2. Diverticuloza, denumită și boala
diverticulară, este o suferință a tubului
digestiv inferior care afectează de cele
mai multe ori colonul (porțiunea de
intestin situată între intestinul subțire și
rect, denumită intestin gros),
caracteristica principală fiind prezența
diverticulilor. Diverticulul este o
protruzie, un „buzunăraș” care se
formează la nivelul peretelui intestinal,
în zonele cu rezistență scăzută, ca
urmare a presiunii crescute.
3. Factori de risc:
Diverticulita survine la 15-20% din cazuri, mai frecvent la persoanele cu
diverticuli multipli şi la persoanele vârstnice. 20% din cazurile de
diverticulită apar la subiecţi sub vârsta de 50 de ani, mai ales bărbaţi.
Factorii de risc sunt:
vârsta înaintată,
dieta fără fibre sau/şi cu condimente iritante,
conţinut exagerat de seminţe,
obezitatea,
sedentarismul,
sexul masculin,
la persoanele cu vârsta sub 50 de ani,
unele medicamente steroizi,
opioizi,
antiinflamatoare ,
nonsteroidienefumatul
4.
5.
6. Etiopatogenie:
Locurile în care apar diverticulii
sunt reprezentate de zonele
slabe ale peretelui colonic, și
anume
locul în care vasele abordează
peretele colic (vasa recta
brevia). Această zonă slabă
este mai frecvent
situată între tenia mezostenică
și cea anti-mezostenică.
7. Schematic patogeneza bolii diverticulare se reprezintă astfel:
aport redus de fibre alimentare →
conţinut colonic redus →
lipsa de destindere a colonului →
creşterea presiunii intr-
aluminale (PI) →
|inele de contracţie interhaustrală →
|îngustare a lumenului →
hipersegmentare colonică.
8. Presiunea intraluminală este direct proporţională cu tensiunea
musculaturii peretelui
colic şi invers proporţională cu raza segmentului colic (legea Young –
Laplace) .
Cavităţile cuprinse între 2 contracţii inelare = presiune
intraluminală de 60–90 mm col.Hg (Normal = 10 mm
col.Hg), contribuind la formarea diverticulilor în locurile slabe a
peretelui colic.
9. Clasificarea bolii diverticulare colonice după manifestările
clinice:
- diverticuloza asimptomatică,
- diverticulita,
- boala simptomatică fără semne de inflamație,
- simptome acute cu semne de inflamație,
- boala simplă localizată,
- boala complicată prin perforație,
- boala cronică persistentă,
- simptomatologie atipică fără semne sistemice,
- simptome persistente recurente cu semne sistemice,
- boala complexă complicată cu fistulă, stenoză, obstrucție,
- boala cu evoluție malignă, severă.
10. Din punct de vedere clinic, boala diverticulară se împarte în boala asimptomatică și
simptomatică (necomplicată și complicată).
11. Boala diverticulară asimptomatică are o incidență în creștere în raport cu ritmul de
îmbătrânire a populației, reprezentând ¾ din populația cu diverticuli colici.
Diagnosticul reprezintă fie o descoperire
întamplătoare, fie este stabilit în cadrul investigațiilor pentru diagnosticul diferențial al altor
suferințe digestive. Diagnosticul se stabilește paraclinic, prin investigații imagistice (irigografie,
colonoscopie). La irigografie diverticulii apar ca plusuri de umplere ce depășesc conturul
colonului, cu dimensiuni variabile, de formă rotund-ovalară, cu contur regulat .
Colonoscopia evidențiază scăderea motilității și prezența
orificiilor de comunicare a diverticulilor cu lumenul colonului .
Ambele metode de investigație necesită o pregătire prealabilă de evacuare a colonului
(administrare de Fortrans, Endofalk), pentru a crește acuratețea diagnosticului.
Tratamentul constă în regim igieno-dietetic prin recomandarea unei diete bogate în fibre și
prin administrarea de substanțe farmacologice (prokinetice pentru stimularea motilității și laxative
ușoare pentru evacuarea colonului).
12.
13. Boala diverticuară simptomatică poate fi necomplicată sau complicată și reprezintă ¼ din
populația cu diverticuli colici.
II A. Boala diverticulară simptomatică necomplicată este diverticulita și apare la 70% din
pacienții simptomatici.
Clinic se caracterizează prin dureri abdominale (localizate mai ales în flancul și fosa iliacă stângă)
și modificarea tranzitului intestinal .
Investigațiile paraclinice de laborator evidențiază leucocitoză cu neutrofilie, creșterea VSH și PCR (teste de
inflamație nespecifică), scăderea hemoglobinei și a hematocritului în cazurile cu sângerare.
Investigațiile imagistice includ: radiografia abdominală simplă, CT abdominal, RMN, ecografia
abdominală. Irigografia cu bariu și colonoscopia sunt de evitat în plin puseu acut din cauza riscului
de perforare.
În cazurile cu sângerare este utilă angiografia de arteră mezenterică inferioară, care poate preciza sediul
hemoragiei și poate ajuta la oprirea ei (prin embolizarea arterială selectivă sau injectare
locală de vasopresină.
Tratamentul medical include repaus digestiv total (interzicerea alimentării orale, montare de
sondă nazogastrică pentru ameliorarea ileusului), reechilibrare hidro-electolitică prin montarea
de perfuzii venoase, administrarea de antibiotice cu spectru larg (pentru bacterii gram-negative
și pentru anaerobi) și monitorizare clinică pentru aprecierea răspunsului la tratament și pentru
identificarea complicațiilor.
14. IIB. Boală diverticulară complicată.
Complicațiile pot fi:
Abcesul pericolic, reprezintă formarea unei colecții purulente în urma apariției unei
perforații
diverticulare cu tendință la limitare.
Perforația diverticulară poate să apară în evoluția unui proces de divertculită acută sau ca
prima manifestare clinică a bolii diverticulare.
Clasificarea Hinchey cuprinde patru stadii de extindere a procesului septic în boala
diverticulară complicată, de care vor depinde și măsurile curative
necesare :
Stadiul I – abces pericolic sau mezenteric – presupune drenaj ecoghidat, rezecție
segmentară cu anastomoză;
Stadiul II – abces pelvin – presupune rezecție segmentară cu anastomoză,
excepțional operația Hartmann;
Stadiul III – peritonită purulentă generalizată – presupune operație purulentă
Hartmann, rar rezecție cu anastomoză;
Stadiul IV – peritonită fecaloidă generalizată