Punga parodontală
A elaborat: Butnaru Tatiana
FACULTATEA DE STOMATOLOGIE
CATEDRA DE ODONTOLOGIE,PARODONTOLOGIE ȘI PATOLOGIE ORALĂ „Sofia Sîrbu”
Chișinău, 2022

Punga parodontală
Punga parodontală este definită ca adâncirea patologică a
sulcus-ului gingival produsă în urma distrucţiei ţesuturilor de
suport şi proliferarea apicală a epiteliului de ataşament.
Este una dintre trăsăturile clinice definitorii ale bolii parodontale.
2

Componentele pungii parodontale
a) Perete extern (lateral)
b) Peretele intern (dur)
c) Fundul pungii
d) Conţinutul pungii
3

a. Perete extern (lateral)
• Este reprezentat, fie în exclusivitate de ţesut moale (pungi supra-osoase), fie
din ţesut moale ce acoperă osul alveolar parţial lizat (pungi infra-osoase).
Peretele pungii este într-o continuă modificare ca rezultat al interacţiunii
dintre gazdă şi bacterii.
• Formarea pungii debutează ca o modificare inflamatorie a ţesutului
conjunctiv de la nivelul sulcus-ului gingival, fiind provocată de placa
bacteriană.
• Exudatul inflamator (celular şi seros) produce degenerarea ţesutului
conjunctiv înconjurător, inclusiv a fibrelor gingivale.
• Ca urmare, imediat sub epiteliul joncţional apare o zonă de distrucţie a
fibrelor de colagen care este invadată de celule inflamatorii, şi edem. Imediat
apical de aceasta există o zonă de distrucţie parţială şi apoi o zonă normală de
ataşament ligamentar.
4

Evoluţia pungii.
• Ca o consecinţă a pierderii colagenului, porţiunea apicală a
epiteliului joncţional proliferează de-a lungul rădăcinii prin
extinderea unor proiecţii digitiforme cu o grosime de 2–3 straturi
celulare.
• Pe măsură ce epiteliul joncţional migrează apical, porţiunea
coronară se detaşează, iar fundul sulcus-ului alunecă către apical,
epiteliul oral sulcular ocupând, gradat suprafaţa internă a sulcus-
ului.
• La originea apariţiei pungilor parodontale stau microorganismele şi
produsele lor, care determină modificări tisulare patologice ce duc la
adâncirea sulcus-ului gingival
5

Transformarea unui sulcus gingival într-o pungă parodontală creează o zonă în
care îndepărtarea plăcii bacteriene devine imposibilă, stabilindu-se un
mecanism de feed-back: placa bacteriană → inflamaţie gingivală →
formare de pungă → acumulare mai multă de placă
6

b. Peretele intern (dur)
• Este constituit de suprafaţa radiculară acoperită de cement care
suferă modificări semnificative.
• Prin particularităţile sale, cementul radicular poate perpetua
infecţia parodontală, poate favoriza apariţia durerii,
complicând tratamentul parodontal.
7

Modificările structurale observate la nivelul cementului apar sub formă de
zone de hipermineralizare, zone de demineralizare.
Zonele de hipermineralizare rezultă, probabil, în urma expunerii la mineralele
şi componenţii organici din cavitatea orală.
Zonele de demineralizare sunt asociate cariilor de suprafaţă radiculară.
Cementul poate fi înmuiat şi suferă fragmentare şi formare de cavităţi.
• Leziunile active apar sub formă de pete de culoare gălbuie sau brun
deschis, frecvent acoperite de placă.
• Leziunile inactive sunt bine definite, închise la culoare, cu suprafaţă netedă
şi consistenţă dură la palpare.
8

• Modificări chimice. Cementul expus poate absorbi calciu şi fluor din mediul
înconjurător, fapt care face posibilă dezvoltarea unui strat înalt mineralizat,
cario-rezistent.
• Modificări citotoxice. Pătrunderea bacteriană în profunzimea
cementului poate ajunge până la joncţiunea cemento-dentinară. În plus, în
peretele cementar al pungii parodontale pot fi găsiţi produşi bacterieni
(endotoxine).
9

Suprafaţa peretelui dur al pungii parodontale prezintă, în sens cervico-apical, următoarele
zone:
1. zona cementului acoperită de tartru – este o zonă în care se găsesc toate modificările
descrise anterior. S-a constatat (Richardson, 1990) că tartrul se situează la distanţă de
epiteliul de ataşament, maximum până la jumătatea adâncimii pungii (distanţa ce separă
tartrul de fundul leziunii creşte odată cu profunzimea pungii).
2. zona de placă ataşată – acoperă tartrul şi se extinde apical într-o proporţie variabilă
(100 – 500 μm).
3. zona de placă neataşată (flotantă) – înconjoară zona plăcii ataşate şi se extinde apical
de aceasta.
4. zona de ataşament epitelial joncţional – extinderea acestei zone (în mod normal 500
μm) este redusă la nivelul pungii parodontale la mai puţin de 100 μm.
5. zona fibrelor conjunctive parţial distruse situate apical de epiteliul joncţional.
Ultimele trei zone reprezintă zona plaque-free, care urmează conturul ataşamentului,
lăţimea sa totală variind în funcţie de tipul dintelui (mai lată la molar decât la incisiv) şi de
profunzimea pungii (mai îngustă în pungile adânci), şi poate fi de 1,2 – 2 mm (Charon).
10

11
c. Fundul pungii
Este reprezentat de epiteliul de joncţiune, retras mult spre apical. Nivelul inserţiei
epiteliului de joncţiune reprezintă, în acest caz, pierderea de ataşament (recesiunea) şi
depinde de localizarea fundului pungii pe suprafaţa radiculară.
Adâncimea pungii este dată de distanţa dintre fundul pungii şi creasta marginală.
Pungi de aceeaşi profunzime pot fi asociate cu diferite grade de pierdere a
ataşamentului, în timp ce, pungi cu adâncimi diferite pot fi asociate cu aceeaşi cantitate
a pierderii de ataşament.
• Distanţa epiteliu joncţional - os alveolar este relativ constantă.
• Distanţa tartru (cea mai apicală porţiune) – creastă alveolară în pungile parodontale
este, în mod constant, de 1,97 mm ± 33,16 % (Stanley, Wade).
• Distanţa placă ataşată – osul alveolar este între minimum 0,5 şi maxim 2,7 mm
(Waerhaug).

Relaţia pungii parodontale cu osul
• În pungile infra-osoase, baza pungii se situează apical de nivelul osului
alveolar, peretele pungii situându-se între dinte şi os. În pungile supra-
osoase, baza pungii e situată coronar faţă de creasta osoasă.
12

d. Conţinutul pungii
Este reprezentat de:
• fluid gingival
• microorganisme şi produse bacteriene
• resturi alimentare
• mucine salivare
• celule epiteliale descuamate
• leucocite.
13

• Când este prezent, exudatul purulent constă din bacterii vii şi distruse, leucocite vii,
degenerate sau necrotice, ser, fibrină.
• Formarea puroiului la nivelul unei pungi parodontale este un aspect obişnuit al bolii
parodontale şi reflectă natura modificărilor inflamatorii de la nivelul peretelui
moale al pungii. El nu este un indicator al adâncimii pungii sau a severităţii
distrucţiei ţesuturilor de suport.
• Secreţia purulentă formată în punga parodontală drenează în mod obişnuit la nivelul
de comunicare al pungii cu cavitatea orală. Când acumularea puroiului apare
localizată în interiorul peretelui moale al pungii, se formează abcesele parodontale.
14

Clasificarea pungilor
Pungile pot apare ca urmare a deplasării coronare a marginii gingivale, a deplasării
apicale a ataşamentului gingival, sau a combinării acestora, şi pot fi clasificate după
cum urmează:
• Punga gingivală (relativă sau falsă) – se creează prin creştere gingivală, fără
distrucţia ţesuturilor parodontale subiacente. Sulcus-ul este adâncit ca urmare a
creşterii de volum a gingiei. Acest tip de pungă este caracteristic gingivitelor
• Punga parodontală (absolută sau adevărată) –apare o dată cu distrucţia ţesuturilor
parodonţiului de susţinere. Adâncirea progresivă a pungii duce la distrucţia
ţesuturilor de suport parodontal, cu mobilizarea şi, în final, exfolierea dinţilor. Acest
tip este caracteristic pentru boala parodontală.
15

Pungile parodontale adevărate se clasifică în funcţie de următoarele criterii:
1. În raport cu creasta osului alveolar:
• Pungi supra-osoase – supra-crestale sau supra-alveolare, în care fundul pungii este coronar
faţă de osul alveolar subiacent (perete dur –suprafaţa radiculară, perete lateral moale –gingie).
• Pungi infra-osoase – sub-crestale sau intra-alveolare, în care fundul pungii este apical faţă de
nivelul osului alveolar adiacent. La acest tip de pungă peretele lateral se găseşte între
suprafaţa dintelui şi osul alveolar. Particularitatea pungilor infra-osoase este aspectul
defectului osos, care poate fi îngust sau larg, în funcţie de distanţa dintre dinte şi osul alveolar.
Ele apar, de obicei, la nivelul zonei interproximale a dinţilor sau la nivelul suprafeţei
palatinale a incisivilor maxilari. Alte situări mai puţin frecvente pot fi: suprafeţele palatinale
ale premolarilor şi molarilor maxilari şi suprafeţele vestibulare ale molarilor maxilari şi
mandibulari când tăblia osoasă vestibulară este foarte groasă. Apariţia acestui tip de defecte se
justifică prin particularităţile anatomice ale osului.
16

Modificările inflamatorii, proliferative şi degenerative în pungile infra şi supraosoase sunt aceleaşi, şi
ambele duc la distructia ţesuturilor parodontale de suport. Totuşi, între aceste două tipuri de pungi există
şi deosebiri, după cum urmează:
Pungi de profunzimi şi tipuri diferite pot apare atât pe suprafeţe diferite ale aceluiaşi dinte cât şi pe
suprafeţele aproximale ale aceluiaşi spaţiu inter-dentar.
17

2. În funcţie de numărul suprafeţelor dentare implicate:
• pungi simple – când afectează o suprafaţă a dintelui
• pungi compuse – se întind la nivelul a două sau mai multe suprafeţe dentare. Baza
pungii comunică direct cu marginea gingivală de-a lungul fiecărei suprafeţe afectate
sau implicate
• pungi complexe (serpiginoase) – au un traiect sinuos, şi sunt tipice zonei de
furcaţie. Acest tip de pungă are originea pe una din suprafeţele dentare şi urmează
un traiect spiralat în jurul dintelui, implicând una sau mai multe suprafeţe
adiţionale. Singura comunicare cu marginea gingivală este la nivelul suprafeţei
inţiale de la nivelul căreia porneşte punga. Cel mai frecvent, acest tip de pungă este
situat la nivelul furcaţiei dinţilor pluriradiculari.
18

19
Ca urmare a pierderii structurilor de suport dentare cât şi ca o consecinţă a traumei din
ocluzie, apare mobilitatea dentară, însoţită sau nu de migrarea patologică a dinţilor.

În funcţie de severitatea manifestărilor, parodontitele pot fi:
• parodontită uşoară – în care pierderea de ataşament este de 1/4 - 1/3 din lungimea rădăcinii
(Rx). Aspectul osului alveolar este orizontal deoarece septul din porţiunea coronară este în
general destul de îngust. Adâncimea la sondare (supra-alveolară) este până la 4 – 5 mm,
conturul gingival fiind aproape normal în apropierea nivelului joncţiunii amelo-cementare.
• parodontită moderată – pierderea de ataşament merge până la 1/2 din lungimea rădăcinii
apar şi defecte verticale (pungi infraosoase). Se observă adâncimi de sondare supra sau
infraosoase de 6 – 7 mm. În parodontita cu progresie lentă (parodontita adultului) poate
apare o reducere a gingiei (recesiune) care conduce la adâncimi de sondare mult mai reduse
decât ar anticipa cantitatea de ataşament pierdut. Mobilitatea dentară poate fi
accentuată, deşi dinţii care prezintă această pierdere “moderată” de ataşament sunt
deseori remarcabil de solid implantaţi în alveole.
• parodontită severă sau avansată – pierderea pronunţată de ataşament depăşeşte
jumătatea rădăcinii, adeseori sub forma defectelor verticale. De regulă, adâncimile de
sondare, de obicei infraosoase, sunt de 8 mm şi mai mult. În forma de boală cu
progresie lentă se poate observa o recesiune semnificativă. Mobilitatea dentară este
crescută.
20

Bibliografie
• Dumitriu H.T., Dumitriu S., Dumitriu A.S., Parodontologie, Bucureşti „Viaţa
Medicală Românească“, 2009 p. 351p.
• Manual de Rezidențiat- stomatologie-sub redacția Prof. Dr. Ecaterina Ionescu,
Editura Universitară Carol Davila, București-2021
• PARODONTOLOGIE CLINICĂ CAPITOLUL I
21

Vă mulțumesc pentru atenție!
22