1. IUBIREA ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU
1.Prezentare generală
Întreaga poezie a lui Eminescu este străbătută, ca şi viaţa lui, de durerea unor iubiri. Pradă
trecutului ireversibil sau morţii, amăgirii sau pierzaniei, dar mai ales unor nepotriviri esenţiale dintre
sinele intens iubitor şi ce îi este dat în lume. De aceea, opera lui tinde către o formulare extremă a
acestei incompatibilităţi către „înscrierea ei în sfera mitică a inaccesibilului care îl chinuieşte în
eternitate şi pe Tantal”1. Pentru Eminescu, dragostea este „văpaie şi tânjire, este dor, ca în viziunea
creatorului popular, este o boală, ca şi pentru Novalis, este senzualitate pătimaşă şi spiritualitate înaltă,
este ceva suprapământesc, ceva care potopeşte sufletul ca o fatalitate”2.
Ca orice poet, Eminescu e un poet dificil şi cu atât mai dificil cu cât el singur generează, prin vraja
şi prin cântul versurilor sale, mirajul facilităţii”3.
El se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale prin faptul că opera lui nu are „nici în cea mai slabă
măsură un raport local, provincial, ci numai caracterul general românesc” 4. Este cel dintâi scriitor
roman care scrie tuturor românilor de peste tot, într-un grai pe care aceştia îl pot recunoaşte ca al lor.
Deşi a cules din toate părţile toate influenţele străine şi a unit, păstrând caracterele pe care le aveau, dar
adaptându-se totodată fondului propriu al tradiţiei româneşti.
Nicolae Iorga îl consideră un educator: „El este însuşi educatorul, însuşi creatorul gândurilor
înalte şi nobile în generaţia din care fac parte”5, un îndreptar al unei generaţii: „din pătrunderea adâncă
a poeziei lui a izvorât o direcţie sufletească pentru această generaţie cinstită, pentru această generaţie
bună”6.
Poezia erotică eminesciană are ca particularităţi încadrarea iubirii într-o amplă perspectivă ce
împrumută dimensiunile nemărginirii, osmoza între sentimentul naturii şi al dragostei, îmbinarea
tumultului simţirii cu puritatea şi aspiraţia cea mai înaltă, înfăţişarea iubirii ca un proces şi o încercare
prin focul căreia sufletul se curăţă limpezindu-şi apele adâncului, precum şi tensiunea extremă
1
Mihai Eminescu, Constelaţia Luceafărului.Sonetele.Scrisorile, editate şi comentate de Petru Creţia, Humanitas, Bucureşti,
1994, p.11.
2
Ibidem ,p.119.
3
Ibidem ,p.5.
4
Nicolae Iorga, Eminescu, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de NicolaeLiu, Editura Junimea, Iaşi, 1981,
p.101.
5
Ibidem,p.132.
6
Ibidem..
1

2. solicitată de împlinirea idealului dragostei: „Durerea, suferinţa şi dezamăgirea provin din neputinţa
realizării purităţii şi autenticităţii iubirii, fiind reversul fericirii neatinse”7.
Creaţia eminesciană cuprinde atitudini şi motive esenţiale ce presupun „un program estetic
modern şi coerent”8 al cărui ideal a fost, în opoziţie cu întreaga literatură româna de până atunci, poezia
totală ca formă de asumare şi cunoaştere a lumii. Aceste atitudini şi motive lirice absorb ceea ce are
mai reprezentativ şi mai original poetul ca substanţă ideatică şi posibilitate de expresie, „totul fiind
topit şi sintetizat de flacăra imaginaţiei într-un proces creator exemplar”9.
2.Romanţele lui Eminescu
În opera lui Eminescu sunt câteva poezii, ce se pot numi prin forma si conţinutul lor romanţe,
exemple in acest sens fiind poeziile „S-a dus amorul...” şi „Pe lângă plopii fără soţ”.
Romanţa tratează teme elementare, ca îndrăgostirea, preţuirea însuşirilor fizice şi sufleteşti ale
iubitei, neîncrederea în femeie, mâhnirea de a fi dispreţuit şi părăsit. Astfel, romanţa ajunge „la
rădăcina însăşi a umanităţii noastre”10.
Analizând prima poezie, „S-a dus amorul...” exprimă o stare elementară pricepută atât de omul de
la oraş , cât şi de cel de la sat: mâhnirea de a fi părăsit de iubită nemaiputând fi posibilă o altă poveste
de iubire. Primele vorbe: „s-a dus amorul” sunt cuvinte tipice de romanţă şi deci zguduitoare pentru
omul comun: „S-a dus amorul, un amic/Supus amîndurora, /Deci cânturilor mele zic/Adio tuturora”11.
Totodată, poezia arată cum natura face parte din visul de iubire, ea fiind prezentă permanent în acest
cadru romantic. Se face evidentă relaționarea iubirii cu natura fără de care profuzimea trăirilor și a
sentimentelor nu ar fi posibila: „Atîta murmur de izvor, /Atît senin de stele, /Și un atît de trist amor/Am
ingropat in ele! ”12.
Eul poetic trăiește revoltat o ipostază confuză a vieții în care amintirea amorului dus este
prezentă, dar care nu-l mai tulbură ca altădată.Prin sintagma „jalea mea adîncă” 13se creează o imagine a
suferinței care a fost, dar care acum este îndepărtată deoarece suferința implică si trăirea momentului
iubirii. Poezia nu dezvoltă profunde aspecte tematice dar este o poezie în care limbajul poetic se
dovedește a fi un element de esență în structura poeziei. Iubirea se contopește cu elemente din natură
7
Mihai Eminescu, Poezii, prefaţă şi note de Ion Oana, Editura Tineretului, [s.l.], [1958], p.26.
8
Mihai Drăgan , Mihai Eminescu.Interpretări, I, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.36.
9
Ibidem.
10
George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, Editura Hyperion, Chişinău, 1993, p.327.
11
Mihai Eminescu, Poezii, cuvânt înainte de Tudor Arghezi, prefață și antologie de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, tabel
cronologic de Ion Crețu, Editura Minerva, București, 1989, p.150.
12
Ibidem.
13
Ibidem,p.151.
2

3. „izvorul”, „stelele” și o dată cu acestea și dorința cu regretul, amintirea cu nostalgia. Vocativul
„iubito” din strofa a patra creează impresia unei prezențe imediate, poetul se exprimă ca și când iubita
i-ar fi fost alături. „Ochii întunecați/Renăscatori de moarte” 14este o metaforă prin care poetul exprimă
durerea lăsată de iubită în urma despărțirii. Visul de iubire este frumos amintit în versurile: „ Și cu acel
smerit surîs, /Cu acea blândă față, /Să faci din viața mea un vis/Din visul meu o via ță” 15. Aceste
versuri arată intensitatea trăirii emoției, când cuprins de iubire totul devine neclar și feeric.
În strofa a opta întâlnim un element eminescian foarte abordat în poeziile sale: luna. Femeia iubită
este văzută cu trăsături angelice, puterea iubirii transformând realitatea „Prea mult un înger/Și prea
puțin femeie”16. Poetul se revoltă împotriva acestui vis de iubire obsedant, în „care se pierduseră
amândoi” și care i-a făcut să „uite de Dumnezeu”. Iubirea pătimașă este tratată ca fiind absolută,
uitând de supremația divinității.
Ultima strofă subliniază de fapt, realitatea cu care se confruntă eul poetic, dar și lumea pe care
poetul este nevoit să o accepte, dar care nu înțelege durerea geniului: „Pe-o lume de mizerii/Pentru un
atît de sfînt noroc/Străbătător durerii!17”.
La fel ca și poezia anterioară, „Pe lângă plopii fără soț…” este o poezie a triste ții în care este
tratată tema iubirii cu deosebirea că este o iubire sperată și neîmplinită, idealizată de poet și la care nu
primește răspunsul așteptat după cum reiese din primele strofe: „Pe lîngă plopii fără so ț/Adesea am
trecut;/Mă cunoșteau vecinii toți/Tu nu m-ai cunoscut. /La geamul tău ce strălucea/Privi atît de des; /O
lume toată înțelegea/Tu nu m-ai înțeles”18. Poetul se simte neînțeles de ființa iubită, pentru care are un
sentiment înălțător, dragostea, iar speranța se destramă din cauza acesteia.
Semnificativ este însă, spațiul în care se consumă sentimentul erotic: departe de căile nepătrunse
ale naturii, unde tot ce ne înconjoară vine să completeze tabloul unei povești romantice. Peisajul este
aici citadin, convențional, el însuși inadecvat nemuritoarelor povești de iubire. Prezența femeii dragi
este doar intuită, neputându-se pătrunde dincolo de un hotar impenetrabil. Este descris un cadru ce nu
dezvăluie nimic din atmosfera misterioasă a interiorului său sau din intimitatea acestuia. În secven țele
următoare, poezia capătă o tonalitate intens meditativă, înălțându-se la considerații asupra metafizicii
iubirii, cu sintagme cunoscute din alte poezii de dragoste. Pentru poet, „o șoaptă de răspuns” 19sau „o zi
din viață”20 ar fi însemnat chiar împlinirea sublimă. Însăși ființa iubită ar fi urcat în sfera superioară a
14
Mihai Eminescu, op. cit.,p.151.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Ibidem, p.152.
18
Ibidem, p.156.
19
Ibidem.
20
Ibidem.
3

4. aștrilor unde ar fi învins timpul ireversibil, dobândind trăsăturile ideale ale arhetipului feminin: „În
21
calea timpilor ce vin /O stea s-ar fi aprins” , „Cum nu mai au perechi/Acele zîne ce străbat/Din
timpurile vechi”22.
Culminația sentimentului, în același timp punctul cel mai înalt al gradației, care ia de acum o
linie descedentă, se justifică printr-o iubire ce angajează, în sens mitic, toate generațiile de strămoși,
întreaga moștenire genealogică a speciei: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/Și plini de suferinți,/Ce mi-i
lăsară din bătrîni/Părinții din părinți”23. Întoarcerea în prezent destramă întregul miraj al iubirii,
coborâtă din spațiile idealității: „Căci azi le semeni tuturor/La umblet și la port,/Și te privesc
nepăsător/C-un rece ochi de mort”24. Clipa astrală a iubirii, nepământene, a fost definitiv risipită: „Tu
trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfînt, /Și noaptea candelă să aprinzi/Iubirii pe pământ”25.
3.Concluzii
Niciodată lirica românească nu a cunoscut o mai mare bogăție de nuanțe, o mai profundă sondare
a adâncurilor, o mai deplină autenticitate a tuturor biruințelor și înfrângerilor iubirii.
Atât în „S-a dus amorul…” cât și în „Pe lângă plopii fără soț…”, se regăsește acel lirism, însă
împietrit în atitudini patetice, în aspirația deznădăjduită spre dragoste și în ostenită mâhnire.
Bibliografie
21
Ibidem.
22
Ibidem, p.157.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
Ibidem.
4

5. 1. Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, II, Editura Hyperion, Chişinău,
1993.
2. Drăgan, Mihai, Mihai Eminescu.Interpretări, I, Editura Junimea, Iaşi, 1982.
3. Eminescu, Mihai, Constelaţia Luceafărului.Sonetele.Scrisorile, editate şi
commentate de Petru Creţia, Humanitas, Bucureşti, 1994.
4. Eminescu, Mihai, Poezii, cuvânt înainte de Tudor Arghezi, prefață și antologie de
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, tabel cronologic de Ion Crețu, I, Editura Minerva,
București, 1989.
5. Eminescu, Mihai, Poezii, prefaţă şi note de Ion Oana, Editura Tineretului, [s.l.],
[1958].
6. Iorga, Nicolae, Eminescu, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie
de Nicolae Liu, Editura Junimea, Iaşi, 1981.
5