Ce diaporama a bien été signalé.
Nous utilisons votre profil LinkedIn et vos données d’activité pour vous proposer des publicités personnalisées et pertinentes. Vous pouvez changer vos préférences de publicités à tout moment.

Pomicultura pentru toti

8 192 vues

Publié le

Carte de Pomicultura

Publié dans : Technologie
  • Soyez le premier à commenter

Pomicultura pentru toti

  1. 1. NICOLAE TANASESCU POMICULTURA PENTRU TOŢI Editura Universităţii din Pitesti, ISBN 973-690-405-9 2005 3
  2. 2. Cuvânt înainte Ce poate fi mai frumos în natură decât o livadă cu pomi înfloriţi, sau cu fructe coapte ? Imaginea Raiului primordial este aceea a unei grădini cu pomi de tot felul. De când se ştie, românul a fost legat în general de natură, de codru, de ogorul şi grădina sa, poate mai mult decât alte popoare. Natura l-a ocrotit, l-a ajutat să trăiască în momentele de restrişte şi l-a bucurat prin frumuseţea sa, inspirându-l în portul şi cântecele populare. Diversitatea şi bogăţia reliefului României conferă o bună favorabilitate culturii multor specii pomicole şi de arbuşti fructiferi, care cresc şi spontan, îmbiind parcă pe oameni să-i cultive. Patrimoniul pomicol naţional cuprinde circa 220 000 de hectare, dintre care ponderea cea mai mare o deţine prunul cu aproape 100 000 ha, urmat de măr cu peste 80 000 ha, apoi cireşul şi vişinul cu peste 12 000 ha, părul cu circa 7 000 ha, caisul cu 5 500 ha, piersicul cu 5000 ha, nucul cu aproape 2 400 ha, căpşunul cu 2 000 ha, arbuştii fructiferi cu peste 500 ha. Scriind această carte, am dorit să transmit câte ceva din cunoştinţele profesionale acumulate pe parcursul a peste 20 de ani de activitate în cercetarea pomicolă şi am încercat să realizez o apropiere între cultivatorul pomicol şi pom, ca acesta să fie tratat în primul rând ca o fiinţă, şi apoi ca o sursă de hrană, sau de profit. Lucrarea se adresează în special cultivatorilor pomicoli profesionişti, dar şi amatori, care vor să aibă la dispoziţie o sursă de informare primară. Informaţiile de specialitate înglobate aici reprezintă o parte din rodul muncii mai multor cercetători, inclusiv a autorului, pe care în bună măsură i-am citat în text, la care se adaugă documentarea privind cercetarea şi 4 producţia pomicolă de peste hotare. Structura lucrării şi ordinea capitolelor a fost stabilită în ideea de a reda informaţiile într-o succesiune logică, începând cu aspecte de morfologie pomicolă şi încheind cu unele particularităţi tehnologice ale speciilor pomicole cultivate în climatul temperat. În speranţa că publicând această lucrare voi aduce o contribuţie modestă la popularizarea unor cunoştinţe de bază ale pomiculturii, mulţumesc înaintaşilor mei, profesori şi cercetători, care mi-au călăuzit primii paşi în meseria de pomicultor şi colegilor de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, care m-au sprijinit şi încurajat în această acţiune. Autorul
  3. 3. CUPRINS Cuvânt înainte ………………………………………………………. pag 3 Cuprins………………………………………………………………. pag. 5 CAPITOLUL I. Noţiuni generale de morfologie şi fiziologie…………….. pag. 7 1.1 Rădăcina……………………………………………………….. pag. 7 1.2 Tulpina…………………………………………………………. pag. 9 1.3 Mugurele ………………………………………………………. pag. 11 1.4 Lăstarul………………………………………………………. pag. 12 1.5 Frunza………………………………………………………… pag. 13 1.6 Floarea…………………………………………………………. pag. 15 1.7 Fructul………………………………………………………… pag. 16 1.8 Sămânţa………………………………………………………. .pag. 18 CAPITOLUL II. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi…. pag. 20 2.1. Ciclul ontogenetic…………………………………………… pag. 20 2.2. Ciclul anual……………………………………………………. pag. 21 CAPITOLUL III. Zonele de vegetaţie şi favorabilitatea acestora pentru cultura pomilor …………………………………………… pag. 23 3.1. Zona stepă…………………………………………………….. pag. 23 3.2. Zona de silvostepă…………………………………………….. pag. 23 3.3. Zona pădurilor de foioase……………………………………. pag. 24 CAPITOLUL IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi……………pag. 25 4.1.Înmulţirea generativă…………………………………………. pag. 25 4.2. Înmulţirea vegetativă…………………………………………. pag. 25 CAPITOLUL V. Înfiinţarea unei plantaţii de pomi sau arbuşti fructiferi…………………………………………………………… pag. 31 5.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 31 5.2. Alegerea terenului şi amplasarea plantaţiilor……………….. pag. 31 5.3. Amenajarea terenului pentru plantaţii pomicole………….. . pag. 32 5.4. Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi…………………… pag. 39 CAPITOLUL VI. Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei pomilor şi arbuştilor fructiferi……………………………………. pag. 42 6.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 42 6.2. Norme şi operaţii tehnice…………………………………….. pag. 43 6.3. Forme de coroană folosite în cultura pomilor……………… pag. 46 CAPITOLUL VII. Fertilizarea în pomicultură………………………….. pag. 62 7.1. Solul……………………………………………………………. pag. 62 7.2. Elemente nutritive, rolul şi interacţiunea dintre ele………… pag. 64 7.3. Particularităţi ale fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi. pag. 67 7.4. Modalităţi de stabilire a necesarului de substanţe nutritive în livezi……………………………………………………………… pag. 68 7.5. Cantităţile de substanţe nutritive extrase din sol…………… pag. 70 7.6. Metode şi momente de administrare a îngrăşămintelor în livezi……………………………………………………………… pag. 70 CAPITOLUL VIII Lucrări de întreţinere a solului în livezi……………...pag. 76 8.1. Întreţinerea solului ca ogor lucrat…………………………… pag. 76 8.2. Ogorul erbicidat, sau nelucrat……………………………….. pag. 77 5
  4. 4. 8.3. Ogorul combinat……………………………………………… pag. 78 8.5. Înierbarea…………………………………………………….. pag. 79 8.6. Culturi anuale între rândurile de pomi……………………… pag. 81 8.7. Culturi intercalate…………………………………………….. pag. 82 CAPITOLUL IX. Irigarea în pomicultură……………………………….. pag. 83 9.1. Rolul apei şi importanţa irigării. ……………………………. pag. 83 9.2. Cerinţele pomilor faţă de apă………………………………… pag. 85 9.3. Prognoza şi programarea irigaţiei………………………….. pag. 86 9.4. Metode de irigare în pomicultură .………………………….. pag. 91 CAPITOLUL X. Cultura speciilor pomicole sămânţoase………………. pag. 97 10.1. Cultura mărului…………………………………………….. pag. 97 10.2. Cultura părului…………………………………………….. pag. 121 10.3. Cultura gutuiului………………………………………….. pag. 139 10.4. Cultura moşmonului………………………………………. pag. 146 CAPITOLUL XI. Cultura speciilor pomicole sâmburoase…………….. pag 148 11.1. Cultura prunului………………………………………….... pag. 148 11.2. Cultura corcoduşului……………………………………… pag. 161 11.3. Cultura cireşului…………………………………………. .. pag. 164 11.4. Cultura vişinului…………………………………………… pag. 176 11.5. Cultura piersicului…………………………………………. pag. 184 11.6. Cultura caisului……………………………………………. pag. 195 11.7. Cultura migdalului…………………………………………. pag. 206 CAPITOLUL XII. Cultura speciilor pomicole nucifere………………... pag. 210 12.1. Cultura nucului…………………………………………….. pag. 210 12.2. Cultura alunului……………………………………………. pag. 216 12.3. Cultura castanului comestibil……………………………… pag. 221 CAPITOLUL XIII. Cultura speciilor pomicole cu fructe compuse…… pag. 226 13.1 Cultura dudului…………………………………………….. pag. 226 13.2. Cultura smochinului………………………………………. pag. 229 CAPITOLUL XIV. Cultura căpşunului şi arbuştilor fructiferi………. pag. 234 14.1. Cultura căpşunului………………………………………… pag. 234 14.2 Cultura coacăzului şi agrişului……………………………. pag. 244 14.3. Cultura zmeurului şi murului……………………………… pag. 252 14.4. Cultura afinului……………………………………………... pag. 260 14. 5. Cultura cătinei albe……………………………………….. pag. 265 14.6. Cultura scoruşului…………………………………………. pag. 269 14.7. Cultura socului……………………………………………... pag. 271 14 8. Cultura trandafirului pentru petale……………………… pag.273 14. 9. Cultura cornului…………………………………………... pag. 275 14. 10. Cultura măceşului……………………………………….. pag. 277 14. 11. Cultura lămâiului în spaţii protejate……………………. pag. 279 Anexa 1……………………………………………………………. pag. 285 Bibliografie……………………………………………………….. 6
  5. 5. Motto: Fructul copt cade de la sine, dar nu îţi cade în gură (Proverb chinezesc) CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE ŞI FIZIOLOGIE Pentru o mai bună înţelegere a necesităţilor vieţii pomilor şi arbuştilor fructiferi şi pentru a şti ce şi cât putem pretinde de la ei, este necesară acumularea unor cunoştinţe despre organele acestora şi despre fiziologia lor. Fiecare organ are funcţii specifice şi împreună formează un organism viu care se naşte, creşte, respiră, transpiră, se înmulţeşte anual, îmbătrâneşte şi moare, iar noi trebuie să le facem viaţa cât mai uşoară îngrijindu-i bine. Astfel ei ne vor recompensa dăruindu-ne miraculoasele lor fructe. Pomii şi arbuştii fructiferi sunt plante lemnoase multianuale alcătuite dintr-o parte subterană numită rădăcină, care, se ramifica şi pătrunde în sol şi o parte aeriană compusă din tulpină (trunchi şi coroană), muguri, lăstari, flori, fructe şi seminţe. Aceste organe ale pomilor au funcţii fiziologice specifice, iar în continuare se vor puncta câteva particularităţi mai importante ale fiecărui organ. 1.1. RĂDĂCINA, reprezintă de regulă între 30% si 50% din masa totală a unui pom, acest procent variind în funcţie de specie, de soi, de sol, de climă de tehnologia de cultura. Rădăcina se ramifică în sol în toate direcţiile, creşte mai repede decât coroana şi îndeplineşte funcţia de susţinere a pomului, de absorbţie a apei încărcată cu săruri minerale din sol (seva brută), de circulaţie a sevei brute (de la rădăcină spre frunze) şi a sevei elaborate (de la frunze către toate celelalte organe) şi de stocare a substanţelor de rezervă. Structural rădăcina este alcătuită din celule şi ţesuturi specifice (fig. 1.1). Creşterea rădăcinii începe de la 2-3°C, se intensifică până la 20-30°C şi se blochează la peste 30°C în sol. Tot în acest ritm se desfăşoară şi funcţia de absorbţie a rădăcinii. În adâncime, 80 – 90 % din numărul de rădăcini se află între 20 şi 80 cm, dar unele pot pătrunde până la 1,5 - 3 m şi acestea menţin pomii în viaţă în perioadele de secetă. Rădăcina pomilor se află în mare parte sub proiecţia coroanei pe sol, dar există rădăcini care cresc cu mult mai mult în lateral (fig. 1.2). Pentru o bună creştere rădăcina are nevoie şi de oxigen pentru respiraţie; de aceea creşterile sunt mai mari într-un sol lutos, luto-nisipos, mai aerat decât într-un solul argilos, unde creşterile rădăcinii sunt mai reduse şi mai superficiale. 7
  6. 6. 8 piliferă Fig. 1.1. Secţiune longitudinală prin vârful de creştere al unei rădăcini Vârful vegetativ Zona netedă Zonă Piloriza Cilindrul central Fig.1. 2. Structura aeriană şi subterană de ansamblu a unui pom Orice pom are rădăcini de schelet, de la câţiva centimetri până la 25 - 30 cm în diametru în funcţie de vigoarea speciei; rădăcini de semischelet, de la câţiva milimetri până la câţiva centimetri în diametru şi rădăcini fibroase, cu diametrul de sub 3 milimetri pe care se află rădăcini de creştere (axiale) şi rădăcini absorbante (active) cu perişori absorbanţi. Acestea din urmă au 1- 4 mm lungime şi 0,3 - 1 mm în diametru. Gradul de umiditate al solului influenţează de asemenea creşterea rădăcinilor. Atunci când solul are umiditate în exces şi de lungă durată, rădăcinile nu mai cresc şi chiar pot muri prin asfixiere, putând determina în ultimă instanţă moartea pomului, fenomen ce se poate produce şi dacă în sol avem deficit acut de apa (secetă). Un alt factor care determină în bună măsură creşterea rădăcinilor este gradul de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive. Rădăcinile cresc bine într-un sol bogat în materie organică şi elemente minerale asimilabile. Un pomicultor care se respectă trebuie să cunoască starea de aprovizionare a solului cu elemente chimice de baza (N, P, K, Ca, Mg, …) pentru a stabili corect dozele şi felul îngrăşămintelor administrate la sol. Atunci când solul este sărac în elemente nutritive, rădăcinile cresc puţin, iar pomul se debilitează. În creşterea corespunzătoare a rădăcinilor, aprovizionarea acestora cu energie (substanţe organice) din procesul de fotosinteză al frunzelor, are
  7. 7. 9 un rol extrem de important. Când se stabilesc distanţele dintre pomi la plantare trebuie să avem în vedere şi extinderea virtuală în sol a sistemului radicular, deoarece aşa cum coroanele pomilor se umbresc între ele, aşa se întâmplă şi în sol cu rădăcinile care se concurează în creştere şi absorbţie a elementelor minerale. Pentru a ne forma o imagine privind extinderea rădăcinii unui pom, un nuc de 30 de ani are un număr aproximativ de 2 843 221 rădăcini, cu o lungime totală de 88 658 m (după E. Rusu, 1979). 1.2. TULPINA pomilor este compusă din două părţi distincte (trunchi şi coroană) care se vor prezenta pe rând. În funcţie de grosimea şi numărul tulpinilor, de durata de viaţă şi de alte caracteristici, speciile pomicole din climatul temperat se grupează în: - pomi, plante arborescente cu o singură tulpină puternică ce poate atinge înălţimi de la 1,5 m până la câţiva metri şi o durată de viaţă de 15-100 ani (ex. mărul, părul, prunul, caisul, nucul, cireşul). - arbustoizi, plante mai scunde decât pomii şi care trăiesc mai puţin decât aceştia, cu mai multe tulpini lemnoase (ex. alunul, cornul, cătina). - arbuşti, tufe cu mai multe tulpini şi mai scunde decât ale arbustoizilor şi cu o durată mai scurtă de viaţă (ex. coacăz, agriş). - semiarbuşti, care au doar baza tulpinii lemnificată, restul coroanei este semi-lemnificată putând degera iarna, iar ca mărime este tot o tufă (ex. murul, zmeurul). - semierbacei, plante cu tulpini foarte scurte (3-5 cm.) semilemnificate, restul plantei este erbaceu (ex. căpşunul, fragul). Trunchiul, este partea din tulpină cuprinsă între suprafaţa solului (colet) şi locul de inserţie al primei ramuri de schelet din coroană. Trunchiul face legătura între rădăcina şi coroana pomului şi are rolul de susţinere a coroanei, de circulaţie a sevei brute şi elaborate şi de stocare a unor substanţe de rezervă. Aspectul general al scoarţei ce acoperă trunchiul relevă în bună măsură starea de sănătate a acestuia şi vârsta (la pomii tineri şi sănătoşi scoarţa este netedă, lucioasă, iar la pomii bătrâni sau debili scoarţa este aspră crăpată. Coroana, reprezintă întregul ansamblu de ramificaţii al tulpinii (totalitatea ramurilor) care se clasifică în ramuri de ordinul zero (axul coroanei sau prelungirea trunchiului), ramuri de ordinul unu (şarpante) care pornesc din ax, ramuri de ordinul doi (subşarpante) care pornesc în lateral din şarpante, apoi ramuri de ordinul trei şi aşa mai departe până spre extremităţile coroanei, fig. 1.3. Axul, şarpantele şi subşarpantele alcătuiesc scheletul coroanei, „osatura” pomului, care trăieşte cât pomul, element stabil ce se formează în tinereţea plantei şi se menţine pe pom (cu unele excepţii, accidente) până la defrişare sau pieire biologică.
  8. 8. Fig.1. 3. Tulpina unui pom 10 Coroană Trunchi Celelalte ramuri, începând cu cele de ordinul trei şi care sunt mai subţiri şi mult mai multe, alcătuiesc semischeletul pomului; ele se înlocuiesc sau se ”întineresc” prin tăieri speciale de rodire a pomilor. Coroana pomilor din livezi poate avea forme foarte diferite în funcţie de cum doreşte cultivatorul să o formeze prin tăieri aplicate pomilor tineri. Ea are rolul, ca şi trunchiul, de susţinere, de circulaţie a sevei (“sângele plantelor”), de creştere şi de stocare a multor substanţe hrănitoare de rezervă pentru pom. Creşterea tulpinii este influenţată şi ea de temperatură; începe să crească la 6-7°C, creşte intens la 16-30°C şi nu mai creşte la peste 35°C. Umiditatea solului şi cea atmosferică poate determina intensitatea creşterii, de asemenea fotosinteza din frunze şi gradul de aprovizionare cu săruri minerale din sol. Pe ramurile de schelet şi semischelet se află ramurile de rod sau fructifere, cele mai dinamice elemente constituente ale coroanei datorită
  9. 9. faptului că au o durată scurtă de viaţă (1-2 ani până la 10-12 ani, în funcţie de specie). Aceste ramuri trebuie tratate cu o atenţie sporită de către pomicultori, deoarece în bună măsură, de numărul lor, de vârsta lor şi de repartiţia lor în volumul coroanei, depinde cantitatea şi calitatea fructelor. Sunt ramuri pe care se formează mugurii de rod (floriferi) şi diferă de la o specie pomicolă la alta, motiv pentru care aspectele specifice privitoare la ramurile de rod vor fi tratate diferenţiat într-un alt capitol. 1.3. MUGURELE, poate fi considerat ca un lăstar cu frunze sau o 11 Fig.1. 4.a. Muguri suplimentari a = colaterali; b = seriali Fig.1. 4.b. Muguri vegetativi (a) Muguri floriferi (b) floare “în faşă”. Mugurii se pot observa ca nişte mici “umflături” alungite sau ovoide aflate pe ramurile pomilor. Mugurii sunt alcătuiţi din primordiile foliare, florale sau foliare şi florale, învelite cu solzişori de protecţie împotriva loviturilor şi a frigului şi care încep să vegeteze (să se deschidă) primăvara în climatul temperat, când se acumulează o sumă a gradelor de temperatură de peste 7°C, ce-i face să iasă din repaus. După poziţia lor pe ramuri, sunt muguri terminali, aflaţi în vârful ramurilor şi muguri axilari sau laterali aflaţi de –a lungul ramurilor. Din aceşti muguri pornesc de obicei viitorii lăstari, sau florile pomilor. După organul pe care îl generează, mugurii sunt vegetativi (generează un lăstar), floriferi (generează o floare sau o inflorescenţă) şi micşti (generează un lăstar mic şi o inflorescenţă), fig. 1.4, a şi b. Mugurii vegetativi sunt în general mai mici decât cei floriferi sau cei micşti şi sunt mai conici ca formă. Sunt organe de rezistenţă ale pomilor, prin ei asigurându-se creşterea plantelor de la un an la altul. Structura mugurilor vegetativi îi face capabili să dezvolte o noua plantă exact ca cea din care provin. Un mugure vegetativ poate fi considerat un nou pom în devenire (figura 1.5). Mugurii floriferi, sunt mai mari şi mai bombaţi decât cei vegetativi. Ei provin din mugurii vegetativi aflaţi la începutul formării lor şi pe care pomul îi alege să formeze primordii florale, deci o parte din mugurii vegetativi devin muguri floriferi sau micşti.
  10. 10. Această alegere se numeşte inducţie florală şi se produce de regulă în luna iunie, după care urmează diferenţierea morfologică, proces ce durează până către sfârşitul vegetaţiei şi continuă în primăvară. Prin urmare pomul îşi pregăteşte rodul din anul anterior celui în care rodeşte, rod care este dependent de starea fiziologică generală a pomului. Deci este greşită ideea că dacă într-un an nu avem rod, nu mai întreţinem corespunzător livada, lăsând-o pe anul următor. În acest mod apar alternanţe de rodire şi pierderi la profitul cultivatorului. Mugurii micşti, sunt cei care au şi primordii florale şi vegetative, iar din ei se dezvoltă un lăstar şi flori (ex. la măr, păr, gutui, coacăz, agriş, zmeur). Pornirea în vegetaţie a mugurilor are loc primăvara, dar diferă ca moment de la o specie la alta şi de la un soi la altul în cadrul aceleiaşi specii. Primii muguri care pornesc în vegetaţie sunt cei aflaţi spre vârful ramurilor, apoi în succesiune descendentă pornesc şi mugurii dinspre baza ramurilor. Particularităţile de dezmugurire şi alte aspecte specifice vor fi tratate la tehnologia fiecărei culturi. În afară de tipurile de muguri amintite mai sus, pomii mai posedă şi alţi muguri pe care îi păstrează de rezervă, muguri mai mici care pornesc în vegetaţie numai în anumite cazuri: Mugurii stipelari (suplimentari) sunt muguri vegetativi de regulă (la cais, piersic, prun, ei pot fi şi floriferi), care se află în jurul unui mugure axilar. Aceşti muguri vegetează numai dacă mugurii axilari au pierit prin îngheţuri sau alte accidente. 12 c) con de creştere f) primordii foliare s) solzi protectori m) primordiile mugurilor Fig. 1.5. Secţiune printr-un mugure vegetativ Mugurii dorminzi, se află pe ramuri mai vechi ale pomilor, chiar şi pe trunchi, ei rămân în aşteptare timp ne determinat; sunt muguri vegetativi şi
  11. 11. cresc numai când pomul a suferit rupturi mari ale unor ramuri din coroană, astfel pomul respectiv putându-se reface. Mugurii adventivi, se află ascunşi sub scoarţă, pe rădăcini, sau pe porţiunile dintre noduri, dintre mugurii normali, acolo unde lăstarul (ramura) este netedă. Şi aceşti muguri, ca şi cei dorminzi pornesc în vegetaţie numai în cazuri de accidente majore, pentru a reface pomul. 1.4. LĂSTARUL. În fiecare primăvară, din mugurii vegetativi cresc formaţiuni noi, lăstarii, purtători de frunze la subţioara cărora se formează noi muguri. Lăstarii sunt cei care asigură creşterea (dezvoltarea) pomilor şi arbuştilor fructiferi, pot regenera pomul în cazul unor accidente, sunt purtătorii frunzelor şi asigură circulaţia sevei prin ţesuturile lor. Lungimea lăstarilor variază de la câţiva centimetri (rozete) până la 1-1,5 m, unii chiar mai mult. Culoarea scoarţei lăstarilor, conformaţia nodurilor (locul unde se află mugurii), lungimea internodurilor (porţiunea netedă dintre muguri), servesc la determinarea speciilor sau a soiurilor de pomi. După poziţia lăstarilor faţă de ramura mamă (din care a crescut) şi după timpul de dezvoltare, lăstarii pot fi: - Terminali; pornesc dintr-un mugure terminal şi prelungesc ramura 13 mamă. - Laterali; pornesc din muguri laterali (axilari) şi ramifică ramura mamă. - Anticipaţi; pornesc de pe un lăstar format anterior lui, în acelaşi an. - Lacomi; pornesc de regulă din muguri dorminzi sau adventivi atunci când pomul a pierdut din diferite motive o porţiune mai mare din coroană (rupturi de ramuri de schelet, tăieri mai energice de formare a coroanei). Odată cu căderea frunzelor (toamna), lăstarii devin ramuri. 1.5. FRUNZA, ca şi lăstarii, creşte din muguri la începutul sezonului de vegetaţie, în primăvară. Din punct de vedere morfologic o frunză se compune din trei părţi: - Limbul, partea lată a frunzei cu cea mai mare suprafaţă şi volum din frunză. - Peţiolul, sau piciorul frunzei, cel cu care frunza se prinde de lăstar. - Teaca, porţiunea scurtă şi mai lată decât peţiolul care face legătura între lăstar şi peţiol (fig. 1.6.). Frunzele cresc, ajungând la maturitate pe măsură ce creşte şi se alungeşte şi lăstarul de care sunt prinse. După formă şi după numărul de foliole, frunzele pot fi simple (măr, păr), trifoliate (căpşun), compuse (nuc, mur), lanceolate (piersic, migdal), lobate (coacăz, agriş) …etc.
  12. 12. Din punct de vedere structural limbul unei frunze se compune din mai multe straturi de celule cu funcţii foarte complexe. Frunza este aşa zisa “bucătărie” a plantelor şi datorită procesului de fotosinteză care are Fig.1.6. Diferite forme de frunze (după Cepoiu,2000) loc aici, frunza necesită o bună expunere la lumină pentru sintetizarea unor substanţe vitale plantei, fig. 1.7. În frunză, apa cu sărurile minerale absorbite de rădăcină din sol, se combină cu bioxidul de carbon luat din aer şi în prezenţa obligatorie a luminii şi căldurii solare se obţin hidraţi de carbon (energia chimică a plantei). Substanţele organice şi organo-minerale (seva elaborată) sintetizate în frunză sunt trimise apoi în toată planta. Asimilaţia clorofiliană are loc în prezenţa clorofilei (pigment ce dă culoarea verde) din frunze sau din alte organe verzi ale plantelor pomicole(fructe ne-maturate, vârfuri de lăstari). Bioxid de carbon Fig.1.7. Schema circulaţiei prin frunză a elementelor din care iau naştere hidraţii de carbon (după Parnia, 1999) Fotosinteza este procesul chimic prin care se consumă bioxid de carbon şi se elimină oxigen, invers faţă de respiraţie, împrospătând aerul din jur, ca toate plantele verzi. Producţia pomicolă are la bază procesul de fotosinteză. De aceea este deosebit de important să asigurăm pomilor lumină în cultura lor, prin distanţe de plantare corespunzătoare, prin forme de coroană care să capteze lumină. 14
  13. 13. Starea de sănătate a frunzei şi a lăstarilor tineri reprezintă starea de sănătate a întregii plante. Cu cât pomul este mai sănătos şi mai bine hrănit, aplicându-i o tehnologie de cultură adecvată, cu atât frunzele au o activitate fotosintetică mai intensă. Conţinutul frunzei în elemente minerale de bază ( N, P, K, Mg, Ca,…) se determină în laboratoare biochimice specializate şi poartă numele de diagnoză foliară. Aceasta reprezintă o testare utilă pomicultorilor în stabilirea felului şi a dozelor de îngrăşăminte de care pomul are nevoie. Frunzele şi lăstarii tineri sunt primele organe ale plantei atacate de boli şi dăunători, fiind cele mai sensibile. Un bun pomicultor trebuie să vadă la timp şi să aplice soluţiile corecte de tratamente fitosanitare pentru a păstra frunzişul sănătos. Pomii climatului temperat au frunze căzătoare, anuale (sezoniere), care toamna cad în totalitate, iar în primăvara următoare cresc alte frunze, reluându-se astfel ciclul vegetativ. 1.6. FLOAREA, este de fapt un ansamblu de organe adaptate pentru reproducere. Ea creşte din primordiile florale aflate, după cum am mai spus, în mugurii floriferi sau micşti şi constituie premisa fructificării pomilor şi arbuştilor fructiferi. Aceştia, în climatul temperat, înfloresc o singură dată pe an, primăvara (martie - mai) şi de multe ori, datorită îngheţurilor târzii, florile mor provocând mari pagube pomicultorilor, în special la cais, piersic, prun, care înfloresc mai timpuriu. Pentru pom rolul florii este acela de a produce sămânţă, adică perpetuarea speciei, iar pentru om, rolul florii este acela de a produce fruct. Chiar dacă interesele nu coincid, atât pomul cât şi omul doresc şi muncesc să fie cât mai multe flori în coroană (fig. 1.8.). Fig. 1.8. Secţiune prin floare de măr şi prun; a - stigmate; b – petale; c – stamine (anteră); d – sepale (după Mihăescu, 1977) Florile pomilor sunt diferite ca structură în funcţie de specie şi chiar de soi. La majoritatea speciilor pomicole fiecare floare este alcătuită din organe de sex masculin (androceu) şi organe de sex feminin (gineceu), aceste flori se numesc hermafrodite şi se întâlnesc la măr, păr, gutui, prun, cais, piersic, cireş, vişin, migdal, coacăz, agriş, zmeur, mur, căpşun. La nuc, alun, castan comestibil, florile sunt unisexuat monoice, (pe aceeaşi plantă sunt flori mascule şi flori femele),iar la cătină florile sunt 15
  14. 14. unisexuat dioice (pe o plantă sunt flori mascule, iar pe altă plantă sunt flori femele), fig. 1.9. Fig. 1.9. Floare de nuc şi alun e – flori femele; f – inflorescenţe mascule (după Fiecare specie pomicolă înfloreşte atunci când a acumulat câteva sute de grade de temperatură peste 0°C. Calitatea morfologică şi fiziologică a florilor este în strânsă legătură cu sănătatea pomilor cu vârsta acestora, cu poziţia florilor în coroană, cu condiţiile climatice, cu rezervele de hidraţi de carbon, azot şi alte substanţe nutritive regulatoare de creştere existente în sol sau în alte organe ale pomilor şi de aceea cultivatorul trebuie să aibă grijă să i le asigure printr-o agrotehnică bine dirijată. Părţile componente ale unei flori hermafrodite normale sunt: - Componente mascule; stamine, alcătuite din filament şi anteră cu 16 polen - Componente femele; pistil alcătuit din ovar cu ovule, stil şi stigmat. (vezi figura anterioara). Pentru ca floarea să formeze fruct trebuie să fie polenizată, adică polenul adus de vânt sau de insecte să ajungă pe stigmat, unde grăunciorul de polen germinează şi tubul polinic pătrunde până în ovul şi îl fecundează dând astfel naştere la seminţe (o viitoare plantă). Ovarul care înveleşte ovulul fecundat începe să se îngroaşe, creşte şi devine fruct, protejând sămânţa, hrănind-o şi ajutând-o să dezvolte un nou embrion (o nouă plantă). Este important de ştiut însă că nu toate florile unor soiuri sau specii pomicole se pot auto-fecunda (auto-fertile); unele fiind auto-sterile, dar majoritatea sunt inter-fertile(se polenizează între ele) şi foarte rar sunt inter-sterile. De aceea este necesar ca într-o grădină şi mai ales într-o livadă să existe cel puţin două soiuri ale aceleiaşi specii pomicole pentru a se poleniza între ele. Polenizarea şi fecundarea depind de o serie de factori dintre care amintim: - Temperatura, care nu trebuie să scadă sub -1,5°C,- 3°C şi nici să crească peste 35°C.
  15. 15. - Vântul puternic asociat cu ploi împiedică polenizarea. - Umiditatea atmosferică foarte scăzută nu permite germinarea 17 polenului - Lipsa sau stânjenirea zborului insectelor care caută nectarul din flori poate diminua masiv polenizarea. După polenizare şi fecundare, unele flori (cele ne fecundate, cele debile) cad, după care continuă să mai cadă şi alte fructe abia formate şi care rămân mai mici. Aceste căderi sunt în mare măsură dirijate fiziologic de către pom, care îşi opreşte atât cât poate să hrănească. Se consideră o fructificare bună atunci când aproximativ 10-20% din flori formează fruct; acest procent variază în funcţie de specie, de abundenţa înfloritului. 1.7. FRUCTUL. În general, la speciile pomicole fructul este un rezultat al dezvoltării pereţilor ovarului florii. Din punct de vedere morfologic fructul este alcătuit din epicarp (pieliţă, coajă) care acoperă şi protejează fructul, mezocarp (pulpa fructului), cea mai mare ca volum, masă şi componente chimice şi endocarp (cămaşa seminală) care acoperă şi protejează sămânţa (seminţele), fig.1.10. Fructul se prinde de ramura pomului şi se hrăneşte printr-o codiţă numită pedicel. Fructele pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt specifice şi diferă între ele ca morfologie, mărime, consistenţă, culoare, gust, compoziţie chimică, …etc. Acest fapt face ca ele să se numească diferit: - Poame, se numesc fructele mărului, părului, gutuiului. - Drupe, sunt fructele prunului, caisului, piersicului, cireşului, vişinului. - Poli-drupe (mai multe drupe mici) sunt fructele murului, zmeurului. - Bace, sunt numite fructele afinului, agrişului. - Nuci, se numesc fructele nucului, alunului, castanului. - Poli-nucule, sunt fructele fragului, căpşunului. Fig. 1.10. Structura morfologică şi anatomică a fructelor unor specii pomicole (după Ghena, 1977)
  16. 16. Creşterea fructelor are două etape distincte şi anume: creşterea de acumulare cantitativă a substanţelor şi maturarea, cu importante transformări fizice, biochimice şi fiziologice. Creşterea de acumulare, se realizează prin diviziunea celulară şi mărirea celulelor fructelor sporindu-şi astfel volumul şi masa până la mărimea caracteristică speciei şi soiului respectiv. Această creştere depinde de o serie de factori: de intensitatea fotosintezei, de condiţiile climatice, de cantitatea şi raporturile dintre elementele fertilizante, de starea de umiditate a solului, de sănătatea pomului, de numărul total de fructe de pe pom…etc. De aceea, pentru a obţine în fiecare an fructe de bună calitate, este indicată rărirea chimică sau manuală a fructelor. Pomii, ca de altfel orice fiinţă de pe pământ, dau totul pentru copiii lor, iar copiii pomilor sunt fructele ce ascund şi protejează seminţele. În perioada de creştere de acumulare a fructelor pomii au nevoie de un spor de îngrijire şi atenţie ca toate organele acestora să funcţioneze bine. Astfel vom avea fructe mari, sănătoase şi gustoase. Maturarea fructelor constă în totalitatea schimburilor fizice, biochimice şi fiziologice prin care trec fructele de la sfârşitul perioadei de creştere şi până la coacere. Dintre aceste schimbări amintim: scăderea consistenţei pulpei, schimbarea culorii şi reducerea clorofilei, sporirea zaharurilor şi reducerea amidonului, scăderea acidităţii şi a taninului, acumularea aromelor specifice…etc. Maturarea fructelor are două aspecte de care trebuie să ţinem cont la recoltarea acestora: 1) -maturitatea de recoltare şi 2) – maturitatea de consum Maturitatea de recoltare coincide cu momentul optim de culegere şi acest moment se poate stabili cu ajutorul unor indicatori ( fermitatea pulpei, culoarea, gustul, uşurinţa desprinderii de pe ramură…). La majoritatea speciilor pomicole (mur, zmeur, coacăz, afin, căpşun, cireş, vişin, cais, piersic, prun, măr de vară, păr de vară), perioada de recoltare coincide cu perioada de consum, dar sunt şi specii sau soiuri la care recoltarea se face înaintea consumului(la gutui, măr de iarnă, păr de iarnă). Maturitatea de consum a acestora se realizează în depozitele de păstrare (beciuri) la câteva luni chiar după recoltare. Aceasta reprezintă un mare avantaj pentru om deoarece oferă posibilitatea de a consuma fructe proaspete şi în iarnă, atunci când organismul omului are la fel de mare nevoie de vitamine şi minerale. Depozitarea şi păstrarea fructelor trebuie să îndeplinească unele condiţii de temperatură, umiditate atmosferică, aeraţie, pentru că fructele respiră, transpiră şi după recoltarea lor. 1.8. SĂMÂNŢA. După fecundarea ovulului de către grăunciorul de polen, se formează şi creşte odată cu fructul şi sămânţa (seminţele), ajungând astfel şi ele la maturare. În sămânţa formată se deosebesc trei părţi componente: 18
  17. 17. - embrionul (o nouă plantă în stadiu incipient) - endospermul (pulpa seminţei cu substanţele de rezervă pentru Fig. 1.11. Structura unei seminţe de măr (stânga), şi de migdal (dreapta) a – tegument ; b – perisperm ; c – cotiledon ; d – mugure ; e – radicelă ; f - hipocotil 19 embrion) - tegumentul (coaja, peretele protector al seminţei) Deşi ca pondere economică în pomicultură sămânţa reprezintă foarte puţin, ea are în schimb o importanţă biologică extrem de mare. Hormonii produşi în seminţe afectează legarea şi creşterea fructelor în care se află, cât şi echilibrul fiziologic general al plantei. La speciile pomicole sâmburoase (cais, piersic, prun, cireş, vişin), sămânţa propriu-zisă este protejată în plus de un înveliş dur, care împreună formează aşa numitul sâmbure.La speciile pomicole sămânţoase (măr, păr, gutui), seminţele nu mai au acel înveliş dur de protecţie, fig. 1.11. Este bine de ştiut că toate speciile pomicole sâmburoase nu leagă fructe fără seminţe, iar fructele nu cresc sau cad dacă embrionul avortează. Speciile pomicole seminţoase pot lega fructe fără seminţe, sau cu seminţe mai puţine decât în mod normal, dar în acest caz fructele respective sunt mai mici şi deformate. Seminţele pomilor după ce s-au maturat (au acumulat substanţele necesare) trec în stare latentă, de aşteptare şi pentru a germina trebuie să treacă printr-o perioadă de timp cu temperaturi scăzute (repaus). În decursul formării lor, seminţele, ca şi fructele, respiră intens, dar după maturare, acest proces se reduce foarte mult, ca apoi, după repaus, respiraţia lor să se intensifice din nou, dacă sunt puse în condiţii de germinare pentru a forma noi plante. În practica pomicolă însă înmulţirea prin seminţe este utilizată numai în anumite scopuri (obţinerea de portaltoi, ameliorarea soiurilor). În general
  18. 18. materialul săditor pomicol este obţinut prin altoire, butăşire, stoloni, meristeme…(vezi Capitolul Înmulţirea pomilor). CAPITOLUL II CICLURILE DE VIAŢĂ ALE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI DIN CLIMATUL TEMPERAT 2.1. CICLUL ONTOGENETIC Ciclul ontogenetic reprezintă ciclul de viaţă al pomilor şi arbuştilor fructiferi, de la stadiul de embrion până la moartea fiziologică. Longevitatea speciilor pomicole este diferită şi depinde de o serie de factori (genetici, ecologici, de înmulţire, agrotehnici). Astfel, căpşunul trăieşte câţiva ani, arbuştii trăiesc 15-20 de ani, sâmburoasele trăiesc 15-50 de ani (unele mai mult), seminţoasele 30-70 de ani (unele şi mai mult), iar nucul, castanul, poate depăşi 100 de ani. Această longevitate genetică a fiecărei specii poate fi influenţată mult de condiţiile ecologice (de mediu) în care trăieşte pomul respectiv, dacă aceste condiţii concordă cu cerinţele ereditare ale speciei, pomii ating longevitatea specifică şi îşi valorifică integral potenţialul productiv. Vişinul, gutuiul, chiar şi mărul, au o plasticitate ecologică mai mare, adică se adaptează mai uşor condiţiilor de mediu, dar caisul, piersicul, migdalul, au un cadru ecologic mult mai limitat. De asemenea, este bine de ştiut că pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (marcote, butaşi înrădăcinaţi) trăiesc mult mai puţin decât pomii obţinuţi din seminţe sau cei altoiţi pe portaltoi generativi (obţinuţi din seminţe). Un alt factor ce poate influenţa durata de viaţă a unui pom este agrotehnica, tehnologia de cultură pe care cultivatorul o oferă pomilor. Dacă pomilor nu li se asigură hrană, tratamente fitosanitare, tăieri de întreţinere etc., aceştia se debilitează, produc mai puţine fructe şi au o viaţă mai scurtă. Ciclul ontogenetic al pomilor are câteva perioade caracteristice: - perioada de tinereţe (de creştere intensă) în care pomii îşi formează coroana şi rădăcina în sol, nu rodesc, dar se pregătesc pentru rod. Este perioada de copilărie şi tinereţe a pomilor, perioadă care durează 2 - 4 ani la sămânţoase; 4 – 5 ani la sâmburoase; 6 – 8 ani la nucifere; 1 – 2 ani la arbuşti; 20
  19. 19. - începutul perioadei de rodire, când pomii încă mai predomină creşterea, dar încep să şi rodească şi produc fructe mari, dar puţine ca număr. Această perioadă durează câţiva ani ( 1- 3 ani); - perioada de plină rodire, în care predominantă devine rodirea şi apoi creşterea, pomii ating producţiile cele mai mari de fructe şi coroanele ating mărimea maximă conform speciei şi soiului respectiv. Este perioada cea mai lungă a vieţii pomilor; - sfârşitul perioadei de rodire, corespunde cu începutul declinului pomului când creşterea pierde şi mai mult teren în favoarea rodirii şi în plus apare uscarea unor ramuri din coroană. Recoltele încep să scadă cantitativ şi calitativ. Dacă se deţine o livadă comercială, la începutul acestei perioade se impune defrişarea; - perioada declinului, când pomii cresc tot mai puţin (lăstarii anuali devin mai scurţi şi în număr mai mic) rodul este tot mai mic şi mai sărac, iar uscarea unor ramuri devine evidentă. Este perioada în care, chiar dacă uneori ne pare rău, ne decidem să renunţăm la pomul alături de care am trăit mulţi ani. 2.2. CICLUL ANUAL Climatul temperat, cu repetarea ciclică a anotimpurilor, le-a imprimat pomilor şi arbuştilor fructiferi două stări diferite din punct de vedere biologic: - starea sau perioada de repaus relativ (de la căderea frunzelor până 21 la dezmugurire); - starea sau perioada de vegetaţie ( de la dezmugurire până la căderea frunzelor). Perioada de repaus, este o adaptare la condiţiile climatice din timpul iernii, o adaptare care a devenit obligatorie pentru ca pomii să crească şi să rodească abundent. Atunci când iernile sunt normale (cu temperaturi scăzute pe întreaga perioadă), pomii vor porni bine în vegetaţie în primăvară. Majoritatea speciilor pomicole au un repaus vegetativ normal dacă timp de 50 - 60 de zile sunt temperaturi medii sub 5oC. Dacă spre sfârşitul iernii apar prematur perioade cu temperaturi mai ridicate decât cele normale, pomii pot ieşi din repaus, încep să vegeteze, să înflorească mai timpuriu, iar îngheţurile ulterioare pot provoca pagube însemnate, până la compromiterea totală a recoltei anului respectiv. În timpul perioadei de repaus relativ, pomii îşi reduc la maximum funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, circulaţia sevei), dar acestea nu încetează complet. Starea de repaus relativ se împarte în două sub-perioade: repaus adânc şi repaus forţat.
  20. 20. Repausul adânc sau obligatoriu, este perioada cu care începe repausul relativ la începutul iernii, când pomii nu se trezesc la viaţă chiar dacă ar avea condiţii de temperaturi ridicate; este mai lung ca durată faţă de repausul forţat. Repausul forţat sau facultativ, se petrece la sfârşitul perioadei de repaus relativ, către sfârşitul iernii, când pomii se pot trezi la viaţă imediat ce condiţiile de temperatură permit acest lucru. Repausul facultativ este de regulă mai scurt ca durată (la cais, piersic, prun) şi ceva mai lung la seminţoase şi nucifere. Dacă pomii şi arbuştii fructiferi din zona climatului temperat nu au condiţii climatice (în special de temperatură) pentru a-şi petrece repausul relativ, nu mai rodesc, iar vegetaţia devine haotică. Perioada de vegetaţie, este perioada în care pomii înfloresc, înfrunzesc, cresc, îşi formează mugurii pentru anul următor, îşi cresc fructele şi le maturează. Toate acestea se petrec în strânsă corelaţie cu o serie de procese fiziologice şi biochimice ce au loc în ţesuturile plantelor. Ciclul vegetativ este împărţit şi el în câteva aşa zise fenofaze ce caracterizează etape distincte prin care trece un pom până la repausul următor. Acestea sunt: - dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe primăvara cu umflarea mugurilor, înflorirea şi apariţia primelor frunzuliţe pe lăstarii abia formaţi. Această fază se realizează în cea mai mare parte pe seama rezervelor de hrană pe care pomul le are stocate în el, asociate cu lumina, temperatura şi umiditatea solului şi aerului; - creşterea intensă a lăstarilor, începe când aceştia au 5-6 frunzuliţe şi fotosinteza se intensifică producând asimilate pentru continuarea creşterii şi pentru fructificare. În această fază nevoia pomului de substanţe hrănitoare şi de apă este mare, se consumă tot ce se produce, pomul încă nu stochează nimic pentru rezervă. - încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, faza a treia, se caracterizează prin scăderea intensităţii creşterii lăstarilor anuali şi apariţia mugurelui terminal în vârful lăstarului. În această fază, suprafaţa frunzişului atinge cotele maxime, fructele cresc şi ele consumând o mare cantitate de asimilate. Pomii încep să stocheze o parte din substanţe pentru rezervă. Din cauza temperaturilor ridicate plantele transpiră mult şi au nevoie de foarte multă apă. În ţesuturile pomilor, din punct de vedere biochimic nu mai predomină hidroliza, ci sinteza substanţelor azotoase şi hidrocarbonate, fapt pentru care este necesar să existe suficiente substanţe hrănitoare la dispoziţia pomilor; - coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru iernat, ultima fenofază, începe cu definitivarea mugurilor terminali de pe lăstari şi se termină cu căderea frunzelor. Este faza în care se strâng cele mai multe substanţe de rezervă în ramuri, tulpină, rădăcină, sporind astfel rezistenţa la ger şi 22
  21. 21. asigurând pornirea în vegetaţie anul următor. Se îngroaşă (creşte în diametru) rădăcina, tulpina, ramurile, fotosinteza scade, fructele se maturează şi în final frunzele cad. CAPITOLUL III ZONELE DE VEGETAŢIE ŞI FAVORABILITATEA ACESTORA PENTRU CULTURA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI Înainte de a prezenta câteva date despre tehnologia de cultură a celor mai reprezentative specii pomicole ale climatului temperat, este necesar să se cunoască zonele de vegetaţie în care se încadrează aceste specii. Atunci când se doreşte cultivarea pomilor, trebuie să se ştie dacă zona pedoclimatică în care se vor planta acei pomi este propice culturii anumitor specii sau soiuri. Orice judeţ al ţării noastre are zone în care se pot cultiva cel puţin câteva din aceste specii sau soiuri. Teritoriul României a fost împărţit în trei zone de vegetaţie în care favorabilitatea pentru o anumită cultură este în funcţie de felul vegetaţiei spontane existente, de climă, altitudine, sol, etc. 3.1. ZONA DE STEPĂ, unde predominantă este vegetaţia plantelor anuale, ierboase, cu tufe de porumbar sau măceş şi unde pădurile sunt foarte rare, în suprafaţă mică şi cu specii termofile (salcâm, gârniţă).Aici precipitaţiile sunt reduse (250 – 400 mm pe an), temperaturile au amplitudine foarte mare între vară şi iarnă, umiditatea atmosferică este scăzută.Ca altitudine, această zonă este sub 200 m, solurile predominante sunt în general destul de fertile, cernoziomuri, soluri bălane, brun – argilice. În această zonă se încadrează Bărăganul, jumătatea de sud a Dobrogei, sudul Olteniei, Câmpia Moldovei, Câmpia Banatului şi Crişanei. Judeţele cuprinse aici sunt: Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman, Brăila, sudul Buzăului, Constanţa, sudul Doljului, Oltului şi Mehedinţiu-lui, Vaslui, Galaţi, estul Vrancei, Bacăului şi Iaşului, Bihor, Satu Mare. Aici, numai cu condiţia aplicării irigării, se pot cultiva cu bune rezultate: caisul, piersicul, smochinul, migdalul, cireşul, vişinul, gutuiul, prunul de masă, căpşunul, murul. Părul, mărul şi prunul se încadrează destul de bine şi aici, dar fructele acestora sunt mai fade, fără o bună aromă şi culoare, cu pulpa mai puţin densă. 23
  22. 22. 3.2. ZONA DE SILVOSTEPĂ, este caracterizată prin alternanţa vegetaţiei de stepă cu vegetaţia de pădure. Pădurile destul de întinse ca suprafaţă cuprind în general specii de stejar (stejarul brumăriu, stejarul pufos, gârniţa, cerul), asociate în suprafeţele mai înalte cu carpenul, frasinul, gorunul. Ca specii pomicole spontane (sălbatice) apar părul şi cireşul de pădure, cătina, murul, cornul, alunul. Temperaturile medii anuale sunt de 10- 11oC, iar precipitaţiile însumează 350 – 500 mm anual. Ca altitudine această zonă se încadrează în ansamblu între 200 – 400 m. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, brun-argilice, brun-podzolite, argilo-iluviale. Zona de silvostepă cuprinde: Dobrogea de Nord–Est, centrul şi nordul Moldovei (judeţele Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, vestul Iaşului, Câmpia Transilvaniei (judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Mureş), Banatul şi sudul Crişanei (judeţele Timiş, Caraş-Severin, sudul Bihorului), partea de mijloc a Olteniei şi Munteniei care cuprinde nordul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi sudul judeţelor Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova. În silvostepă, toate speciile pomicole găsesc condiţii favorabile de creştere şi fructificare cu condiţia să fie irigate. Este bine de menţionat aici faptul că totuşi specii ca piersicul, caisul, migdalul nu dau rezultate la fel de bune ca în zona stepei, mărul şi părul de iarnă nu capătă gustul, culoarea şi fermitatea pulpei ca în zonele mai înalte, iar o ţuică de foarte bună calitate sau un gem de prune aromat şi gustos nu veţi obţine în această zonă. 3.3. ZONA PĂDURILOR DE FOIOASE, cuprinde suprafeţele în care vegetaţia spontană este alcătuită în mare parte din păduri de cer, gârniţă, stejar pedunculat şi mai sus gorun şi uneori fag în amestec cu alte specii. Specii pomicole spontane sunt şi aici (mărul şi părul pădureţ, cireşul, prunul, cornul, alunul, fagul, nucul, cătina, zmeurul şi afinul). Precipitaţiile anuale ce cad în această zonă sunt cuprinse între 500- 750 mm, dar ne fiind bine repartizate, în special în perioada de vară, este necesar ca şi aici să aplicăm irigarea în culturile pomicole. Temperaturile medii anuale sunt de 9,5 – 10,5o, solurile predominante sunt cele brune podzolite sau podzolice şi cenuşii de pădure. Zona pădurilor de foioase este echivalentul arealului cu altitudini de 400 – 800 m şi chiar mai înalte. Subcarpaţii Meridionali cu judeţele Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, cuprind mari bazine pomicole, apoi Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Moldovei cu vestul judeţelor Buzău, Vrancea, Bacău, Neamţ şi Suceava dispun de suprafeţe pomicole însemnate. Zona de nord a Transilvaniei (judeţele Bistriţa – Năsăud, Cluj, Sălaj, Maramureş) deţin de asemenea, plantaţii pomicole întinse. Dealurile de Vest sunt reprezentate prin estul judeţelor Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin şi 24
  23. 23. judeţul Hunedoara.În zona pădurilor de foioase există condiţii foarte bune pentru toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră, cu specificaţia că piersicul, caisul, migdalul, au aici viaţă mai scurtă şi nu produc economic. Relieful României, atât de variat, brăzdat de atâtea râuri, cu depresiuni, văi şi versanţi de dealuri cu diferite expuneri către soare, cu soluri calde, poate crea microclimate specifice (mai calde, fără vânturi puternice) care permit cultura unor specii pomicole mai sensibile, chiar într-o zonă mai înaltă. CAPITOLUL IV ÎNMULŢIREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI Realizarea procesului tehnologic specific de înmulţire necesită în primul rând existenţa materialului biologic (soiuri, portaltoi) şi posibilitatea aplicării unor tehnologii diverse de obţinere a materialului săditor. Pomii şi arbuştii fructiferi se înmulţesc în aşa numitele pepiniere pomicole care trebuie să fie autorizate şi care garantează autenticitatea, sănătatea şi calitatea pomilor. Plantele pomicole se pot înmulţi pe două căi: generativ (prin seminţe) şi vegetativ prin fragmente ale unui organ vegetativ, lăstar, mugur, ţesut meristematic, celulă. 4.1. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ Este metoda de înmulţire care pune în condiţii de germinare seminţele, formând astfel noi plante. Problema pomicultorilor este însă faptul că sămânţa este heterozigotă, adică nu moşteneşte întru-totul caracterele plantei care a format-o, deoarece florile se fecundează în general cu polen străin, de la alţi pomi ce aparţin aceleiaşi specii, dar care au alte caractere, putându-se obţine astfel urmaşi (puieţi) neuniformi ca vigoare de creştere şi cu fructe diferite calitativ. Din acest motiv înmulţirea prin seminţe nu se mai practică în pomicultură decât pentru obţinerea unor portaltoi (în special la sâmburoase) şi în cercetare pentru crearea unor noi soiuri. 4.2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ Reprezintă înmulţirea asexuată şi se realizează prin ţesuturi somatice (porţiuni din tulpină, din rădăcină, muguri, ţesuturi sau celule diferenţiate) care deţin întreaga informaţie genetică a plantei din care provin. Astfel, noile plante rezultate au însuşiri (caractere) identice cu ”părintele”, sunt homozigote. Acest tip de înmulţire este utilizată pe scară largă de pomicultorii din întreaga lume obţinându-se pomi uniformi şi cu caracterele de fructificare 25
  24. 24. dorite. Întreaga descendenţă de indivizi (pomi) obţinuţi printr-o singură plantă ”părinte” formează o clonă, iar înmulţirea vegetativă se mai numeşte şi înmulţire clonală, cu mai multe variante: a) Înmulţirea vegetativă prin altoire, constituie modul curent de multiplicare a soiurilor de pomi. Prin altoire se pun în contact direct şi foarte intim (strâns) zonele cambiale ale ţesuturilor celor doi parteneri, altoiul şi portaltoiul, care împreună vor forma un pom altoit (fig. 4.1.). Altoiul, reprezentat printr-o porţiune de ramură sau mugure va fi cel care va forma coroana şi va rodi, iar portaltoiul, înrudit cu altoiul, reprezentat prin rădăcină (cu sau fără o parte din tulpină), va creşte în continuare ca rădăcină în sol. Fig. 4.1. Părţile componente ale unui pom altoit 26 portaltoi altoi (tulpina) punctul de altoire rădăcina Portaltoiul este de fapt un alt pom (puiet) de 1-2 ani, care creşte din sămânţă (portaltoi generativ) sau din butaş, marcotă (portaltoi vegetativ) care provine dintr-o selecţie specială de portaltoi uniformi ca vigoare de creştere. Între altoi şi portaltoi trebuie să existe afinitate pentru a se putea realiza simbioza lor (fig. 4.2.a, b, c, d, e). Există însă şi cazuri, mult mai rare, de lipsă de afinitate între cei doi parteneri, atunci când altoirea nu este urmată de calusarea, sudarea ţesuturilor şi apoi circulaţia sevei între ei, în final altoiul uscându-se (în astfel de cazuri se foloseşte altoirea cu intermediar).
  25. 25. Înmulţirea pomilor prin altoire are loc în pepinierele pomicole autorizate, de stat sau private, unde se garantează autenticitatea soiurilor şi calitatea materialului săditor pomicol folosit pentru plantare. Un pom altoit este bun pentru plantare definitivă în livadă după 1, 2 sau 3 ani în funcţie de specie şi de metoda de obţinere. Fig. 4.2. c. Altoirea în triangulaţie Fig. 4.2. d. Altoirea sub scoarţă Fig. 4.2. e. Altoirea în despicătură b) Înmulţirea prin butaşi înrădăcinaţi, se utilizează în special pentru speciile de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, zmeur, afin, mur) şi în proporţie mai mică şi pentru unele specii pomicole (alun, vişin, corcoduş, prun). Butăşirea constă în detaşarea unor porţiuni de ramuri anuale sau rădăcini lignificate (butăşire în repaus), precum şi a unor porţiuni de lăstari semilemnificaţi (butăşire în verde) şi punerea acestora în condiţii de înrădăcinare în sol pe terenuri libere sau în spaţii închise special amenajate (fig. 4.3.). 27
  26. 26. Fig. 4.3. Butaşi de pomi şi arbuşti fructiferi a – simplu; b – cu cârlig; c – cu călcâi; d – butaşi verzi de agriş c) Înmulţirea prin marcotaj, este fundamentată pe proprietatea de a emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale ale ramurilor sau lăstarilor anuali ne detaşaţi de planta mamă, atunci când sunt acoperite cu pământ reavăn şi ne tasat (fig. 4.4). Fig. 4.4. Marcotaj prin muşuroire 28 Fig. 4.5. a. Marcotaj simplu Fig. 4.5. b. Marcotaj chinezesc
  27. 27. După înrădăcinare, porţiunile respective se detaşează, devenind astfel plante noi (fig. 4.5 a, 4.5 b). Prin marcotaj se înmulţesc portaltoi vegetativi ai mărului, părului, gutuiului, cireşului. Se mai pot înmulţi prin marcotaj alunul, agrişul, coacăzul, smochinul, unele soiuri de prun şi corcoduş. d) Înmulţirea prin stoloni este specifică fragului şi căpşunului care au proprietatea de a emite filamente târâtoare (stoloni) şi care în contact cu solul formează rădăcini adventive, apoi apare rozeta de frunze, dând naştere unor noi plăntuţe ce pot fi folosite ca material săditor pentru noi plantaţii de căpşun (fig. 4.6). Această înmulţire se practică în plantaţii speciale numite stoloniere, obţinându-se astfel un material biologic autentic, din soiuri valoroase. Fig. 4.6. Plantă mamă de căpşun cu stoloni e) Înmulţirea prin meristeme, se bazează pe capacitatea porţiunii apicale a ţesuturilor meristematice (de creştere) ale plantelor pomicole de a forma noi plăntuţe atunci când sunt detaşate de restul ţesutului şi puse într-un mediu nutritiv special în condiţii de atmosferă controlată, în spaţii închise. În acest mod se obţin plante libere de virozele ce produc mari pagube culturilor pomicole, viroze netratabile şi care se pot transmite de la o generaţie la alta prin celelalte metode de înmulţire vegetativă menţionate. Înmulţirea prin meristeme se practică în special pentru căpşun, arbuşti fructiferi şi pentru portaltoi vegetativi folosiţi la altoire (fig. 4.7). 29 Planta mamă Stolon
  28. 28. Fig. 4.7.Vase cu plăntuţe crescute din meristeme (după Isac 2000.) f) Înmulţirea prin drajoni. Sistemul radicular al unor specii pomicole are capacitatea de a emite lăstari (drajoni), care cresc la început pe seama plantei mamă, iar după 1-2 ani se pot separa, devenind plante noi ce pot fi replantate. Drajonii se recoltează toamna la următoarele specii: zmeur, alun, cătină sau la anumite soiuri de prun, migdal, vişin, cireş, aflate pe rădăcini proprii (ne altoite) şi pe care dorim astfel să le înmulţim. g) Înmulţirea prin despărţirea tufei, se practică sporadic la unele specii ca: agrişul, coacăzul, gutuiul, smochinul, care lăstăresc în jurul coletului (trunchiului) formând tufe. Aceste tufe pot fi desprinse cu rădăcini, formând astfel noi plante. 30
  29. 29. CAPITOLUL V ÎNFIINŢAREA UNEI PLANTAŢII DE POMI SAU ARBUŞTI FRUCTIFERI 5.1. NOŢIUNI GENERALE. La înfiinţarea sau defrişarea unor plantaţii de peste 0,5 ha (la pomi) şi de peste 0,2 ha (la arbuştii fructiferi) trebuie înştiinţată Direcţia Agricolă locală pentru autorizare şi înregistrare, apoi trebuie să se ţină cont de zona de favorabilitate climatică în care se află terenul pentru a stabili speciile, sau soiurile anumitor specii care se pretează în arealul respectiv şi care să fie cuprinse în lista de soiuri autorizate şi recomandate pentru cultură în România. Dacă se doreşte înfiinţarea unei plantaţii cu o suprafaţă mai mare, în scop comercial – industrial, este bine să se aibă în vedere de la început tehnologia de cultură şi baza materială necesară (tractoare, utilaje agricole, material săditor, forţă de muncă, etc). Este de preferat ca sortimentul pomicol ales să nu cuprindă multe specii şi soiuri deoarece sunt mult mai greu de întreţinut. Ca recomandare, o fermă pomicolă sub administrarea unui fermier este bine să aibă aproximativ 15 – 25 ha, iar pentru o familie care-şi propune să se ocupe de pomicultură sunt suficiente 2 - 5 ha. În cazul în care se doreşte plantarea de pomi sau arbuşti fructiferi într-o grădină familială cu o suprafaţă mică şi interesul este de a avea o gamă mai largă de specii şi soiuri, care să se coacă eşalonat pentru a produce fructe în consumul propriu pe întreg anul, atunci va trebui gândit că fiecare specie pomicolă are o anumită tehnologie de cultură, iar cele mai multe lucrări de întreţinere probabil că se vor face manual. 5.2. ALEGEREA TERENULUI ŞI AMPLASAREA PLANTAŢIEI. Costul ridicat al investiţiilor şi rambursarea întârziată a acestora către investitor, impun un studiu competent asupra alegerii locului şi amplasării plantaţiilor pomicole care reprezintă o investiţie pe termen lung cu o rată de amortizare foarte ridicată faţă de celelalte sectoare agricole. Greşelile făcute la înfiinţarea unei livezi sau chiar la plantarea unor pomi în grădinile din jurul caselor, se manifestă abia după 4 - 5 ani de la plantare, atunci când deja e prea târziu pentru remedieri. La alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi se au în vedere o serie de factori de mediu: temperatura, precipitaţiile, expoziţia terenului, curenţii de aer, solul, apa freatică, relieful, etc. Astfel, vor fi evitate zonele în care temperatura minimă scade frecvent sub limita de rezistenţă a unor specii şi soiuri de pomi sau arbuşti fructiferi. De asemenea, este bine să se ocolească văile închise, fără un drenaj 31
  30. 30. aerian corespunzător, zonele cu grindină frecventă, cu soluri subţiri şi reci şi cu conţinut prea ridicat în argilă, sau care sunt expuse la băltiri periodice de apă. Cele mai favorabile expoziţii pentru amplasarea plantaţiilor pomicole sunt cele sudice, apoi în ordine descrescândă cele sud-estice, sud-vestice, nord-estice, nord-vestice şi în cele din urmă nordice. Este foarte important de ştiut faptul că nu trebuie să se cultive, pe aceeaşi suprafaţă de teren, aceeaşi specie pomicolă după ea însăşi, pentru că apare fenomenul de oboseală a solului, care determină creşteri reduse şi neuniformitate a plantaţiei, iar dacă totuşi se replantează aceeaşi specie trebuie să se lase terenul 2 - 3 ani liber, sau cultivat cu specii anuale (leguminoase, graminee). Solurile cele mai bune pentru pomicultură sunt cele cu textură mijlocie luto-nisipoasă, lutoase, chiar luto-argiloase, permeabile pentru apă, aer şi căldură, soluri profunde şi cu o compoziţie chimică şi microbiologică bogată, cu un pH cuprins între 4,7 şi 8,3. Suprafaţa terenului destinat unei plantaţii pomicole poate fi plană, dar fără pericolul băltirilor, deci cu pânza freatică sub 2 - 3 m, sau cu pante de până la 20% unde este posibilă mecanizarea lucrărilor de întreţinere. Un indiciu de favorabilitate pentru cultivarea plantelor pomicole este prezenţa în flora spontană a unor specii ca stejarul, alunul, fagul, mărul şi părul pădureţ, cireşul sălbatic, ierburi din familia gramineelor şi leguminoaselor. Dimpotrivă, specii ca plopul, salcia, rogozul, indică existenţa unor soluri acide, prea umede, reci, improprii cultivării pomilor. Un alt indiciu de care ţinem seama la alegerea terenului pentru plantarea unor specii sau soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi este şi tradiţia zonei respective pentru asemenea culturi, existenţa forţei de muncă, a căilor de transport, posibilitatea de aprovizionare cu apă pentru irigare şi efectuarea tratamentelor fitosanitare. 5.3. AMENAJAREA TERENULUI PENTRU PLANTAT Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a suprafeţei terenului depind de orografie, sol, sistem de cultură, particularităţi biologice specifice, cultură premergătoare (cereale, păşuni, livezi bătrâne, …). Înainte de toate trebuie stabilit perimetrul suprafeţei respective, după care se defrişează şi se nivelează (dacă este cazul), se împrejmuieşte cu gard în special împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare), apoi se parcelează terenul, se trasează şi se amenajează drumurile şi aleile dintre parcele, zonele de întoarcere ale utilajelor mecanice cu care se va lucra în livadă., locul 32
  31. 31. clădirilor administrative, spaţiilor de parcare a utilajelor, de depozitare temporară a unor materiale şi a producţiei de fructe recoltate. În final se stabilesc speciile, soiurile, portaltoii şi distanţele de plantare şi se pichetează suprafeţele ce vor fi efectiv plantate. Orice amenajare în vederea înfiinţării unei livezi se face pe baza unui proiect iniţial bazat pe o analiză de climă, sol, factori social-economici şi care stabileşte până la detalii elementele necesare. Acest proiect constituie o operaţiune de răspundere care îmbină cunoştinţele tehnice cu experienţa şi originalitatea. Parcelarea terenului. Parcela este unitatea organizatorică a unei plantaţii pomicole, caracterizată prin omogenitate orografică, pedologică, de sortiment şi densitate. Mărimea unei parcele este determinată de configuraţia terenului, de pantă, de sol, de posibilitatea mecanizării lucrărilor, etc. În funcţie de aceste criterii parcelele pot avea 4 - 6 ha, pe teren plan sau cu pantă de până la 6 %, cu sol uniform şi profund, având o lungime de 400 - 500 m şi o lăţime de 150 - 180 m. Parcele de 2 - 4 ha se vor amenaja pe terenuri cu panta de 6 – 15 %, cu o lungime de 200 - 400 şi lăţime de 100 - 150 m. Pe terenuri cu pante de 15 - 20%, cu soluri neuniforme şi teren frământat, o parcelă poate avea 1 - 2 ha şi chiar mai puţin. Rândurile de pomi vor fi orientate în parcele pe direcţia N-S; lungimea unui rând de pomi fiind egală cu lăţimea parcelei. Pe terenurile cu pantă de până la15% rândurile de pomi vor fi orientate paralel cu direcţia curbelor de nivel pentru reducerea eroziunii de suprafaţă a solului. Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere, se realizează în aşa fel încât să se poată circula în orice anotimp şi spre orice punct al plantaţiei cu agregatele şi utilajele de transport şi întreţinere a culturilor pomicole (tractoare, maşini de stropit, remorci, etc.). Zonele de întoarcere reprezintă capetele rândurilor fiecărei parcele, unde utilajele mecanice menţionate mai sus trebuie să aibă prevăzut spaţiu de întoarcere pentru a intra printre alte rânduri, sau pentru a ieşi din parcela respectivă. Suprafaţa totală a drumurilor şi zonelor de întoarcere nu trebuie să depăşească 5 – 6 % din suprafaţa totală a fermei. Necesarul de construcţii anexe, ale unei ferme pomicole se 33 stabileşte în funcţie de: - suprafaţa plantaţiei şi volumul estimat al producţiei de fructe - numărul de specii pomicole şi de soiuri cultivate cu epocile de coacere specifice. - perioada de recoltare, posibilităţi de livrare imediată sau de depozitare temporară a producţiei de fructe.
  32. 32. - gradul de mecanizare a lucrărilor şi volumul materialelor 34 (îngrăşăminte, pesticide, ambalaje). - asigurarea pazei, adăpost temporar al muncitorilor, grup social, sursă de apă, etc. Pregătirea parcelelor în vederea plantării În zonele colinare se impun o serie de măsuri de combatere a eroziunii solului şi de asigurare a condiţiilor de cultură pe întreaga suprafaţă a parcelelor. Dintre aceste măsuri (lucrări) amintim: construirea de canale de coastă pentru prelucrarea şi evacuarea apei din precipitaţii, drenuri absorbante şi colectoare a apelor subterane (izvoare de coastă), debuşee şi bazine de colectare şi păstrare a apei pentru tratamente fitosanitare. Pe terenurile cu pantă de 15 - 20% se recomandă câteva sisteme de amenajare şi de cultură a pomilor: Neamţu (1983), (Iancu (1992). - sistemul de cultură în benzi cu alei de trafic tehnologic, unde rânduri de câte 4 - 8 pomi, orientate din deal în vale, sunt întrerupte de alei înierbate orientate paralel cu curbele de nivel pentru traficul tehnologic (fig. 5.1.); - sistemul de cultură în rânduri paralele cu curbele de nivel, cu intervalele dintre rânduri înierbate pentru uşurinţa traficului tehnologic şi pentru reducerea eroziunii de suprafaţă a solului (fig. 5.2.); - sistemul de cultură în terase, cu platforme pe care se pot planta două sau mai multe rânduri de pomi în funcţie de mărimea pantei terenului, de sol, etc. Este cea mai costisitoare amenajare (fig. 5.3.) Toate aceste amenajări este bine să se facă în paralel cu sistemul de irigare al livezii şi pentru toate acestea trebuie să se consulte şi specialişti în îmbunătăţiri funciare. Dacă se dispune de terenuri plane sau cu pante mici (< 10%) investiţia la amenajare poate fi mai redusă, dar mai este adevărat că fructele obţinute pe terenuri de luncă, mai puţin însorite, sunt mai fade, mai puţin colorate şi cu o mai mică rezistenţă la păstrare decât fructele obţinute pe versanţii însoriţi. Înainte de plantarea pomilor sunt necesare câteva lucrări: - Defrişarea, care constă în înlăturarea resturilor vegetale ale altor culturi care au existat pe acel teren. - Nivelarea terenului se face acolo unde este necesar, dacă suprafaţa solului este neuniformă (denivelată), cu pericol de băltiri sau impietare a traficului tehnologic. Prin nivelare, cu ajutorul buldozerelor, solul fertil de la suprafaţa zonelor mai înalte se decopertează şi se adună în porţiunile mai joase, astfel, după nivelare, solul rămâne neuniform ca fertilitate şi acest lucru se manifestă prin vigoarea diferită a pomilor plantaţi. Pentru a elimina acest neajuns, chiar dacă este mai costisitor, nivelarea se face prin decopertarea stratului fertil de la suprafaţa solului şi strângerea (comasarea) acestuia în grămezi, apoi se realizează nivelarea
  33. 33. propriuzisă, după care se recopertează uniform solul cu materialul fertil din grămezi. Sistemul de cultură în terase (după Iancu, 1992) - Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor. Este de preferat ca înainte de a stabili dozele (cantităţile) de îngrăşăminte să se recolteze probe de sol până la adâncimea de 40 - 60 cm şi să se determine la un laborator de agrochimie starea de fertilitate şi pH-ul solului respectiv. În acest mod se va şti mai exact ce şi cât trebuie să administrăm în sol. Dacă se consideră că solul este slab aprovizionat (tabelul 5.1.) vom aplica înainte de plantare doze de 150 -200 kg s.a./ha fosfor şi 200 - 250 kg s.a./ha potasiu. De asemenea, este benefic dacă se vor administra şi 30 – 40 t/ha gunoi de grajd, care, ca şi îngrăşămintele chimice vor fi împrăştiate pe suprafaţa solului înainte de desfundare sau scarificare. Când solurile sunt acide (pH <4,7) se administrează pe sol carbonat de calciu, spumă de var de la fabricile de zahăr şi de la cele de îngrăşăminte, sau dolomită. 35
  34. 34. Tabelul 5.1. Niveluri de aprovizionare a solurilor pentru livezi. (după ICPA Bucureşti). 36 Nivel de aprovizio nare P2O5 mg/100g sol K2O mg/100g sol Mg mg/100g sol Indice de azot IN= humus · N% /100 Slab 8,1 – 16 9 – 14,1 5 – 9 Sub 2 Mijlociu 16,1 – 25 16,1 – 25 9,1 – 15 2,1 – 4 Bun 25,1 – 33 25,1 – 32 Peste 16 4,1 – 6 F. bun Peste 33 Peste 32 Peste 6 - Desfundarea sau scarificarea solului, are ca scop afânarea profundă, îmbunătăţind aeraţia cu toate consecinţele ei pozitive şi încorporarea îngrăşămintelor organice, chimice sau amendamentelor care se administrează înainte pe sol. Desfundarea se execută cu utilaje grele (buldozere) la adâncimea de 50 - 60 cm, pe timpul toamnei sau începutul iernii pentru că prin procesul de îngheţ – dezgheţ solul se afânează şi se poate lucra în primăvară prin discuiri de mărunţire şi nivelare.(fig 5.4.). Fig. 5.4. Buldozer cu scarificator şi lamă de nivelare. (după Iancu, 1992). -Discuirea şi erbicidarea. Discuirea se execută pentru nivelarea şi mărunţirea solului desfundat sau scarificat. Această lucrare se execută prin 2 – 3 treceri cu grapa cu discuri paralel şi perpendicular pe direcţia desfundării solului. După discuire se aplică erbicidarea. Majoritatea erbicidelor nu necesită încorporarea în sol după administrare. În cazul în care se administrează un erbicid ce trebuie încorporat, înainte de ultima discuire se aplică erbicidarea pe toată suprafaţa terenului ce urmează a fi plantat, apoi se efectuează ultima discuire de nivelare şi încorporare a erbicidului.
  35. 35. - Pichetarea, este lucrarea prin care se marchează pe terenul unei parcele locul pe care-l va ocupa fiecare pom din plantaţie. Pichetul este un ţăruş, băţ ascuţit la un capăt, gros de 2 - 4 cm şi lung de 50 - 80 cm. Înainte de pichetare se stabilesc speciile, soiurile şi portaltoii în funcţie de care se hotărăsc distanţele de plantare între pomi pe rând şi între rânduri. Într-o parcelă se recomandă să existe numai 2 - 3 soiuri ale unei specii pomicole altoite pe acelaşi tip de portaltoi pentru a avea uniformitate de creştere. Soiurile să fie interfertile, cu aceeaşi perioadă de înflorire şi cu coacere apropiată. Unul dintre soiuri să fie soi de bază, cu ponderea cea mai mare în parcelă şi încă unul sau două soiuri polenizatoare cu pondere mai mică. (Exemplu: soi de bază 4 - 6 rânduri, intercalate cu 1 - 2 rânduri, soi polenizator). Pichetarea este o lucrare tehnică ce trebuie executată cu profesionalism atunci când dorim să avem o plantaţie încheiată corespunzător, în forme rectangulare. Dintre sistemele de pichetaj amintim: - pichetajul în pătrat, când distanţele între rânduri sunt egale cu distanţele între pomi pe rând şi terenul este plan sau cu pantă de până la 5-6 %; - pichetajul în dreptunghi, când distanţele între rânduri sunt mai mari decât distanţele între pomi pe rând, iar terenul este plan sau chiar cu pantă mai mare, dacă rândurile sunt orientate paralel cu curbele de nivel; - pichetajul în şah, se execută când dorim ca fiecare pom de pe un rând să fie aşezat în mijlocul intervalului dintre alţi doi pomi de pe rândurile vecine. Astfel, oricare trei pomi alăturaţi din rânduri vecine ocupă vârful unui triunghi isoscel sau echilateral. Avantajul este că se foloseşte mai eficient spaţiul de creştere pentru coroane şi se reduce eroziunea de suprafaţă a solului; - pichetajul în benzi, se practică în cazul plantaţiilor cu densitate mare şi în plantaţiile de arbuşti fructiferi. Se formează benzi din 2 - 4 rânduri, unde distanţa între benzi este, de exemplu de 2,5 – 3,5 m; distanţa între rândurile din bandă este de 1 - 1,5 m; distanţa între pomi (arbuşti) pe rând este de 0,6 – 1,2 m.(Fig. 5.5.). Fig. 5.5. Scheme de pichetaj (după Cepoiu, 2000) 37
  36. 36. 5.4. PLANTAREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI Plantarea trebuie să fie efectuată în perioada de repaus relativ şi este de preferat plantarea de toamnă sau chiar în ”ferestrele” iernii, atunci când solul nu este îngheţat, pentru următoarele considerente: - rădăcinile pomilor plantaţi au timp să-şi caluseze rănile (tăieturile) şi chiar să înceapă să crească noi rădăcini, până în primăvară stabilindu-se un contact strâns între sol şi rădăcini; - lucrările de plantare pot fi făcute fără grabă şi în condiţii mai bune 38 Fig. 5.6. Fasonarea dinaintea plantării de lucru pe teren. Plantarea de primăvară se face de regulă atunci când terenul nu a putut fi pregătit din toamnă, când nu s-a putut procura la timp materialul săditor, sau când suprafaţa respectivă de teren a avut exces de umiditate. La plantarea de primăvară, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi cu creşteri anuale mai reduse. Căpşunul este specia pomicolă ce face excepţie de la această regulă, el putând fi plantat aproape pe tot parcursul vegetaţiei. Gropile de plantare se fac manual cu cazmaua, sau mecanic cu burghie speciale purtate şi acţionate de tractor. Atunci când gropile sunt făcute manual, acestea trebuie să urmărească aliniamentul picheţilor care nu vor fi deranjaţi de pe poziţia iniţială. Pichetul rămâne pe peretele nordic al gropii şi după acesta vor fi aliniate rândurile de pomi. Dacă gropile sunt săpate cu burghiul mecanic, centrul gropii va fi locul unde a fost înfipt pichetul. Dimensiunile gropilor de plantare sunt orientative în funcţie de specia plantată, de modul în care a fost pregătit terenul pentru plantare, de textura solului. Astfel, în teren desfundat, gropile pentru pomi au dimensiunile de 40/40/40 cm, iar când se plantează arbuşti fructiferi, gropile pot fi de 30/30/30 cm. În teren nedesfundat, pe terase, gropile trebuie să fie ceva mai largi: 70/70/60 cm la pomi şi 50/50/40 cm, la arbuşti fructiferi. Săpatul gropilor, precum şi plantarea unui pom, este bine să respecte unele reguli care fac diferenţa între o livadă corect plantată şi o livadă plantată la voia întâmplării.(Fig. 5.6.).
  37. 37. Primul strat de sol de la suprafaţa gropii, mai fertil (primul rând de cazma) se aşează separat pe o latură a gropii, iar restul de pământ scos din groapă până la finalizarea ei se aşează pe o altă latură a gropii. Tehnica de plantare. Înainte de plantare, pomii sau arbuştii fructiferi se fasonează (se taie rădăcinile la 10-15 cm lungime la pomi şi la 5-10 cm lungime la arbuşti) şi apoi se mocirlesc într-o compoziţie de pământ şi balegă nefermentată de vită în proporţii egale, peste care se adaugă apă şi se mestecă până când devine o pastă vâscoasă ce se lipeşte de rădăcini. (Fig. 5.7.). Fig. 5.7. Plantarea pomilor pe pante După fasonare şi mocirlire, pomul se aşează în mijlocul gropii, cu locul de altoire la nivelul solului. Apoi se pune peste rădăcini solul din stratul de la suprafaţă, mai fertil, până când se acoperă rădăcinile, după care se tasează (se calcă) bine cu piciorul ca pământul să intre bine printre ele. (Fig. 5.8.). 39 Sol din prima jumătate a gropii Sol călcat din prima jumătate a gropii Punctul de altoire Tăiere de reducere a Tăiere de reducere a Sol din a doua jumătate a gropii Rest de sol necălcat tulpinii tulpinii Sol călcat în amestec cu gunoi (NPK) Sol necălcat din a doua jumătate a gropii Fig. 5.8. Tehnica de plantare a unui pom altoit
  38. 38. Lucrarea următoare este fertilizarea la groapă care de regulă se face cu 100 – 120 g de îngrăşăminte complexe (NPK) la fiecare pom, plus 8 - 10 kg de gunoi de grajd, peste care se aşează restul de pământ rezultat din groapă şi se tasează din nou cu piciorul în aşa fel încât la o încercare de a smulge cu mâna pomul plantat acesta să opună o oarecare rezistenţă. La sfârşit se aşează pe toată suprafaţa gropii restul de pământ ca un muşuroi de 8 - 10 cm, care în timp se va tasa natural. Când plantarea se face primăvara este bine să udăm pomii imediat după plantare. La plantarea suprafeţelor mari de livadă se folosesc sârme lungi de 30 - 50 m, care se întind pe aliniamentul rândurilor de pomi şi care sunt marcate cu vopsea sau cu noduri fixe la distanţa corespunzătoare cu distanţa dintre pomi pe rând. La încheierea plantării unei parcele, pomii trebuie să fie perfect aliniaţi pe trei direcţii de vizare: pe rând, perpendicular pe direcţia rândurilor şi în diagonală. Proiectarea viitoarelor coroane ale pomilor începe acum, după plantare, prin tăierea tulpinilor (vergilor) la aproximativ 80 – 100 cm de la sol, la sâmburoase şi la circa 60 - 80 cm de la sol, la sămânţoase. Dacă sunt lăstari laterali anticipaţi crescuţi pe tulpină până la această înălţime, aceştia nu se taie. La arbuştii fructiferi, după plantare se recomandă tăierea părţii aeriene la câţiva (2 - 4) muguri din care se va forma viitoarea tufă. CAPITOLUL VI 40
  39. 39. TĂIERILE DE FORMARE ŞI ÎNTREŢINERE A COROANEI POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI 6.1. NOŢIUNI GENERALE Aşa numitele “tăieri” aplicate speciilor pomicole reprezintă ansamblul de lucrări efectuate direct asupra plantelor în vederea controlului creşterii şi fructificării acestora. Tăierile sunt absolut necesare deoarece fără acestea pomul ar intra pe rod mai târziu, ar creşte haotic, ar rodi mai puţin şi ar avea fructe de calitate inferioară. În funcţie de forma de coroană pe care dorim să o aplicăm, încă din primul an după plantare se fac tăieri specifice, însoţite de palisări, pliviri, sau ciupiri ale vârfurilor unor lăstari. Dacă avem o plantaţie care se pretează la susţinere pe spalier sau tutori individuali, acest sistem de susţinere trebuie instalat imediat după plantare. Tăierile de formare şi rodire sunt lucrări de o complexitate tehnică deosebită care necesită o gândire în perspectivă asupra evoluţiei în timp a ramurilor pomilor şi aceste tăieri au câteva principii de bază de care trebuie să ţinem cont indiferent de specia pomicolă (Isac, 2001). - să favorizeze creşterea şi definitivarea formei de coroană dorite cât 41 mai repede - să grăbească (să nu întârzie) intrarea pe rod - să reducă pe cât posibil procentul de ramuri tăiate din totalul de ramuri al coroanei - să structureze o coroană simplă, echilibrată cu sistemul radicular şi cât mai apropiată de forma naturală a speciei sau soiului respectiv - să păstreze un echilibru anual între creştere şi fructificare - să favorizeze calitatea fructelor prin normarea rodului, aerisire a coroanei şi captare a luminii solare fotosintetizante. După perioada în care se efectuează sunt tăieri în uscat, de detaliu şi în volum mai mare aplicate iarna, în repausul vegetativ şi tăieri în verde, de rectificare (suplinire), în volum mai mic, aplicate în perioada de vegetaţie. În ultimii ani se acordă o atenţie sporită tăierilor în verde, care aplicate mai riguros pot reduce cu mult intervenţiile în uscat când vremea este nefavorabilă şi ziua de lucru mai scurtă. După obiectivele urmărite se deosebesc două feluri de tăieri: - tăieri de proiectare şi formare a coroanei (tufei), care se aplică în primii ani de la plantare până la intrarea pe rod şi care au ca obiectiv principal formarea tipului de coroană ales şi favorizarea formării ramurilor de rod. - tăieri de întreţinere şi fructificare, care încep la intrarea pe rod şi continuă până la defrişarea livezii şi au ca obiectiv păstrarea formei de coroană proiectate, menţinerea unui echilibru între creştere şi fructificare,
  40. 40. evitarea îndesirii coroanei, normarea încărcăturii de muguri de rod, reîntinerirea eşalonată a unor porţiuni din coroană. După gradul de intervenţie a omului în formarea şi întreţinerea coroanelor există: - coroane naturale (ex. la nuc, castan comestibil, alun), unde nu se intervine cu tăieri decât dacă este cazul, la unii pomi în primii 1 2 ani de la plantare. - coroane seminaturale (ex. la cireş, vişin, afin, coacăz, agriş), unde omul intervine cu tăieri reduse care păstrează specificul natural de creştere. - coroane artificiale, unde habitusul, forma naturală a coroanei, poate fi profund modificată prin tăieri, căpătând astfel diferite forme. Aceste coroane sunt aplicate frecvent în livezi de mare densitate, iar speciile care se pretează la astfel de forme de coroană sunt în primul rând mărul şi părul, apoi piersicul, prunul, caisul. 6.2. NORME ŞI OPERAŢII TEHNICE Cunoaşterea modului de execuţie a tăierilor şi a efectelor acestora reprezintă o condiţie esenţială pentru o tăiere eficientă. În funcţie de modul de creştere şi fructificare tăierile se diferenţiază pe specii şi uneori chiar pe soiuri.(Şuta, 1977). Tăierea ramurilor anuale, constă în tăierea integrală, exact de la bază, fără a lăsa cioturi, atunci când sunt dese şi trebuie rărite, când împiedică formarea tipului de coroană stabilit, sau când cresc în afara limitei de înălţime proiectată a coroanei. Aceste ramuri vor deveni ramuri de rod şi uneori cresc pe ele şi alte ramuri laterale mai mici, anticipate (la piersic, cais, migdal). Scurtarea ramurilor anuale, este în general ne recomandată în special la speciile seminţoase deoarece aceste ramuri se garnisesc cu muguri de rod şi scurtându-le favorizăm creşterile vegetative din porţiunea de ramură rămasă, îndesind astfel coroana. Scurtarea acestor ramuri este indicată numai când considerăm necesar pentru formarea coroanei, sau la speciile sâmburoase pentru normarea rodului prea abundent. Scurtarea se face la 2-3 mm deasupra unui mugure sau deasupra unui lăstar lateral anticipat. Suprimarea (plivirea) lăstarilor, se execută după aceleaşi reguli ca şi tăierea ramurilor anuale şi are aceleaşi efecte cu deosebirea că se face în verde (în timpul vegetaţiei). Ciupirea lăstarilor, constă în ruperea (tăierea) vârfurilor de creştere. Dacă ciupirea se face în faza de creştere intensă se opreşte temporar creşterea lăstarului respectiv, favorizând creşterea lăstarilor vecini, iar dacă ciupirea se face către sfârşitul fazei de creştere intensă se stimulează formarea de noi lăstari laterali anticipaţi pe lăstarul ciupit. 42
  41. 41. Înclinarea sau arcuirea ramurilor anuale şi lăstarilor, însoţită de palisare (legare) pe poziţia dorită măreşte unghiul dintre direcţia de creştere şi verticala locului, stimulând diferenţierea mugurilor de rod pe acea ramură, încetinirea creşterii şi formarea tipului dorit de coroană. Ridicarea (dresarea) ramurilor este inversă înclinării, micşorând unghiul cu verticala locului, se stimulează creşterea. Frângerea parţială sau torsionarea ramurilor anuale sau a lăstarilor se face în acelaşi scop ca şi arcuirea şi se aplică atunci când nu se poate palisa Crestarea şi inelarea, ramurilor anuale întrerup temporar vasele conducătoare de sevă mărind sau micşorând afluxul de hrană. Crestarea este de fapt secţionarea scoarţei (cojii) pe o lăţime de 2-3 mm deasupra unei ramuri (mugure) cu scopul de a stimula creşterea acesteia, sau sub ramură (mugure) pentru a frâna creşterea sau pornirea în vegetaţie. Inelarea constă în decuparea de jur împrejur a unui inel de scoarţă lat de 3-5 mm ; organele de sub inelarea făcută primăvara cresc mai intens. Tăierea ramurilor de semischelet, constituie veriga principală a lucrărilor de tăiere. Semischeletul se formează din evoluţia ramurilor anuale care se îngroaşă şi se garnisesc cu formaţiuni fructifere şi cu alte creşteri laterale ramificându-se. Ramurile de semischelet se taie deasupra unor ramificaţii laterale atunci când sunt prea lungi sau supra încărcate cu rod. În general semischeletul de peste 4-5 ani devine slab productiv şi trebuie reântinerit prin tăieri integrale sau parţiale. Ramurilor de semischelet li se pot aplica aceleaşi operaţii ca şi ramurilor anuale (arcuire, torsionare, crestare, inelare, înclinare) în aceleaşi scopuri, dar este de dorit să evităm pe cât posibil aceste intervenţii care necesită timp şi manoperă. Dacă pomul este prea încărcat, ramificat, provocând îndesirea coroanei, aceasta se răreşte prin tăieri astfel încât distanţele dintre două ramuri de semischelet vecine să fie de 25-35 cm. Tăierea ramurilor purtătoare de rod, poate fi parţială sau chiar totală 43 în următoarele cazuri: - când au o încărcătură prea mare de rod şi considerăm că nu poate hrăni bine fructele, le scurtăm eliminând astfel o parte din rod - când sunt debile se scurtează pentru stimularea creşterii sau se suprimă pentru a stimula alte creşteri vecine - când sunt prea dese stânjenind pătrunderea luminii în coroană eliminăm o parte din ele Cele mai multe formaţiuni fructifere se află pe ramurile de schelet şi de semischelet de 3-4 ani; lemnul de 5-6 ani îmbătrâneşte, produce fructe mai puţine şi mai mici. Distanţele optime între ramurile de rod sunt de 15-25 cm.
  42. 42. Tăierea ramurilor lacome. Acestea apar pe pomi când au fost făcute anterior tăieri masive în coroană, din cioturi, din porţiuni de ramuri arcuite excesiv, sau când au fost rupte accidental ramuri groase de schelet, pomul tinzând să-şi refacă volumul coroanei. În general ramurile lacome sunt ne dorite pe pom, deoarece au creşteri mari care consumă inutil energia pomului, strică forma coroanei şi sporesc înălţimea acesteia. Atunci când aceste ramuri apar pe pom este bine să le înlăturăm integral de la punctul de creştere. Sunt şi cazuri când aceste ramuri nu se taie, sau se scurtează numai pentru refacerea unor porţiuni din coroană. Tăierea şarpantelor, a lemnului vechi, este necesară când s-au alungit exagerat, degarnisindu-se sau depăşind înălţimea dorită a pomului şi când s-au produs diferite accidente care au afectat ramura respectivă (ger, rupere sub greutatea rodului, uscare parţială). Se evită tăierea ramurilor mai groase de 7-10 cm la seminţoase, sau 5- 7 cm la sâmburoase, iar dacă totuşi au fost necesare astfel de tăieri, suprafaţa tăiată se unge cu mastic (amestec special folosit la altoiri), sau cu vopsea în ulei. Aceste tăieri afectează vizibil întregul pom stimulând alte creşteri ce trebuie dirijate pentru a nu se crea dezechilibre în coroană. Tăierea şarpantelor este aplicată mai frecvent în vederea regenerării pomilor aflaţi în declin, în ultimii ani de viaţă înainte de defrişare. Operaţiile de tăiere pentru formarea şi întreţinerea coroanei pomilor şi arbuştilor fructiferi este bine să se execute de persoane cu pregătire profesională în domeniu, dotate cu foarfeci şi fierăstraie bine ascuţite pentru a nu provoca zdrobirea lemnului la locul tăieturilor, decojirea unor porţiuni de ramuri, sau rămânerea pe pom a unor cioturi. Tăierea mecanizată, este aplicată cu precădere în livezile cu pomi conduşi în garduri fructifere şi se foloseşte mai mult în Anglia, SUA, Israel. Maşinile de tăiere sunt dotate cu bară cositoare şi bară cu discuri rotative. Tăierea ramurilor se execută în plan orizontal pentru delimitarea înălţimii şi în plan vertical pentru delimitarea lăţimii rândului (gardului) fructifer. Tăierea mecanizată este o tăiere de suprafaţă care trebuie completată cu o tăiere manuală în profunzime pentru eliminarea ramurilor degarnisite, zdrobite sau uscate. Ramurile rezultate la tăierea manuală sau mecanică şi rămase pe sol se pot toca (zdrobi) cu o tocătoare mecanică specială purtată de tractor. Materialul vegetal rezultat din tocare se împrăştie pe suprafaţa solului din livadă constituind un plus de materie organică. 6.3. FORME DE COROANĂ FOLOSITE ÎN CULTURA POMILOR 44
  43. 43. 6.3.1. Consideraţii generale Din dorinţa de a produce cât mai multe fructe şi de bună calitate, omul a creat o multitudine de forme de coroană care să capteze cât mai multă lumină, să producă fructe mai rapid, să se poată îngriji şi recolta mai uşor. Alegerea unui tip de coroană se face în funcţie de vigoarea pomilor, de distanţele de plantare, de sol, de specificul natural de creştere şi fructificare al speciei şi soiului respectiv, de tipul de livadă pe care dorim să o înfiinţăm (clasică, intensivă, superintensivă). Coroanele pomilor se diferenţiază între ele prin volum, înălţime şi contur, prin numărul, vigoarea şi orientarea spaţială a elementelor permanente (ramurile de schelet) şi nepermanente (ramurile de semischelet), cât şi prin modul de tăiere de formare şi de rodire. Structura coroanelor se recomandă să fie preponderent alcătuită din ramuri tinere purtătoare de cât mai multe formaţiuni fructifere.(Cotorobai, 1977). 6.3.2. Coroana piramidală, aşa cum sugerează şi numele, are în ansamblu forma unei piramide cu diferite variante constructive, care în general nu necesită sistem de susţinere şi formare a pomilor. Pomii maturi conduşi în formă de piramidă au de regulă o proiecţie a coroanei pe sol de 2 - 4 m în diametru şi o înălţime cuprinsă între aceleaşi limite (excepţie făcând nucul, castanul comestibil şi uneori cireşul). b)- Piramida neetajată (americană), prezintă un ax principal pe care sunt inserate în spirală 5 - 7 şarpante, cu punctele lor de inserţie distanţate la 20 - 40 cm (fig. 6.2.). Fig. 6.2. Piramidă neetajată 45 (după Ghena, 2003)
  44. 44. a)- Piramida etajată (franceză), cu un trunchi de 60 - 80 cm prelungit cu ax central vertical pe care se inserează câte 3 - 5 ramuri laterale pornite din muguri consecutivi, înclinate la aproximativ 45° faţă de ax, ramuri care formează etaje distanţate între ele la 40 - 50 cm., fig. 6.1. Numărul de etaje şi înălţimea pomilor variază în funcţie de vigoarea speciei sau soiului respectiv, de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive. Fig. 6.1. Schema piramidei etajate (după Negrilă, 1977) Pe fiecare şarpantă se află câte 3 - 4 subşarpante, dispuse bilateral altern exterior. Înălţimea trunchiului este de 60 - 80 cm. c)- Piramida mixtă, este o combinaţie între piramida etajată şi cea ne etajată. Se compune dintr-un ax pe care se află un etaj format din 3 - 4 ramuri la înălţimea de 70 - 80 cm de la sol, etaj urmat de alte ramuri principale distanţate pe ax la 20 - 40 cm şi dispuse în spirală. Deasupra acestor ramuri axul se întrerupe limitându-i înălţimea, (fig. 6.3.). Forma de coroană piramidală este mai puţin folosită în prezent datorită unor deficienţe de captare a luminii solare în anumite zone din coroană. 46
  45. 45. Fig. 6. 3. Piramidă mixtă (după Ghena, 2003) 6.3.3. Coroana în formă de vas, imită forma unei cupe, a unui pahar, cu pomi la care axul central se suprimă, creşterea în înălţime a pomului se reduce prin distribuirea creşterii pe mai multe şarpante laterale, iar lumina poate pătrunde mai uşor în volumul coroanei. Nu necesită instalaţie de susţinere a pomilor în livadă. Pomii maturi conduşi în formă de vas au o proiecţie a coroanei pe sol de aproximativ 3 - 5 m (mai mult la nuc) şi o înălţime de 2 - 4 m (de asemenea mai mult la nuc). Şi această formă de coroană are mai multe variante constructive: a)- Vasul clasic, (fig. 6.4.), are 3 - 4 ramuri principale formate din muguri succesivi la înălţimea de 30 - 50 cm de la sol, dirijate la un unghi de 45 - 50° cu verticala Aceste ramuri sunt ramificate de mai multe ori prin bifurcare repetată. Dezavantajul vasului clasic este predispoziţia la dezbinare a şarpantelor la locul de inserţie cu trunchiul. 47
  46. 46. Fig. 6.4. Schema vasului clasic (după Negrilă, 1977) b)- Vasul ameliorat, diferă de cel clasic prin faptul că cele 3 - 4 ramuri principale de la baza coroanei nu pornesc din muguri succesivi, ci au o distanţă de 10 - 15 cm între ele, iar ramificarea lor este bilateral alternă, (fig. 6.5.). Astfel pericolul de dezbinare a acestora este cu mult mai redus şi în plus, datorită unei aerisiri superioare în volumul coroanei, ramurile sunt mai bine garnisite cu formaţiuni fructifere. Trunchiul pomilor are o înălţime de 30 cm până la 80 cm în funcţie de specia pomicolă. Fig. 6.5. Vasul ameliorat (după Ghena, 2003) 48
  47. 47. )- Vasul aplatizat, este o combinaţie între vas şi palmetă. Scheletul de bază îl constituie 3 sau 4 şarpante aplatizate la 50 - 60° faţă de verticală, dispuse opus la 15 - 20 cm una de alta pe un ax de 60 - 80 cm, în funcţie de vigoarea pomului. (fig. 6.6.). Aplatizarea şi direcţionarea şarpantelor se face pe direcţia rândurilor de pomi crescând astfel captarea luminii şi densitatea pomilor la unitatea de suprafaţă. Formele de coroană tip vas se aplică în mare proporţie la speciile Fig. 6.6. Vas aplatizat (după Cepoiu, 2000) 49 pomicole sâmburoase. 6.3.4. Coroana în formă de palmetă, are în ansamblu aspectul palmei omului cu degetele depărtate unele de altele. Inspirată din pomicultura italiană, a fost forma de coroană cea mai des folosită în România, la măr şi la păr. Deşi în ultimii ani este contestată de pomicultori, este în continuare recomandată pentru speciile şi soiurile cu formaţiuni fructifere mai lungi, formând în plantaţiile pomicole aşa numitele garduri fructifere, în care un pom are proiecţia coroanei pe sol de aproximativ 2,5 - 3 m de-a lungul rândului, o lăţime de 1,2 - 1,4 m şi înălţime de 2 - 2,5 m. În decursul timpului s-au creat diferite variante de palmetă dintre care redăm: a)- Palmeta etajată cu braţe oblice, este o coroană aplatizată, cu un trunchi de 40 - 50 cm şi un ax vertical pe care se formează 3 - 4 etaje distanţate la 40 - 50 cm, alcătuite din câte două ramuri opuse dirijate pe direcţia rândurilor de pomi. Înclinarea ramurilor este de 45 - 55° faţă de verticală, (fig. 6.7.) se poate aplica la livezi de măr, păr, piersic, cais, vişin, prun.
  48. 48. Fig. 6.7. Palmetă etajată cu braţe oblice (după Ghena, 2003) b)- Palmeta neetajată cu braţe oblice este o coroană cu un trunchi de 30 - 40cm, prelungit cu un ax pe care şarpantele sunt dispuse altern (nu în etaje), la 20 - 30 cm una de alta, înclinate la 50 - 60° ,(fig. 6.8.). Se pretează la pomi din diferite specii, la soiuri de vigoare mai mică şi cu o capacitate redusă de ramificare. Atât palmeta etajată cât şi cea neetajată necesită instalaţie cu spalier pentru formare şi susţinere a coroanei pomilor. Fig. 6.8. Palmeta neetajată cu braţe oblice (după Cepoiu, 2000) 50

×