Ce diaporama a bien été signalé.
Nous utilisons votre profil LinkedIn et vos données d’activité pour vous proposer des publicités personnalisées et pertinentes. Vous pouvez changer vos préférences de publicités à tout moment.

Sfantul Ioan Casian _ Scrieri alese.

852 vues

Publié le

Sfantul Ioan Casian _ Scrieri alese.

Publié dans : Spirituel
  • Soyez le premier à commenter

Sfantul Ioan Casian _ Scrieri alese.

  1. 1. SFINTUL IOAN CASIAN S C R I E R I A L E S E
  2. 2. COMISIA DE EDITARE : Pr. DUMITRU SOARE (preşedinte), Pr. Prof. ŞTEFAN ALEXE, Pr. Prof. TEODOR BODOGAE, Prof. NICOLAE CHIŢESCU, Pr. Prof. CONSTANTIN CORNIŢESCU, Prof. ALEXANDRU ELIAN, Prof. IORGU IVAN, Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, ION CIUTACU (secretar)
  3. 3. PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI 5 7 f SFÎNTUL IOANS 1 CASIAN J AŞEZĂMINTELE MÎNĂSTIREŞTI ŞI CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI CARTE TIPĂRITA CU APROBAREA SFÎNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Traducere de prof. VASILE COJOCARU Si prof. DA VID POPESCU PREFAŢA, STUDIU INTRODUCTIV ŞI NOTE DE PROFESOR NICOLAE CHIŢESCU SCRIERI ALESE EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI — 1990
  4. 4. PREFAŢĂ Sentimentul, care mă copleşeşte în clipa cînd încep să scriu prefaţa la primul volum al operelor Sfîntului Ioan Casian, cel mai mare dascăl- ascet al lumii creştine, este cel de bucurie sfîntă, dublat de o profundă recunoştinţă pe care le datorăm Patriarhului Dr. Iustin Moisescu pentru măreaţa iniţiativă — realizată parţial chiar de pe acum — a publicării în limba noastră a cărţilor care cuprind esenţa dumnezeieştii Tradiţii a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Această bucurie se amplifică în mod deosebit odată cu publicarea operei duhovniceşti a Sfîntului Ioan Casian, fiindcă ea umple un gol imens, simţit ca atare de toţi cei de pe meleagurile Ortodoxiei româ­ neşti, care năzuiesc spre culmile duhovniciei; dar mai ales de cei care calcă glia, pe care au călcat-o şi picioarele tinerilor Ioan Casian şi Gherman şi beau apă din care s-au adăpat şi aceia şi respiră aerul şi se bucură ca şi ei de frumuseţea codrului şi de minunata peşteră a muntelui luminos, care separă podişul Casienilor de vecinătăţile înflorite. Urmaşii au păstrat amintirea lor sfîntă pînă azi: pînă azi — adică mai mult de un mileniu şi jumătate — amar de vreme dacă ne amintim că de stăpînirea turcească am scăpat abia de un veac şi ceva... Vizitînd aceste locuri am constatat o adevărată minune: oficial, după veacuri şi veacuri de stăpîniri străine, numesc satul "Seremet", dar membrii celor vreo cinci familii, care mai subzistă din cele optzeci,
  5. 5. 6 PREFAŢA numărate de sax'antul Pârvan înainte de comunicarea de la Academie de ccum 70 de ani (din 1913) — dacă la acestea se referea el—, zic că sînt din "podişul Casian". Cele două stînci de pe vremea Casienilor păstrează numele lor şi sînt cunoscute tuturor localnicilor din împrejurimi ca "piatra scrisă". Iar peştera cu intrarea neagră de pe culmea muntelui calcaros este numită de toţi "peştera lui Casian". Locul este vizitat, mai ales vara, şi de români şi de străini. Ceea ce găsesc acolo este, evident, coniuzia totală pe care o dă "Seremetul" şi "Casianul", înglobate în parohia "Cogelac". De cînd există "Cogeaîacul" şi de cînd "Casianul" ? Nici autorităţile locale mirene, nici cele bisericeşti nu ajută pe cei care caută locul de origină al Simţului Casian, renumit în toată lumea. Nu există nici o indicaţie, nici un semn, o cruce, un metoc, un schit, o biserică, o mînăstire ... nimic. Este adevărat că podişul, stîncile şi peştera îl strigă, dar dacă pier cei care l-au auzit, l-au înţeles şi l-au repetat de mai bine de un mileniu şi jumătate, ni se pare că sîntem datori să-1 înregistrăm într-o formă care să dea glas istoriei — deocamdată înregistrată numai de natură, care natură se mai vede, dar nu se aude şi se şi poate pierde. îmi îngădui să afirm că de Providenţă a fost desemnat Patriarhul dr. Iustin Moisescu să realizeze opera de perpetuare într-o formă mai adecvată, bisericească, eventual monahală, a memoriei Sfîntului Ioan Casian pe meleagurile sale originare, dobrogene. El este primul teolog român, care a apărat memoria Sfîntului Ioan Casian, respingînd acuza­ ţiile de semi-pelagianism (formulate de grupuri de predestinaţianişti-au- gustinieni apuseni împotriva sa), prin recenzarea profundului studiu al marelui patrolog Dimitrie Balanos, pe care 1-a prezentat publicului ro­ mân încă din 1937. (îmi iau permisiunea să amintesc că i-am urmat pilda şi, Ia cîţiva ani după apariţia cărţii despre Sfîntul Ioan Casian a
  6. 6. PREFAŢA 7 rectorului Universităţii din Cambridge, Owen Chadwich, astăzi renumită, am abordat aceeaşi temă în volumul omagial al Mitropolitului Nicolae Bălan şi o voi relua în volumul omagial al Arhiepiscopului Methodios a] Thyatirelor şi Marii Britanii). Cei care am înţeles cultul pe care 1-a adus Patriarhul Iustin unoi asceţi renumiţi ai lumii creştine, nu ne mai mirăm de năzuinţa de a răspîndi în lumea ortodoxă lumina spiritualităţii revelate, trăită şi ex­ pusă într-un mod unic de Sfîntul Ioan Casian, dînd binecuvîntarea pen­ tru tipărirea în limba română a celor trei capodopere ale lui, «Aşezâ- mintele mînăstireşti», ((Convorbirile bisericeşti» (ale Părinţilor pustiei din Egipt) şi «Tratatul despre întrupare» 1 . In 1985 s-au sărbătorit 1550 de ani de la trecerea în veşnicie a Sf. Ioan Casian şi aceste publicaţii vor lămuri poporul nostru dreptcre- dincios cine a fost Sfîntul Ioan Casian şi de ce credincioşii români nu l-au uitat, ci au păstrat cu sfinţenie şi locul şi credinţa Sfîntului Ioan Casian, închinîndu-se celui care-i înalţă, îndrumîndu-i cu pilda şi învă- ţura Domnului Iisus Hristos, spre sferele cereşti. Cel ce a fost trimis din Sciţia Minor — Dobrogea de astăzi, — cu sora lui în Betleem şi cu prietenul lui Gherman la Roma şi înapoi la Constantinopol pentru a apăra viaţa celui ce-i dăruise diaconia — Sfîn­ tul Ioan Hrisostomul —, şi cel ce a cules cele mai profunde învăţături ale pustnicilor din Egipt, pentru ca să înfrumuseţeze, ca nimeni altul, viaţa duhovnicească a marilor sfinţi ai Apusului, începînd cu Sfîntul Leon cel Mare şi cu Toma de Aquino, îşi deschide astfel frumuseţea paginilor sale poporului nostru dreptcredincios, apărînd, deosemenea, şi adevărata învăţătură prea mult discutată în vremea sa. O completare ni se pare că se impune; Lumina Sinaxarului, care pune începutul vieţii Sfîntului Casian la Roma, trebuie adîncitâ. Acolo 1. «Aşezămintele mînăstireşti», traducere de Prof. Vasile Cojocarii ,• 'Convor­ birile duhovniceşti* şi Tratatul «Despre întruparea Domnului*, traducere de Prof. David Popescu.
  7. 7. 8 PREFAŢA s-a bucurat de mare cinste, dar a poposit în ea la mijlocul vieţii sale şi nu la începutul ei. De aceea, propun ca Sfîntul Sinod al Bisericii Or­ todoxe Române să găsească posibilitatea de a completa sinaxaml din 29 februarie printr-o comisie — cu aprobarea celorlalte Biserici Orto­ doxe, dacă ar fi nevoie —, potrivit datelor istorico-religioase ale origi­ nii Sfîntului Ioan Casian, conturate de savantul Părvan în cadrul ade­ vărului istoric absolut şi îndrumate astfel definitiv de profesorii Marrou şi Chadwich. Fii-ne, Doamne, în ajutor, spre plinirea celor bine plăcute Ţie, cu rugăciunile Sfîntului şi marelui Ioan Casian, proslăvit şi prea iubit fiu al Dobrogei noastre, Amin 1 Prof. dr. NICOLAE CHIŢESCU
  8. 8. INTRODUCERE GENERALĂ O M U L 1. Monahismul, năzuinţa cerească a Sfîntului Ioan Casian Ne întoarcem cu mintea cu şaisprezece veacuri înapoi ca să proslă­ vim una dintre marile împliniri ale creştinismului primelor patru veacuri pe care a desăvîrşit-o Sfîntul Casian — monahismul. Vom fi în altă lume, de care să nu ne mirăm, căci era totuşi creştină, deşi la alt nivel. Nu ştim aproape nimic despre om. Avem însă opera lui şi ea ne înfăţişează idealul lui. De aceea vom descrie năzuinţele creştine ale vieţii Sfîntului Casian, pe care le vom expune în opera lui de o înălţime duhovnicească unică. Cu publicarea acestei opere Patriarhia Română dă la lumină, în cadrul colecţiei «Părinţi şi scriitori bisericeşti» scrierile celui ce a fost -urnit «Părintele literaturii duhovniceşti apusene», fiindcă el rezumă cu autoritatea unui mare magistru lecţiile pustiei Egiptului — toţi scriitorii repinzînd apoi de el şi chiar Toma de Aquino fiind socotit de marii sz-ecialişti doar un comentar al acestei «Summe de ascetism» a Sfîntului Casian, fiindcă el însuşi o folosea zilnic 1 . înflorirea ascetică şi mistică în pustiile cele mai sălbatice în felurite ferme, nuanţate, dar care ar putea fi reduse la cea anahoretică-pustnică sl la cea chinovitică-mînăstirească, nu este un fenomen creştin unic. Istoricii creştini arată că au avut şi au loc manifestări puternice ale monahismului şi în afara creştinismului, transcendînd vremurile «ca faot excepţional de adecvare şi de distanţare, de fascinaţie şi de inter- r.<?iare, intrînd în categoria problemelor pe care le pune creaturii pieri- toare Cel fără de ani, Care-şi menţine veşnic prezenţa şi actualitatea în ^tuoe peste veacuri şi milenii» 2 . : J e a n B r e m o n d , Les Peres du desert; introduction par H e n r i B f e m o n d , ae : Academie Francaise, col. «Les Moralistes chretiens», (Textes et commentaires); «iu : ed. II (Paris, 1927, p. L -a). 1 v. «Avânt propos»-ul cărţii «Le Monachisme — histoire et spiritualite* (Paris, ?SK si acela al cărţii «Les ermites* de prof. S e r g e B o n n e t ş i jurnalistul B e r ­ i i : ; G o u l e y (Paris, 1980): «Cam trei sute de ermiţi, oameni şi femei, trăiesc «railmente in Franţa. Ei erau vreo douăzeci în 1960».
  9. 9. 10 SFINTUT. IOAN CASIAN Monahismul, suprema manifestare după rînduieli îngereşti a dragostei de Dumnezeu şi de oameni, pentru care se roagă necontenit, într-o viaţă senină şi calmă, care depăşeşte limitele şi nevoile celei pămînteşti, luptă necontenit prin rugăciune şi mortificare, linişte şi pace, împotriva diavolului, a patimilor şi a morţii prin păcat, năzuind necontenit la încununarea vieţii de aici cu fericirea celei de dincolo. Nu se poate vorbi însă de un sistem teoretic, operă a unui întemeietor, bazat pe anumite principii. Acestea s-au manifestat spontan, dar nu identic, — cele creştine avînd un izvor dumnezeiesc, cu unele trăsături cu totul deosebite, care s-au răspîndit în lume prin învăţătura evan­ ghelică şi practica apostolică şi prin modelele biblice şi care s-au şi uni­ ficat şi organizat de-a lungul veacurilor după epoca prigoanelor creştine. Prin trăirea lor în duh dumnezeiesc s-a făcut dovada putinţei depăşirii vieţii noastre la un nivel obişnuit din punct de vedere religios, prin aceste învăţături supreme ajungîndu-se cu puterile inefabile ale harului dumnezeiesc la apropierea şi chiar unirea cu Ziditorul a toate. Avraam, marele pionier al pelerinajului şi apoi următorii lui în pustia Exodului şi în lumina Sinaiului, proslăviţi de Ozea şi de alţi profeţi, vor fi urmaţi de leviţi, de recabiţi şi de exilaţi, pentru ca Sfîntul Ioan Botezătorul să încununeze prin întreaga sa viaţă şi grăbită moarte şirul celor socotiţi mari modele ale sfinţilor înainte-mergători şi pelerini spre viaţa veşnică : asceţi, anahoreţi şi ermiţi ai pustiei, alături de monahii şi monahiile chiliilor lăcaşurilor sfinte. Sfinţii Părinţi nu se sfiau să socotească pe Mîntuitorul întemeie­ torul monahismului creştin, ca trăitor al ascezei care, după Sfîntul Simeon Noul Teolog, face din călugărul adevărat o altă fiinţă ome­ nească şi cerească în acelaşi timp, «mai frumos printre cei frumoşi» : Cel care nu avea unde să-şi plece capul cu postul Său total în pustie, cu oprirea de a sluji la doi stăpîni, cu invitaţia la pocăinţă şi la părăsirea a toate, pentru a-L urma pe calea spre Împărăţia cerurilor —, El a pus temelia creştină a desăvîrşirii pe pămînt. Sfinţii Apostoli, cu Sfîntul Pavel în frunte, vor aplica aceste principii într-o rugăciune neîntreruptă şi propovăduire a Evangheliei Domnului prin cuvinte şi trăire, aşa cum vedem, de pildă, în I Cor. 7,25—36, ştiind că chipul acestei lumi trece. Fecioria şi sărăcia n-au lipsit niciodată din creştinism, mai ales în epoca lui primară. Vom aminti, ca simplă iniţiere, cîteva nume caracteristice în care aflăm lauda principiilor de temelie ale monahismului creştin (mai ales punctul de vedere al celibatului, care se zice că ar fi caracterizat
  10. 10. INTRODUCERE GENERALA 11 veacurile creştine pînă în epoci de aur). In acest context amintim pur şi simplu numai lucrările Sfinţilor Clement al Romei, Ignatie, Herma şi Iustin şi cîteva documente ca Clementine, Faptele apocrife ale Sfinţilor Apostoli, Evanghelia egiptenilor şi cea a Sf. Toma — aceasta folosind oentru prima dată cuvîntul «monah» şi proslăvind fericirea lui, după specialişti. Aşa ajungem la marele teolog al epocii primare creştine, Origen. Acesta, preocupat toată viaţa de problemele trăirii cereşti, pe care le-a propovăduit la cel mai înalt nivel în scris şi prin exemple unice (ca mutilarea trupească) a devenit obiectul admiraţiei şi imitării marilor conducători şi gînditori ai Bisericii. După el amintim pe alţii — unii dintre ei socotindu-se fideli discipoli ai marelui alexandrin —, ca Sf. Grigore Taumaturgul, Evagrie Ponticul, Sfinţii Trei Ierarhi — mai ales Sf. Ioan Hrisostomul—, Sfîntul Ioan Casian şi nenumăraţi alţii pe care-i vom aminti la timp. Cu sfinţi ale căror nume sînt slăvite cu adaosul «cel Mare», Antonie, Atanasie şi Pahomie, atingem apogeul vieţii ascetice, care a stăpînit pustiile Siriei, Asiei Minore, Armeniei, Palestinei, Mesopotamiei şi mai ales ale Egiptului (cu valea Nilului şi pustia Schitului (Scitei), a Nitriei şi a Tebaidei), pentru ca astfel să iradieze fericit în întreaga lume creştină. Mult mai tîrziu, după Sfîntul Ioan Casian, s-a pus şi întrebarea ce este monahul, pentru ca chiar şi în vremea noastră să se răspundă că nu se poate defini, dar că se pot arăta diferite nuanţe ale sensurilor a- cestui cuvînt, pornind de la temeiurile filosofice folosite începînd cu antichitatea elenă şi de la cele biblice, care au pus problema singură­ tăţii şi a unităţii în contemplare. Aşa avem, de pildă, în Metafizică pe Platon, Aristotel, în Eneade pe Plotin, în Biblie (Facerea 22, 2 ,• Ps. 25, 1 6 3 5 , 17 ; 68, 7 ,• Matei 10, 34—35 ? Luca 12, 51—53 ; Fapte 4, 32 etc.) S-au arătat apoi sensurile acestui cuvînt în tradiţia creştină numind astfel pe : 1) un ermit (pustnic, sihastru, care trăieşte singur); 2) pe anahoretul care s-a depărtat de familie, de lume ,cu bunurile lor, înce­ pînd cu sărăcia şi necăsătorirea (cf. Ps. 10, 1 100, 8 e t c , II Tim. 2, 4, etc.) ; 3) pe cel care trăieşte în singurătate, adăugind la sărăcie şi fecioria şi unitatea interioară de a nu mai vedea decît pe Dumnezeu, nemaifiindu-i dor decît de El. Aşa «devin» (călugării) un fel de monadă deiformă şi de desăvîrşire plăcută lui Dumnezeu . . . «Multe lucruri care sînt făcute de ordinul cel mijlociu (al mirenilor) fără a fi luate în seamă, sînt cu totul interzise monahilor, care se străduiesc spre unifi­ care. Ei trebuie să se unifice cu Cel Unul al l o r . . .» 3 . 3. Sf. D l o n i s e P s e u d o-A r e o p a g i t u l , Ierarhia cerească şi ierarhia bi­ sericească, traducere din greceşte de Preot C i c e r o n e I o r d ă c h e s c u , Chi­ şinău, 1932, p. 133, 135.
  11. 11. 12 SFINTUL IOAN CASIAN Monah din pruncie, trăind şi cunoscînd viaţa monahală a vremii sale în plinătatea ei pînă la extremităţile ei, care a fost categorisită de unii în toate epocile drept o nebunie, Sfîntul Ioan Casian şi-a format cu încetul o viziune măreaţă, care 1-a condus la o concepţie monumen­ tală, unică, despre monahism, în toată complexitatea şi splendoarea, într-adevăr, neforţat de nimeni, nici din familie, nici din afara ei, cu excepţia harului dumnezeiesc, el a murit pentru lume şi pentru bucuriile ei de bunăvoie, devenind unul dintre nenumăraţii pelerini ai împărăţiei veşnice. Viaţa şi publicarea operei lui în vremea noastră a reactualizat problema şi pentru admiratorii săi şi a altora, ca şi pentru cei care-i socotesc nebuni, sau nebun pentru Hristos, şi anume aceea a atracţiei sau forţei irezistibile, care-i transformă sub ochii noştri într-un mod indescriptibil. Răspunsul: Puterea harică — nu e lămuritor. De aceea specialiştii dezvoltă acest răspuns prin descripţia unor adevărate «idei-forţă» ale acestui fenomen divino-uman contemporan tuturor epocilor creştine. Un lucru este evident pentru toţi şi anume că plecarea din lumea aceasta în pustie sau la mînăstire este un pelerinaj pentru asigurarea fericirii veşnice în împărăţia cerurilor. Monahul moare cu adevărat pentru lumea aceasta şi înlocuieşte martirajul prin mortificare, care duce la moartea morţii naturale. Istoria creştinismului ne aminteşte lupta cu alte religii culte şi idei politice opuse, care au împins pe creştini la secole de martiraj pentru a trăi şi a muri în credinţa adevărată şi trăirea evanghelică, împărţind semenilor bunurile pămînteşti şi unindu-se cu Dumnezeu prin rugăciune neîntreruptă. Depărtarea de lume au impus creştinilor şi masacrele prigoanelor de veacuri la care au fost supuşi. Alegerea pustiilor nesfîrşite ale Egiptului, sălbatice, neroditoare şi bîntuite de fiare sălbatice, s-a impus pentru a se arăta puterea Atoatefăcătorului, care pe toate le stăpîneşte şi le unifică spre slava Lui.. Aceste arhetipuri sau idei-forţă sînt numeroase şi vom aminti, chiar cu riscul de a ne repeta, cîteva dintre ele, cărora puterea lui Dumnezeu le-a arătat splendoarea pentru a atrage pe Sf. Ioan Casian şi a-1 obliga să le descrie4 . a) Eshatologia pare a da primul răspuns la această întrebare, dacă ne gîndim la însemnătatea pe care o are moartea în credinţa creştinului, ca poartă de trecere de la relativ la absolut, de la trecător la veşnic. 4. v. B e n o i t L a v a n d , Antoine le Grand, Pere des moines, Luf, editions de la Libraire de l'Universite Friburg, 1943, Introduction, P i e r r e M i q u e l Signi- tication et motivation du monachisme, în «Le Monachisme, histoire et spiritualite*, p. 53—75.
  12. 12. INTRODUCERE GENERALA 13 Dincolo de moarte se continuă ceea ce am început dincoace de ea : Viaţa cu sau în Hristos, sau fără de Bl. Ceea ce s-a trăit parţial, nedeplin aici pare că se desăvîrşeşte dincolo. Cei care trăiesc în comuniune cu Hristos, gustă din plin bucuria cuvintelor Lui, care vor fi rostite după învierea a doua : «Veniri, bine- cuvînfa/ii Tatălui Meu...» după cum cei care nu mai trăiesc cu El şi în El, vor auzi groaznicele cuvinte : «Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor ...» cu excepţia fericită a celor pe care-i aminteşte Părintele Mitrofan, călugăr din mmăstirea Coneveţ, cînd expune învăţătura Bisericii relativ la mijlocirea viilor pentru morţi şi la rugăciunea pentru a cere iertarea păcatelor lor... 5 . în acest context nu este nevoie de mari incursiuni teologice pentru a preciza însemnătatea trăirii de aici cu sau fără Hristos pentru veşnicie : Neofitul a auzit-o foarte clar la Botez, în cuvintele de foc ale Apostolului neamurilor care spune : «Au nu ştiţi că toţi cîţi în Hristos Iisus ne-am botezat întru moartea Lui ne-am botezat ? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, csa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Căci dacă am crescut îm­ preună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai în­ vierii Lui... Jar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpînire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păca­ tului, o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa si voi, socotiţi-vâ că sînteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru» (Rom. 6,3—11), Concluzia fermă pentru cel ce primeşte cu credinţă tare această descoperire este că moartea şi învierea Domnului ne asigură răstignirea şi învierea noastră, înnoirea şi viaţa de veci. Aceasta însă nu numai pentru viitor, după moarte, ci chiar de la Botez. De unde şi explicaţia tainicelor cuvinte ale Noului Testament că sîntem «la sfîrşitul veacurilor» (din I Cor. 10, 11 şi Evr. 9.26), pentru că de la Hristos cei ce trăiesc în bucuria duhovnicească a învierii Lui, au început să guste din fericirea vieţii veşnice: ^Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede in Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă» (Ioan 5,24). Eshatologia s-a manifestat odată cu întru­ parea şi învierea Domnului. La ziua Cincizecimii limbile de foc s-au aşezat peste Sfinţii Apostoli şi Sfîntul Petru a amintit ce s-a proorocit cu privire la revărsarea darurilor Duhului Sfînt peste cei credincioşi, 5. Viata repauzaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, ed. II-a, trad. din franţuzeşte de I o s i f, Mitropolitul primat (Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, :890), p. 6.
  13. 13. 14 SFINTUL IOAN CASIAN care vor prooroci şi vor avea vedenii, vor face minuni, iar în zilele din urmă puterea Celui Prea Înalt se va manifesta şi asupra stihiilor l u m i i . . . (Fapte 2, 3 şi 17). Această proorocie a îndreptăţit pe unii teologi să afirme nu numai că «ultimele întîmplări» sînt deja prezente şi efectiv îndreptate spre îndeplinirea lor finală, ci şi că «pamsia e deja inaugurată, e prezentă şi conduce mersul istoriei şi istoria poate fi înţeleasă corect numai în lumina ei»6 . Lipsurile din istorie pentru aducerea în plinătatea ei a împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt se datoresc credincioşilor, a căror viaţă nu e viaţa în Hristos cea crucificată şi înnoită de înviere. Ca urmare, o parte dintre aceşti credincioşi, sub stăpînirea gîndului acestei parusii, pleacă în pustie, care e locuinţa demonilor, spre a-i combate, luptînd împotriva unei credinţe lipsită de înflăcărare la cei care nu s-au predat cu totul lui Hristos. Sfîntul Casian, ca şi mulţi alţii pe care-i vom aminti, descriu pe cei pe care i-au întîlnit prin mînăstiri şi prin pustie, — locuinţa preferată a demonilor —, spre a grăbi desăvîrşirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt, luptînd împotriva patimilor prin crucificare şi rugăciune neîn­ treruptă, lipsiţi de toate bucuriile vieţii pămînteşti. în acest scop au înlocuit Botezul sîngelui martiric cu cel ascetic şi Patericul ne descrie înţelepciunea celor care au prefăcut o fiinţă păcătoasă într-una nouă, pustia demonilor într-o livadă înfloritoare şi au făcut ca harul Sfîntului Duh să strălucească tot mai cu putere în lume prin împărăţia lui Dumnezeu. Nu mai insistăm asupra faptului că, în vremea noastră, unii teologi socotesc spiritul monastic drept cristalizarea idealului evanghelic şi deci normativ pentru fiecare creştin, în virtutea acelei preoţii univer­ sale, acceptînd însă ideea adevărată că pustia nu mai este accesibilă tuturor creştinilor astăzi. Această credinţă vie în prezenţa duhovnicească a Mîntuitorului aduce ruga neîncetată pentru a doua venire a Domnului. Sfinţii Părinţi ai pustiei amintesc zilnic două categorii de texte biblice — dintre care unele evanghelice —, care cer privegherea cu neîncetată rugăciune în aşteptarea Domnului: Matei 24, 42; 25, 13 ; 26, 41 şi paralelele : apoi I Tes. 5, 6; I Petru 5, 8—9 ; Apoc. 16, 15. Altele cer pregătirea pentru primirea Lui şi invocarea venirii Sale : «Vino, Doamne Iisuse 1» — cu 6. P. E v d o Ic i m o v, Ortodoxie, NeuchâtelnFaris; Delaehaux şi Niestl6, 1959, p. 317; v. C h o D. P h a n, Evdokimov and monk within, în *Sobornost incorpora- ting Eastern Churches Review», 1981, voi. 3, nr. 1, p. 54 sq.
  14. 14. INTRODUCERE GENERALA 15 aceste cuvinte sfîrşindu-se Biblia. E manifestarea unei dorinţe fierbinţi a monahului şi s-a spus : «elementul vital al monahismului». Cercetătorii specialişti au indicat şi alte «arhetipuri» sau «idei- forţă» care au atras sau au împins aprig mai ales pe Sfinţii Părinţi, şi pe creştinii primelor veacuri şi ai Evului Mediu, la viaţa monahală şi pustnicească. Ele sînt importante şi le vom aminti aici în ordinea pre­ ferinţei şi, aşa cum am spus mai sus, privind exclusiv însă primele patru veacuri creştine7 . b) Trăirea în eshatologie cu credinţa nestrămutată în realitatea actuală a parusiei a provocat ieşirea din lume şi pelerinajul credincio­ şilor în rai. «E mare bucurie pentru Dumnezeu, zice Origen, să vadă că tu trăieşti în lumea aceasta ca sub un c o r t . . . că te grăbeşti. spre ade­ văratul tău cămin, din care ai fost scos, zicînd neîncetat: «Aici eu sînt pelerin, ca şi părinţii mei»8 . Sfîntul Casian va descrie această migraţie ascetică în felul următor, arătînd ce părăseşte anahoretul în clipa în care renunţă la această lume : Dumnezeu ne învaţă să săvîrşim împreună trei renunţări prin ceea ce spune mai întîi lui Avraam : «Ieşiţi, îi zice El, din pămîntul vostru, din neamul vostru şi din casa tatălui vostru, adică părăsiţi bunurile acestei lumi şi toate bogăţiile pămîntului. Ieşiţi din viaţa voastră obişnuită şi din acele înclinări rele şi vicioase care, alipindu-se de noi prin naşterea noastră şi prin stricăciunea trupului şi sîngelui s-au naturalizat oarecum şi au devenit acelaşi lucru cu noi înşine. Ieşiţi din casa tatălui vostru, adică pierdeţi amintirea tuturor lucrurilor din a- ceastă lume şi a tot ce se înfăţişează ochilor voştri»9 . Ca şi Avraam şi urmaşii lui în credinţă sînt «străini şi călători pe pămînt» (Evr. 11, 13) ; la fel monahii şi mai ales anahoreţii, năzuind nestrămutat spre fericirea tainică lîngă tronul Celui Prea Înalt1 0 . De aici au dedus unii Sfinţi Părinţi greci tema acelei înstrăinări (xeniteia), a treia treaptă a scării Sf. Ioan Climax. Iar Sf. Grigorie de Nyssa în a sa «Viaţa lui Moise» descrie ca al doilea model de pelerin pe marele Patriarh, ghidul şi conducătorul Exodului poporului ales din Egipt spre pămîntul făgăduinţei — puternic simbol al pelerinajului creştin —, amintind şi rugăciunea lui cu mîinile întinse pe toată durata bătăliei, model de rugăciune de mijlocire monastică. Profeţii Ilie — fugit pe 7. Pentru partea aceasta, a se vedea P i e r r e M i q u e l , Les Archetypes, !n «Le Monachisme, histoire et spiritualite» (Paris, Beauchesne, 1980), pp. 61—75. 8. O r i g e n , Omilie la Cartea Numerii, 23, 11. 9. S f î n t u l C a s i a n , Convorbiri duhovniceşti, III, 6, P.L., 49, col. 564. 10. Unele expresii au fost folosite în descrierea pelerinajului sfînt în^cărţile la­ tineşti în forma aspră imperativă (lugel fugi; tace! — taci, la Sf. Arsenie, etc), chiar de marii predicatori, ca Bossuet (egredere! — ieşi, la panegiricul Sf. Benedict), fiind socotite ca sentinţe ale înţelepciunii dumnezeieşti din Pateric.
  15. 15. 16 SFÎNTUL IOAN CASIAN Horeb şi în Cârmei — şi Osea, oare spune că Dumnezeu va pedepsi naţiunea necredincioasă, dar o va duce în pustie şi, în izolare de toate păcatele, va vorbi inimii ei (21, 16), ambii au dat sihastrilor al treilea model de sfînt pelerinaj spre fericirea veşnică1 1 . c) în epoca persecuţiilor martirii au fost un puternic punct de atracţie pentru toate categoriile de creştini1 2 ; ea s-a manifestat în toate timpurile printre monahi. Chemarea Domnului de a-L urma luîndu-şi crucea (Matei 10, 38 f 16, 24) şi identificarea pe care au făcut-o Sfinţii Părinţi (ca Sf. Ioan Hrisostomul, de pildă), între răstignirea Domnului şi crucificarea monahilor în pustie, a fost totdeauna, de asemenea, un puternic îndemn la călugărie. O învăţătură, atribuită Sfîntului Atanasie, ne îndeamnă astfel: «Unde este prigoana ca să devii martir ? Fii martir după conştiinţă, mori pentru păcat, mortifică membrele pămînteşti şi vei fi martir în intenţia ta !» Tot Sf. Atanasie arată pe Sf. Antonie dorind martiriul atunci cînd a scris, în Viaţa acestuia, că atunci cînd sfinţii martiri au fost duşi la Alexandria, el a părăsit mînăstirea şi i-a însoţit zicînd : «Să mergem şi noi să luptăm, ori să contemplăm pe cei ce l u p t ă . . . El dorea martiriul şi s-a întristat că n-a putut face această mărturisire»1 3 . Socotind asceza monahală ca o luptă care pregăteşte moartea şi martiriul, Sf. Atanasie încununează pe Sf. Antonie cu acel «mor în fiecare zi» al Apostolului neamurilor (I Cor. 15, 31)1 4 . în acelaşi timp, cu Sf. Ioan Hrisostomul, Sf. Casian învăţa că viaţa monahală este crucificare şi martiraj pe viu : «Răbdarea şi fidelitatea riguroasă cu care călugării perseverează în mărturisirea pe care au îm­ brăţişat-o odată pentru totdeauna, neîndeplinind niciodată voia lor fac din el în toate zilele nişte crucificaţi pentru lume şi nişte martiri vii» 15 . Era titlul suprem pe care şi-1 atribuiau aceşti atleţi ai lui Hristos în epoca prigoanelor creştine şi îndată după aceea. Lupta despre care vorbesc Sfinţii Părinţi este lupta împotriva dia­ volului care domneşte în pustie şi a uneltelor lui (cf. Matei 4, 1 ; 14, 43 şi paralelele) şi Sf. Apostol Pavel învaţă pe creştini să se înarmeze cu 11. Amintim aici că ideea de pelerinaj — calea spre viaţa de veci — a dat naştere la două cărţi celebre de profundă spiritualitate creştină : Anonimele «Povestiri ale unui pelerin rus», din veacul trecut şi «Călătoria creştinului spre iericirea de veci» a protestantului englez John Bunian, din veacul al XVII-lea, despre care pro­ testanţii afirmă că, după Biblie şi «Urmarea lui Hristoa» de Thomas a Kempis, este cea mai răsplndită în lume». 12. v. Introducerea la voi. 3 din biblioteca «Părinţi şi scriitori Bisericeşti», Bucu­ reşti, 1981. 13. Sf. A t a n a s i e , Viaţa Sf. Antonie, P.G. 26, 909 C—912 A. 14. Idem, Ibidem, 19; 89; 91, P.G. 26, 872 B, 968 AB, 969 C etc. 15. Sf. C a s i a n , Convorbiri duhovniceşti, XVIII, 7. cf. S f. I o a n H r i s o s ­ t o m u l , La Matei 68, P.G. 58, 643. Cf. şi P s e u d o M a c a r i e, Onii/. 49, P.G. 34, 812.
  16. 16. INTRODUCERE GENERALA 17 toate armele duhovniceşti în această luptă (Efes. 6, 11 şi 13 şi Rom. 13, 13). Mai tîrziu această luptă va cuprinde spiritualitatea ordinelor călugăreşti romano-catolice1 6 . d) După strămutarea în eonul viitor, prin pelerinajul şi martirajul sfînt, monahul răspunde satisfăcător dorului sau nostalgiei comunităţii creştine primare. Era o preocupare deosebită a gînditorilor ermiţi ca Sf. Antonie, Horsiesius şi Augustin e t c şi privea îndeosebi unitatea de credinţă şi împărţirea bunurilor materiale. Aşa reiese clar din două texte din Faptele Sfinţilor Apostoli «Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau pămîntul şi averile şi le împărţeau tuturor după cum avea nevoie fiecare» (2, 44—45). «Jar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi cu mare putere Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi cîţi aveau ţarini sau case ie vindeau şi aduceau preţul celor vîndute» (4, 32—34). Viitori mari anahoreţi ca Sf. Antonie şi în Apus Sf. Francisc de Assisi, iar, mai tîrziu, şi nenumăraţi alţii, au răspuns în grabă la chema­ rea Mîntuitorului, care era un apel la sărăcie, curăţie şi sfinţenie. Sfîntul Casian face o descriere a celor întîmplate la începutul Bisericii creştine ca model desăvîrşit pentru viitor şi subliniază temelia apostolică a monahismului zicînd : «Viaţa chinovită a luat naştere în vremea predicii apostolice. Ea este într-adevăr cea pe care o vedem apărînd în mulţimea credincioşilor al căror tablou îl descrie Cartea Faptelor . . . Dar după moartea Apostolilor, mulţimea credincioşilor a început să se răcească. Aceia în care încă mai ardea flacăra din vremu­ rile apostolice, credincioşi amintirii zilelor de demult, au părăsit cetăţile . . . Stabiliţi pe lîngă oraşe în locuri depărtate, ei au început să practice particular şi pe seama lor rîndurile de care îşi aminteau că fuseseră puse de Apostoli pentru toată Biserica . . . Puţin cîte puţin, trecerea timpului le-a stabilit ca nişte categorii separate de ale altor credincioşi. Deoarece se abţineau de la căsătorie şi se ţineau departe de rudele lor şi de viaţa lumească, au fost numiţi monahi sau monazontes, din pricina vieţii lor sihastre şi fără familie. Apoi comunităţile pe care le-au format au luat numele de chinovite sau chiliile şi locuinţele acela de chinovia» 17 . e) întoarcerea la starea de nepăcătuire a lui Adam a fost de ase­ menea un punct de atracţie evlavios pentru călugăr după Sfinţii Părinţi; 16. Lupta călugărilor va fi numită de ei «serviciul militar» (militare) iar a ere- miţilor «război» (pugnare şi pugna). Ignaţiu de Loyola va scrie «Două stindarduri* ş i L a u r e n t A c u p o l i , «Lupta spirituală» (Veneţia, 1589). 17. S f î n t u 1 C a s i a n , Convorbiri duhovniceşti XVIII, 5. 2 — Sfîntul Ioan Casian
  17. 17. 18 SFINTUL IOAN CASIAN ea îi dăruia contemplaţiei. El e văzătorul creaţiei vizibile şi iniţiatul creaţiei invizibile l 8 . Sfîntul Ioan Hrisostom precizează că «Ocupaţia călugărilor este aceea pe care o avea Adam la început, înainte de a păcătui, cînd, îmbrăcat în slavă, se întreţinea în chip familiar cu Dumnezeu»1 9 . întoarcerea în rai a pustnicilor se verifică cu îmblînzirea fiarelor în pustie, despre care Sfinţii Părinţi ne-au lăsat o mulţime de istorisiri, în «Viaţa Sfîntului Eutimie» Sfîntul Chirii din Schitopolis scrie : «Cînd Dumnezeu locuieşte într-un om şi se odihneşte acolo, toate făpturile îi sînt supuse, aşa cum îi erau lui Adam înainte de a fi călcat porunca lui Dumnezeu nu numai animalele, ci şi elementele firii»20 . in Pateric, la Antonie se citeşte: «Ascultarea cu abstinenţa supune fiarele» 2 1 , iar în al Sf. Pavel ermitul, de asemenea : «Dacă ci­ neva a dobindit curăţia, toate lucrurile îi sînt supuse ca lui Adam cînd era în rai, înainte de călcarea poruncii» 2 2 . Vieţile pustnicilor sînt înfru­ museţate şi de minunile care amintesc profeţii ale Vechiului Testament ca, de pildă, cele din Isaia 11, 6—8 şi 65, 25 : «Sălbăticiunile făceau stri­ căciuni culturilor Sf. Antonie. El a prins prieteneşte una dintre ele şi le-a spus tuturor : De ce-mi faceţi pagubă ? Eu nu vă păgubesc pe niciuna dintre voi»2 3 . A izgonit de asemenea o haită de hiene etc. (Specialiştii ne mai asigură că şi în alte religii se vorbeşte despre stăpînirea călugărilor asupra firii, de pildă a celor budişti, despre care se spune că au «puterea bunei-voinţe»)2 4 . f) Urmarea lui Hristos este de asemenea una dintre caracteristicile monahismului încă de la originea creştinismului. Revenim la unele exemple pe care le-am mai amintit. într-o epistolă, Sf. Antonie scrie, cerîndu-ne să imităm pe Mîntuitorul: «Din pricina Părintelui Său El a voit să se supună întru totul pînă la moarte, şi moartea pe cruce (Filip. 2, 8), pentru ca, prin moartea Sa să săvlrşească învierea noastră şi să distrugă pe diavolul, care avea puterea morţii. Şi dacă ne mîntuim prin venirea Sa, vom fi ucenicii lui Iisus şi prin El vom avea moştenirea» 25 . în viaţa lui se istoriseşte că într-o duminică mergea la biserică, gîndindu-se la Apostoli, care «părăsind toate au urmat pe 18. v. Demonstraţia la J. Gross, în Ia divinisation du chretien d'apres les Peres Grecs, (Paris, 1938), p. 246. 19. Sf. I o a n H r i s o s t o m , La Matei, Om/2. 68, 3, P.G. 57, col. 643—4. 20. Sf. C h i r i i d i n S c h i t h o p o l i s , Viaţa Siîntului Eutimie, 13, în P i e r re M i q u e 1, op. cit., p. 69. 21. Cuvintele Sf. Antonie, 36, P.G. 65, 88 B. 22. Ibidem, Pavel, 371 A. 23. Sf. A t a n a s i e , Viaţa SI. Antonie, 50 şi 52; P.G. 26, col. 916—17 şi 920. 24. Cf. P i e r r e M i q u e 1, op. cit., p. 69—70. 25. Sf. A n t o n i e, Epistole, 5 ; Idem, Ibidem, p. 61.
  18. 18. INTRODUCERE GENERALA 19 Domnul» şi la creştinii din Ierusalim, care «vindeau bunurile lor şi le depuneau Ia picioarele Apostolilor». «Iar cînd a intrat în biserică se citea Evanghelia şi a auzit că Domnul spusese bogatului: «Dacd vrei să iii desăvîrşit du-te şi vinde ce ai... şi vino şi urmează-Mă» (Matei 19, 21). Atunci crezînd că amintirea Sfinţilor Apostoli îi fusese inspirată de Dumnezeu, şi ca aceste cuvinte erau citite pentru el . . . a dat toate bunurile sale locuitorilor satului său2 6 . Sfîntul Pahomie, marele întemeietor al monahismului chinovitic, cerea celor care voiau să urmeze pe Domnul să se lepede nu numai de bunurile lor, ci şi de sine, căci aceasta însemnează să-ţi porţi crucea ca Mîntuitorul şi să-L urmezi 2 7 . In Prologul cărţii «Istoria monahilor în Egipt» din veacul al IV-lea se dezvoltă ideea aceasta de participare la viaţa, moartea şi slava învierii Domnului: «De aceea, scrie necunoscutul autor al acestei opere, voi începe această istorisire cu venirea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi cu afirmarea că monahii egipteni şi-au rînduit viaţa lor după învăţătura Lui. Căci în Egipt am văzut mulţi Părinţi trăind viaţă înge­ rească pe măsură ce înaintează cu tărie în imitarea Dumnezeului nostru Mîntuitor» 2 S . Această îndreptăţire a vieţii noastre monahale e dată într-un mod profund de cartea numită Imitarea (urmarea) lui Iisus Hristos, adică trăirea ei cu El şi în El, a monahului apusean Toma de Kempis, în veacul al XV-lea, pe care apusenii o socotesc, după Biblie, cea mai frumoasă carte care a ieşit din mîini omeneşti, tipărită şi în limba noastră de mai multe ori2 9 . g) în condiţiile arătate pînă aici este evident că idealul celor care năzuiesc la contemplare este viaţa îngerească, pe care le-o atribuie Sfinţii Părinţi monahilor. Antichitatea creştină a stabilit de altfel un fel de paralelism între viaţa monahală şi cea îngerească. Călugării sînt liberi de slăbiciunile trupeşti prin asceză şi feciorie şi deci «sînt la fel cu îngerii şi fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii» (Luca 20, 36). Prin contemplare sînt asemenea îngerilor, care «pururea văd faţa Tatălui Meu, care este în ceruri» (Matei 18, 10). Sfîntul Vasile cel Mare ne învaţă că psalmodierea zilnică este o activitate îngerească şi o trăire cerească, o ardere înaintea lui 26. Sf. A t a n a s i e, Viaţa Sf. Antonie, 2, 1, P.G. 26, col. 841 CD. 27. Sf. P a h o m i e, intîia viaţă..., 2; cf. P i e r r e M i q u e l , op. cir., p. 62. 28. La P i e r r e M i q u e l , Ibidem. 29. Vezi «Urmarea lui Iisus Hristos*, ed. II-a, 1927, Tipografia M-rii Neamţu, în Editura Sf. M-ri Neamţu, cu o prefaţă din 1845, care o închină Mitropoli'ului Neofit al Ungro-VIahiei şi cu o Inaintecuvîntare la ediţia din 1901, tipărită cu aprobarea Sf. Sinod.
  19. 19. 20 SFINTUL IOAN CASIAN Dumnezeu, ca o tămîie duhovnicească3 0 . Iar în «Predica ascetică» ne dezvăluie adevărul că cel ce a ales viaţa îngerească s-a ridicat la un fel de viaţă netrupească, fiindcă a depăşit posibilităţile obişnuite ale firii omeneşti. Căci este într-adevăr propriu firii îngereşti de a fi liberată de legătura căsătoriei şi de a nu se lăsa depărtată decît de la contem­ plarea unei alte frumuseţi decît aceea a feţei dumnezeieşti 3 1 . în «Istoria monahilor» se descrie transfigurarea unora dintre sihastri. Despre stareţul Or, din pustia Egiptului, se spune ca avea «un chip îngeresc» şi «era atît de strălucitor la faţă încît numai singurul fapt de a-1 vedea te intimida» 3 2 . h) Profunzimea vieţii monahale a făcut să fie socotită iilosofia, care face pe om să trăiască adevărul care ridică făptura omenească la cele mai înalte culmi. Este aprecierea Părinţilor greci în continuarea gîndirii antice elene, care a privit şi religia evreiască ca adevărata filosofie. în acest context s-a spus despre Sf. Antonie că în pustia Egiptului s-a dedat la o filosofie riguroasă ; căci călugărul, ca imitator al Domnului, ne-a arătat prin fapte şi cuvinte care este adevărata filosofie 3 3 . Sfîntul Grigore de Nazianz elogiază mînăstirile întemeiate de Sf. Vasile, spunînd că ele au o astfel de rînduială încît «filosofia să nu fie fără viaţă comună şi viaţa activă să nu fie fără filosofie» 34 iar în «Viaţa Macrinei» înfăţişează viaţa monahală ca idealul filosofiei. Se ştie că chiar Justinian în Novela V, 2 vorbeşte despre «filosofia monahală». Sfîntul Casian socoteşte pe Părinţii pustiei drept adevăraţii «eroi ai filosofiei creştine». Lauda monahismului s-a dovedit a fi fără limite. Peste veacuri, mînăstirile ruseşti vor deveni centre ale nebuniei Înţelepte şi se va scrie mult despre nebunia Crucii şi nebuni pentru Hristos. (De altfel în Sf. Macarie şi Pavel cel Simplu, descrişi în Istoria Lausiacă aflăm înaintaşi foarte convingători). Cum s-a mai amintit, s-a mai vorbit despre arta simtă, care arată pe călugăr făurindu-şi propria viaţă duhovnicească prin neobişnuitele fapte bune şi virtuţi (despre care vorbeşte şi Sf. Casian în Convorbiri duhovniceşti I, 7). Această bogată diversitate a idealurilor care au putut atrage la monahism «nu strică, totuşi, unitatea ei esenţială, spun specialiştii : 30. Sf. V a s i l e , Omilia Ia Ps. 1, 1 ; P.G. 29, col. 213. 31. Idem, Predica ascetică, P.G. 31, 87, 3 B. 32. «Istoria Monahilor...», II, 1, cf. M. P i e r r e M i q u e 1, op. cii., p. 67. 33. Sfîntul N i 1, Epistola 54, P.G. 79, col. 224. 34. Sf. G r i g o r e de N a z i a n z , Elogiul lui Vasile, Cuv. 4 3 ; P.G. 36, 577B.
  20. 20. DrrSODUCERE GENERALA 21 Adevăratul călugăr este cel care caută cunoaşterea, adorarea şi slujirea iui Dumnezeu» 3 5 . Aceasta era aprecierea monahismului în vremea Sfîntului Ioan Casian, acum şaisprezece veacuri. Lauda monahismului de pînă la Sfîntul Ioan Casian s-a dovedit astfel a fi fără limite : pe lîngă alte caracterizări aflăm şi în vremea lui unele ca «artă sfîntă» (Convorbiri duhovniceşti 1, 7). In vremea sa se fixau şi principiile de organizare şi funcţionare ale mînăstirilor ale Sfinţilor Pahomie, Antonie şi Vasale, trecîndu-«e astfel de la «bătrînii» sau «înţelepţii frumoşi», «anahoreţi», sau retraşi din lume, pustnici sau sihastri, asceţi sau credincioşi devotaţi, care se exercitau in aspra trăire creştină in pustie, la cei ce trăiau în comun (în «koinobion sau «coeno- bium», adică în mînăstiri sub o conducere organizată). Printre organi­ zatorii celebri dinaintea Sfîntului Casian nu sînt amintite, potrivit rîn- duiedilor sociale ale vremii şi femeile, care se ştie că nu au fost departe în sfinţenie şi înfrînare creştinească de bărbaţi (aşa cum a reuşit să demonstreze, vrînd să şi laude să şi compromită pustia, Anatole France, cu celebrul său roman anahoretic «Thais», care a depăşit cinci sute de ediţii). în acelaşi context al acelei «O, prea mărită pustie!», vom aminti şi problemele, pe care le pun unele publicaţii actuale şi anume, dacă ermitism a existat mereu în creştinism şi va exista mereu Este o problemă care depăşeşte epoca Sfîntului Casian, dar pe care n-o putem evita, fiind actuală. Este evident că trăirea monahală în mînăstire este socotită ca o viaţă de desăvîrşire duhovnicească creştină, pe care n-o poate duce cel stăpînit de nevoile şi atracţiile lumii în care trăieşte şi pe care le impune în primul rînd familia. Viaţa în pustie implică fuga de lume, cîteodată, precum vom vedea mai departe, condiţii sălbatice, în morminte, pe un stîlp, — ca stîlpnicii —, sau pe copaci, în peşteri închise (ca în Rusia de altădată), pe o stîncă inabordabilă, într-un cimitir părăsit, sau într-un schit la marginea oceanului (cum am văzut în Ţara Galilor astăzi), sau în pădure, pe vîrful Bucegilor în deceniile al treilea şi al patrulea ale veacului nostru 3 6 . De aceea am amintit şi vom mai insista asupra faptului că, alături de pelerinaj, a continuat şi martiriul în pustie, pustnicii continuînd lupta de înfruntare a diavolului acolo. 35. Amintim din nou aici pe cei doi autori romano-catolici, S e r g e B o n n e t , sociolog şi B e r n a r d G o u l e y , publicist, co-autori ai cărţii «Les ermites», (Paris, ed. Fayard, 1980), 246 p. 36. De aceea sînt folosite expresii aspre în descrierea pelerinajului ermiţilor din cărţile latineşti.
  21. 21. 22 SFINTUL IOAN CASIAN Nici în Apus n-a putut fi oprită trăirea în pustie de-a lungul veacurilor. Se ştie că, dacă Sf. Bernard de Clairvaux a interzis-o pentru ordinul său, Sf. Benedict a admis-o ca o depăşire posibilă, prin lucrarea Sfîntului Duh, a spiritualităţii monahale obişnuite, (în Răsărit consti­ tuind o atracţie permanentă pentru creştinii din veacul al IV-lea pînă astăzi). Istoria înregistrează deci pretutindeni mişcări de căutare a lui Dumnezeu pe diferite căi, cele mai puternice fiind pelerinajul şi pustnicia. Amintim, în acest context o descriere actuală din istoria romano-catolicismului francez. Cu Sf. Benedict, se spune, s-a umbrit epoca ermitismului. Dar pe la anul 1000 el renaşte, căci apar ordine noi, care trăiesc în singurătate. Sf. Bruno întemeiază «La grande Chartreuse». Se manifestă «închişii», acei «reclus», care se izolează pe stînci, sub pămînt, în peşteri, prin păduri, pînă la moarte. Dar între veacurile XII şi XVI urmează trei epoci catastrofale, care fac ca ermitismul să dispară aproape : ciuma, războiul de o sută de ani şi războaiele religioase. Totuşi, de la sfîrşitul veacului al XVI-lea se reînsufleţeşte mişcarea ermită, care se întăreşte din ce în ce pînă la marea Revoluţie franceză, adică aproape o sută de ani. Atunci, oamenii se înfundă în păduri, caută o peşteră de munte, se instalează într-o capelă, construiesc bordeie sau chiliuţe de piatră, ca să trăiască singuri sau în tăcere, sub privirea lui D u m n e z e u . . . «Erau nobili, burghezi şi clerici, mulţi soldaţi, dar cei mai mulţi erau ţărani» 3 7 . (Mi se va îngădui, oare, o notă locală perso­ nală, amintind pelerinajul maicii Fevronia, înmormîntată acum vreo patruzeci de ani în cimitirul mînăstirii Viforîta, sora bunicii mele după tată ? în noaptea nunţii, pe o furtună îngrozitoare, ea a fugit la mînă- stire, unde era aşteptată de stareţă, verişoara ei, maica Singlitichia (a cărei tundere în monahism a fost descrisă de scriitorul monden George Cair) 3 8 . Acolo eram aşteptat în fiecare sîmbătă, de la liceul «Enăchiţă Văcărescu» pentru ca să fiu îndrumat către seminar . . . ) . Informatorii noştri străini, oameni de mai multe cărţi despre ermi- tism, ne asigură că el a existat şi există mereu în creştinism. Iată o concluzie a celor citaţi: «De douăzeci de ori sînt acum mai mulţi ermiţi decît acum douăzeci de ani. Sînt bărbaţi şi femei, femei mai ales, care preferă să părăsească totul, ca să trăiască în sărăcie materială, singu­ rătate şi tăcere. în căutarea altuia. Iudei, creştini, musulmani, dar şi hinduşi şi buddşti, au ştiut mereu că una dintre căile către transcen­ denţă — poate cea mai scurtă şi mai grea — se găsea în pustie. Dar de două veacuri erau rari cei care o foloseau. Or, iată că în lumea noastră 37. S e r g e B o n n e t , B e r n a r d G o u l e y , op. cit., supra, p. 175. 38. G e o r g e C a î r , Ca fulgu'n vînt, ed. H-a (Bucureşti, 1922), pp. 181—204: «Cum se călugăresc...».
  22. 22. INTRODUCERE OENCRALA 23 materială, unele fiinţe primesc şi caută foamea, frigul, singurătatea, pentru ca să afle mai bine adevăratele legături ale omului cu Dumnezeu». Ne oprim aici şi tragem concluzia din toate cele spuse despre ermitism că el este o realitate dar totuşi, rar manifestată astăzi. Adăugăm un cuvînt care specifică bunul ermitismului apreciat astăzi: «Se vorbeşte prea mult. Se scrie prea mult. Nu mai ai timp de rugăciune. Ar trebui încheiat un pact la toate nivelurile bisericeşti. Să să limiteze disensiunile şi scrierile... Se vorbeşte despre «baia de tăcere» . . . 3 9 . Sfîntul Ioan Casian a dorit mîntuirea mai presus de orice şi a pre­ ferat pustia oricărei alte căi pentru a ajunge Ia ea. A cunoscut, a apreciat şi ne-a descris pe anahoreţi, pe chinoviţi, dar şi pe sarabaiţi, care-şi rînduiesc viaţa cum socotesc ei mai bine şi pe ghirovagii, care sînt mereu pe drum, supunîndu-se propriei voinţe, arătînd cu profun­ zime de gîndire şi înălţime duhovnicească nivelul oricărei forme de apropiere de Dumnezeu. Preţuirea lui a fost aprobată de întreaga creşti­ nătate. Ce a găsit el cînd şi-a pus problema preţuirii şi alegerii ? Cum era monahismul creştin la începutul veacului al V-lea cînd 1-a ales Sfîntul Casian ca ideal al vieţii lui? La aceasta ne răspunde, fără îndoială, istoria monahismului creştin. 2.'Scurtă privire istorică asupra monahismului creştin pînă in epoca Sfîntului Ioan Casian Ne aflăm în cele dintîi veacuri ale creştinismului, după primele Sinoade ecumenice şi anume în efervescenţa celui din urmă, aşa încît vorbim despre monahismul din întreaga lume creştină pînă în epoca Sfîntului Ioan Casian. Asceza apostolică, cu abstinenţa de la căsătorie, — accentuînd fecioria tinerelor şi tinerilor creştini — şi ascetismul văduvelor, postul şi pocăinţa, rugăciunea înmulţită zi şi noapte de toţi creştini, care aveau de ales între calea vieţii şi a morţii, a luminii şi a întunericului, după învăţătura Sfinţilor Apostoli şi Epistola lui Varnava. La aceste mortificări se vor adăuga şi virtuţile creştine, începînd cu ascultarea şi sfîrşindu-se cu credinţa adevărată şi cu iubirea, cînd se va organiza trăirea monahală în comun. Era luptei se deschisese : Creştinul era un luptător descris de Apostol în Cap. VI din Epistola către Efeseni. închisoarea, scria Tertulian martirilor (cap. 2), oferă creştinului aceleaşi înlesniri ca şi pustia Profeţilor, pentru «o cunună nestricăcioasă» (I Cor. 9, 25). Lupta 39. S e r g e B o n n e t , B e r n a r d G o u l e y , I e s ermites, cit. supra, p. 184 etc.
  23. 23. 24 SFlNTUL IOAN CASIAN aduce suferinţa şi răbdarea ei, pe care o are şi Dumnezeu faţă de noi, ca şi aceea a lui Iisus Hristos. Curajul nu trebuie să ne lipsească nouă, care sîntem trecători şi străini pe pămînt, ca să luptăm pentru fericirea veşnică, amintea Sf. Ciprian creştinilor înaintea martiriului său (în «De mortalitate», 22). Mîntuitorul era prezent în chip suprafiresc prin dumnezeiasca Euharistie ; dar El era prezent mai ales în martiri, pentru a îndulci sufe­ rinţele celor care-I retrăiau patimile: Istoria martiriului Sfintelor Blandina, Perpetua, Felicitas, a Sfîntului Ignatie, e t c , ne demon­ strează cutremurător acest adevăr dumnezeiesc despre ascetismul primelor trei veacuri creştine, descris de scrierile post-apostolice şi mai ales de apologeţii creştini, de Clement al Alexandriei şi de Origen. Aici repetăm că influenţa lui Origen, din punct de vedere ascetic asupra contemporanilor şi generaţiilor viitoare de pustnici a fost uriaşă, atît prin viaţa sa exemplară, cît şi prin învăţătura sa profundă; prin Evagrie din Pont, Sfîntul Ioan Casian va fi unul dintre cei mai apropiaţi de el din acest punct de vedere 4°. Retragerea (anahoresis) în pustie a început din pricina prigoanelor ,• cei care au căutat acest refugiu au fost, după specialişti, neofiţii creştini dintre păgîni şi Cei decăzuţi din punct de vedere moral. Asceţii, dimpo­ trivă, se oferau morţii şi lui Dumnezeu, după cum ne amintesc mulţi dintre ei, printre care amintim pe Sfîntul Antonie. Iar cînd au încetat prigoanele s-au întors în pustie : era locul binecuvîntat al noii lupte, ca noii martiri ai mortificărilor, patimilor, ai posturilor şi rugăciunilor neîntrerupte, pînă la binecuvîntata contemplare a lui Dumnezeu în liniştea şi pacea pustiei. Centrul vieţii monahale în veacul al IV-lea a fost pustia Egiptului. Acolo a înflorit asceza — nevoinţele harice — în multe forme ,• numim aici pe cea chinovitică, împreună, în mînăstiri ,• apoi în lavre ,• şi pe cea ermitică, ca sihastrii ori anahoreţii, de unul singur, ori ca pustnicii, unul-doi, sau mai mulţi, care se întîlneau la sărbători. Această înflorire a monahismului creştin din pustia Egiptului n-a fost depăşită de nici o altă religie şi a rămas unică şi în creştinism ca număr de asceţi — s-a vorbit de 100.000 mii pe vremea Sfîntului Anto­ nie —, ca entuziasm jertfelnic şi moduri de manifestare a adorării Celui Atoateţiitorul. Amintim că pînă în vremea Sfîntului Ciprian, principalele centre ale monahismului creştin, alături de cel egiptean, unde a dorit să se 40. v. P r e t r e B e n o i t L a v a n d , Antoine le Grand, Pere des moines, In- troduction, pp. XI sq., E m i l i a n o s T i m i a d i s , Le monachisme orthodoxe, pp. 46 sq. etc.
  24. 24. INTRODUCERE GENERALĂ 25 desăvîrşească în contemplare şi el cu marele său prieten, Sfîntul Gherman, mai trebuie amintit şi Orientul Apropiat cu Palestina, Siria cu Antiohia şi Arabia. în pustia Egiptului se pot deosebi două centre, după năzuinţele monahismului dezvoltat acolo : Egiptul de Jos, spre răsărit de DeJfd, centrul vieţii ermitice sau al singurătăţii, avînd pe Sfîntul Antonie cel Mare (251—356), ca pionier şi model; Egiptul de Sus, unde depărtarea de lume a luat altă formă, sub conducerea Sfîntului Pahomie cel Mare (290—347), organizatorul chinovitic al vieţii mînăstireşti. El a unit pe monahi în 11 mînăstiri, conduse de stareţi, unde lucrau şi se rugau împreună. La Nitria, la apus de Delta Nilului şi la Schituri (Schetis), la 40 de mite sud de Nitria, s-a dezvoltat a treia formă de viaţă monas­ tică, în «Javre». Uliţe întregi sau schituri, adunări de monahi — fiecare în chilia lui —, care trăiau împreună, sub conducerea unui stareţ. Nitria, aproape de Alexandria, pe unde debarcau vizitatorii pustiei, era un fel de poartă a schiturilor. Aici se adunau călători din toată lumea, care vizitau, sau voiau să se integreze vieţii dumnezeieşti a «Prea Măritei Pustii», ca Evagrie Ponticul (345—399), ori Sf. Ioan Casian. (Aici s-au înduhovnicit marii Părinţi ai Patericului, ca, Moise, Pambo, Avraam, Sisoe, Ion Colobos şi cei doi Macarie). Pe cînd monahii egipteni erau uniţi prin rugăciune şi muncă comună, cei sirieni se deosebeau de ceilalţi şi între ei prin manifestări cultice şi latreutice individualiste, umblînd goi sau în lanţuri şi hră- nindu-se cu ierburi şi alte produse ale pustiei ori ale pădurilor. în veacul Sfîntului Casian vor apare şi stîlpnicii, care, mai ales datorită Sfîntului Simeon Stîlpnicul, cel ce a trăit pe o coloană patruzeci de ani în zona Antiohiei, se vor bucura de un cult unic în acele vremuri. Sfîntul Ioan Hrisostomul, care a trăit multă vreme în pădurile Siriei rămîne pionierul cel mai reprezentativ al ei. în Asia Mică, Capadocia va deveni un centru monastic liturgic şi social deosebit al Bisericii creştine, datorită mai ales Sf. Vasile cel Mare (330—-379), organizatorul vieţii călugăreşti, însemnat teolog al vremii şi ierarh important al veacului său. Palestina fost de la început mare centru mînăstiresc. în cele două mînăstiri din Betleem, vom afla cele mai înalte bucurii duhovniceşti, mari figuri ale vieţii creştine primare, bărbaţi şi femei, printre care şi sora Sfîntului Casian. în pustia Iudeii de atunci şi îndeosebi în cea a Gâzei au trăit pustnicii Varsanufie şi Ion, Dorotei, Eutimie şi Sava. Adăugăm şi amănuntul că însemnătatea excepţională pentru în­ treaga lume creştină a vieţii în general, a cultului şi spiritualităţii monahiceşti din pustia Egiptului a făcut ca un călugăr grec, probabil
  25. 25. 26 SFÎNTUL. IOAN CASIAN de la mînăstirea din Ierusalim de pe Muntele Măslinilor, să descrie pe­ lerinajul din centrele monahice din Egipt. Această descriere a fost tradusă apoi în latineşte pentru apuseni de fericitul Ieronim, cu anu­ mite adausuri. Altădată se credea că făcea parte din «Istoria Lausiacă» a lui Pallade 4 1 . a) Retragerea mulţimilor în pustia Egiptului începe peste două veacuri şi jumătate de la naşterea Mîntuitorului4 1 . Cel dintîi pustnic cunoscut în istoria monahismului este Pavel din Tebaida, care s-a re­ tras în pustie, către anul 250 ,• cu puţin înainte de moarte s-a întîlnit cu Sf. Antonie, care-1 şi va înmormînta. Născut în anul 251, Sfîntul Antonie cel Mare, «Părintele pustinicilor şi al călugărilor», a împlinit cererea fă­ cută de Domnul tînărului bogat, vînzînd averea, împărţind-o săracilor şi urmîndu-L (Luca 18, 22). După ce a trăit cîtăva vreme în rugăciune con­ tinuă într-un mormînt gol, s-a depărtat de aşezările omeneşti în pustiul sălbatic al Pispirului, unde, izgonind şerpăria dintr-un fort părăsit, s-a instalat în condiţiile care să-1 impiedice de a se odihni trupeşte, pentru ca să nu întrerupă rugăciunea. Căuta la depărtări mari material pentru coşuri, cu preţul cărora «primea pîine, la şase luni odată». In «Viaţa şi activitatea Sfîntului nostru Părinte Antonie, scrisă şi adresată mona­ hilor locuind în ţară străină de Sfîntul nostru Părinte Atanasie, Episcop al Alexandriei», marele apărător al Ortodoxiei, descrie în amănunt mai ales lupta dusă în sihăstrie împotriva diavolilor care-1 îngrozeau în chipuri de animale fantastice; sau de creaturi încîntătoare, care-1 ispi­ teau — pentru a descrie în modul cel mai simplu ispitele, patimile şi mortificările pustnicilor, care l-au făcut celebru în creştinism. 41. Vezi The Wisdom of the Desert Father, trad. şi cu o Introducere de S i s t e i B e n e d i c t a W a r d (S.L.G.) (Sisters of the Love of God, l£i75>. (S.L.G. Press, Faira- cres, Oxford, 1975), pp. IX—X, şi P h i l i p R o u s s e a u , Ascetics, autority and the Church in the age ot Jerome and Cassian (Oxford, University Press, 1979), pp. 56 sq. 42. Nu trecem cu vederea faptul că maica Benedicta Ward, anglicană, din Mî­ năstirea «Surorilor Iubirii Iul Dumnezeu», din Oxford, a înzestrat volumul «Vieţilor Părinţilor Pustiei» cu o hartă a centrelor monahice ale Egiptului, publicată sub titlul: «The Lives ot the Desert Fathers», — The Historia monachorum in Aegypto, trans- lated by Norman Russel, Introduction by Benedicta Ward, S.L.G. (Mowbray, London * Oxford Cisterciam publications, U.S.A., 1980). Le notăm aici pentru cititorii operei Sf. Ioan Casian — (de la Sud dinspre centrul cursului Nilului pînă la vărsarea lui în Marea Mediterană), indicînd şi numele lor de azi, acolo unde ne sînt date pe harta amintită, precum şi partea dreaptă sau stingă a Nilului: Lycopolis (Asyut) pe sttnga; Bawit, pe stînga; Hermopolis cea Mare (Eshmunen) pe stînga ; Antinoe (Sheky Abada), în faţă pe dreapta i Achoris (Tehna), pe dreapta j Oryrhynchus (Behnesa), pe sttnga; Heracleopolis (Ahnasia el-Medina) pe dreapta; Pispir (Der el Memun) pe dreapta; Arslnoe (Kom Paris) pe stînga; Memfis (Saqqara) pe stînga; Babylon (Cairo) pe dreapta; Scetis, (pe care noi le numim Schiturile, Wadi Natrum), la circa 60 mile spre apus de N i l ; Cellia (Chiliile), la aceeaşi distanţă de Nil, spre apus ; Nitria, la aceeaşi distantă de Nil spre apus; lacul Mareotis (Maryot) şi Alexandria, la stînga; Diolcos, pe malul Mării Mediterane în Delta Nilului. După această hartă, distanţa în linie dreaptă între Lycopolis şi Diolcos ar fi, foarte relativ, se înţelege, cam 300 de mile.
  26. 26. INTRODUCERE GENERALA 27 Către anul 305, sub apriga prigoană a lui Diocleţian, mii de creştini au năpădit pustia şi înălţimile Pispirului, atraşi de renumele virtuţilor şi minunile săvîrşite de marele pustnic. Duhul Sfînt 1-a îndrumat să-i primească, şi să-i organizeze ca monahi în mînăstiri — pentru întîia oară în creştinism. Trăind în sărăcie şi curăţie absolută, locuiau în chilii separate şi tot timpul cîntau psalmi, se rugau, făceau lecturi biblice şi munceau greu pentru a face faţă nevoilor lor şi ale celor din afară. Posturile erau aspre. Dragostea îi unea pe toţi aceşti «călugări», (bătrîni frumoşi), pe care Sf. Antonie îi aduna din timp în timp pentru îndrumări duhovniceşti: «Erau pe munte ca nişte corturi pline de coruri dumne­ zeieşti de oameni cîntînd psalmi, citind, postind, plini de bucuria nădejdii bunurilor viitoare şi a iubirii şi înţelegerii r e c i p r o c e . . . Iar cînd revedeau mînăstirile strigau: «Cir sînt de frumoase lăcaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele 1 Se desfăşoară ca nişte văi, ca nişte grădini pe lîngă rluri, ca nişte cedri pe lîngă ape, ca nişte corturi pe care le-a înfipt Domnul!» (Numeri 24, 5—6)4 3 . Activitatea sa extraordinară pentru binele Bisericii din toate punctele de vedere 1-a făcut din ce în ce mai iubit şi mai venerat. A însoţit pe prizonierii creştini, care erau duşi la judecată la Alexandria, pentru a-i încuraja, în nădejdea că şi el va fi osîndit la moarte cu ei, în timpul prigoanei lui Maximin. Apoi a părăsit ermitajul pentru a în- tîmpina pe fostul său ucenic, Sfîntul Atanasie, care revenea din primul său exil la Alexandria în 338. A organizat ajutorarea populaţiei sărace şi pe bolnavii aduşi spre tămăduire ,• duios, a mîncat împotriva rân­ duielii, cu copiii, legume fierte, pe care le refuzaseră înaintea lui as­ ceţii, etc. Numărul mare al pustnicilor din regiunea Pispir nu era favorabil progresului contemplativilor; de aceea el i-a părăsit, retrăgîndu-se la Tebaida, în Egiptul de Sus .A murit în vîrstă de 105 ani, acolo, unde se găseşte şi astăzi, la mînăstirea Sf. Antonie, în pustie. Aproape de ea se mai află aceea închinată Sf. Pavel. A lăsat douăzeci de predici şi treizeci de Epistole. Sozomen a scris : «Dacă Sf. Pavel (din Teba) e cel dintîi care, fugind de lume, a petrecut toată viaţa lui în pustie, Sfîntul Antonie a fost cel dintîi care, prin exemplu său, a arătat această cale altora şi a provocat ardoarea tuturor celor care s-au hotărît să îmbrăţişeze o viaţă atît de sfîntă. Oricare ar fi provincia care a dat începutul vieţii sihastre, fie Egiptul, fie oricare, alta, toată lumea e de acord că marele Antonie este cel care a rînduit-o în desăvîrşirea şi curăţia sa, printr-o purtare şi prin 43. Viaţa Siîntului Antonie, Părintele monahilor, cap. 44, citat după Păr. B e n o i t L a v a n d, cit. supra, p. 56.
  27. 27. 28 SFÎNTUL IOAN CASIAN nişte exerciţii cu adevărat vrednice de o stare atît de sublimă şi atît de cinstitoare pentru Biserică ...» 4 4 . Paralel, în depărtare, se dezvolta în pustia Egiptului monahismul chinovitic sub îndrumarea Sfîntului Pahomie cel Mare. Născut în 292, păgîn militar convertit în 314, el se retrage în pustie, în Egiptul de Sus, la Tebaida, şi anume în localitatea Tabenessi şi trăieşte şapte ani acolo ca ascet, cu prietenul său, Sfîntul Palamon. Tradiţia sfîntă a pustnicilor spune că el avea viziuni şi alte daruri supranaturale, care i-au dat un mare prestigiu printre anahoreţi. Se amintea, de pildă, că a primit de la un înger o nouă rînduială comunitară pentru asceţi. Ca urmare, în anul 323, el înfiinţează o casă comunitară, cea dintîi în istoria mona­ hismului răsăritean, la care s-au ridicat multe proteste din partea sihas­ trilor. Aici, convieţuitorii aveau acelaşi fel de viaţă, sub conducerea aceluiaşi părinte. Posturile, rugăciunile, citirea Bibliei şi slujbele reli­ gioase — ca şi munca manuală, erau săvîrşite împreună după regula pri­ mită. Cei ce năzuiau la contemplare, continuau exerciţiile şi perfecţiune în contemplare, în chiliile lor. Rînduială aceasta a trăirii în comun, a fost aplicată pentru fecioa­ rele creştine de Sfîntă Măria, sora Sfîntului Pahomie, într-o casă comu­ nitară din pustie, în vecinătate. Ele au avut un succes uluitor printre asceţi şi ascete. Sfîntul Pahomie a devenit în curînd stareţul suprem «catholicos-ul» a unsprezece mînăstiri de călugări, conduse fiecare de un stareţ propriu, cu un stareţ-ajutor şi care se adunau odată-de două ori pe an pentru a face o mărturisire a activităţii lor în acest răstimp. Condiţiile de intrare în cele două categorii de mînăstiri — de călugări şi călugăriţe —, au fost socotite foarte aspre. Aceasta n-a micşorat afluenţa postulanţilor locurilor în ele. Pînă la sfîrşit, Sfîntul Pahomie, înmulţind mînăstirile, a fost silit să se mute în alt centru, la Pavav. La acuzaţii de inovaţii, Sfîntul Pahomie a răspuns Sfîntului Sinod local respectuos şi satisfăcător. După moartea lui, — prematură, în 346 —, Sfîntul Teodor, urmaşul lui la conducerea monahismului chino­ vitic, s-a văzut nevoit să mărească numărul mînăstirilor, pentru a putea primi din ce în ce mai mulţi nevoitori în ale duhovniciei. Un alt con­ ducător a fost rînduit de Sfîntul Pahomie la o mînăstire ocupată de călu­ gări greci, tot în Egiptul de Sus ,• acolo s-a scris «Viaţa Sfîntului Pahomie şi a lui Teodoru», în care se amintesc rînduieilile vieţii religioase şi ale muncii călugărilor în mînăstiri. Fericitul Ieronim confirmă existenţa a 194 canoane ale regulei Sf. Pahomie — cu accentul pe rînduială sărăciei, 44. I d e m , Ibidem, p. IC.
  28. 28. INTRODUCERE GENERALA 29 necăsătoriei şi ascultării ,• după el, numărul călugărilor în Egiptul de Sus ar fi fost de 50.000 mii. Mînăstirile pahomiene din Egipt, care, chiar cu canoanele lor aspre, aduceau o îndulcire a monahismului pustnicesc, au produs un interes neobişnuit, fiind vizitate de conducători bisericeşti şi laici din toată Europa. Apusenii au găsit aici rînduiala pentru fenomenele religioase, care se manifestau şi la ei. Sfîntul Casian îi va lămuri pe deplin în acest sens 4 5 . (Oprindu-ne la aceste două figuri, n-am uitat zecile şi sutele de sfinţi, pe care le pomenesc sinaxarele şi rugăciunile slujbelor ortodoxe, în fiecare zi. Ar fi trebuit să continuăm cu cei doi Macarie, Dorotei, Ammoniu, Amun, Nil, Ioan de Lycopolis şi întreaga şcoală alexandrină, e t c , sau cu maicile Măria, Metania etc.; dar programul care ni s-a fixat în consensul Sf. Casian, ne opreşte aici). b) într-o Epistolă a sa, Fericitul Ieronim scrie că oamenii evlavioşi (ai lumii creştine) aveau faţa îndreptată către Egipt. Aşa se explică şi faptul că Sfîntul Vasile din Asia Mică nu s-a putut lipsi de cercetarea Egiptului după ce a vizitat Palestina: «Viaţa Sf. Antonie» a fost un îndemn, adăugat la cele ce istoriseau hagiii din pustiile nesfîrşite ale Egiptului şi ale Palestinei, Siriei şi Mesopotamiei. îndrumat de un călu­ găr sever, Eustaţiu, episcop al Sevastei, şi înzestrat cu o profundă for­ maţie intelectuală elenică de la marile şcoli cu tradiţie filosofică din Cezareea şi Atena, el a adus în creştinism un spirit echilibrat şi profund gândit, a urmărit idealul desăvârşirii creştine pe calea marilor realizări duhovniceşti ale trecutului, şi Origen, a cărui filocalie a alcătuit-o îm­ preună cu Sf. Grigore Teologul, era cu Evagrie, printre făcliile care luminau calea îngerească de viaţă monahală. Marele, teolog, care era Sfîntul Vasile, nu putea să nu reverse în concepţia sa despre unitatea creştinităţii primare, descrisă de primele capitole ale Faptelor Sfinţilor Apostoli, pe aceea a unităţii Bisericii, trupul tainic al Domnului, după modelul aceleia a Prea Sfintei Treimi, în anticiparea îmipărăţiei ceru­ rilor. A fost punctul central al concepţiei sale călugăreşti. Monahismul era pentru Sf. Vasile poarta împărăţiei cerurilor, trebuind să fie profet al căilor drepte ale tuturor timpurilor şi să-şi însu­ şească nevoile tuturor oamenilor din punct de vedere duhovnicesc. Avea înaintea lui două uriaşe modele : Viaţa Sfîntului Antonie, socotită «Evanghelia monahismului», care deschisese lumii creştine noi orizon- 45. Pentru partea aceasta, a se vedea P. P o u r r a t , La sptritualite chretienne: I. des origines de l'Bglise au Moyen Age, 9-e miile (Paris, Lecoffre-Gabalda, 1926), cap. IV şi Vj Pr. B e n o i t L a v a n d , Antoine le Grartd, Pere des Mo/nes, Fribourg, 1943)j E m i l i a n o s T i m i a d i s , Le monachisme orthodoxe, hier-demain, (Paris, 1981), pp. 112—138.
  29. 29. 30 SFÎNTUL IOAN CASIAN turi, — acelea ale pustniciei — şi organizarea nouă a asceţilor, creaţia Sf. Pahomie, socotită de contemporani îngerească. Sfîntul Vasile va adapta cele 55 de reguli mari şi 313 reguli mici la năzuinţele desăvîrşiri» viitorilor monahi răsăriteni. Pătrunderea sa pastorală duhovnicească, a fost atît de inspirată, încît ele aveau să formeze în viitor temelia monahală a tuturor Bisericilor Ortodoxe. Prin novela 123 împăratul Justinian avea să-i dea aprobarea împărătească, iar Sinoadele şi Actele patriarhale aveau să-i aducă la timp îmbunătăţirile necesare prin modi­ ficări şi adausuri. Specialiştii arată că monahismul avea nevoie de reguli mai aspre, aşa cum le-a dat Sf. Pahomie cel Mare, pe cînd mona­ hismul celeilalte lumi răsăritene avea nevoie de rînduieli mai îndul­ cite, mai nuanţate. Rînduieliie Sfîntului Vasile accentuează comuniunea vieţii călugă­ reşti, printr-un adăpost comun, o masă comună şi rugăciunea comună — • arietatea ordinelor călugăreşti apusene rămînînd străină rînduielilor ortodoxe vasiliene. Regulile cele mari năzuiesc spre acea apatie, birui- rea patimilor trupeşti. Sfîntul Vasile întemeiază învăţătura sa pe dragos­ tea de Dumnezeu şi de aproapele, oare trebuie să se înalţe deasupra ori­ căror interese proprii. Iar în regula 18 (1—3) va descrie unitatea desă- vîrşită din mînăstire, în care totul este în comun : Dumnezeu însuşi, lup­ tele, eforturile, biruinţele, unul aflîndu-se în celălalt şi formînd un corp împreună. întemeiată pe Sfîntă Scriptură şi pe modelele selectate ale unor mari înaintaşi, spiritualitatea monahală a Sfîntului Vasile cel Mare a biruit vremurile şi frontierele, devenind una dintre marile binecuvîntări soborniceşti ale Bisericii Ortodoxe 4 6 . c) Palestina, Siria şi Antiohia au avut de la început forme mai deosebite de manifestări monastice decît alte regiuni ale Europei. Pustnicul Sf. Hariton e cel care a introdus lavrele în pustia Iudeii în veacul al IV-lea : erau forme de viaţă monahală intermediară între călugări şi sihastri, în care chiliile erau unite între ele, prin apropierea lor de altarul la care veneau împreună sîmbăta şi duminica pentru a lua parte la slujba şi la masa comună. Cel care a introdus monahismul în Palestina este, însă, Sfîntul Ilarie, unul dintre numeroşii ucenici ai Sf. Antonie. Opera lui va fi continuată în sec. al V-lea de Sf Eutimie cel Mare, al cărui ucenic, Sf. Sava, va recomanda ucenicilor metoda progresului ascetic de la chilia mînăsti- 46. Amintim din nou aici importantul voi. nr. 3 din «Biblioteca teologică» inti­ tulat «Sfîntul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvîrşirea sa», tipărit cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Dr. Iustin Moisescu, Patriarhul Bisericii Or­ todoxe Romane (Bucureşti, 1980), în care s-a cuprins complexitatea profundelor preo­ cupări teologice ale marelui ierarh, printre care şi organizarea monahismului.
  30. 30. moDOcncE GENERALA 31 rească la lavră şi de aici la pustnicie. Sf. Epifanie al Salaminei (t 403) s-a îngrijit mai ales de mînăstiri. Pe Muntele Sinai s-a manifestat în chip deosebit Sf. Nil, pustnic şi scriitor fecund. In afară de faptul că Palestina se va bucura de un viitor monastic excepţional, mai amintim că aici se vor retrage pentru a-şi desăvîrşi viaţa în chinovii nenumăraţi asceţi şi ascete apusene, atraşi de Ierusalim. In jurul zidului, nenumăraţi pelerini vizitau pe Sf. Etheria 4 7 ; pe Muntele Măslinilor s-a nevoit Rufin al Aquileei; cele două sfinte Melania căutau desăvîrşirea sub îndrumarea altor ermiţi, pe cînd Paula şi Eustochia, conduceau o mînăstire de maici la Betleem, sub îndruma­ rea Fer. Ieronim 4 8 . In Siria, cele mai reprezentative figuri ale monahismului sînt Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Efrem Şirul şi Sf. Simeon Stilitul. Sf. Ioan Hrisostom este socotit pionierul cel mai reprez