fără intervenţia perturbatoare a cuvintelor.
Don Juan mi-a explicat că, folosind conştiinţa elevată pe durata a mii de ani de eforturi dureroase, vrăjitorii ajunseseră să pătrundă tainele intenţiei. Apoi rransmiseserâ această preţioasă cunoaştere directă, din generaţie în generaţie, pana în zilele noastre. Mi-a spus că misiunea vrăjitoriei este aceea de

4. a prelua aceasta cunoaştere aparent de neînţeles şi de a o face inteligibilă conform standardelor vieţii cotidiene.
Apoi mi-a explicat rolul îndrumătorului în viaţa vrăjitorilor. Mi-a spus că un astfel de îndrumător se numeşte„nagual”, adică un bărbat sau o femeie dispunând de o energie ieşită din comun, un mentor înzestrat cu cumpătare, rezistenţă, stabilitate; cineva pe care vizionarii îl văd ca pe o sferă luminoasă cu patru despărţituri sau ca patru sfere luminoase mai mici, lipite unele de altele. Datorită energiei lor neobişnuite, nagualii sunt mijlocâtori. Energia le permite să aducă liniştea, armonia, râsul şi cunoaşterea direct de la sursă, de la intenţie, şi să le transmită semenilor lor. Nagualii furnizează ceea ce vrăjitorii denumesc „şansa minimă”: conştiinţa conexiunii cu intenţia.
L-am asigurat că mintea mea înţelegea tot ce-mi spunea, dar că un singur lucru din explicaţia lui îmi rârnlnea încă neclar, şi anume, de ce erau necesare două categorii de precepte, înţelegeam cu uşurinţă ceea ce-mi povestea despre lumea lui, deşi îmi descrisese procesul înţelegerii ca fiind foarte dificil.
— Vei avea nevoie de o viaţă întreagă ca să-ţi aduci aminte de revelaţiile avute azi, mi-a răspuns, pentru că cele mai multe reprezintă cunoaştere fără cuvinte. Peste câteva clipe vei uita tot Este unul dintre misterele de nepătruns ale conştiinţei…
Apoi don Juan m-a făcut să-mi schimb nivelul de conştiinţă, lovindu-mă în partea stingă a corpului, chiar sub coaste.
În aceeaşi clipa mi-am pierdut clarviziunea, uitând că o avusesem vreodată… însuşi don Juan m-a pus să scriu despre premisele vrăjitoriei. O dată, absolut întâmplător, la începutul uceniciei mele, mi-a sugerat să scriu o carte în care să folosesc însemnările pe care mi le făcusem. Acumulasem teancuri de însemnări, fără a mă gândi vreodată ce aveam să fac cu ele.
Am argumentat că era o idee absurdă, întrucât eu nu eram scriitor.
— Bineînţeles că nu eşti scriitor, a întărit el, aşa că va trebui să faci apel la vrăjitorie. Mai înlâi, trebuie să-ţi vizualizezi experienţele, ca şi cum le-ai retrăi, apoi va trebui să vezi textul din visatul tău. Pentru tine scrisul nu trebuie să fie un exerciţiu literar, ci unul de vrăjitorie.
Iată modul în care am scris despre premisele vrăjitoriei, aşa cum mi Ie explicase don Juan, în contextul învăţăturilor primite de la el.
În metoda lui de iniţiere, dezvoltată de vrăjitorii din vechime, existau două categorii de învăţături. Una se numea „învăţături pentru partea dreaptă”, ele fiind predate într-o stare de conştiinţă normală. Celelalte se numeau „învăţături pentru partea stângă” şi erau puse în practică doar în stare de conştiinţă elevată.
Aceste două categorii permiteau maeştrilor să-şi iniţieze ucenicii în trei domenii de specialitate: măiestria conştiinţei, arta stalkinguiui şi măiestria intenţiei.
Aceste trei domenii de specialitate reprezintă trei enigme cu care se confruntă vrăjitorii pe calea spre cunoaştere.

5. Măiestria conştiinţei este enigma minţii; uimirea trăită de vrăjitori în momentul în care au revelaţia copleşitorului mister şi univers al conştiinţei şi percepţiei.
Arta stalkinguiui este enigma inimii; nedumerirea vrăjitorilor în clipa în care devin conştienţi de două lucruri: mai întâi, că lumea ne apare ca fiind imuabil obiectivă şi faptică, datorită caracteristicilor conştiinţei şi percepţiei noastre; în al doilea rând, ca, dacă intervin anumite particularităţi de percepţie, lucrurile care par atât de obiective şi de faptice ajung să se schimbe.
Arta intenţiei este enigma spiritului sau paradoxul abstractului: gândurile şi acţiunile vrăjitorilor proiectate dincolo de condiţia noastră umană.
Iniţierea de către don Juan în arta stalkinguiui şi în măiestria intenţiei se baza pe iniţierea în măiestria conştiinţei, cheia de boltă a învăţăturii lui, care consta din următoarele premise fundamentale:
1. Universul este o aglomerare infinita de câmpuri energetice, asemănătoare unor fire de lumină.
2. Aceste câmpuri energetice, numite emanaţiile Vulturului, radiază de Ia o sursă de proporţii inimaginabile denumită Vulturul.
3. Fiinţele umane sunt şi ele alcătuite dintr-un număr incalculabil de câmpuri energetice ca nişte fire luminoase. Emanaţiile Vulturului formează un conglomerat închis, care se manifesta ca un glob luminos de dimensiunile corpului uman, cu braţele întinse lateral, sau ca un gigantic ou luminos.
4. Doar un mic grup de câmpuri energetice din interiorul acestui glob luminos se activează, printr-un punct strălucitor de pe suprafaţă globului.
5. Percepţia are loc în momentul în care câmpurile enrgetice din imediata apropiere a punctului strălucitor îşi extind radiaţia spre a lumina câmpuri energetice identice, din afara globului. Cum singurele câmpuri energetice perceptibile sunt cele aprinse de punctul strălucitor, acesta se numeşte „punctul în care se asamblează percepţia” sau, pur şi simplu, „punctul de asamblare”.
6. Punctul de asamblare poate fi mutat din poziţia lui obişnuită de pe suprafaţa globului luminos, ajungând în altă poziţie pe suprafaţa sau în interiorul globului. Cum strălucirea punctului de asamblare poate lumina orice câmp energetic cu care vine în contact, în momentul în care este mutat într-o nouă poziţie, punctul luminează imediat noi câmpuri energetice, făcându-le perceptibile. Acest tip de percepţie este cunoscut sub denumirea de vedere.
7. Când punctul de asamblare îşi schimbă locul, el face posibilă percepţia unei lumi cu totul diferite, la fel de faptică şi obiectivă ca cea pe care o percepem în mod normal. Vrăjitorii pătrund în aceasta a doua lume pentru a căpăta energie, putere, soluţii la probleme generale şi particulare sau pentru a se confrunta cu inimaginabilul.
Intenţia reprezintă forţa atotprezenţa care ne face să percepem. Simplul fapt că percepem nu înseamnă că devenim şi conştienţi. Percepţia este mai curând rezultatul presiunii şi al intervenţiei intenţiei.
9. Scopul vrăjitorilor este de a atinge o stare de conştiinţa totală, pentru a explora toate posibilităţile de percepţie aflate la dispoziţia omului. Această stare de conştiinţă implică pana şi un mod alternativ de a muri.

6. Ca parte a iniţierii în măiestria conştiinţei a fost inclus şi un nivel de cunoaştere practică. La acest nivel, don Juan m-a învăţat procedeele necesare deplasării punctului de asamblare. Cele două mari sisteme iniţiate de vizionarii vrăjitori din vechime pentru realizarea acestui deziderat erau: visatul, respectiv controlul şi utilizarea viselor; apoi staâkingul sau controlul comportamentului.
Deplasarea punctului de asamblare al unei persoane era o manevră esenţiala, pe care trebuia s-o înveţe orice vrăjitor. Unii dintre ei, nagualii, învăţau s-o execute şi pentru alţii. Ei erau capabili să deplaseze punctul de asamblare din poziţia lui obişnuita, printr-o lovitură puternică exact în acel punct. Lovitura, o izbitură în omoplatul drept – deşi corpul nu era câtuşi de puţin atins – rezulta într-o stare de conştiinţă elevată.
Conform tradiţiei, numai această stare de conştiinţa elevată îi permitea lui don Juan să îndeplinească partea cea mai importanta şi mai spectaculoasă a iniţierii: învăţăturile pentru partea stingă. Datorită extraordinarei calităţi a acestor stări, don Juan îmi cerea să nu le discut cu alţii, până la îndeplinirea tuturor obiectivelor iniţierii vrăjitorilor. Nu-mi era greu să-i fac pe plac. In acele stări unice de conştiinţă, capacitatea mea de înţelegere a învăţăturilor sporea incredibil, dar în acelaşi timp eram lipsit de capacitatea de-a descrie sau de a- mi aminti ceva. In astfel de stări, puteam funcţiona eficient şi sigur, dar nu-mi mai puteam aminti nimic, de îndată ce reveneam la starea mea normală de conştiinţă.
Mi-a luat ani întregi până am reuşit să realizez conversiunea crucială a conştiinţei elevate în memorie. Raţiunea şi bunul-simţ au amânat momentul, fiindcă ele se izbeau de realitatea bizară şi de neconceput a conştiinţei elevate şi a cunoaşterii directe. Ani la rând, tulburarea cognitivă care a rezultat de aici m- a silit să ocolesc problema, evitând să mă gândesc la ea.
Tot ce am scris până acum despre ucenicia mea în vrăjitorie a fost o relatare a modului în care don Juan m-a învăţat măiestria de a-mi stăpâni conştiinţa. Până în prezent, nu m-am referit la arta stalkinguiui sau la măiestria intenţiei.
Don Juan m-a învăţat principiile acestor arte şi aplicaţiile lor, apelând la ajutorul a doi dintre confraţii săi vrăjitori, Vicente Medrano şi Silvio Manuel, dar tot ce am învăţat de la ei rămâne încă învăluit în ceea ce don Juan numea meandrele conştiinţei elevate. Până în prezent mi-a fost imposibil să scriu sau chiar să gândesc coerent despre arta stalkinguiui şi măiestria intenţiei. Greşeala mea a fost că le-am privit ca subiecte pentru memoria şi amintirea normală. Dar ele sunt şi nu sunt astfel de subiecte. Pentru a rezolva această contradicţie, nu am abordat subiectele direct – lucru virtual imposibil – ci indirect, prin tema finală a iniţierii primite de la don Juan: poveşti despre vrăjitorii din trecut Mi-a relatat poveştile pentru a pune în evidenţa ceea ce el numea miezurile abstracte ale lecţiilor sale. Dar eu eram incapabil să surprind natura miezurilor abstracte, în pofida explicaţiilor lui atotcuprinzătoare, care – acum ştiu – urmăreau mai curând să-mi deschidă mintea decât să mă lămurească într-o manieră raţională. Modul luj'^fi^c^ fn-a făcut să cred ani la rând că explicaţiile referite are la miezurile abstracte erau un fel de dizertaţii academice; tot ce puteam face în această situaţie era să iau aceste explicaţii aşa

7. cum îmi fuseseră oferite. Ele au constituit o parte din acceptarea mea tacită a învăţăturilor primite, dar fără a le aprofunda, lucru esenţial în înţelegerea lor.
Don Juan mi-a prezentat trei serii a câte şase miezuri abstracte, dispuse în funcţie de complexitatea lor crescândă, în cartea de faţă m-am ocupat de prima categorie, compusă din: manifestările spiritului, impactul spiritului, viclenia spiritului, coborârea spiritului, cerinţele intenţiei şi modul de manevrare a intenţiei.
1. MANIFESTĂRILE SPIRITULUI PRIMUL MIEZ ABSTRACT.
Ori de câte ori era nevoie, don Juan îmi relata mici istorioare despre predecesorii lui vrăjitori, îndeosebi despre mentorul lui, nagualul Julian. Nu erau povestiri adevărate, ci mai curând descrieri ale modului în care se comportau vrăjitorii respectivi şi aspecte ale personalităţii lor. Fiecare dintre aceste relatări era menită să arunce lumină asupra unei anumite teme din iniţierea mea.
Auzisem aceleaşi povestiri de la alţi cincisprezece membri ai grupului de vrăjitori din care făcea parte don Juan, dar niciuna dintre ele nu-mi oferise o imagine clară despre persoanele descrisE. Întrucât nu aveam cum să-1 conving pe don Juan să-mi dea mai multe detalii despre vrăjitorii respectivi, mă resemnasem cu gândul că nu voi şti niciodată prea multe despre ei.
Într-o după-amiază, când ne aflam în munţii din sudul Mexicului, don Juan, care îmi explicase mai multe lucruri despre com-plexitâţile măiestriei de a stăpâni conştiinţa, a făcut o afirmaţie uluitoare.
— Cred că a sosit momentul să vorbim despre vrăjitorii din trecut, a spus el.
Don Juan mi-a explicat că era necesar să încep să trag concluzii bazate pe o viziune sistematică asupra trecutului, concluzii referitoare atât la lumea preocupărilor cotidiene, cât şi la cea a vrăjitorilor.
— Vrăjitorii manifestă un interes vital pentru trecutul lor, mi-a spus el. Nu mă refer Ia trecutul lor ca persoane. Pentru vrăjitori, trecutul înseamnă faptele altor vrăjitori din vremuri de mult apuse. Ceea ce vom face noi acum va fi să exploram acest trecut.
Şi omul de rând explorează trecutul. Dar el cercetează îndeosebi trecutul personal, din motive personale. Vrăjitorii fac exact contrariul: consultă trecutul pentru a găsi un punct de referinţă.
— Dar nu asta face toată lumea? Nu toţi privesc în trecut pentru a căuta un punct de referinţă?
— Nu! mi-a răspuns el categoric. Omul de rând se compară cu trecutul – fie trecutul personal, fie cunoştinţe din trecut – spre a găsi justificări pentru comportamentul lui prezent sau viitor ori pentru a-şi stabili un model. Numai vrăjitorii caută cu adevărat un punct de referinţa în trecut.
— Don Juan, poate că torul îmi va deveni mai clar dacă îmi spui ce înţelege un vrăjitor prin punct de referinţă.
— Pentru vrăjitori, stabilirea unui punct de referinţa înseamnă obţinerea unei şanse de a explora intenţia, mi-a răspuns el. Adică exact scopul ultimului aspect al iniţierii. Or, nimic nu le oferă vrăjitorilor o viziune mai clară asupra

8. intenţiei decât povestirile despre alţi vrăjitori care s-au străduit să înţeleagă aceeaşi forţă.
Mi-a explicat că, în timp ce-şi examinau trecutul, predecesorii lui vrăjitori acordau mare atenţie ordinii abstracte de bază a ştiinţei lor.
— În vrăjitorie există douăzeci şi unu de miezuri abstracte, a continuat don Juan. Pornind de la miezurile abstracte, există zeci de povestiri despre vrăjitorie, referitoare la înaintaşii mei naguali care au încercat să înţeleagă spiritul. A sosit momentul să-ţi vorbesc de miezurile abstracte şi de povestirile despre vrăjitorie.
Am aşteptat ca don Juan să înceapă să istorisească, dar el a schimbat subiectul şi a revenit la explicarea conştiinţei.
— O clipă! am protestat eu. Cum rămâne cu povestirile despre vrăjitorie? Nu mi le spui?
— Bineînţeles că ţi le spun, a replicat el. Dar nu sunt povestiri pe care să le poţi depăna ca pe nişte basme. Trebuie să le prinzi firul cu propria ta minte şi să Ie regândeşti – să le retrăieşti, ca să zic aşa.
A urmat o lungă tăcere. Am devenit foarte circumspect, temându-mă că, dacă insistam să-mi spună poveştile, m-aş fi angajat la ceva ce aş fi regretat ulterior. Dar curiozitatea a învins prudenţa.
— Atunci, să începem, am spus cu glas răguşit.
Don Juan, care, fără îndoială, ghicise ce se ascundea în mintea mea, a zâmbit maliţios. S-a ridicat în picioare şi mi-a făcut semn să-1 urmez. Şezusem pe nişte bolovani însoriţi din fundul unei vâlcele. Era pe la mijlocul după- amiezii. Cerul era acoperit şi întunecat. Nori joşi, aproape negri, pluteau spre est, deasupra piscurilor. Alţi nori mai înalţi făceau ca cerul să pară mai senin spre sud. Mai devreme, plouase torenţial, dar ploaia se retrăsese, lăsând în urmă doar ameninţarea ei.
A fi trebuit să mă simt îngheţat până în măduva oaselor, fiindcă era foarte frig. Dar îmi era calD. În timp ce strângeam în pumn o piatră întinsă de don Juan, mi-am dat seama ca senzaţia de căldură, în timp ce afară era aproape ger, îmi era familiara, şi totuşi mă uimea de fiecare dată. Ori de câte ori eram aproape îngheţat, don Juan îmi dădea să strâng în pumn o creanga ori o piatră sau îmi vâra un mănunchi de frunze sub cămaşă, în capătul de jos al sternului şi atât era suficient ca să-mi ridice temperatura.
Încercasem fără succes să recreez de unul singur efectul remediilor lui. El mi-a spus că nu remediile în sine, ci tăcerea lui interioară îmi ţinea de cald, iar crengile, pietrele sau frunzele erau simple trucuri pentru a-mi capta atenţia şi a mă face să mă concentrez.
Am iuţit pasul şi am urcat povârnişul vestic al unui munte, până am ajuns la o lespede de stâncă, chiar în vârf. Ne aflam la poalele unui lanţ de munţi şi mai înalţi. De pe platoul cel îngust, am putut vedea că ceaţa începuse să se îndepărteze spre capătul sudic al văii de la picioarele noastre. Fuioare joase de nori păreau să ne împresoare, venind dinspre piscurile înalte, negre- verzui, de la vest. După ploaie, sub cerul înnorat şi întunecat, valea şi munţii de la est şi de la sud păreau învăluiţi într-o mantie neagrâ-verzuie de tăcere.

9. — Aici e locul ideal pentru a sta de vorbă, a spus don Juan, aşezându-se pe planşeul de piatră al unei mici grote.
Grota era numai bună cât să încăpem amândoi unul lângă altul Creştetele noastre aproape atingeau plafonul, iar spinările se sprijineau confortabil de suprafaţa convexă a peretelui de stâncă. Ca şi cum grota ar fi fost anume scobită în stânca pentru a oferi adăpost la două persoane de dimensiunile noastre.
Am mai remarcat o însuşire stranie a grotei: când stătusem în picioare pe lespedea din vârf, văzusem întreaga vale şi lanţurile muntoase de la est şi sud; dar, când mă aşezasem, mă trezisem înconjurat de stânci. Cu toate acestea, lespedea se găsea la nivelul planşeului grotei şi era netedă.
Tocmai voiam să-i vorbesc lui don Juan despre acest efect ciudat, dar el mi-a anticipat cuvintele.
— Grota e săpată de mâna omului, mi-a spus. Lespedea e oblică, dar ochiul nu observă înclinarea.
— Cine a făcut această grotă, don Juan?
— Vrăjitorii din vechime. Poate cu mii de ani în urmă. Una dintre însuşirile ei este că aici nu intră animale şi insecte, şi nici oameni. Se pare că vechii vrăjitori au investit-o cu o încărcătura negativă, care face ca nici o făptură vie să nu se simtă în largul ei aici.
În mod inexplicabil, eu mă simţeam neobişnuit de fericit şi în siguranţă acolo. Un fior de satisfacţie fizică îmi străbătea tot corpul. De fapt, simţeam în stomac o senzaţie dintre cele mai agreabile. Ca şi cum ceva mi-ar fi stimulat plăcut nervii.
— Eu mă simt în largul meu, am comentat.
— Şi eu, mi-a răspuns. Ceea ce înseamnă că, temperamental, niciunul din noi nu se deosebeşte prea mult de vrăjitorii din vechime. Lucru care mă îngrijorează peste poate.
Mă temeam să insist asupra subiectului, aşa că l-am aşteptat să vorbească.
— Prima poveste despre vrăjitorie pe care am să ţi-o spun se numeşte „Manifestările spiritului”, a început don Juan. Dar nu te lăsa indus în eroare de titlu. Manifestările spiritului reprezintă doar primul miez abstract în jurul căruia e construită prima povestire despre vrăjitorie.
Acest prim miez abstract este el însuşi o poveste, a continuat don Juan. Se zice că a fost odată un om, un om de rând, fără calităţi deosebite. Era şi el, ca oricare altul, o cale de acces spre spirit. Şi prin aceasta, ia fel ca oricare altul, era parte din spirit, parte din abstract. Dar el nu ştia acest lucru. Realitatea îi ocupa timpul în asemenea măsură, încât nu avea nici răgazul, nici dorinţa de a studia problema.
Spiritul a încercat zadarnic să-i dezvăluie conexiunea. Folosindu-se de glasul interior spiritul şi-a destăinuit secretele, dar omul s-a dovedit incapabil să-i înţeleagă revelaţiile. Desigur, auzea glasul interior, dar îşi închipuia că era vorba de propriile lui sentimente şi gânduri.
Ca să-1 trezească din amorţeală, spiritul i-a dat trei semne, trei manifestări succesive. Luându-şi o înfăţişare, spiritul a ieşit în calea omului în

10. modul cel mai vizibil cu putinţă. Dar omul acorda atenţie doar propriilor sale probleme.
Don Juan s-a oprit şi s-a uitat la mine ca de fiecare dată când aştepta un comentariu sau întrebări din partea mea. Nu aveam nimic de spus. Nu înţelegeam unde voia să ajungă.
— Tocmai ţi-am vorbit despre primul miez abstract, a continuat el. Tot ce aş mai putea să adaug este că, datorita refuzului absolut al omului de a înţelege, spiritul a fost nevoit să recurgă ia o viclenie. Astfel, viclenia a devenit esenţa căii alese de vrăjitori. Dar aceasta este o altă poveste.
Don Juan mi-a explicat ca vrăjitorii înţelegeau acest nucleu abstract ca pe o reproducere a evenimentelor sau ca pe un tipar frecvent care apărea de fiecare dată când intenţia indica ceva semnificativ. Prin urmare, miezurile abstracte erau reproduceri ale unor lanţuri complete de evenimente.
Don Juan m-a asigurat că, prin căi de neînţeles, fiecare detaliu al fiecărui miez abstract se arăta în repetate rânduri fiecărui ucenic naguaL. În continuare, m-a asigurat ca şi el ajutase intenţia să mă implice în miezurile abstracte ale vrăjitoriei, Ia fel cum binefăcătorul lui, nagualul Julian, şi toţi nagualii dinaintea lui contribuiseră la implicarea ucenicilor. Procesul prin care fiecare ucenic nagual întâlnea miezurile abstracte dăduse naştere unei serii de relatări ţesute în jurul acestor nuclee, relatări care descriau detalii specifice ale personalităţii fiecărui ucenic, precum şi împrejurările în care avusese loc întâlnirea.
De pildă, mi-a spus că şi eu aveam propria mea poveste despre manifestările spiritului, la fel cum exista şi o poveste a lui don Juan, una a binefăcătorului său, una a predecesorului acestuia, şi aşa mai departe.
— Care-i povestea mea despre manifestările spiritului? am întrebat, oarecum nedumerit.
— Dacă există un luptător conştient de propriile lui poveşti, acela eşti tu, mi-a răspuns. La urma urmei, sunt ani întregi de când scrii despre ele. Dar n- ai remarcat miezurile abstracte, pentru că eşti o fire practică. Faci totul doar pentru a-ţi dezvolta spiritul practic. Deşi ai folosit intens poveştile, n-ai avut habar că în ele exista un miez abstract. Aşadar, tot ce am făcut eu îţi apare ca o activitate practică sau uneori ca un capriciu: predarea tainelor vrăjitoriei în faţa unui ucenic recalcitrant şi adesea sărac cu duhul. Atâta timp cât priveşti problema sub acest aspect, nu vei observa miezurile abstracte.
— Trebuie să mă ierţi, don Juan, am spus, dar afirmaţiile dumitale sunt foarte derutante. Ce vrei să spui, de fapt?
— Încerc să introduc poveştile despre vrăjitorie ca tematica, mi-a răspuns. Niciodată nu ţi-am vorbit explicit despre acest subiect, pentru că prin tradiţie este ţinut secret. El reprezintă ultimul artificiu al spiritului. Se spune că în momentul în care ucenicul înţelege miezurile abstracte se aseamănă cu lespedea finală care acoperă şi sigilează piramida.
Se întuneca şi părea că va începe iar să plouă. Eram îngrijorat ca, dacă vântul ar fi suflat de Ia est la vest, ploaia ne-ar fi udat până la piele în interiorul grotei. Nu mă îndoiam că şi don Juan era conştient de acest lucru, dar el părea să nu ia în seamă amănuntul.

11. — Până mâine dimineaţa nu va mai ploua, mi-a spus.
Auzind răspunsul la gândul meu nerostit, am tresărit involuntar şi m-am lovit cu capul de plafonul grotei. S-a auzit o bufnitură, dar zgomotul fusese mai puternic decât izbitura.
Don Juan a început să râdă în hohote. După un timp, am început să simt durerea şi am fost nevoit să-mi masez capul.
— Prezenţa ta îmi este la fel de agreabilă cum trebuie să fi fost şi a mea pentru binefăcătorul meu, mi-a spus şi a început din nou să râdă.
Amândoi am tăcut câteva minutE. În jurul meu plutea o tăcere apăsătoare. Mi s-a părut că aud foşnetul norilor joşi care coborau spre noi dinspre vârfurile munţilor. Apoi mi-am dat seama că ceea ce auzisem era o adiere blândă. Din locul în care mă găseam în mica grotă, vântul amintea de o şoaptă omenească.
— Am avut incredibila şansa de a fi iniţiat de doi naguali, mi-a spus don Juan, rupând efectul magic al vântului asupra mea. Unul a fost, desigur, binefăcătorul meu, nagualul Julian. Celălalt a fost binefăcătorul acestuia, nagualul Eh'as. Cazul meu este unic.
— De ce unic? am întrebat.
— Pentru ca, timp de generaţii întregi, nagualii au adunat în jurul lor ucenici, la mulţi ani după ce maeştrii lor părăsiseră această lume, mi-a explicat el. Cu excepţia binefăcătorului meu. Eu am devenit ucenicul nagualului Julian cu opt ani înainte ca binefăcătorul lui să părăsească această lume. Am avut parte de opt ani de graţie. A fost cea mai mare şansă care mi se putea ivi, întrucât mi s-a oferit prilejul de a primi lecţii de la două temperamente opuse. Ca şi cum aş fi fost educat de un tată puternic şi de un bunic şi mai puternic, care nu cădeau niciodată de acord, într-o astfel de întrecere învinge întotdeauna bunicul. Aşadar, eu sunt, de fapt, produsul învăţăturilor nagualului Eh'as. Ne asemănăm mai mult, nu doar ca temperament, dar şi ca înfăţişare. Aş spune că lui îi datorez desăvârşirea mea. Totuşi, volumul de muncă investit în transformarea mea dintr-o fiinţă neputincioasă într-un luptător fără cusur i-o datorez binefăcătorului meu, nagualul Julian.
— Cum arătă la înfăţişare nagualul Julian? am întrebat.
— Mă crezi că şi în ziua de azi mi-e greu sa mi-1 evoc? mi-a spus don Juan. Ştiu că pare absurd, dar în funcţie de necesităţi sau de împrejurări, putea fi tânăr sau bălrân, frumos sau urât, slab şi neputincios sau puternic şi viril, gras sau suplu, de înălţime medie sau foarte scund.
— Vrei să spui că era un actor care interpreta diverse roluri cu ajutorul recuzitei?
— Nu, nu exista nici un fel de recuzită, iar el nu era un simplu actor. Desigur, era un actor înnăscut, dar asta-i cu totul altceva. Ideea este că era capabil să se trasforme în toate aceste persoane diametral opuse. Faptul că era un mare actor îi permiţea să redea toate particularităţile de comportament care făceau ca fiecare personaj să devină real. Să zicem că se simţea în largul lui o dată cu fiecare schimbare de personalitate. Aşa cum tu te simţi în largul tău de fiecare dată când îţi schimbi hainele.

12. Îmboldit de curiozitate, l-am rugat pe don Juan să-mi povestească mai multe despre transformările binefăcătorului sau. El mi-a răspuns că cineva îl învăţase cum să opereze acele transformări, dar pentru a-mi da şi alte explicaţii, ar fi fost nevoit să abordeze alte poveşti.
— Cum arăta nagualul Julian când nu se transforma? am întrebat.
— Să zicem că înainte de a deveni nagual era foarte suplu şi musculos, mi-a răspuns don Juan. Avea pârul negru, des şi ondulat. Un nas lung şi delicat, dinţi mari, albi şi puternici, faţa ovala, maxilarul ferm şi ochi strălucitori, căprui închis. Măsura cam un metru şaptezeci înălţime. Nu era indian, nici mexican smead la faţă, dar nu avea nici paloarea unui englez. De fapt, tenul lui nu semăna cu al nimănui, îndeosebi în ultimii ani, când culoarea feţei se schimba mereu, de la negricios la palid şi invers. Când l-am cunoscut, era un bătrân cu obrazul uşor ars de soare, apoi, o dată cu trecerea timpului, a devenit un tânăr cu pielea deschisă la culoare, abia cu câţiva ani mai vârstnic decât mine. La vremea aceea eu aveam douăzeci de ani. Dar dacă schimbările lui de înfăţişare erau uluitoare, a continuat don Juan, cele de stare sufletească şi comportament, care însoţeau fiecare transformare, erau şi mai incredibile. De exemplu, când era un tânăr plinuţ, era vesel şi senzual. Când era un bătrân uscăţiv, era meschin şi răzbunător. Când era un bătrân gras, devenea cel mai mare dobitoc cu putinţă.
— Era vreodată el însuşi? am întrebat.
— Nu aşa cum sunt eu, mi-a răspuns don Juan, Întrucât pe mine nu mă interesează transformările» sunt întotdeauna unul şi acelaşi. Dar el era cu totul altfel.
Don Juan m-a privit ca şi cum mi-ar fi evaluat forţa inte1 rioară. A zâmbit, a clătinat dn cap şi a izbucnit într-un râs straşnic.
— Ce-i atât de amuzant, don Juan? am întrebat
— Faptul că încă eşti prea afectat şi prea rigid ca să apreciezi cum se cuvine natura transformărilor binefăcătorului meu şi perspectiva lor globală, mi-a răspuns. Sper numai ca, în momentul în care îţi voi povesti despre ele, să nu capeţi o obsesie morbidă.
Dântr-un motiv inexplicabil, brusc nu m-am mai simţit în largul meu şi am fost nevoit să schimb subiectul.
— De ce nagualii sunt numiţi „binefăcători” şi nu doar mentori? am întrebat neliniştit.
— Denumirea de binefăcător e o reacţie a ucenicilor, mi-a răspuns don Juan, Un nagual dă naştere unui copleşitor sentiment de recunoştinţă în discipolii săi. La urma urmei, un nagual îi modelează şi-i călăuzeşte spre zone inimaginabile.
I-am spus că, după părerea mea, a-i învaţă pe alţii era cel mai altruist gest pe care îl puteai face pentru semenii tăi.
— Pentru tine, a-i învăţa pe alţii înseamnă să vorbeşti despre tipare, mi-a spus el. Pentru un vrăjitor, a-i învăţa pe alţii este ceea ce nagualul face pentru ucenicii săI. Îi ajută să se adape la forţa supremă a universului: intenţia, forţa care schimbă şi reaşază lucrurile sau le păstrează aşa cum sunt. Nagualul formulează, apoi ghidează consecinţele pe care forţa le poate avea asupra

13. discipolilor săi. Dacă el nu ar modela intenţia, ucenicii n-ar cunoaşte veneraţia, minunea. In loc să pornească pe calea magică a descoperirii, discipolii ar învăţa doar o meserie: vindecător, vrăjitor, ghicitor, şarlatan, orice.
A
— Îmi poţi explica ce este intenţial l-am întrebat.
— Singura cale de a cunoaşte intenţia, mi-a răspuns el, este să intri în contact direct printr-o legătură vie care există între intenţie şi toate făpturile înzestrate cu simţuri. Vrăjitorii definesc intenţia ca fiind „indescriptibilul”, „abstractul”, „nagualul”. Eu prefer denumirea de „nagual”, dar cum ea se suprapune definiţiei maestrului sau binefăcătorului, care se numeşte şi el nagual, am decis sa rămân la termenul de „spirit”, intenţie, „abstract”.
Don Juan a tăcut brusc, apoi m-a îndemnat să tac şi eu şi să mă gândesc la cele ce-mi spusesE. Între timp se întunecase. Tăcerea devenise atât de adâncă, încât, în loc să-mi creeze o stare de pace sufletească, mă neliniştea. Nu-mi puteam pune ordine în gânduri. Am încercat să ma concentrez asupra poveştii pe care mi-o spusese don Juan, dar am ajuns să mă gândesc la altceva, până când, într-un târziu, am adormit.
IMPECABILITATEA NAGUALULUI ELI AS.
Nu ştiu cât am dormit în grota. M-a trezit vocea lui don Juan. El mi-a spus că prima poveste despre vrăjitorie, referitoare la manifestările spiritului, era o prezentare despre relaţia dintre intenţie şi nagual. Ea relata cum spiritul pusese drept momeală în calea nagualului un potenţial discipol şi cum nagualul trebuise să evalueze momeala înainte de a decide dacă s-o accepte sau nu.
În grotă era foarte întuneric şi spaţiul îngust era apăsătoR. În mod obişnuit, un spaţiu atât de mic mi-ar fi dat senzaţia de claus-trofobie, însă grota îmi crea o stare de linişte, alungându-mi iritarea. Totodată, ceva din configuraţia grotei absorbea ecourile cuvintelor rostite de don Juan.
Don Juan mi-a explicat ca fiecare faptă a vrăjitorilor, îndeosebi a nagualilor, reprezenta fie un mijloc de întărire a legăturii cu intenţia, fie o reacţie declanşată de această legătură. Era deci necesar ca vrăjitorii şi, în special, nagualii să pândească în permanenţă şi în mod activ manifestările spiritului. Astfel de manifestări erau denumite gesturi ale spiritului sau, mai simplu, indicii sau semne.
A repetat povestea pe care mi-o spusese mai înainte, despre întâlnirea cu binefăcătorul său, nagualul Julian.
Don Juan fusese convins de doi escroci să-şi ia o slujbă la o fermă singuratică. Unul din cei doi, şef de echipă la fermă, pur şi simplu, pusese stăpânire pe don Juan şi-1 făcuse sclavul său.
Disperat şi negăsind altă soluţie, don Juan fugise. Şeful de echipă cel rău îl urmărise şi-1 prinsese pe un drum de ţară, unde îl împuşcase în piept şi-1 părăsise acolo, crezându-1 mort.
Don Juan zăcuse în drum, sângerând de moarte, când deodată apăruse nagualul Julian. Folosindu-şi ştiinţa de vindecător, îi oprise sângerarea, îl dusese la el acasă pe don Juan, încă lipsit de cunoştinţă, şi-1 pusese pe picioare.

14. Indiciile date de spirit nagualului Julian în legătură cu don Juan fuseseră două la număr. Mai întâi, un mic ciclon, care stârnise un nor de praf pe drum, la câţiva metri de locul în care zăcea rănitul. Al doilea semn fusese gândul care-1 săgetase pe nagualul Julian cu o clipă înainte de a auzi un foc de arma în imediata lui apropiere: anume că sosise vremea să-şi ia un ucenic. Câteva momente mai târziu, spiritul îi dăduse şi un al treilea semn: alergând să se adăpostească, nagualul Julian se ciocnise de omul cu arma, punându-1 astfel pe fuga şi, poate, împiedicându-1 să tragă un al doilea glonţ în don Juan. A te ciocni cu cineva era un gen de gafa pe care nici un magician nu avea voie s-o comită, cu atât mai puţin un nagual.
Nagualul Julian apreciase imediat ocazia. Când îl văzuse pe don Juan, înţelesese motivul manifestării spiritului: în faţa lui se găsea un zdrahon de flăcău, candidatul perfect pentru a deveni ucenicul său şi viitor nagual.
Amănuntul m-a dus cu gândul la o întrebare raţională şi chinuitoare. Am vrut să ştiu dacă vrăjitorii puteau interpreta greşit un semn. Don Juan mi-a răspuns că, deşi întrebarea mea era perfect îndreptăţită, ea nu avea obiect, ca cele mai multe dintre întrebările mele, întrucât o pusesem pornind de la experienţa mea din viaţa cotidiană. Astfel, întrebările mele se refereau de fiecare dată la procedee testate, la etape care se cereau urmate, la reguli de meticulozitate, fără nici o legătură cu premisele vrăjitoriei. El a subliniat că punctul slab al raţionamentului meu era acela că niciodată nu-mi raportam experienţele la lumea vrăjitorilor.
Am argumentat că foarte puţine dintre experienţele mele în lumea vrăjitorilor aveau continuitate, prin urmare nu mă puteam folosi de ele în viaţa cotidiană. De foarte puţine ori şi doar când mă găseam în stare de conştiinţă elevata reuşeam să-mi amintesc ceva. La nivelul de conştiinţă elevată, pe care-1 atingeam de obicei, singura experienţă care păstra continuitatea dintre trecut şi prezent era aceea de a-1 cunoaşte pe el.
El mi-a replicat tăios că eram perfect capabil să abordez raţionamentele vrăjitorilor, întrucât aveam experienţa premiselor vrăjitoriei în starea mea normală de conştiinţa. Apoi, pe un ton mai blând, a adăugat că conştiinţa elevată nu revela nimic, până când edificiul cunoştinţelor de vrăjitorie nu era complet.
Apoi a răspuns la întrebarea mea, şi anume dacă vrăjitorii puteau sau nu interpreta greşit semnele. El mi-a explicat ca atunci când un magician interpreta un semn, el îi cunoştea adevărata semnificaţie, fără să-şi explice cum anume. Era unul dintre efectele uluitoare ale verigii de legătură cu intenţia. Vrăjitorii ştiau să cunoască lucrurile în mod direct. Siguranţa lor de sine depindea de puterea şi claritatea verigii de legătură.
Don Juan mi-a spus că ceea ce toată lumea cunoştea sub numele de „intuiţie” reprezenta activarea legăturii noastre cu intenţia. Cum vrăjitorii urmăreau cu bună ştiinţă înţelegerea şi dezvoltarea acestei legături, se putea spune că ei intuiau totul corect şi fără greşeală. Citirea semnelor era ceva comun pentru vrăjitori: greşelile apăreau doar când interveneau sentimente personale care umbreau legătura vrăjitorilor cu intenţia. Altfel, cunoaşterea lor directă era perfect corectă şi funcţională.

15. Un timp amândoi am rămas tăcuţi.
Deodată, el a spus:
— Am să-ţi relatez o povestire despre nagualul Elfas şi manifestarea spiritului. Faţa de un vrăjitor, îndeosebi faţa de un nagual, spiritul se manifesta la tot pasul. Totuşi, acesta nu este întregul adevăr. Adevărul adevărat este că spiritul se dezvăluie tuturor cu aceeaşi intensitate şi consecvenţă, dar numai vrăjitorii, şi mai ales nagualii, sunt capabili să descifreze aceste revelaţii.
Don Juan şi-a început povestea. El mi-a spus că, într-o zi, nagualul Eh'as mergea la oraş călare pe calul lui, care-1 ducea pe o scurtătură, printre lanuri de grâu. Deodată, calul s-a speriat de zborul jos şi rapid al unui şoim care zburase la numai câţiva centimetri de pălăria de paie a nagualului. Nagualul a descălecat imediat şi a început să se uite în toate părţile. Printre spicele de grâu înalte şi uscate a văzut un tânăr ciudat. Acesta era îmbrăcat într-un costum negru, scump şi părea străin de partea locului. Nagualul Eh'as era obişnuit să întâlnească pe câmp ţărani sau moşieri, dar niciodată nu văzuse un orăşean elegant mergând prin lan, ca şi cum puţin i-ar fi păsat de pantofi şi de straiele lui scumpe.
Nagualul şi-a priponit calul şi s-a îndreptat spre tânărul acela. A recunoscut zborul şoimului, ca şi ţinuta tânărului, drept manifestări clare ale spiritului, de care nu avea cum să nu ţină seama. A ajuns foarte aproape de tânăr şi a văzut ce se petrecea. Tânărul fugărea o ţăranca, iar aceasta alerga la câţiva metri în faţa Iui, ferindu-se şi râzând împreuna cu el.
Pentru nagual, contradicţia era foarte limpede. Cei doi care se jucau în lanul de grâu nu aparţineau aceleiaşi lumi. Nagualul s-a gândit că tânărul era, probabil, fiul moşierului, iar femeia, servitoare în casă. S-a simţit stânjenit că-i privea şi tocmai voia să plece, când şoimul a săgetat din nou deasupra lanului, de astă data trecând chiar pe deasupra tânărului. Şoimul i-a speriat pe cei doi, care s-au oprit şi au ridicat privirea, aşteptându-1 să se năpustească încă o dată. Nagualul a remarcat că tânărul era zvelt şi frumos şi că avea ochi neliniştiţi şi privirea rătăcita.
Perechea s-a plictisit să se mai uite după şoim şi şi-a reluat jocul. Bărbatul a prins femeia, a sărutat-o cu blândeţe, apoi a culcat-o încet la pământ. Dar, în loc să facă dragoste cu ea, cum se aşteptase nagualul, el şi-a scos hainele şi a început să se mişte gol prin faţa ei.
Ea nu a închis ochii ruşinată, nici n-a ţipat, stânjenita sau înfricoşată. A chicotit, fascinata de giumbuşlucurile bărbatului gol, care se mişca în jurul ei ca un satir, făcând gesturi lascive şi râzând. Într-un târziu, vizibil copleşită de privelişte, a scos un ţipat ascuţit, s-a ridicat şi s-a aruncat în braţele tânărului.
Don Juan mi-a spus că nagualul Eh'as îi mărturisise că semnele spiritului în acea situaţie fuseseră cât se poate de derutante. Era limpede ca tânărul nu era întreg la minte. Altfel, ştiind cum îşi apărau ţăranii femeile, n-ar fi îndrăznit să seducă o ţărancă tânără chiar la marginea drumului – şi încă gol puşcă.
Don Juan a izbucnit în râs şi mi-a spus că, pe vremea aceea, să te dezbraci şi să faci dragoste ziua în amiaza mare într-un asemenea loc însemna ori să şi nebun, ori binecuvântat de spirit. A adăugat că ceea ce făcuse tânărul

16. poate n-ar fi fost mare lucru în zilele noastre. Dar în urmă cu o sută de ani, oamenii erau supuşi mult mai multor inhibiţii.
Toate acestea l-au convins pe nagualul Eh'as, încă din clipa în care a dat cu ochii de tânăr, ca acesta era atât nebun, cât şi binecuvântat de spirit. L-a îngrijorat gândul că s-ar fi putut întâmpla să treacă vreun ţăran, care să se înfurie şi să-1 ucidă cu pietre chiar atunci, pe loc. Dar nu a apărut nimeni. Nagualul Eh'as avea impresia că timpul rămăsese suspendat în loc.
După ce tânărul a făcut dragoste cu ţăranca, s-a îmbrăcat, a scos o batistă, şi-a şters cu grijă pantofii şi, continuând să-i facă fetei fel şi fel de promisiuni înfocate, şi-a văzut de drum. Nagualul Eh'as a pornit după el. De fapt, l-a urmărit preţ de câteva zile şi a descoperit că tânărul se numea Julian şi că era actor.
În continuare, nagualul l-a văzut suficient de des pe scenă ca 1 să-şi dea seama că actorul avea charisma. Publicul, în special femeile, îl iubeau. Iar el nu ezita să facă uz de farmecele personale ca să-şi seducă admiratoarele. Tot urmărindu-I pe actor, nagualul ajunsese să fie martor în repetate rânduri la tehnica lui de seducţie. Aceasta implica expunerea în pielea goală în faţa admiratoarelor, de îndată ce se găsea singur cu ele, apoi aştepta până ce femeile, uluite de spectacol, îi cedau. Tehnica părea extrem de eficientă. Nagualul fusese nevoit să admită că actorul avea mare succes, cu o singură excepţie. Era bolnav de moarte. Nagualul văzuse umbra neagră a morţii urmându-1 pretutindeni.
Don Juan mi-a explicat din nou ceva ce-mi mai spusese cu ani în urmă: moartea fiecărui om este o pată neagră, aflată chiar în dreptul omoplatului stâng. Mi-a mai spus că vrăjitorii ştiau când o persoană se afla în pragul morţii, întrucât atunci vedeau cum pata întunecată devine o umbră mişcătoare având aceleaşi dimensiuni şi formă cu persoana căreia îi aparţinea.
Recunoscând prezenţa iminentă a morţii, nagualul a fost cuprins de o mare nedumerire. Se întreba de ce spiritul alesese o persoană atât de bolnavă. Fusese învăţat că în starea naturala predomina înlocuirea, nu remedierea. Iar nagualul se îndoia că ar fi avut capacitatea sau puterea de a-1 vindeca pe tânăr sau de a se împotrivi umbrei negre a morţiiSe îndoia şi că ar fi fost în stare să descopere motivul pentru care spiritul îl implicase în manifestarea unei risipe atât de evidente.
Nagualul nu avea altceva de făcut decât să rămână în preajma actorului, să-1 urmeze pretutindeni şi să aştepte prilejul de a vedea în profunzime. Don Juan mi-a explicat ca prima reacţie a unui nagual în momentul confruntării cu manifestările spiritului este de a vedea persoanele implicate. Nagualul Eh'as fusese foarte atent sa vadă omul, din clipa în care pusese ochii pe el. De asemenea, o văzuse pe ţăranca cea tânără care făcuse parte din manifestarea spiritului, dar nu văzuse nimic altceva care, după judecata lui, să-i fi confirmat manifestarea spiritului.
Totuşi, în timp ce era martor la altă tentativă de seducţie, capacitatea de a vedea a nagualului căpătase alta profunzime. De astă dată admiratoarea actorului era fiica unui fermier bogat. De Ia început, fata controlase total situaţia. Nagualul aflase despre întâlnirea lor, pentru ca o auzise, întâmplător,

17. pe fată cerându-i actorului s-o întâlnească a doua zi. Nagualul stătuse ascuns de cealaltă parte a străzii şi, în zori, când fata ieşise din casă, în loc să meargă la liturghie se dusese la întâlnirea cu actorul. Acesta o aşteptase şi ea îl ademenise s-o urmeze pe câmp. EI păruse că ezită, dar ea îl provocase şi nu-1 lăsase să bată în retragere.
În timp ce-i urmărea furişându-se pe câmp, nagualul a căpătat convingerea că în ziua aceea urma să se petreacă ceva ce nu bănuia niciunul din tineri. Văzuse că umbra neagră a actorului crescuse la aproape dublul înălţimii lui. Din privirea misterioasă şi rece a fetei, nagualul dedusese că şi ea simţise cumva umbra neagră a morţii. Actorul părea preocupat. Nu râdea ca altădată.
Merseseră destul de mult. La un moment dat, îl observaseră pe nagual, care-i urmărea, dar acesta se prefăcuse că lucrează pământul, întruchipând un ţăran de prin partea locului. Acest lucru îi liniştise pe cei doi tineri şi-i permisese nagualului să vină mai aproape.
Sosise şi momentul în care actorul îşi aruncase hainele şi se expusese în faţa fetei. Dar, în loc să leşine şi să se prăbuşească în braţele lui, ca celelalte, ea a început să-1 lovească. L-a lovit fără milă cu picioarele şi cu pumnii, l-a călcat pe picioarele goale, făcându-1 să urle de durere.
Nagualul ştia că tânărul n-o ameninţase şi nu-i făcuse nici un râu. Nici nu se atinsese de ea. Ea era singura care lovea. El nu făcea altceva decât să se apere tot timpul, dar fără prea mare convingere; totodată, încerca s-o ademenească, arătându-şi organele genitale.
Nagualul se simţise cuprins de dezgust şi admiraţiE. Îşi dădea seama că actorul era un libertin irecuperabil, dar, în acelaşi timp, era perfect conştient că tânărul avea ceva unic, deşi revoltător. Nagualul fusese uluit să vadă că legătura omului cu spiritul era extraordinar de clară.
În cele din urmă, atacul încetase. Femeia renunţase să-1 mai lovească pe actor. Apoi, în loc s-o ia la fuga, îi cedase, se culcase la pământ şi-i spusese actorului că putea face ce dorea cu ea.
Nagualul remarcase că tânărul era epuizat şi aproape inconştient. Totuşi, în ciuda oboselii, îşi consumase actul de seducţie.
În timp ce nagualul râdea şi cugeta la uriaşa, dar inutila, putere şi hotărâre a bărbatului, femeia ţipase şi actorul începuse să gâfâie. Nagualul văzuse cum îl loveşte umbra neagră. Umbra pătrunsese în deschizătură, cu precizia unui pumnal.
Ajuns în acest punct al povestirii, don Juan a făcut o paranteză, dezvoltând o idee pe care mi-o explicase mai devreme: îmi descrisese deschizătura ca pe o breşă în coconul nostru luminos, aflat în dreptul ombilicului, şi unde forţa morţii lovea fără încetare. Acum don Juan mi-a explicat că în momentul în care moartea loveşte fiinţe sănătoase, lovitura are efectul unei mingi sau al unui pumn. Dar când fiinţele sunt muribunde, moartea le loveşte înfigându-se ca un pumnal.
Astfel, nagualul Eh'as nu avusese nici o îndoială că actorul murise şi că moartea lui punea capăt propriului său interes faţa de scopurile urmărite de spirit. Nu mai rămânea nici un scop: moartea anulase totul.

18. Se ridicase din locul în care se ascunsese şi voise să plece, când deodată ceva îl făcuse să şovăie. Acel ceva era calmul fetei. Aceasta îşi punea cu nonşalanţă cele câteva haine pe care şi le scosese şi fluiera încetişor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Atunci nagualul văzuse cum, relaxându-se, ca să accepte prezenţa morţii, trupul bărbatului eliberase un val protector şi-şi dezvăluise adevărata fire. Era un flăcău voinic, înzestrat cu puteri extraordinare, capabil să creeze un ecran de protecţie sau camuflare – un vrăjitor înnăscut şi un candidat ideal de ucenic vrăjitor, dacă n-ar fi existat umbra neagră a morţii.
Nagualul fusese copleşit de descoperire. Acum înţelegea ce urmărise spiritul, dar nu reuşea să-şi dea seama cum îşi găsea locul o făptură atât de neputincioasă în planurile vrăjitorilor.
Între timp, femeia se ridicase în picioare şi, fără să arunce o privire bărbatului, al cărui trup zvâcnea în spasmele morţii, se îndepărtase.
Nagualul îi văzuse luminozitatea şi-şi dăduse seama că agresivitatea ei extremă era rezultatul eliberării unui enorm flux de energie. Era convins că, dacă ea nu-şi întrebuinţa cumva energia, aceasta avea s-o distrugă, şi era greu de spus ce nenorociri s-ar fi putut abate asupra ei.
În timp ce o privea, îndepărtându-se liniştită, nagualul îşi dăduse seama că spiritul îi oferea încă un semn. Trebuia deci să rămână calm, detaşat. Trebuia să acţioneze ca şi cum nu ar fi avut nimic de pierdut şi să intervină, orice s-ar fi întâmplat. Ca un adevărat nagual ce era, hotărâse să abordeze imposibilul, fără alt martor în afară de spirit.
Don Juan a comentat că astfel de incidente erau menite să pună la încercare un nagual, determinând dacă era un autentic vrăjitor sau un şarlatan. Nagualii luau deciziiFără a ţine seama de consecinţe, ei acţionau sau decideau să nu întreprindă nimic. Impostorii cădeau pe gânduri şi nu mişcau un deget După ce luase decizia, nagualul Eh'as se dusese liniştit la tânărul care trăgea să moară şi făcuse primul lucru pe care trupul, şi nu mintea, îl îndemnaseră să-1 facă: lovise punctul de asamblare al tânărului, pentru a-1 face să intre în starea de conştiinţă elevată, îl lovise cu disperare, iar şi iar, până când punctul de asamblare se mişcase. Ajutate de însăşi forţa morţii, loviturile nagualului trimiseseră punctul de asamblare al tânărului într-un loc în care moartea nu mai conta, aşa ca actorul încetase să lunece spre moarte, Când actorul a început din nou să respire, nagualul era deja conştient de marea răspundere pe care şi-o asuma. Dacă tânărul avea să se împotrivească forţei morţii sale, atunci era necesar să rămână în starea de conştiinţă elevată până când moartea va fi fost îndepărtată. Slăbiciunea fizică a tânărului făcea ca el să nu poată fi deplasat din loc, altfel risca moartea subită. Atunci nagualul făcuse singurul lucru cu putinţă în acele împrejurări: construise o colibă în jurul corpului. Rămăsese acolo vreme de trei luni şi-1 îngrijise pe tânărul complet imobilizat.
Raţiunea a preluat controlul şi, în loc să ascult, pur şi simplu, am întrebat cum de putuse nagualul Elias să construiască o colibă pe pâmântu! altcuiva. Eram conştient de atitudinea ţăranilor faţă de pământ şi de sentimentul de proprietate.

19. Don Juan a recunoscut că şi el pusese aceeaşi întrebare. Iar nagualul Elfas răspunsese că însuşi spiritul făcuse posibil acest lucru. Aşa se întâmpla cu toate acţiunile unui nagual, cu condiţia ca acesta să urmeze manifestările spiritului.
Primul lucru pe care-1 făcuse nagualul Elfas când actorul începuse din nou să respire fusese să alerge după fată. Ea era o parte importantă a manifestării spiritului, O ajunsese din urmă, nu departe de locul în care zăcea actorul, zbătându-se între viaţă şi moartE. În loc să-i vorbească despre situaţia jalnică a tânărului şi s-o convingă să-1 ajute, nagualul îşi asumase răspunderea totală pentru actele sale şi se repezise la ea ca un leu, lovind-o cu putere în punctul de asamblare. Şi ea, ca şi actorul, erau capabili să reziste loviturilor vieţii sau morţii. Punctul ei de asamblare se deplasase, dar, o dată liber, începuse să se mişte haotic.
Nagualul o dusese în locul în care zăcea actorul. Aici petrecuse o zi întreagă ajutând-o să nu-şi piardă minţile, iar pe tânăr să nu-şi piardă viaţa, Când se convinsese că stăpânea cumva situaţia, se dusese la tatăl fetei şi-i spusese că fata lui fusese probabil lovită de un fulger, care o făcuse să-şi piardă temporar minţile, îl dusese pe tată la locul în care se găsea fata şi-i spusese că tânărul, oricine ar fi fost el, preluase cu trupul lui întreaga sarcină a fulgerului, salvând astfel fata de la moarte sigură; în schimb, el însuşi fusese afectat în asemenea măsură, încât nu putea fi mişcat din loc.
Recunoscător, tatăl fetei îl ajutase pe nagual să construiască coliba pentru tânărul care-i salvase fatA. În trei luni, nagualul realizase imposibilul. II vindecase pe actor, Când venise vremea să plece, simţul răspunderii şi al datoriei îl obligaseră pe nagual s-o avertizeze pe fată în legătură cu excesul ei de energie şi cu consecinţele cumplite pe care le-ar fi avut asupra vieţii şi bunăstării eI. Îi ceruse apoi să se alăture lumii vrăjitorilor, care îi putea oferi protecţie faţă de propria-i putere autodestructivâ.
Femeia nu-i răspunsese. Atunci nagualul Elâas se văzuse nevoit să-i spună ceea ce fiecare nagual destăinuia la un moment dat unui potenţial ucenic: ca vrăjitorii vorbeau despre vrăjitorie ca despre o pasăre fermecată şi misterioasă, oprită din zborul ei o clipă, pentru a-i da omului speranţă şi scop în viaţă; că vrăjitorii trăiau sub aripa acestei păsări, pe care o numeau pasărea înţelepciunii sau pasărea libertăţii; ca o hrăneau cu râvnă şi cu impecabilitatea lor, I-a mai spus că vrăjitorii ştiau că zborul păsării era întotdeauna în linie dreapta, întrucât ea nu avea cum să cotească sau să descrie un ocol, ca să se întoarcă; pasărea libertăţii nu putea face decât două lucruri: să-i ia cu ea pe vrăjitori sau să-i lase şi să zboare mai departe.
Nagualul Eh'as nu putuse vorbi în acelaşi fel cu tânărul actor care era încă la un pas de moarte. Tânărul nu prea avea de ales. Cu toate acestea, nagualul îi spusese că, dacă voia să se vindece, atunci trebuia să-1 urmeze necondiţionat. Actorul acceptase imediat.
În ziua în care nagualul EHas şi actorul porniseră spre casă, fata aştepta tăcută la marginea oraşului. Nu-şi luase nici un bagaj, nici măcar un coş de nuiele. Părea să fi venit doar ca să-i conducă la plecare. Nagualul îşi văzuse de drum, fără s-o privească, dar actorul, care era transportat pe o targă, făcuse

20. efortul de a-şi lua rămas-bun de la ea. Ea râsese şi, fără un cuvânt, li se alăturase. Nu avea nici un fel de îndoieli şi nu-şi făcea griji pentru tot ce lăsa în urmĂ. Înţelesese perfect că nu va mai avea o a doua şansă şi că pasărea libertăţii fie îi lua cu ea pe vrăjitori, fie îi lăsa şi zbura mai departe.
Don Juan a comentat că faptul nu era surprinzătorForţa personalităţii nagualului era întotdeauna atât de copleşitoare, încât acesta era practic irezistibil, iar nagualul Elfas îi influenţase profund pe cei doi tineri, în cele trei luni avute la dispoziţie interacţionase cu ei zilnic, timp în care îi obişnuise cu consecvenţa, detaşarea şi obiectivitatea lui. Tinerii fuseseră încântaţi de sobrietatea Iui şi, mai presus de orice, de totala lui dăruire faţă de amândoi. Prin exemplul şi faptele sale, nagualul Elâas le oferise o viziune justă asupra lumii vrăjitorilor: o lume care-i sprijinea şi-i îngrijea, dar care punea şi condiţiiO lume în care puţine greşeli erau admise. Apoi don Juan mi-a reamintit de ceva ce-mi repetase adesea, dar la care reuşisem de fiecare dată să nu mă gândesc. Mi-a spus că nu trebuia să uit nici o clipă ca pasărea libertăţii avea foarte puţină răbdare şi că nu stătea prea mult pe gânduri, iar dacă îşi lua zborul, nu se mai întorcea niciodată.
Fiorii reci pe care mi i-a dat vocea lui au făcut ca liniştea şi întunericul de până cu o secundă în urmă să dispară şi tot ce se găsea în jurul nostru să devină o prezenţă imediată.
Don Juan a chemat înapoi întunericul şi pacea, la fel de repede cum chemase şi necesitateaM-a înghiontit uşor în braţ.
— Femeia aceea era atât de puternică, încât putea dansa în cerc în jurul orişicui, mi-a spus el. Numele ei era Talia.
2. LOVITURA SPIRITULUI ABSTRACTUL.
Ne-am înapoiat acasă la don Juan în primele ore ale dimineţii, Ne-a luat mult timp până am coborât muntele, pentru că îmi era teamă să nu cad într-o prăpastie pe întuneric, iar don Juan trebuia sa se oprească mereu ca să-şi tragă sufletul, istovit de cât râdea de mine.
Eram frânt de oboseală, dar nu puteam să adorM. Înainte de amiază a început să plouă. Zgomotul aversei pe acoperişul de şindrilă, în loc să-mi dea o stare de somnolenţa, mi-a îndepărtat orice urmă de oboseală, M-am sculat din pat şi m-am dus să-1 caut pe don Juan. L-am găsit moţăind într-un fotoliU. În clipa în care m-am apropiat de el, s-a trezit. I-am dat bineţe.
— Se pare că nu ai probleme cu insomnia, am comentat eu.
— Când eşti speriat sau necăjit, să nu încerci să dormi, mi-a spus el, fără să mă privească. Aţipeşte într-un fotoliu confortabil, aşa cum fac eu.
Cândva îmi sugerase că, dacă voiam să-mi odihnesc şi să-mi refac trupul, trebuia să dorm mult, culcat pe burtă, cu faţa întoarsa către stânga şi cu tălpile picioarelor pe tăblia patului. Ca să nu-mi fie frig, mi-a recomandat să-mi pun o pemâ moale pe umeri, departe de gât, şi să port şosete groase sau să rămân încălţat.
Când i-am auzit sugestia pentru prima oară, am crezut că glumea, dar mai târziu am gândit cu totul altfel. Somnul în acea poziţie mă ajuta să mă odihnesc extraordinar de bine, Când am comentat efectele uluitoare, el m-a

21. sfătuit să-i urmez sfaturile punct cu punct, fără să mă obosesc să-i dau crezare.
I-am sugerat lui don Juan că mi-ar fi putut spune cu o noapte înainte despre somnul în capul oaselor I-am explicat motivul insomniei mele: pe lângă marea oboseală, mă preocupa în mod ciudat ceea ce auzisem de la el în grota vrăjitorilor.
— Termină! a exclamat el. Ai văzut şi ai auzit lucruri mult mai îngrijorătoare, fără să-ţi pierzi somnul. Altceva te supără.
O clipă mi-am închipuit că mă acuza că nu-i destăinuisem adevărul despre adevărata mea nelinişte. Am început să-i explic, dar el a continuat să vorbească, de parcă n-aş fi scos o vorbă.
— Azi-noapte ai declarat categoric că grota te-a făcut să te simţi în largul tău. Se vede limpede că nu e aşa, Azi-noapte n-am mai continuat discuţia despre grotă, fiindcă aşteptam să-ţi văd reacţia.
Don Juan mi-a explicat că grota fusese concepută de vrăjitorii de odinioară pentru a servi drept catalizator. Forma ei fusese construită cu migală pentru a adăposti două persoane, adică două câmpuri de energie. După teoria vrăjitorilor, structura rocii şi felul în care fusese săpată grota permiteau celor două trupuri, celor două globuri luminoase, să-şi combine energia.
— Te-am dus în grotă cu un anume scop, a continuat don Juan. Nu pentru că îmi place locul – nu-mi place – ci pentru că a fost creat ca un instrument menit să-1 propulseze pe ucenic în starea de conştiinţă elevată. Din păcate însă, acest lucru, pe de o parte, ajută, pe de altă parte, pune în umbră anumite probleme. Vrăjitorii din vechime nu erau prea înclinaţi spre meditaţie. Erau mai curând adepţii acţiunii.
— Mereu mi-ai spus că aşa era şi binefăcătorul tău, am intervenit eu.
— Am exagerat, mi-a răspuns el, aşa cum exagerez când îţi spun că eşti naiv. Binefăcătorul meu a fost un nagual modern, preocupat de căutarea libertăţii, numai că înclina spre acţiune mai mult decât spre meditaţie. Şi tu eşti un nagual modem, preocupat de aceeaşi căutare, însă înclini puternic spre aberaţiile raţiunii.
Probabil şi-a închipuit că făcuse o comparaţie foarte amuzantă, întrucât râsul lui a stâmit ecouri în camera pustie, Când am redeschis subiectul grotei, s-a prefăcut că nu mă auzise. Ştiam că se preface, după sclipirea din ochi şi felul în care surâdea.
— Aseară ţi-am vorbit cu bună ştiinţă despre primul miez abstract, a spus el, în speranţa că, reflectând asupra modului în care am procedat cu tine în decursul anilor, îţi vei face idee despre celelalte miezuri. Eşti cu mine de multă vreme, aşa că mă cunoşti bine. De când suntem împreună, am încercat minut de minut să-mi adaptez acţiunile şi gândurile la tiparele miezurilor abstracte.
Povestea nagualului Elfas este cu totul altceva. Deşi pare a fi o istorisire despre oameni, în realitate este o poveste despre intenţie. Intenţia creează edificii în calea noastră şi ne invită să intrăm. Aşa ajung vrăjitorii să înţeleagă ce se întâmpla în jurul lor.

22. Don Juan mi-a reamintit că întotdeauna mă străduisem să descopăr ordinea primordială din tot ce-mi povestea. Am crezut că mă critica pentru încercarea mea de a transforma toate învăţăturile lui într-o problemă de ştiinţă socială. Am început să-i spun că, sub influenţa lui, îmi schimbasem concepţia. El m-a oprit şi a zâmbit.
— De fapt, nu gândeşti prea bine, mi-a spus şi a oftat. Vreau să înţelegi ordinea primordială din ceea ce te învăţ. Obiecţia mea se referă Ia ceea ce tu îţi închipui a fi ordinea primordiala. Pentru tine, ea înseamnă procedee secrete sau consecvenţă ascunsă. Pentru mine înseamnă două lucruri: atât edificiul pe care intenţia îl înalţă într-o fracţiune de secundă, aşezându-1 în faţa noastră, ca să păşim în el, cât şi semnele pe care ni le dă, ca să nu ne rătăcim o dată ce pătrundem înăuntru.
După cum vezi, povestea nagualului Elias a fost mai mult decât relatarea detaliilor din secvenţele care compun întâmplarea, a continuat eL. În spatele tuturor acestor detalii se găsea edificiul intenţiei. Povestea te ajuta să-ţi faci idee de cum erau nagualii din trecut şi să-ţi dai seama cum acţionau ei pentru a-şi adapta gândurile şi acţiunile la edificiile intenţiei.
S-a aşternut o tăcere lungă. Nu aveam nimic de adăugat. Ca să continuu conversaţia, am spus primul lucru care mi-a trecut prin minte. Şi anume, ca din poveştile auzite despre nagualul Elias, îmi formasem o părere foarte bună despre eL. Îmi plăcea nagualul Elfas, dar din motive necunoscute tot ce-mi relatase don Juan despre nagualul Julian mă umplea de nelinişte.
Simpla menţiune a stării mele de nelinişte l-a încântat peste măsură pe don Juan, A fost nevoit să se ridice din fotoliu, ca să nu se înece de atâta ris. Mi-a înconjurat umerii cu braţul şi mi-a spus că omul iubeşte sau urăşte pe cei careul reflectă pe el însuşi.
Şi de astă dată, un autocontrol stupid m-a oprit să-1 întreb ce voia să spună. Don Juan a continuat să râdă, vizibil conştient de starea mea de spiriT. În cele din urmă, a comentat că nagualul Julian era ca un copil, a cărui sobrietate şi cumpătare veneau întotdeauna din afară. Nu avea o disciplină interioară, dincolo de iniţierea lui ca ucenic vrăjitor.
Am simţit o pornire iraţională de a mă apăra, I-am spus lui don Juan că disciplina mea venea din interior.
— Bineînţeles, a replicat el cu un aer superior. Doar nu-ţi închipui că eşti la fel ca el.
A început din nou să râdă.
Uneori don Juan mă exaspera de-mi venea să urlu. Dar proasta mea dispoziţie n-a durat mult. S-a risipit atât de repede, încât m-a cuprins o nouă nelinişte. L-am întrebat pe don Juan dacă era posibil să fi atins starea de conştiinţă elevată fără să-mi dau seama de acest lucru. Sau poate rămăsesem în această stare zile întregi?
— În acest stadiu, atingi starea de conştiinţă elevată de unul singur, mi-a spus el. Conştiinţa elevată e un mister doar pentru raţiunea noastrĂ. În practică, e foarte simplu. Ca de fiecare dată, noi complicam lucrurile, încercând să dăm dimensiuni rezonabile imensităţii care ne înconjoară.

23. A remarcat că ar fi trebuit să mă gândesc la miezul abstract pe care mi-1 prezentase, în loc să discut inutil despre persoana mea.
I-am spus că mă gândisem la el toată dimineaţa şi îmi dădusem seama că tema metaforică a povestirii era manifestarea spiritului. Totuşi, nu reuşeam să discern miezul abstract la care se referea. Acesta trebuia să fie ceva neprecizat prin vorbe.
— Iţi repet, mi-a spus el, ca un profesor care îşi dăscăleşte elevii. Manifestările spiritului reprezintă numele primului miez abstract din poveştile cu vrăjitori. Evident, ceea ce vrăjitorii recunosc ca fiind miez abstract este ceva care ţie îţi scapă în momentul de faţă. Iar partea care îţi scapă e cunoscută de vrăjitori sub denumirea de edificiul intenţiei sau vocea tăcută a spiritului, sau ordinea ulterioară a abstractului.
I-am spus că prin „ulterior” înţelegeam ceva ce nu era clar dezvăluit, de pildă „motiv ulterior”. El mi-a răspuns că în acest caz, „ulterior” însemna mai mult; însemna cunoaştere fără cuvinte, în afara imediatei noastre puteri de înţelegere – şi îndeosebi a mea. A recunoscut că înţelegerea la care se referea era dincolo de capacităţile mele de moment, nu dincolo de orice posibilitate a mea de înţelegere.
— Dacă miezurile abstracte sunt dincolo de puterea mea de înţelegere, la ce bun să discutăm despre ele? l-am întrebat.
— Regula spune că miezurile abstracte şi poveştile cu vrăjitori trebuie menţionate în această etapă, mi-a răspuns, într-o bună zi, ordinea ulterioară a abstractului – care înseamnă cunoaştere fără cuvinte sau edificiul intenţiei din povestiri – ţi se va revela chiar prin aceste relatări.
Eu tot nu înţelegeam.
— Ordinea ulterioară a abstractului nu este numai ordinea în care ţi-au fost înfăţişate miezurile abstracte, mi-a explicat, nici ceea ce au ele în comun, nici chiar reţeaua care face legătura între elE. Înseamnă mai curând cunoaşterea abstractului în mod direct, fără intervenţia limbajului.
M-a cercetat în tăcere cu privirea din cap până în picioare, cu scopul clar de a mă vedea.
— Pentru tine nu este încă evident, a declarat.
A schiţat un gest de nerăbdare, chiar de iritare, parcă agasat de încetineala mea. Asta m-a îngrijorat. Don Juan nu avea obiceiul să-şi manifeste nemulţumirea.
— Nu are nimic de a face cu tine sau cu acţiunile tale, mi-a spus când l- am întrebat dacă era supărat sau dezamăgit de mine. A fost un gând care mi-a trecut prin minte în clipa în care te-am văzuT. În fiinţa ta luminoasa exista o trăsătură pentru care vechii vrăjitori ar fi dat oricât s-o aibă.
— Spune-mi despre ce e vorba, l-am rugat.
— Îţi voi aminti de ea într-o bună zi, mi-a răspuns. Până atunci, să continuăm cu elementul care ne determină: abstractul. Elementul fără de care nu ar exista calea luptătorului şi nici luptători în căutarea cunoaşterii.
Mi-a spus că dificultăţile prin care treceam nu erau o noutate pentru el. El însuşi îndurase multe suferinţe până să înţeleagă ordinea ulterioară a

24. abstractului. Dacă nu l-ar fi ajutat nagualul Eh'as, ar fi sfârşit exact ca binefăcătorul lui, acţionând fără a înţelege prea mult.
— Cum era nagualul Eh'as? I-am întrebat, ca să schimb subiectul.
— Nu semăna deloc cu discipolul lui, a răspuns don Juan. Era indian. Solid, cu pielea foarte închisă la culoare. Avea trăsături aspre, gura mare, nas puternic, ochi mici şi negri, păr negru şi des, fără nici un Fir alb. Era mai scund decât nagualul Julian şi avea mâini şi picioare mari. Era foarte umil şi foarte înţelept, dar nu avea flacărĂ. În comparaţie cu binefăcătorul meu, era o făptură fără strălucire. Mereu singur, mereu cugetând asupra unor întrebări. Nagualul Julian glumea spunând ca învăţătorul lui împărţea înţelepciune cu tonele. Când nu era de faţa, îl numea nagualul Tonaj.
Niciodată nu i-am înţeles glumele, a continuat don Juan.
Pentru mine, nagualul Eh'as era ca o gură de aer proaspăT. Întotdeauna îmi explica totul cu răbdare. Cam cum îţi explic eu ţie, dar el mai avea şi altceva. N-aş numi acel ceva compasiune, ci mai curând empatie. Luptătorii sunt incapabili de compasiune, fiindcă lor nu le mai este milă de ei înşişi. Or, fără forţa conducătoare a autocompasiunii, compasiunea nu are sens.
— Vrei să spui că un luptător se bizuie numai pe el însuşi, don Juan?
— Lntr-un fel, da. Pentru un luptător totul începe şi se termină cu el însuşi. Totuşi, acest contact cu abstractul îl determină să-şi învingă sentimentul importanţei de sine. Atunci Eul lui devine abstract şi impersonal, Nagualul Elias a simţit că viaţa şi personalitatea noastră erau foarte asemănătoare, a continuat don Juan. Din acest motiv, s-a simţit obligat să mă ajute. Eu nu simt aceeaşi asemănare între tine şi mine, aşa că presupun că te consider cam cum mă considera pe mine nagualul Julian.
Don Juan mi-a spus că nagualul Elfas îl luase sub protecţia iui din prima zi în care sosise în casa binefăcătorului sau, ca să-şi înceapă ucenicia, şi că începuse să-i explice ce se întâmpla în cursul perioadei de iniţiere, indiferent ca don Juan înţelegea sau nu. Dorinţa lui de a-1 ajuta pe don Juan era atât de intensă, încât, practic, îl ţinea pe acesta prizonieR. În acest fel, îl proteja de atacurile dure ale nagualului Julian.
— La început stăteam tot timpul în casa nagualului Elias, a continuat don Juan, Şi îmi plăcea mulT. În casa binefăcătorului meu eram în permanenţă cu ochii în patru, în alertă, speriat de ce avea de gând să-mi facă. Dar în casa nagualului Elfas m-am simţit încrezător şi în largul meu.
Binefăcătorul meu mă presa fără milă. Nu-mi puteam da seama de ce mă zorea atât de mult. L-am crezut nebun de-a binelea.
Don Juan mi-a spus că nagualul Elfas era indian din statul Oaxaca şi că fusese iniţiat de un alt nagual, pe nume Rosendo, originar din aceeaşi zonă. Don Juan l-a descris pe nagualul Eh'as ca pe un om conservator care ţinea la singurătatea lui. Şi totuşi, era un renumit vrăjitor şi vindecător, nu numai în Oaxaca, dar în tot sudul Mexicului. Cu toate acestea, în pofida ocupaţiei şi faimei sale, trăia în izolare completă tocmai în celălalt capăt al ţârii, în nordul Mexicului.
Don Juan a tăcut. Ridicând din sprâncene, m-a ţintuit cu o privire întrebătoare. Dar eu nu doream altceva decât să continue povestea.

25. — De fiecare dată când cred că ar trebui să-mi pui întrebări, tu nu întrebi nimic, a remarcat el. Sunt convins că m-ai auzit spunând ca nagualul Elfas era un vrăjitor renumit care se ocupa zilnic de oamenii din sudul Mexicului şi, în acelaşi timp, trăia ca un pustnic în nordul ţării. Faptul acesta nu-ţi stârneşte curiozitatea?
M-am simţit îngrozitor de prost. I-am spus că, în timp ce el îmi povestea, îmi venise gândul că nagualul avea, probabil, mari dificultăţi cu transportul.
Don Juan a râs şi, din moment ce el însuşi îmi sugerase întrebarea, m- am arătat nedumerit cum de era posibil ca nagualul Elfas să se găsească în acelaşi timp în două locuri diferite.
— Visatul e avionul vrăjitorului, mi-a răspuns el. Nagualul Elfas era un visător, la fel cum binefăcătorul meu era un stalker. Nagualul Elfas era capabil să creeze şi să proiecteze ceea ce vrăjitorii denumesc corpul din vis sau Celălalt Eu, şi astfel să se găsească simultan în două locuri aflate la mare depărtare unul de celalalt. Cu ajutorul corpului din vis, îşi putea îndeplini îndatoririle de vrăjitor, în timp ce prin Eul lui natural trăia ca un pustnic, M-am arătat uimit că puteam accepta atât de uşor premisa că nagualul Elfas avea abilitatea de a proiecta o imagine solidă, tridimensională a propriei persoane, şi, în acelaşi timp, nu reuşeam cu nici un chip să înţeleg explicaţiile referitoare la miezurile abstracte.
Don Juan mi-a spus că puteam accepta ideea dublei existenţe a nagualului Elfas, întrucât spiritul făcea ultimele retuşuri capacităţii mele de conştientizare. Am izbucnit într-un potop de proteste faţă de caracterul obscur al acestei afirmaţii.
— Nu-i obscură, mi-a spus el. E constatarea unui fapt real. Ai putea spune că e un fapt de neînţeles pentru moment, dar momentul se va schimba.
Înainte de a apuca să răspund, a început să vorbească din nou despie nagualul Elias. A spus ca nagualul Elfas avea o minte foarte cercetătoare şi că putea lucra bine cu mâinile. Ca visător, a văzut în drumurile sale multe obiecte, pe care Ie-a copiat în lemn şi fier forjat. Don Juan m-a asigurat ca unele dintre acele modele erau de o frumuseţe desăvârşită şi tulburătoare.
— Ce fel de obiecte erau originalele? am întrebat
— Asta nu se poate şti, a răspuns don Juan. Trebuie să ţii seama de faptul că, fiind indian, nagualul Elfas pornea în călătoriile sale din visat la fel ca un animal care îşI. Caută hrana. Animalul nu se arată niciodată într-un loc în care există semne de activitate. El vine doar atunci când nu e nimeni prin preajmă, în calitate de visător solitar, nagualul Elfas a vizitat, sa zicem, „piaţa de vechituri” a infinitului într-un moment în care era pustie – şi a copiat ceea ce văzuse, dar niciodată nu a ştiut la ce foloseau acele lucruri, nici de unde proveneau.
Nici de astă dată nu mi-a fost greu să accept ce spunea. Ideea nu-mi părea nicidecum exagerată. Tocmai mă pregăteam să fac un comentariu, când el m-a întrerupt cu o ridicare din sprâncene. Apoi a continuat să-mi povestească despre nagualul Elfas.
— Să merg în vizita la el era pentru mine cea mai mare bucurie, mi-a spus don Juan, şi totodată un motiv de stranie vinovăţie. Mă plictiseam

26. îngrozitor. Nu pentru că nagualul Elfas ar fi fost un om plicticos, ci pentru ca nagualul Julian nu-şi avea egal şi strica pe orişicine pentru toată viaţa.
— Parcă spuneai că te simţeai încrezător şi în largul dumitale în casa nagualului Elfas, am spus.
— Adevărat, şi tocmai acesta era motivul vinovăţiei mele şi al problemei mele imaginare. Ca şi tine, îmi plăcea să mă chinui. Cred că la început mi-am găsit pacea în compania nagualului Elfas, dar mai târziu, când I-am înţeles mai bine pe nagualul Julian, l-am urmat pe el.
Mi-a povestit că locuinţa nagualului Elfas avea în partea din faţă o porţiune deschisă şi acoperită, unde se găseau o fierărie, unelte şi o masă de tâmplărie. Casa de chirpici, cu acoperiş de şindrilă, consta dintr-o cameră uriaşă, cu podea de lut, în care nagualul locuia împreună cu şase femei vizionare, care erau, de fapt, soţiile lui. Mai existau şi patru bărbaţi, vrăjitori vizionari din grupul lui, care ocupau nişte căsuţe în jurul locuinţei lui. Toţi erau indieni din diverse colţuri ale ţârii şi care migraseră în nordul Mexicului.
— Nagualul Elfas avea mare respect pentru energia sexuală, mi-a spus don Juan. El credea că această energie ne-a fost data pentru a visa. Mai credea că visatul fusese treptat dat uitării, fiindcă risca să strice echilibrul mental precar al persoanelor slabe de înger.
Eu te-am învăţat visatul, aşa cum m-a învăţat şi el, a continuat don Juan. M-a învăţat ca, în timp ce visăm, punctul de asamblare se deplasează foarte lent şi natural. Echilibrul mental nu este altceva decât fixarea punctului de asamblare într-un loc cunoscut. Dacă visele fac să se mişte punctul de asamblare şi visatul este utilizat pentru a controla această mişcare naturală, şi energia sexuală este necesară pentru visat, rezultatul este uneori dezastruos când energia sexuală se iroseşte în actul sexual, nu în visat. Atunci visătorii îşi mişcă haotic punctul de asamblare şi-şi pierd minţile.
— Ce încerci să-mi spui, de fapt, don Juan? l-am întrebat, simţind că tema visatului nu apăruse întâmplător în conversaţia noastră.
— Tu eşti un visător, mi-a spus ei. Dacă nu ai grijă de energia ta sexuală, ar trebui să te obişnuieşti cu ideea unor mişcări necontrolate ale punctului de asamblare. Cu o clipă în urmă, erai uluit de propriile tale reacţii. Ei bine, punctul tău de asamblare se deplasează aproape haotic, întrucât energia ta sexuală nu se află în echilibru.
Am făcut un comentariu nătâng şi nepotrivit despre viaţa sexuală a bărbaţilor adulţi.
— Energia noastră sexuală este cea care guvernează visatul, mi-a explicat el. Nagualul Elfas m-a învăţat – iar eu te-am învăţat pe tine – ca energia sexuală e folosită fie pentru a face dragoste, fie pentru a visa. Nu exista alta cale. Motivul pentru care am adus tema în discuţie este ca tu întâmpini greutăţi în deplasarea punctului de asamblare pentru a înţelege ultimul nostru subiect: abstractul.
Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie, a continuat don Juan. Totul a revenit la normal abia când energia mea sexuală s-a eliberat de lumea concretă. Aceasta este regula pentru visători. Stalkerii reprezintă opusul lor. Ai putea

27. spune ca binefăcătorul meu a fost un libertin sexual, atât ca om de rând, cât şi ca nagual.
Don Juan părea dispus să dezvăluie actele binefăcătorului său, dar mi- am da seama că se răzgândise. A clătinat din cap şi mi-a spus că eram prea nereceptiv pentru astfel de revelaţii. Nu am insistat.
Mi-a spus că nagualul Eh'as avea sobrietatea pe care o căpătau numai visătorii, după lupte inimaginabile cu ei înşişi. Nagualul îşi folosea sobrietatea pentru a face faţă sarcinii de a răspunde întrebărilor Iui Don Juan.
— Nagualul Eh'as mi-a explicat că întâmpinam aceeaşi dificultate de a înţelege spiritul ca şi el, a continuat don Juan. El considera că existau două probleme diferite. Pe de o parte, nevoia de a înţelege indirect ce este spiritul, pe de altă parte, nevoia de a înţelege spiritul în mod direct.
Cu prima problemă întâmpini greutăţi. O dată ce înţelegi ce înseamnă spiritul, a doua problemă se rezolvă de la sine, şi invers. Dacă spiritul îţi vorbeşte folosind cuvintele lui tăcute, vei şti imediat ce reprezintă el.
Mi-a spus că nagualul Eh'as credea că dificultatea consta în refuzul nostru de a accepta ideea că poate exista cunoaştere şi în absenţa cuvintelor care s-o explice.
— Dar mie nu mi-e greu să accept, am protestat.
— Aceptarea afirmaţiei nu-i la fel de simplă ca declaraţia de acceptare, a remarcat don Juan. Nagualul Eh'as îmi spunea că întreaga omenire se îndepărtase de abstract, deşi la un moment dat probabil ne găseam foarte aproape de el. Abstractul trebuie să fi fost forţa care ne sprijinea. Apoi ceva se întâmplase şi ne smulsese de lângă abstract Acum nu mai exista cale de întoarcere. Tot el îmi spunea că unui ucenic îi trebuia ani la rând ca să se poată întoarce la abstract, adică să ştie că limbajul şi cunoaşterea pot exista independent.
Don Juan a repetat că esenţa dificultăţii noastre de a reveni la abstract consta în refuzul de a accepta că puteam cunoaşte în absenţa cuvintelor şi chiar a gândurilor.
Mă pregăteam să protestez că erau vorbe fără rost, când deodată am avut sentimentul clar că îmi scăpa ceva şi că acel ceva avea o importanţa capitala pentru mine. Don Juan încerca, de fapt, să-mi spună ceva, ceva ce fie nu reuşeam să înţeleg, fie nu putea fi spus în întregime.
— Cunoaşterea şi limbajul sunt două lucruri distincte, a repetat el încet.
Tocmai voiam să spun „Ştiu”, ca şi cum într-adevăr aş fi ştiut, dar m-am abţinut.
— Ţi-am spus că despre spirit nu se poate vorbi, a continuat el, fiindcă spiritul nu poate fi cunoscut decât în mod direct. Vrăjitorii încearcă să explice această stare de fapt când spun că spiritul este ceva ce nu poate fi văzut sau simţit. Dar el pluteşte în permanenţa deasupra noastră. Câteodată se arată unora dintre noi. De cele mai multe ori pare indiferent.
Am tăcut. El a continuat cu explicaţiile. Mi-a spus că spiritul seamănă, în multe privinţe, cu un animal. El se ţine departe de noi până în momentul în care ceva îl ademeneşte să se apropie. Abia atunci îşi manifestă prezenţa.

28. Am remarcat că, dacă spiritul nu este o entitate sau o prezenţa şi nu are esenţa, atunci cum poate fi ademenit?
— Problema ta, a spus el, este că iei în consideraţie numai propria ta idee despre ce înseamnă abstract. De pildă, esenţa interioară a omului sau principiul fundamental sunt pentru tine abstracţii. Chiar şi ceva mai puţin vag, cum ar fi caracterul, voinţa, curajul, demnitatea, onoarea. Desigur, spiritul poate fi descris în funcţie de toate acestea. De aici provine şi neînţelegerea: spiritul înseamnă toate acestea şi totodată niciuna dintre ele.
A adăugat ca ceea ce eu consideram abstracţii erau fie contrariul tuturor lucrurilor practice la care mă puteam gândi, fie lucruri despre care decretasem că nu puteau avea o existenţă concretă.
— Pentru vrăjitor însă, abstractul e ceva ce nu are corespondent în condiţia umana, a precizat el.
— Dar e vorba despre unul şi acelaşi lucru! am strigat eu. Nu vezi că amândoi vorbim despre acelaşi lucru?
— Câtuşi de puţin, a replicat el Pentru un vrăjitor, spiritul e ceva abstract, pur şi simplu, pentru că vrăjitorul îl cunoaşte fără cuvinte şi chiar fără gânduri. E ceva abstract, pentru că el nu poate concepe ce înseamnă spiritul. Totuşi, fără cea mai mică şansă sau dorinţă de a înţelege, vrăjitorul manipulează spiritul. II recunoaşte, îl cheamă la el, se familiarizează cu spiritul şi îl exprimă prin faptele sale.
Am clătinat, din cap cu disperare. Nu reuşeam să vad deosebirea.
— Cauza neputinţei tale de a înţelege constă în faptul că eu am folosit cuvântul „abstract” ca să descriu spiritul, a spus el. Pentru tine, abstracte sunt cuvintele care descriu stări ale intuiţiei. Un exemplu îl reprezintă chiar cuvântul „spirit”, care nu descrie raţiunea sau experienţa practică şi care, fireşte, nu face decât să-ţi stimuleze fantezia.
Eram furios pe don Juan. I-am spus că e un încăpăţânat, dar el a râs de mine. Mi-a sugerat că, dacă aş încerca să mă gândesc la afirmaţia că totuşi cunoaşterea putea fi independentă de limbaj, fără a mă strădui s-o înţeleg, poate reuşeam să văd lumina.
— Cugetă asupra acestui lucru, m-a îndemnat el. Pentru tine nu a contat faptul că m-ai întâlnit pe minE. În ziua în care m-ai întâlnit, ai întâlnit abstractul. Dar cum nu puteai vorbi despre abstract, nu l-ai remarcat. Vrăjitorii întâlnesc abstractul fără a se gândi la el, fără să-1 vadă, fără să-1 atingă şi fără să-i simtă prezenţa.
Am tăcut, fiindcă nu-mi plăcea să intru în controversă cu el. Uneori socoteam că se exprima obscur cu bună ştiinţă. Dar don Juan părea să se amuze extraordinar.
ULTIMUL ACT DE SEDUCŢIE AL NAGUALULUI JULIAN în curtea interioară a casei lui don Juan era la fel de linişte şi răcoare ca într-o mănăstire. Aici creşteau câţiva pomi fructiferi plantaţi foarte aproape unul de altul şi care se pare că reglau temperatura şi absorbeau zgomotele. Când intrasem în casa lui pentru întâia oară, făcusem câteva remarci critice referitoare la modul ilogic în care fuseseră plantaţi pomii. Eu aş fi lăsat mai mult spaţiu între ei. El răspunsese că acei pomi nu erau proprietatea lui şi că

29. erau pomi-luptâtori, liberi şi independenţi, care se alăturaseră luptătorilor din grupul sau, iar comentariile mele valabile doar în cazul pomilor obişnuiţi – nu erau relevante.
Răspunsul îmi păruse metaforic. Ceea ce nu ştiam atunci era ca don Juan nu vorbea decât la propriu.
Acum, don Juan şi cu mine şedeam în fotolii de trestie, cu faţa către pomi. Toţi erau încărcaţi de roade. Am remarcat că priveliştea nu era doar foarte frumoasă, dar şi surprinzătoare, întrucât nu era sezonul fructelor.
— În legătură cu acest lucru există o poveste interesantă, a spus el. După cum ştii, pomii de colo sunt luptători din grupul meu. Acum, sunt plini de fructe, pentru ca toţi vrăjitorii din grupul meu au discutat şi şi-au exprimat sentimentele în legătură cu plecarea noastră definitivă chiar aici, în faţa lor. Acum, pomii ştiu că atunci când vom pleca pe ultimul nostru drum, ne vor însoţi şi ei.
L-am privit uluit.
— Nu-i pot lăsa aici, mi-a explicat don Juan. Şi ei sunt luptători. Şi-au pus soarta în mâinile vrăjitorilor adunaţi în jurul nagualului. Ei ştiu ce sentimente am pentru ei. Punctul lor de asamblare e localizat foarte jos în enorma lor cochilie luminoasă, fapt care Ie permite să ne cunoască sentimentele, de exemplu sentimentele noastre din acest moment, când discutăm despre plecarea mea definitivă.
Am rămas tăcut, fiindcă nu voiam să zăbovim asupra subiectului. Don Juan a vorbit şi mi-a schimbat starea de spirit.
— Al doilea miez abstract al poveştilor cu vrăjitori se numeşte lovitura spiritului, a spus el. Primul miez, manifestările spiritului, reprezintă edificiul pe careintenţia îl clădeşte şi-1 aşază în calea unui vrăjitor, invitându-1 apoi să intre. Este edificiul intenţiei văzut de un vrăjitor. Lovitura spiritului este acelaşi edificiu văzut de un novice, invitat – sau mai curând forţat – să intre.
Al doilea nucleu abstract ar putea constitui el însuşi o poveste. Se zice că, după ce s-a manifestat faţă de omul despre care am vorbit, şi n-a primit nici un răspuns, spiritul i-a întins omului o capcană. A fost un ultim subterfugiu, nu pentru ca omul acela ar fi fost deosebit, ci pentru că lanţul incomprehensibil de evenimente al spiritului a făcut ca omul acela să fie disponibil chiar în momentul în care spiritul i-a bătut în poartă.
E de la sine înţeles ca omul nu a priceput nimic din ce i-a revelat spiritul. De fapt, revelaţiile contraziceau tot ce ştia omul, tot ce reprezenta el. Bineînţeles, omul a refuzat pe loc şi categoric să aibă de a face cu spiritul. Nu avea de gând să se lase atras de asemenea bazaconii. Nu era chiar atât de naiv. Rezultatul a fost un impas total.
Aş putea spune că-i o poveste idioată, a continuat don Juan. Aş mai putea spune că ceea ce ţi-am oferit eu este un calmant destinat celor care nu se simt în largul lor în prezenţa tăcerii abstractului. M-a privit cu atenţie o clipă, apoi a zâmbiT. Îţi plac cuvintele, mi s-a adresat el pe un ton acuzator. Simpla idee de cunoaştere tăcuta te speriE. Însă poveştile, oricât de neroade, te încântă şi te fac să te simţi în siguranţă.
Zâmbetul lui era atât de poznaş, încât nu mi-am putut stăpâni râsul.

30. Apoi mi-a reamintit că auzisem deja relatarea amănunţită a primei ocazii, când spiritul bătuse în uşa lui. O clipă nu mi-am dat seama la ce se referea.
— N-a fost vorba doar de binefăcătorul meu care m-a găsit aproape mort în urma rănii de glonţ, mi-a explicat el In aceeaşi zi, m-a găsit şi mi-a bătut în uşă spiritul. Binefăcătorul meu a înţeles că se găsea acolo ca să fie un mijlocitor pentru spirit Fără intervenţia spiritului, întâlnirea cu binefăcătorul meu nu ar fi însemnat nimic.
Mi-a spus că un nagual putea fi mijlocitor doar după ce spiritul îşi manifesta acordul de a fi utilizat – fie aproape imperceptibil, fie prin porunci explicite. Prin urmare, nagualul nu-şi putea alege ucenicii după voinţa şi calculele proprii. Dar o dată ce spiritul îşi revela voinţa prin semne, nagualul nu-şi cruţa nici un efort ca s-o ducă la îndeplinire.
— După o viaţă de practică, a continuat el, vrăjitorii şi, în special, nagualii ştiu că spiritul îi invită să intre în edificiul înălţat în calea lor Ei au învăţat să-şi disciplineze verigile de legătură cu intenţia. Aşadar, ei sunt întotdeauna avertizaţi, ştiu de fiecare dată ce le va cere spiritul.
Don Juan a spus că înaintarea pe calea vrăjitorilor este, în general, un proces drastic, al cărui scop este acela de a disciplina veriga de legătură Legătura omului de rând cu intenţia este practic moartă, iar vrăjitorii încep cu o verigă inutilă, pentru că ea nu răspunde voluntar. '
A subliniat că, pentru a reactiva legătura, vrăjitorii au nevoie de un scop riguros şi puternic – o stare de spirit specială, denumită intenţie neînduplecată. Acceptarea faptului că nagualul este singura fiinţă capabilă de a aduce intenţia neînduplecată reprezintă partea cea mai dificila a uceniciei vrăjitorului.
Am protestat ca eu nu vedeam în ce consta dificultatea.
— Ucenicul e o persoană care luptă să-şi clarifice şi să-şi reînvie legătura cu spiritul, mi-a explicat el. O dată reactivată legătura, el nu mai este ucenic, dar până atunci, pentru a-şi urma calea, are nevoie de un scop puternic, care, bineînţeles, lipseşte. Aşadar, el îi îngăduie nagualului să-i furnizeze scopul, iar pentru aceasta e nevoie să renunţe la propria-i individualitate. Iată în ce constă dificultatea.
Mi-a reamintit ceva ce-mi spusese adeseori: că voluntarii nu erau bineveniţi în lumea vrăjitorilor, pentru ca ei aveau deja un scop al lor, ceea ce le făcea extrem de dificilă renunţarea la individualitate. Dacă lumea vrăjitorilor pretindea idei şi acţiuni contrare scopului voluntarilor, aceştia, pur şi simplu, refuzau să se schimbe.
— Reactivarea legăturii unui ucenic reprezintă sarcina cea mai grea şi mai interesantă a nagualului, a continuat don Juan. Dar şi cea mai mare bătaie de cap, în funcţie de personalitatea ucenicului, intenţiile spiritului sunt fie de o sublimă simplitate, fie complicate ca nişte labirinturi.
Don Juan m-a asigurat că, deşi poate credeam contrariul, ucenicia mea nu fusese pentru el o povară atât de mare ca pro-pria-i ucenicie pentru binefăcătorul lui, A recunoscut că aveam un dram de autodisciplina, care se dovedea foarte util, în timp ce el nu avusese deloc. Iar binefăcătorul lui, la rândul său, dăduse dovadă de şi mai puţină.