65456

1. 1
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”
Facultatea de drept
CURS DE DREPT CIVIL
Anul III
prof. univ. dr. CORNELIU TURIANU
PARTEA I
CONTRACTE SPECIALE
I. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
1. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
După cum rezultă din însăşi definiţia contractului, vânzarea este un contract si-
nalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.
Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa
dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să
predea lucrul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să
plătească preţul.
Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite inte-
rese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se o-bligă.
Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul urmăreşte să pri-
mească bunul cumpărat în schimbul preţului stabilit.
Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor
reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele
aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig sau pierdere
pentru ambele părţi contractante.
În principiu, vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul
acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului
vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului („vinderea este perfectă... îndată ce
părţile s-au învoit ...” – art. 1295 C. civ.).
Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile special prevăzute de
lege vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent că sunt

2. 2
situate în intravilanul ori extravilanul localităţilor – pot fi înstrăinate (dobândite) prin acte
juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai dacă actul a fost încheiat în
formă autentică.
Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheieri
lui. Aceasta înseamna că, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi
independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, operează şi transferul dreptului
de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Principiul transmiterii imediate (automate) a dreptului de proprietate (şi a riscu-
rilor) din momentul încheierii contractului operează numai dacă sunt îndeplinite anu-
mite condiţii:
a) Vânzatorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut;
b) Trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual (res certa);
c) Lucrul vândut trebuie să existe;
d) Trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specia-
lă pentru un moment ulterior încheierii contractului.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să întru-
nească diferite elemente, care, conform regulilor generale în materie de contracte,
sunt: consimţământul, capacitatea, obiectul (lucrul vândut şi preţul), o cauză licită şi,
în contractele solemne, forma.
A. Consimţământul
Întrucât în ce priveşte consimţământul, principiul autonomiei de voinţă şi liber-
tatea contractuală, precum şi momentul încheierii contractului, acestea sunt cunoscute de la
teoria generală a obligaţiilor, iar în materia vânzării se aplică regulile dreptului comun, ne
vom referi în cele ce urmează numai la anumite probleme specifice vânzării, şi anume:
a) Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare)
Este, de fapt, un antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă, una din
părţii fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun, beneficia-
rul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra ori nu.
b) Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare

3. 3
La fel ca şi cea unilaterală,este un antecontract, cu singura deosebire că în a-
cest caz oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului.
În cazul promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare, ale căror clauze antici-
patorii au fost executate de părţi, s-a admis, necontestat, posibilitatea ca instanţa să
pronunţe, în baza art. 1073 si 1977 C. civ. , o hotărâre care să ţină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare.
c) Pactul de preferinţă
Este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se o-
bligă ca, în cazul când îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane, la preţ egal.
De reţinut că în acest caz proprietarul bunului nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde
preferinţă în cazul în care se va hotărî în acest sens.
d) Dreptul de preemţiune
În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intentionează să-l
vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare (drept de preemţiune) coproprietarilor,
proprietarilor vecini, arendaşului şi statului (art. 48-49 din Legea nr. 18/1991 a fondului
funciar si art. 9 din Legea arendării nr. 16/1994).
B. Capacitatea părţilor
Conform art. 1306 C. civ. , pot cumpăra toţi cei cărora nu le este oprit prin le-
ge. Deci, regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţia. De aceea, cazurile de
incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege.
Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi spe-
ciale. Aceste incapacităţi sunt interdicţii (prohibiţii) de a vinde şi cumpăra sau numai de a
cumpăra, astfel:
a) Vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 C. civ. );
b) Conform art. 1308 pct. 1 C. civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor
de sub tutela lor (cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite);
c) Mandatarii, atât convenţionali, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru, nu
pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C. civ.);
d) Persoanale care administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,

4. 4
municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308
pct. 3 C. civ.);
e) Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor adminis-
trativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.);
f) Judecătorii, procurorii, avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de
drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie
îşi exercită funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.);
g) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunuri imobile care se vând prin lici-
taţie publică (art. 535 C. pr. Civ.);
h) Potrivit Constituţiei, cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor (art. 41 alin. 2).
C. Obiectul contractului
Vânzarea-cumpărarea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere la două o-
bligaţii (reciproce): obligaţia vânzatorului are ca obiect lucrul vândut, iar obligaţia
cumărătorului are ca obiect preţul.
În lipsa acestor elemente, sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege,
contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat.
Lucrul vândut este obiectul prestaţiei vânzătorului şi trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Lucrul să fie în comerţ (în circuitul civil). Conform regulii generale prevă-
zute în art. 963 C. civ., numai lucrurile aflate în comerţ (in commercio) pot forma o-biectul
unui contract;
b) Lucrul să existe (existenţă actuală sau viitoare);
c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil, ca la orice act ju-
ridic;
d) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut.
Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului
vândut. El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Preţul să fie stabilit în bani;

5. 5
b) Preţul să fie determinat sau determinabil;
c) Preţul să fie sincer şi serios.
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare
Prin efectele unui contract se înteleg obligaţiile pe care contractul le crează în
sarcina părţilor contractante.
A. Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul vândut cumpărătorului şi să-l
garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor.
a) Predarea lucrului vândut
Prin predare se înţelege punerea lucrului vândut la dispoziţia cumpărătorului
(art. 1314-art. 1334 C.civ.). Obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cuprinde şi
accesoriile acestuia din urmă şi tot ce a fost destinat pentru uzul său perpetuu (art. 1325 C.
civ.). În lipsa de stipulaţie contrară (expresă sau tacită), vânzătorul este obli-
gat să predea, o dată cu lucrul vândut, şi fructele percepute după momentul transferării
dreptului de proprietate (art. 1324 C. civ).
b) Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să
facă tot ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea – liniştită şi uti- lă– a
lucrului vândut (art. 1336 C. civ.).
Rezultă că obligaţia de garanţie are o dublă înfăţişare: vânzătorul trebuie să-l
garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, aşadar, contra evicţiunii şi de utila
folosinţă a lucrului, aşadar, contra viciilor.
B. Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi de a lua în primire
lucrul vândut. Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuie-
lile vânzării.
a) Plata preţului
În lipsă de stipulaţie contrară, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi
în momentul în care i se face predarea lucrului vândut (art. 1362 C. civ.).
b) Luarea în primire a lucrului vândut

6. 6
Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat să
ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea,
suportând şi cheltuielile ridicării de la locul predării.
c) Suportarea cheltuielilor vânzării
Cumpărătorul mai este obligat – în lipsă de stipulaţie contrară - să plătească,
drept accesoriu al preţului, cheltuielile vânzării (art. 1305 C. civ.), respectiv cheltuie-
lile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de autentificare –onorariul notarial-sau de
publicitate imobiliară etc.
4. Varietăţi de vânzare
Regulile analizate în cele ce preced constituie dreptul comun în materia con-
tractului de vânzare-cumpărare. Pentru unele varietăţi de vânzare, însă, Codul civil sau alte
acte normative prevăd anumite reguli speciale.
A. Vânzarea după greutate, număr sau măsură
Această varietate de vânzare (pe unitate de măsură) are ca obiect lucruri de
gen, dintr-un lot determinat, deci dintr-un gen limitat (genus limitatum) şi este necesar să se
procedeze la cântărire, numărare sau măsurare, fie pentru individualizarea cantităţii vândute
din lot, fie pentru determinarea preţului.
B. Vânzarea cu grămada (în bloc)
Nu trebuie să fie confundată cu vânzarea după greutate, număr sau măsură. A-
ceastă vânzare are ca obiect o cantitate determinată prin masa ei (de exemplu, grâul aflat
într-un hambar). În acest caz, şi preţul este determinat global, pentru întreaga cantitate.
C. Vânzarea (condiţională) pe încercate
Vânzarea pe încercate este un contract încheiat din momentul realizării acor-
dului de voinţă, în care se prevede condiţia suspensivă a încercării lucrului de către
cumpărător (art. 1302 C. civ.).

7. 7
D. Vânzarea pe gustate
Nu trebuie confundată cu vânzarea pe încercate. Sunt mărfuri (de exemplu, vinul), pe
care cumpărătorul le gustă înainte de a le cumpăra. Aceste „vânzări” nu se socotesc
încheiate decât după ce cumpărătorul a gustat marfa şi a declarat că îi convine (art. 1301 C.
civ.). El o poate însă şi refuza pe simplul motiv că nu-i place.
E. Vânzarea cu pact de răscumpărare
Este o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese, care constă în facultatea pe
care şi - o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut- restituind preţul şi cheltuielile făcute
de cumpărător- într-un anumit termen.
F. Vânzarea unei moşteniri
Este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros
acest drept altei persoane (art. 1399-1401 C. civ.). De reţinut că ea poate avea loc numai
după deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrainată, sub sancţiunea
nulităţii absolute (nulla est viventis hereditas), nici chiar cu consimţământul persoanei despre
a cărei moştenire este vorba.
G. Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios
Dreptul litigios, supus unei contestaţii juridice, poate forma obiectul vânzării
(cesiunii) indiferent că este un drept real sau de creanţă. Dacă s-a făcut o asemenea
înstrăinare, adversarul cedentului (pârât sau reclamat în proces) are posibilitatea de a
elimina din proces pe cesionar, plătindu-i suma cu care a cumpărat dreptul litigios împreună
cu cheltuieli şi dobânzi (art. 1402 C. civ.). Această operaţiune se numeşte retract litigios, iar
cel ce îl exercită, retractant.
II. CONTRACTUL DE SCHIMB
1. Caracterele juridice ale contractului de schimb
Potrivit art. 1405 C. civ., schimbul este un contract prin care părţile – numite
copermutanţi – îşi dau, respectiv, un lucru unul altuia.

8. 8
Echivalentul schimbului nu poate fi o sumă de bani, caz în care contractul nu mai
este de schimb, ci de vânzare-cumpărare. Dar dacă ambele prestaţii au ca obiect o sumă de
bani, nu mai avem, vânzare (un lucru în schimbul preţului – art. 1294 C.
civ.), ci un contract de schimb.
Din aceste precizări şi din definiţia de mai sus, rezultă că schimbul, ca şi vân-
zarea, este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ şi consen-
sual. De asemenea, schimbul este un contract translativ de proprietate, dar asemănă- tor
vânzării – poate mijloci şi transmiterea altor drepturi reale sau drepturi de creanţă.
2. Aplicarea regulilor de la vânzare
Cum arătam, schimbul este foarte asemănător vânzării, deoarece, ca şi vânza-
rea, râmâne un contract sinalagmatic, oneros-comutativ, consensual şi translativ de
proprietate. Nu mai puţin, la vânzare există un vânzător şi un cumpărător, pe când la
schimb, fiecare parte este, totodată, şi vânzător şi cumpărător. De aceea, schimbului îi sunt
aplicabile regulile generale de la vânzare.
3. Reguli speciale
În cazul în care se dovedeşte că, în cadrul unei operaţiuni de schimb, unul din-
tre contractanţi nu este proprietar al lucrului pe care l-a predat, copermutantul primitor este
îndreptăţit să refuze predarea lucrului promis în schimb, putând fi con-
strâns numai a întoarce pe cel primit (art. 1407 C. civ.).
Rezultă implicit că, schimbul lucrului altuia este nul şi refuzul de predare nu este
condiţionat de anularea contractului. În materie de vânzare, legea prevede numai
posibilitatea suspendării plăţii preţului dacă există vreun pericol de evicţiune, dar numai
până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da o cauţiune, ceea ce nu se aplică
la schimb.
În materie de schimb, potrivit art. 1408 C. civ., copermutantul evins are alegerea între
două acţiuni:
a) acţiunea prin care cere daune – interese, reprezentând echivalentul valoric
al lucrului primit din care a fost evins (asemănătoare acţiunii în garanţie pentru evicţiune în
materie de vânzare);
b) acţiunea prin care cere întoarcerea lucrului său, reprezentând – în fond – o
acţiune în rezoluţiunea contractului.
4. Schimbul de imobile

9. 9
Întrucât imobilele (inclusiv terenurile) nu sunt scoase din circuitul civil, ele pot
forma obiectul contractului de schimb, fie că se schimbă proprietatea a două imobile, cu sau
fără sultă, fie că în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui imobil în-
străinătorul primeşte alte drepturi.
Desigur, imobilele care nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpă-
rare nu pot fi nici schimbate. Celelalte drepturi reale asupra imobilelor, în măsura în care
pot fi dobândite, pot forma şi obiectul schimbului.
Pentru toate ipotezele în care un teren se schimbă cu un alt teren, legea preci-
zează că fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu
respectarea drepturilor reale (art. 51 din Legea fondului funciar).
Dacă un teren este înstrăinat în schimbul unui alt lucru, drepturile reale asupra
terenului se menţin, regulile de publicitate imobiliară fiind aplicabile şi în materie de
schimb.
III. CONTRACTUL DE DONAŢIE
1. Caracterele juridice ale contractului de donaţie
Aşa cum rezultă din însăşi definiţia contractului, acestea sunt: caracterul uni-
lateral; caracterul de gratuitate; irevocabilitatea; caracterul translativ de proprietate şi
solemnitatea.
a) Creând obligaţii doar în sarcina donatorului, donaţia este un contract unila-
teral. Donatorul nu îşi asumă nici o obligaţie faţă de donator, având în schimb o îndatorire
de recunoştinţă, care însă este de natură legală şi nu contractuală, fiind sancţionată cu
revocarea donaţiei, în cazul în care donatorul se face vinovat de ingratitudine faţă de
donator.
b) Caracterul gratuit al donaţiei constă în aceea că donatorulacceptă să dobân-
dească unul sau mai multe bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor
respective.
c) Caracterul irevocabil. Se ştie că orice contract are forţă obligatorie între
părţi. Acest lucru rezultă din prevederile art. 969 C. civ., potrivit cărora „convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Dar, irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa
obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu

10. 10
numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de valabilitate pentru
fomrmarea lui.
d) Contractul de donaţie este, în principiu, translativ de proprietate. Uneori, e-
fectul translativ de proprietate este subsecvent încheierii contractului de donaţie. Acesta
este cazul, de pildă, al contractelor de donaţie imobiliară, unde drepturile reale se strămută,
se modifică şi se sting – chiar şi între părţile contractante – numai prin formalitatea înscrierii
dreptului în cartea funciară (art. 22, 61 si 72 din Legea nr. 7/1996).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de donaţie trebuie să întrunească diferite
elemente – care, conform regulilor generale în materie de contracte sunt: consimţă-
mântul, capacitatea, obiectul, o cauză licită – insistând însă aici numai asupra celor care
prezintă unele particularităţi.
A. Obiectul contractului
Prezintă unele particularităţi ce se cer a fi examinate.
Astfel, dintre lucrurile viitoare numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul
donaţiei (art. 702 si 965 C. civ.). După deschiderea succesiunii, moştenitorul poate înstrăina
universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, inclusiv cu titlu gratuit, deci prin
donaţie.
Tot astfel, dacă donaţia se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra
altei persoane, decât cea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul, iar
nu imobilul, dar numai dacă donaţia este concomitentă cu plata preţu-
lui către vânzător.
B. Condiţii de formă
Conform art. 813 C. civ., toate donaţiile se fac prin act autentic. Ceea ce în-
seamna că, prin derogare de la regula consensualismului consacrată prin art. 969 C.civ., în
materia contractelor, art. 813 C. civ. impune contractului de donaţie cerinţa ad validitatem a
formei autentice, simplul consimţământ al părţilor nefiind suficient pentru naşterea
contractului de donaţie.
Cum însă, în momentul în care ia fiinţă contractul de donaţie este cel al acceptării
ofertei de donaţie, realizarea acordului de voinţe al părţilor prezintă diferenţe după cum se
face între persoane prezente sau între absenţi.

11. 11
a) Ipoteza realizării simultane a acordului de voinţe nu ridică, în principiu,
probleme, donatorul şi donatarul prezentându-se la notar, unde îşi dau consimţămân-
tul fiecare şi semnează actul autentic, părţile putând încheia actul şi prin mandatari, situaţie
în care se cere, totuşi, ca mandatul să fie autentic, întocmai ca şi actul de do-
naţie însuşi.
b) În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi
acceptare separate, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă
autentică, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele
respective.
C. Capacitatea părţilor
Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile
generale) cu privire la capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapaci-
tăţi speciale de a dispune şi a primi prin intermediul contractului de donaţie.
a) Incapacitatea de a dispune prin donaţie
Aşa cum rezultă din art. 129 alin. 1-3 si art. 133 alin. 3 combinat cu dispoziţii-
le art. 105 alin. 3 si art. 142 din Codul familiei, minorii şi persoanele puse sub inter-dicţie
judecătorească nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, nici prin
reprezentanţii legali (părinţi sau tutore) şi nici personal cu încuviinţarea ocrotito-
rului legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia autorităţii tutelare.
b) Incapacităţile de a primi prin donaţie
În această privinţă trebuie avute în vedere mai multe dispoziţii legale, şi anu-
me:
- Potrivit art. 808 C. civ. , „este capabil de a primi prin donaţiune între
vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”. Per a contrario, rezultă că sunt incapabile
de a primi prin donaţie persoanele fizice neconcepute. În ceea ce priveşte persoanele juridice,
acestea, în principiu, nu au capacitatea de a primi donaţii până în momentul în care
dobândesc personalitate juridică în condiţiile legii.
- O altă incapacitate de a primi donaţii este cea prevăzută de art. 810
C. civ. care dispune că: „Doctorii în medicină sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii
(deci, medicii şi farmaciştii – n.n), care au tratat o persoană de boală de care moare, nu pot
profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul
acelei boli”.
- Trebuie să facem precizarea, prevăzută, de altfel, expres prin art. 810

12. 12
alin. 2 C. civ. , că aceleaşi reguli menţionate mai sus sunt aplicabile şi preoţilor care asistă pe
donator în cursul ultimei sale boli.
- O altă categorie de persoane incapabile de a primi donaţii sunt mino-
rii şi interzişii.
- Art. 816 C. civ. Prevede că „ Surdo-mutul ce nu ştie să scrie nu poa-
te accepta o donaţiune decât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară,
după regulile stabilite pentru minori”.
- Nu au capacitatea de a primi donaţii cetăţenii străini şi apatrizii. Potri-
vit art. 41 alin. 2 din Constituţia României, „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Deci, aceste categorii de cetăţeni nu pot primi nici
donaţii având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Nerespectarea incapacităţilor – atât de a face, cât şi de a primi donaţii – se
sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului. În unele cazuri, însă, când
incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea absolută a
contractului.
A. Principiul irevocabilităţii donaţiilor
Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Irevocabilitatea dona-
ţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în
sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa
contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II).
Pentru delimitarea câmpului de aplicaţie a principiului irevocabilităţii, am exa-
minat amănunţit şi cazurile, expres prevăzute de lege, în care donaţiile (în principiu
irevocabile) sunt totuşi revocabile. Astfel, art. 829 C. civ. precizează: „Donaţiunea între vii
se revocă pentru neîndeplinirea condiţiilor care s-au făcut, pentru ingratitu-
dine şi pentru naştere de copil în urma donaţiunii”. Aceste cazuri de revocare sunt aplicabile
tuturor donaţiilor, dar există şi donaţii care, prin excepţie de la regula irevocabilităţii, sunt
revocabile prin ele însele, în această categorie intrând donaţiile de bunuri viitoare (art. 821
C. civ.) şi donaţiile între soţi (art. 937 C. civ).
3. Efectele contractului de donaţie
Dacă este valabil încheiată, donaţia, fiind un contract unilateral, naşte, în prin-
cipiu, obligaţii doar în sarcina donatorului. Prin excepţie, însă, donaţia poate da naş-

13. 13
tere la unele obligaţii şi în sarcina donatorului. De asemenea, există şi efecte care se în
raporturile cu terţii.
a) Obligaţiile donatorului
Principala obligaţie a donatorului este aceea că, după încheierea contractului
de donaţie, să predea bunul dăruit, potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare,
răspunzând de pierderea sau deteriorarea lui provenită din culpă.
O altă obligaţie a donatorului este aceea de garanţie.
b) Obligaţiie donatarului
În cazul donaţiilor pur gratuite, donatarului nu-i incumbă nici o obligaţie faţă
de donator, afară de aceea de recunoştinţă, care este sancţionată cu revocarea donaţiei
pentru ingratitudine (art. 831 C.civ.).
În cazul donaţiilor cu sarcina (sub modo), însă, donatarul este ţinut să le exe-
cute întocmai ca debitorii din contractele sinalagmatice.
4. Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale
A. Donaţiile simulate
Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, as-
cunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoa-
ne, prin care se ascunde adevăratului beneficiar al liberalităţii.
a) Donaţia este deghizată când, conform actului public, ea apare încadrată în-
tr-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci, în acest caz, actul public este simulat,
neadevărat şi ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a
contractului secret).
b) În cazul donaţiei prin interpunere de persoane, simulaţia nu vizează natura
ra gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donator.
B. Donaţiile indirecte
„Donaţiile” indirecte sunt acte juridice încheiate (nesimulat) cu intenţia de a
gratifica, dar înfăptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie.
Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei „donaţii” indirecte sunt:
renunţarea la un drept, remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia.

14. 14
C. Darurile manuale
Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea că-
reia se cer două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu
gratuit şi b) tradiţiunea, predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit.
IV. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
1. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune
a) Locaţiunea este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obli-
gaţii reciproce între părţi: locatorul se obligă să asigure folosinţa vremelnică a lucru-
lui închiriat, iar locatarul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.
b) Locaţiunea este un contract cu titlu oneros, în care ambele părţi contractante
urmăresc un interes propriu patrimonial.
c) Locaţiunea este un contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţii-
lor sunt cunoscute de părţi din momentul încheierii contractului şi nu depind ca în
contractele aleatorii, de îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului viitor şi incert
prevăzut în contract; evenimentul care profită uneia dintre părţi determină o pierdere pentru
cealaltă parte.
d) Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin acordul – fie şi tacit –
al părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate.
e) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de locaţiune trebuie să întrunească dife-
rite elemente, care, conform regulilor generale în materie de contracte, sunt:
A. Capacitatea părţilor
Atât locatarul cât şi locatorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndepli-
nească condiţiile cerute pentru a face acte de administrare, căci locaţiunea este, în principiu,
un act de administrare.
În cazul imobilelor, însă, dacă durata locaţiunii depăşeşte termenul de 5 ani, ea este
considerată de lege ca un act de dispoziţie şi, în consecinţă, părţile trebuie să aibă

15. 15
capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a face acte de
dispoziţie.
B. Obiectul contractului
Locaţiunea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere la două obligaţii (reci-
proce): obligaţia locatorului are ca obiect lucrul închiriat, iar obligaţia locatarului are ca
obiect preţul locaţiunii.
a) Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil,
corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile
cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă. Aceasta înseamnă că
obiectul locaţiunii îl formează lucruri nefungibile (individual determinate). Un lucru viitor
poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă (art.
965 C. civ.).
b) Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului se numeş-
te chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp
(ziua, luna, anul etc.) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.
3. Efectele contractului de locaţiune
Prin efectele unui contract se înteleg obligaţiile pe care contractul le crează în
sarcina părţilor contractante.
A. Obligaţiile locatorului
Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că acesta trebuie să asigure
locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii.
a) Obligaţia de predare
Predarea lucrului dat în locaţiune se poate cere la termenul convenit de părţi
(imediat dacă nu s-a prevăzut un termen) şi – în lipsă de stipulaţie contrară – la locul unde
se găsea lucrul în momentul contractării şi cu cheltuiala locatorului.
b) Obligaţia efectuării reparaţiilor
Locatorul trebuie să menţină lucrul în stare de a servi la întrebuinţarea pentru
care a fost închiriat (art. 1421 alin. 2 C. civ.). Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze
reparaţiile necesare în tot timpul locaţiunii, dacă în cursul ei bunul are nevoie de reparaţii
(reparaţii capitale, degradări provenind din uzul normal al lucrului sau cauzate fortuit,

16. 16
inclusiv viciile de construcţie şi la părţi comune ale imobilului folosite de mai mulţi
locatari).
c) Obligaţia de garanţie de care este ţinut locatorul se aseamănă cu obligaţia
de garanţie a vânzătorului, cu deosebirea că, în caz de vânzare, dreptul transmis şi
garantat este proprietatea, iar în caz de locaţiune, dreptul transmis şi garantat este fo-
losinţa liniştită şi utilă a lucrului.
În virtutea obligaţiei de garanţie, locatorul răspunde de tulburările provenite:
din propria sa faptă; de la terţi; din viciile lucrului, dacă prin aceste tulburări se aduce o
atingere serioasă folosinţei.
d) Viciile lucrului
Locatorul răspunde pentru viciile (defectele, stricăciunile) ascunse ale lucrului
care îi împiedică locatarului întrebuinţarea (art. 1422 C.civ.).
B. Obligaţiile locatarului
Locaţiunea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere unor obligaţii corela-
tive şi în sarcina locatarului.
a) Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit desti-
naţiei (art. 1429 alin. 1 C. civ.). Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar
implică obligaţia de a întreţine lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare astfel cum a
fost predat.
b) Plata chiriei
Conform art. 1429 C. civ., locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii la ter-
menele stipulate. În lipsă de stipulaţie contrară, plata se face – conform regulilor generale
(art. 1104 C. civ.) – la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă.
c) Restituirea lucrului
După încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care a
fost predat conform inventarului făcut.
4. Încetarea locaţiunii
Pe lângă acordul de voinţă al părţilor (rezilierea convenţională), contractul de lo-
caţiune încetează prin:
a) Denunţarea unilaterală

17. 17
Dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii, contractul ia sfârşit
prin denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, cu condiţia respectării terme-
nului de preaviz (art. 1436 alin. 2 C. civ.).
b) Expirarea termenului
Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia părţilor sau, în lipsa
clauzei, de lege (art. 1450-1451 C. civ.), locaţiunea încetează de drept prin simpla trecere a
termenului, fără a mai fi nevoie de o inştiinţare prealabilă.
c) Rezilierea pentru neexecutare
Neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi dă dreptul celeilalte părţi de a
cere – după punerea în întârziere a debitorului –rezilierea contractului cu daune-inte-
rese (art. 1453 C. civ).
d) Pieirea lucrului
Dacă pieirea este totală, contractul este desfăcut de drept, căci locatorul nu mai
poate asigura locatarului folosinţa lucrului. Dacă lucrul a pierit numai în parte, rezilierea este
judiciară, locatarul putând cere, după împrejurări, fie o scădere de preţ, fie desfacerea
contractului, dacă partea pierită din lucru este atât de însemnată, încât se poate prezuma că
fără acea parte locatarul n-ar fi consimţit – iniţial – la încheierea contractului.
e) Desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului atrage desfacerea contractu-
lui de locaţiune, căci locatorul nu mai este în măsură să asigure locatarului folosinţa
lucrului.
f) Efectele înstrăinării lucrului (imobilului) prin acte între vii
Conform art. 1416 C. civ., dacă locatorul vinde lucrul închiriat, cumpărătorul
– chiar dacă nu s-a obligat în acest sens – este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte
de vânzare.
V. CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A SUPRAFEŢELOR LOCATIVE
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de închiriere
Închirierea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să
asigure altei persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială, a
unei suprafeţe locative în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

18. 18
Ca şi locaţiunea, închirierea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros,
comutativ, de regulă consensual, cu executare succesivă, care transmite drep-
tul de folosinţă temporară a suprafeţei locative.
Rezultă că închirierea se deosebeşte de locaţiunea de drept comun prin obiec-
tul ei specific: suprafaţa locativă. Astfel, închirierea este calificată în literatura de specialitate
ca o varietate a contractului de locaţiune de drept comun, iar nu contract special distinct.
2. Domeniul de aplicare a legislaţiei locative
În prezent, Legea locuinţei (Legea nr. 114/1996), completată prin Normele
metodologice de punere în aplicare a prevederilor acestei legi, înlocuieşte şi abrogă (în cea
mai mare parte) Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea
raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi.
Aşadar, în prezent, Legea nr. 5/1973 fiind în cea mai mare parte abrogată, rămân
aplicabile numai dispoziţiile sale privitoare la normarea şi închirierea suprafe-
ţelor locative – cu destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie – care fac parte din fondul
locativ de stat (fostă „proprietate socialistă de stat”, în prezent proprietatea statului, unităţilor
administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comer-
ciale cu capital majoritar de stat).
Cu privire la regimul juridic actual al folosinţei şi închirierii locuinţelor proprie-
tate particulară – în lumina modificărilor adoptate prin Legea nr. 114/1996 – se im-
pun următoarele precizări:
a) Locuinţele proprietate particulară situate în mediul rural au fost şi sunt su-
puse închirierii potrivit dreptului comun prevăzute în Codul civil referitoare la naşterea,
exercitarea şi încetarea dreptului de folosinţă, inclusiv posibilitatea denun-
ţării unilaterale a contractului de locaţiune încheiat pe timp nedeterminat sau reînnoit tacit în
cazul celui încheiat pe termen.
b) În ce priveşte, însă, folosinţa şi închirierea locuinţelor proprietate particula-
ră situate în mediul urban (oraşe, municipii), urmează a deosebi între regimul juridic al
contractelor încheiate de chiriaşi cu proprietari particulari până la data de 1 ianua-
rie 1990 şi cel al contractelor de închirierea încheiate după această dată:
- Întrucât contractele de închiriere având ca obiect locuinţe proprietate
particulară încheiate până la 1 ianuarie 1990, aflate în curs de executare la data intră-
rii în vigoare a Legii nr. 17/1994, au fost prelungite (reînnoite) de drept pe o perioadă
de 5 ani, dreptul de folosinţă al chiriaşului încetează după expirarea acestui termen şi
proprietarul va putea relua folosinţa şi dispune de locuinţă în condiţiile prevăzute de
lege pentru locuinţele proprietate particulară.

19. 19
- Potrivit art. 5 din Legea nr. 17/1994, prelungirea (reînnoirea) de
drept a contractelor de închiriere nu se aplică contractelor de închiriere încheiate de chiriaşi
cu proprietari particulari după 1 ianuarie 1990.
3. Efectele contractului de închiriere
Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe care contractul le crează în
sarcina părţilor contractante.
A. Obligaţiile locatorului
Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure folo-
sinţa normală a locuinţei în tot timpul închirierii (obligaţie de a face). Pentru aceasta:
a) Locatorul este obligat să predea suprafaţa locativă închiriată în stare de nor-
mală folosinţă;
b) Locatorul trebuie să menţină suprafaţa locativă în stare de a servi la între-
buinţarea pentru care a fost închiriată. Pentru aceasta, proprietarul este obligat să întreţină, să
repare şi să înlocuiască, parţial sau total, elementele de instalaţii aferente clădirii, şi anume,
ascensorul, hidroforul, instalaţiile de încălzire centrală şi de preparare a apei calde, punctele
termice şi crematoriile, astfel încât să asigure o bună funcţionare a acestora pe toată durata
închirierii.
B. Obligaţiile locatarului
În mod corelativ, locatarului îi revin următoarele obligaţii:
a) Folosirea locuinţei potrivit destinaţiei
El nu are dreptul să execute modificări de spaţii sau alte modificări constructi-
ve şi nici să schimbe în mod abuziv destinaţia spaţiului închiriat.
b) Întreţinerea locuinţei
Locatarul trebuie să întreţină în bune condiţii suprafaţa locativă, întrucât la

20. 20
mutare trebuie să o predea în stare de folosinţă şi de curăţenie, ţinându-se seama de starea în
care a fost închiriată şi cu obiectele de inventar trecute în procesul-verbal de predare-primire
la mutarea sa în locuinţă.
c) Plata cotelor din cheltuielile comune
Locatarul este obligat să plătească cu regularitate cotele ce-i revin din cheltuie-
lile de întreţinere şi reparare a părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună ale clădirii şi în
întregime, pentru toate persoanele cu care locuieşte (cheltuielile pentru apă, canalizare,
iluminat, încălzire, precum şi alte cheltuieli ce decurg din folosirea părţilor şi instalaţiilor
comune ale clădirii).
d) Plata chiriei
Chiria datorată pentru locuinţa deţinută în clădirile din fondul locativ de stat se
reţine pe ştatul de plată din retribuţia lunară. În celelalte cazuri, chiria trebuie să fie plătită
în condiţiile prevăzute în contract.
4. Încetarea contractului de închiriere
A. Încetarea contractului prin act unilateral de voinţă
a) Denunţarea contractului de către locator
În materia specială a legislaţiei locative, locatorul nu poate denunţa unilateral
contractul de închiriere. El poate cere desfacerea contractului şi evacuarea chiriaşului numai
pentru motivele şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 24 din Legea nr. 5/1973).
Denunţarea contractului de către locator poate produce efecte numai în cazul
contractelor care sunt guvernate de dispoziţiile Codului civil şi care au fost încheiate pe
durată nedeterminată. Acesta este cazul contractelor de închiriere având ca obiect locuinţa
proprietate particulară, al contractelor de subînchiriere şi al locuinţelor cu destinaţie specială
(de serviciu, de intervenţie ori de protocol).
b) Denunţarea contractului de către locatar
Spre deosebire de locator, locatarul are dreptul să denunţe unilateral contrac-
tul, cu condiţia de a anunţa, în scris, locatorul cu cel puţin 30 de zile înainte de mutarea din
locuinţa închiriată.

21. 21
B. Evacuarea locatarului
a)Evacuarea pe cale administrativă a persoanelor care ocupă o suprafaţă
locativă din fondul locativ de stat poate avea loc numai în cazurile expres prevăzute de lege,
şi anume:
- evacuarea prin decizia organelor administraţiei publice locale;
- evacuarea prin hotărâre a Guvernului;
- Evacuarea pe cale judecătorească (evacuarea din suprafeţele locative
cu destinaţie specială, ca urmare a încetării raporturilor de muncă; evacuarea ca urmare a
pierderii dreptului de folosinţă prin neuz; evacuarea pentru săvârşirea de fapte culpabile
etc.).
VI. CONTRACTUL DE ARENDARE
1. Caracterele juridice ale contractului de arendare
a) Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât dă naştere la o-
bligaţii reciproce între părţi: arendatorul se obligă să asigure folosinţa sau exploata-
rea temporară a bunurilor agricole, iar arendaşul se obligă să plătească arenda.
b) Arendarea este un contract esenţialmente cu titlu oneros întrucât ambele părţi
urmăresc un interes patrimonial propriu, adică primirea unui echivalent în schimbul
prestaţiei la care se obligă.
c) Arendarea este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obliga-
ţiilor părţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului.
d) Arendarea este un contract cu executare succesivă, în timp.
e) Arendarea este un contract netranslativ de proprietate, ca şi locaţiunea. Aren-
darea transmite doar dreptul de folosinţă a bunurilor agricole pentru o durată determi-
nată.
f) Arendarea este un contract care se încheie intuitu personae în ce priveşte per-
soana arendaşului.

22. 22
g) Arendarea este un contract solemn, întrucât Legea arendării prevede ca pen-
tru naşterea sa valabilă (deci, ad validitatem) este necesară respectarea anumitor formalităţi.
2. Condiţiile de validitate ale contractului de arendare
După cum am văzut, contractul de arendare trebuie să fie încheiat, ad validitatem, în
formă scrisă şi înregistrat la consiliul local. Întrucât în privinţa consimţământului şi cauzei
nu se pun probleme deosebite faţă de dreptul comun, urmează să precizăm aici ce condiţii
prevede legea privitor la:
a) Părţile contractante
Potrivit Legii arendării, părţile contractante pot fi persoane fizice sau juridice
(art. 3 alin. 1).
- În calitate de arendator, contractul poate fi încheiat de către proprietar, uzu-
fructuar sau alt deţinător legal al bunurilor care formează obiectul contractului şi care are
capacitatea, respectiv îndeplineşte conditiile necesare pentru încheierea contractului de
locaţiune.
- În calitate de arendaş, contractul poate fi încheiat numai de către persoane fizice care
sunt cetăţeni români cu domiciliul în România, iar dacă arendaşul este persoană juridică, el
trebuie să aibă naţionalitate română, sediul în România şi ca obiect de activitate exploatarea
bunurilor agricole (art. 3 alin. 2 si 3).
b) Obiectul contractului
Arendarea, fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un obiect dublu: bunurile
arendate şi preţul plătit de arendaş, numit arendă.
- Bunul arendat
Potrivit legii, prin bunuri agricole care pot fi arendate se înţeleg terenurile cu
destinaţie agricolă (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi,
plantaţiile de hamei şi duzi), păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi
instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole etc., precum şi animalele, construcţiile de
orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole (art. 1).
-Preţul plătit de arendaş, numit arendă

23. 23
Spre deosebire de Codul civil, care a lăsat la libera apreciere a părţilor stabilirea
preţului arendării, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei
cantităţi de produse (arendarea pe fructe), Legea nr. 16/1994 prevede stabilirea arendei într-
o cantitate determinată de produse agricole, cuprinsă între un minim şi un maxim din producţie.
c) Termenul arendării
Spre deosebire de locaţiunea de drept comun (care poate fi contractată fără
precizarea termenului), conform Legii nr. 16/1994, contractul de arendare trebuie să
prevadă obligatoriu durata arendării (art. 7 alin. 1). Astfel, că regula generală, durata
arendării nu poate fi mai mică de 5 ani (art. 7 alin. 2).
3. Efectele contractului de arendare
Legea nr. 16/1994 a consacrat puţine texte reglementării obligaţiilor părţilor în
contractul de arendare. În completarea lor se aplică regulile de drept comun privind
locaţiunea.
A. Obligaţiile arendatorului
Potrivit art. 8 alin. 1, arendatorul are următoarele obligaţii:
a) Obligaţia de predare a bunurilor arendate la termenul şi în condiţiile stabili-
te;
b) Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii totale sau parţiale provenind din
propria faptă sau de la terţi;
c) Obligaţia respectării dreptului de preemţiune al arendaşului persoană fizică.
B. Obligaţiile arendaşului
Potrivit art. 8 alin. 2, arendaşul are următoarele obligaţii:
a) Obligaţia de a folosi bunurile agricole ca un bun proprietar şi potrivit desti-
naţiei;
b) Plata arendei;
c) Restituirea bunurilor agricole arendate.
4. Încetarea contractului de arendare

24. 24
A. Reguli de drept comun. Derogări
Aşa cum am văzut, în cazul neexecutării obligaţiilor se poate cere prin justiţie
rezilierea contractului, potrivit dreptului comun. În caz de pieire – totală sau parţială – a
bunurilor arendate, precum şi în cazul desfiinţării titlului arendatorului sunt aplicabile, de
asemenea, regulile dreptului comun.
În schimb, denunţarea unilaterală (ca mod de încetare a contractului de locaţiune
încheiat pe durată nedeterminată) nu este aplicabilă arendării, deoarece ea se încheie pe o
durată determinată.
B. Expirarea termenului
Conform Legii nr. 16/1994, „contractul de arendare poate fi reînnoit potrivit
înţelegerii părţilor şi cu respectarea prevederilor prezentei legi” (art. 12 alin. 1).
VII. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ
1. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză
a) Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii
reciproce între părţi: antreprenorul se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare, iar
clientul se obligă să plătească antreprenorului preţul lucrării.
b) Antrepriza este un contract cu titlu oneros, în care ambele părţi contractante
urmăresc un interes propriu patrimonial.
c) Antrepriza este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor
reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele
aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care face să existe şanse de câştig şi pierdere
pentru ambele părţi contractante.
d) Antrepriza este un contract cu executarea succesivă, în timp.
e) Antrepriza este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord
de voinţă al părţilor (solo consensu).

25. 25
2. Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză
Deoarece în materia antreprizei sunt aplicabile regulile de drept comun privind
condiţiile de validitate ale contractului (obiect, consimţământ, cauză etc.), urmează să facem
numai o precizare referitoare la capacitatea de exerciţiu a părţii contractante.
Clientul trebuie să aibă, respectiv să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru
încheierea fie a actelor de administrare, fie a actelor de dispoziţie, după cum contractul
reprezintă un act de administrare a patrimoniului (de exemplu, reparaţii curente la un
imobil) sau un act de dispoziţie (de exemplu, construirea unei case).
În schimb, antreprenorul trebuie să aibă, în toate cazurile, capacitatea deplină de
exerciţiu.
3. Reguli generale cu privire la contractul de antrepriză
A. Problema riscurilor
a) Riscul lucrului
În materia contractului de antrepriză, potrivit regulilor generale, riscul pieirii
fortuite a lucrului (materialelor) este suportat de proprietar (res perit domino).
b) Riscul contractului este suportat, în toate cazurile, de antreprenor, deoarece acesta
s-a obligat pe riscul său şi este debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).
B. Recepţia lucrării
Clientul este obligat să recepţioneze şi să ia in primire lucrarea după termina-
rea ei integrală. În cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăţi, recepţia se
poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate,
recepţionate (art. 1482 C. civ.).
C. Răspunderea antreprenorului
a) Răspunderea pentru neexecutare
În caz de neexecutare a lucrării, antreprenorul răspunde faţă de client potrivit

26. 26
dreptului comun (clauza penală, daune-interese, fiind posibilă şi obligarea antreprenorului la
executarea lucrării sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii).
b) Răspunderea pentru viciile lucrului
Recepţia lucrării din partea clientului fără obiecţii şi rezerve echivalează cu
descărcarea antreprenorului şi decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile
aparente ale lucrării. Pentru aceste vicii, răspunderea antreprenorului poate fi angajată numai
dacă, potrivit legii sau contractului, el datorează garanţie, în cadrul termenului stabilit,
pentru lucrarea efectuată.
Antreprenorul răspunde însă, în toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor
procurate de el şi ale lucrării, după ce a fost recepţionată de către client şi chiar dacă
lucrarea nu a fost executată de către el personal (art. 1487 C.civ.).
4. Încetarea contractului
Potrivit Codului civil, contractul de antrepriză încetează („se desfiinţează”)
prin moartea meseriaşului, arhitectului sau antreprenorului (art. 1485).
Întrucât contractul se formează intuitu personae – aptitudinile antreprenorului având
importanţă chiar dacă nu execută el personal lucrarea – este firesc ca la moartea sa
contractul să înceteze.
În afară de aceste reguli speciale, cât priveşte încetarea contractului, se aplică regulile
generale. De exemplu, ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvită la cererea
uneia din părţi pentru neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte.
VIII. CONTRACTUL DE MANDAT
(MANDATUL CU REPREZENTARE)
1. Caracterele juridice ale contractului de mandat
Codul civil român reglementează mandatul ca principial unilateral şi gratuit.
Legea nu interzice însă ca mandatarul să fie renumerat, dacă există stipulaţie expresă în
acest sens (art. 1534 C. civ.).

27. 27
Relaţiile contractuale se întemeiază pe încrederea reciprocă a părţilor (de unde şi
caracterul intuitu personae).
Trăsăturile enunţate justifică posibilitatea mandantului de a revoca unlateral
convenţia (art. 1533 C. civ.), respectiv a mandatarului de a renunţa la executare (art. 1556
C. civ.).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat
A. Obiectul şi întinderea mandatului
Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil şi licit, ca la orice con-tract.
În toate cazurile, mandatul poate avea ca principal obiect numai încheierea de acte juridice
de către mandatar, actele materiale putând avea numai caracter accesoriu (de exemplu,
verificarea bunului ce urmează să fie cumpărat).
În ce priveşte întinderea, mandatul poate fi special sau general (art. 1535 C. civ.).
Mandatul este special când se dă pentru o singură operaţie juridică (procuratio unicus rei) şi
în general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile
mandantului (procuratio omnium bonorum).
B. Forma mandatului
Mandatul este, de regulă, un contract consensual, care ia naştere prin simplul a-cord
de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale. Mandatul poate fi dat în
formă scrisă sau chiar verbal ori în mod tacit (art. 1535 C. civ.).
În practică, mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură sau
împuternicire.
C. Dovada mandatului
Dacă mandatul este expres şi legea specială nu prevede altfel, dovada se face după
regulile dreptului comun, atât între părţi, cât şi de către terţul care contractează cu
mandatarul. Prin urmare, dacă actul în vederea căruia s-a dat mandatul expres are o valoare
mai mare de 250 lei sau cerinţa formei scrise este prevăzută de lege indiferent de valoare,
dovada se va face prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiilor privitoare la existenţa unui
început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) şi la imposibilitatea – materială sau morală – de
procurare a unei dovezi scrise (art. 1198 C. civ.).
D. Capacitatea părţilor
Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul cu a cărui înde-

28. 28
plinire îl însărcinează pe mandatar. Deci, capacitatea mandantului se apreciază în funcţie de
natura actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar (act de conservare, de
administrare, de dispoziţie).
În privinţa mandatarului se cere, în toate cazurile, capacitatea deplină de exerciţiu,
deoarece în actele pe care le încheie în numele reprezentantului (mandantului) el trebuie să
exprime un consimţământ valabil.
3. Efectele contractului de mandat
Întrucât mandatarul este reprezentantul mandantului, contractul de mandat
produce efecte nu numai între părţi (mandant şi mandatar), dar şi în privinţa terţului cu care
se încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului.
A. Efecte între părţi
I. Obligaţiile mandatarului
a) Îndeplinirea mandatului. Principala obligaţie a mandatarului este de a e-
xecuta mandatul (art. 1539 C. civ.).
b) Obligaţia de a da socoteală. Mandatarul trebuie să dea socoteală mandan-
tului despre îndeplinirea mandatului;
c) Obligaţii rezultând din substituirea unei terţe persoane.
În principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, deoa-
rece contractul de mandat este încheiat intuitu personae, având la bază încrederea mandantului
în mandatar. În cazul când mandatarul şi-a substituit o terţă persoană, trecându-i o parte sau
toate drepturile ce-i sunt conferite de mandat, el este obligat să răspundă de faptele
substituitului.
II. Obligaţiile mandantului
a) Dezdăunarea mandatarului. Mandantul este obligat să restituie mandata-
rului toate cheltuielile (sumele avansate şi alte cheltuieli necesare şi utile) făcute cu ocazia
executării mandatului (art. 1547 C. civ.).
b) Plata remuneraţiei. Când mandatul este cu titlu oneros, mandantul este o-

29. 29
bligat să plătească suma stipulată, chiar dacă operaţia în vederea căreia a fost conferit
mandatul nu a putut fi efectuată (art. 1547 C. civ.).
c) Dreptul de retenţie al mandatarului. Se admite că mandatarul poate reţine
lucrurile pe care le-a primit pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor pe care le-a
primit pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului,
întrucât creanţele corelative sunt prilejuite de acelaşi raport juridic.
B. Efecte faţă de terţi
I. Raporturile dintre mandant şi terţi
Ca urmare a actelor încheiate de mandatarul reprezentant, între mandant şi terţi se
crează raporturi juridice directe: în fapt, terţul tratează cu mandatarul, în drept contractează
cu mandantul.
Mandantul, deşi absent, a fost reprezentat de mandatar şi, prin urmare, toate efectele
legale ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului; el devine
personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul
încheiat.
II. Raporturile dintre mandatar şi terţi
Întrucât mandatarul contractează în numele şi pe seama mandantului, nu se crează
raporturi juridice între el şi terţii cu care contractează.
Pentru actele sale excesive, mandatarul – obligat să cunoască limitele împuternicirii –
este răspunzător faţă de terţi, în sensul că este ţinut să garanteze validitatea actelor, afară de
cazul când a dat terţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de întinderea împuternicirii (art.
1545 C. civ.).
4. încetarea contractului de mandat
În afară de cazurile generale de stingere a obligaţiilor contractuale, mandatul se
stinge prin:
a) Revocarea mandatului
Mandatul este, în principiu, revocabil; mandantul poate revoca (denunţa unilateral)
mandatul oricând, chiar dacă este cu termen şi poate să-l constrângă pe mandatar a-i restitui
procura (art. 1553 C. civ.).
b) Renunţarea mandatarului

30. 30
Fără deosebire după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, mandatarul
poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.
c) Moartea unei părţi
De regulă, mandatul încetează prin moartea mandatarului, deoarece contractul de
mandat este încheiat intuitu personae.
IX.ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINŢĂ
(COMODATUL)
1. Caracterele juridice ale împrumutului de folosinţă
a) Comodatul face parte din categoria contractelor reale, pentru încheierea lui fiind
necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care
formează obiectul contractului.
b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. Dacă s-ar stipula o contravaloare
pentru folosinţa lucrului împrumutat, contractul s-ar transforma într-un contract de locaţiune
de lucruri.
c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece – din momentul încheierii – naşte
obligaţii numai pentru comodatar.
d) În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă,
devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului (art. 1560 C. civ).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat
A. Obiectul contractului
Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual determinate),
întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor. Astfel fiind, pot constitui
obiectul contractului lucrurile neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima
întrebuinţare, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.
B. Forma şi dovada contractului de comodat
Comodatul este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de
voinţă al părţilor (solo consensu), fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Deci, forma scrisă este
cerută numai ad probationem, contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât
dacă există un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a
fost cu neputinţă (art. 1197-1198 C. civ.).

31. 31
C. Capacitatea părţilor
Pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi comodatarul trebuie să aibă
capacitatea (respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a încheia acte de
administrare.
3. Efectele contractului de comodat
Comodatul, fiind un contract unilateral, nu crează obligaţii decât în sarcina
comodatarului. Dar in cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii
extracontractuale şi în sarcina comodantului.
A. Obligaţiile comodatarului
a) Conservarea lucrului
Comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea lucrului împrumutat ca un
bun proprietar (art. 1564 C. civ.) şi chiar mai bine decât de lucrurile sale, pe care este
obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului împrumutat (art. 1566 C.
civ.).
b) Folosirea lucrului potrivit destinaţiei
Comodatarul este obligat să întrebuinţeze lucrul numai la destinaţia determinată prin
natura lui sau prin acordul părţilor, sub sancţiunea de a plăti daune-interese (art. 1564 C.
civ.), de a suporta riscul pieirii fortuite (art. 1565 C. civ.) şi rezilierea contractului potrivit
regulilor generale.
c) Suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întrebuinţare)
Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului (de exemplu, hrana
calului împrumutat etc.), neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli, care sunt un
accesoriu al folosinţei.
d) Restituirea lucrului
Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui la scadenţă lucrul împrumutat în
natura sa specifică (art. 1560 C. civ.). Comodatarul nu poate oferi, iar comodantul nu poate
cere un alt lucru sau echivalentul în bani al lucrului împrumutat, dacă restituirea în natură
este posibilă.
e) Răspunderea comodatarului

32. 32
Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot sau în parte – a lucrului,
dacă nu dovedeşte că deteriorarea sau pieirea s-a produs fortuit sau că deteriorarea este
consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa.
B. Obligaţiile comodantului
a) Restituirea cheltuielilor de conservare
Comodantul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comodatar în vederea
conservării lucrului; cheltuielile cu caracter extraordinar, necesar şi foarte urgent (art. 1575
C. civ.).
b) Plata despăgubirilor
Comodantul mai are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru pagubele
provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştinţă de ele şi nu le-a adus la cunoştinţa
comodatarului (art. 1575 C. civ).
4. Stingerea efectelor comodatului
a) Prin restituirea lucrului
Raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în stare corespunzătoare la
termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea trebuinţelor comodatarului ori la
termenul stabilit de instanţă.
b) Prin reziliere
În caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar (de exemplu, întrebuinţarea
lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea contractului conform regulilor
generale, deşi contractul este unilateral.
c) Prin moartea comodatarului
În caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec asupra succesorilor în
drepturi, potrivit regulilor generale.
X. ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE
(PROPRIU-ZIS)
1. Caracterele juridice ale împrumutului de consumaţie

33. 33
a) Împrumutul de consumaţie (mutuum) – ca şi împrumutul de folosinţă (comodatul) –
este un contract real, pentru încheierea lui fiind necesare atât rezilierea acordului de voinţă,
cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului.
b) Împrumutul de consumaţie – spre deosebire de comodat, care este un con-
tract esenţialmente gratuit – poate fi nu numai cu titlu gratuit dar şi cu titlu oneros. În acest
caz, împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie
oarecare în schimbul transferării proprietăţii lucrului împrumutat. Această prestaţie constă,
de regulă, într-o sumă de bani, numită dobândă.
d) Împrumutul de consumaţie – ca şi comodatul – este un contract unilateral,
deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii numai în sarcina împrumutatului.
e) Împrumutul de consumaţie – spre deosebire însă de împrumutul de folosinţă în
temeiul căruia comodatarul devine un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului
– este un contract translativ de proprietate; ca urmare, împrumutatul devine proprietar şi
suportă riscurile.
2. Condiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie
A. Obiectul contractului
Spre deosebire de comodat – care poate avea ca obiect numai lucruri nefungi-
bile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea
lor - obiectul împrumutului de consumaţie (propriu-zis) îl formează lucruri care sunt
deopotrivă fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor.
În cazul împrumutului cu dobândă, contractul are un obiect dublu: lucrul împrumutat
(numit în Codul civil „capital”) şi dobânda.
B. Forma şi dovada contractului
Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) este un act consensual, care se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate. Deci, forma scrisă
este cerută numai ad probationem, contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii
decât dacă există un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau reconstituirea dovezii
scrise a fost cu neputinţă (art. 1197-1198 C. civ.).
C. Capacitatea părţilor
Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să aibă
capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie şi
să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului.

34. 34
Împrumutatul trebuie şi el să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile
cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin pericolul la care se
expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor împrumutate – să restituie
din patrimoniul său o valoare echivalentă.
3. Efectele împrumutului de consumaţie
Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) – ca şi comodatul - , fiind un con-
tract unilateral, nu crează obligaţii decât în sarcina împrumutatului. Dar în cursul executării
contractului se pot naşte unele obligaţii extracontractuale şi în sarcina împrumutătorului.
A. Obligaţiile împrumutatului
Principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi
gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate (art. 1584 C. civ.), indiferent de eventuala
sporire sau scădere a valorii lucrurilor din momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
B. Obligaţiile împrumutătorului
În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie (pozitivă). Eventualele
cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutătorului ca proprietar.
Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutatul devine proprietar şi
suportă riscurile.
4. Stingerea contractului de împrumut de consumaţie
a) Prin plată
Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut în con-
tract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plăţii efectuate de împrumutat de
bunăvoie.
b) Alte moduri de stingere
Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului comun, şi prin alte moduri de
stingere a obligaţiilor (remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată etc.), inclusiv
compensaţia, el având ca obiect lucruri fungibile.
XI. CONTRACTUL DE DEPOZIT
1. Caracterele juridice ale contractului de depozit

35. 35
a) Depozitul este un contract real care se formează (se perfectează) numai prin şi din
momentul predării (tradiţiunii) lucrului care formează obiectul contractului de la deponent
la depozitar.
b) Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
c) Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral, întrucât, din momentul
încheierii sale, naşte obligaţii numai în sarcina depozitarului.
Dacă depozitul este cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă – din momentul
încheierii contractului – obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi vor fi
guvernate de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice (bilaterale).
d) Prin încheierea contractului de depozit nu se transmit dreptul de proprietate şi nici
chiar posesiunea lucrului asupra depozitarului. Acesta devine un simplu detentor precar.
Face excepţie depozitul neregulat, care este translativ de proprietate.
2. Felurile contractului de depozit
Codul civil distinge două feluri de depozit: depozit propriu-zis şi sechestru.
Acesta din urmă se deosebeşte de depozitul propriu-zis prin faptul că are ca obiect bunuri
litigioase, inclusiv imobile, şi poate fi nu numai convenţional, dar si judiciar.
Depozitul propriu-zis, care este în toate cazurile convenţional şi poate avea ca obiect
numai lucruri mobile litigioase, are trei variante: depozitul obişnuit, depozitul necesar şi
depozitul neregulat.
A. Depozitul obişnuit (voluntar)
a) Obiectul contractului
Depozitul propriu-zis nu poate avea ca obiect decât lucruri mobile. Dată fiind
necesitatea tradiţiunii, aceste lucruri mobile trebuie să fie corporale. Totuşi, pot forma
obiectul contractului şi creanţele constatate printr-un titlu la purtător, asimilate lucrurilor
mobile corporale.
b) Forma şi dovada contractului
Pe lângă predarea lucrului se mai cere ca depozitul (acordul de voinţă dintre părţi) să
fie constatat printr-un înscris (art. 1597 C. civ.).

36. 36
Cerinţa formei scrise vizează numai proba contractului de depozit, adică a re-
miterii şi deţinerii lucrului cu acest titlu. Se admite, în schimb, că remiterea lucrului – fiind
un fapt juridic stricto sensu – poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
c) Capacitatea părţilor
Pentru validitatea contractului se cere ca deponentul să aibă capacitatea, respectiv, să
îndeplinească condiţiile legale pentru a încheia acte de administrare, iar depozitarul să aibă
capacitatea de a face acte de dispoziţie.
Efectele contractului de depozit obişnuit (voluntar)
a) Obligaţiile depozitarului
- Obligaţia de păstrare. Potrivit Codului civil, depozitarul trebuie să se îngrijească
de paza lucrului depozitat cu aceeaşi grijă ca de propriul său lucru (art. 1599). Culpa
depozitarului – prin derogare de la regulile generale ale răspunderii contractuale – se
apreciază, deci, în concret, în funcţie de grija depusă în conservarea propriilor lucruri (culpa
levis in concreto) şi nu după tipul abstract al omului prudent şi digilent (bonus pater familias).
- Obligaţia de restituire. Depozitarul trebuie să restituie însuşi lucrul depozi-
tat, în natură (art. 1604 C. civ.), împreună cu fructele pe care le-a perceput (art. 1608 C.
civ.).
b) Obligaţiile deponentului
În cazul în care părţile au convenit ca depozitul să fie remunerat, când deci s-a
încheiat un contract sinalagmatic, deponentul are următoarele obligaţii contractuale:
- Plata remuneraţiei. Când depozitul este cu titlu oneros deponentul are obli-
gaţia de a plăti depozitarului remuneraţia stipulată.
- Ridicarea lucrului. Deponentul este obligat să ridice lucrul depozitat de la
locul restituirii la termenul convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea
depozitarului, sub sancţiunea plăţii daunelor-interese.
B. Depozitul necesar
Depozitul necesar, precum şi cel asimilat depozitului necesar, având la bază
consimţământul părţilor, este un depozit convenţional, raporturile dintre părţi fiind
guvernate - în măsura în care legea nu prevede altfel – de regulile depozitului obişnuit.

37. 37
Având în vedere caracterul necesar al depozitului, depozitul se poate dovedi prin
martori şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor
depozitate, căci, datorită întâmplării neprevăzute, deponentul nu avea posibilitatea
preconstituirii unei probe scrise.
Cu depozitul necesar este asimilat depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile
hoteliere. Călătorul îşi alege liber hotelul, însă este nevoit să aducă lucrurile sale la acel
hotel şi, deci, depozitul are în acest caz un caracter oarecum necesar (art. 1623 C.civ.).
Dispoziţiile privitoare la depozitul asimilat celui necesar pot fi aplicate şi în cazul
restaurantelor, localurilor de spectacole, unor unităţi ale cooperaţiei meşteşugăreşti (de
exemplu, frizerie, coafură), ştrandurilor şi altora asemănătoare, dar numai în privinţa
lucrurilor depuse la garderobă, vestiare sau în alte locuri destinate în mod special pentru
paza lucrurilor.
C. Depozitul neregulat
Depozitul neregulat se caracterizează prin faptul că are ca obiect lucruri fungibile şi
consumptibile, care nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin alte lucruri
asemănătoare.
Întrucât lucrurile depozitate nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin
alte lucruri, depozitarul devine proprietarul lor, putând folosi, culege fructele şi dispune de
ele, dar în calitate de proprietar suportă şi riscul pieirii ori degradării fortuite.
Contractul de depunere de sume de bani la Casa de Economii şi Consemnaţiuni
constituie o varietate a contractului de depozit neregulat încheiat între CEC, în calitate de
depozitar, şi o persoană fizică sau juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se
obligă să păstreze sumele de bani depuse şi să le restituie, la cerere, cu dobânzile aferente,
titularului depunerii sau, în caz de deces, moştenitorilor acestuia.
Prin urmare, dreptul de dispoziţie asupra sumelor depuse pe librete de economii
aparţine exclusiv titularului de libret care, o dată cu efectuarea primei depuneri şi întocmirea
libretului, intră în raport juridic cu CEC-ul, în sensul că încheie un contract tip de depozit.
Persoana care efectuează o primă depunere pe numele altei persoane poate cere
introducerea în favoarea sa a unei clauze de împuternicire. Prin aceasta ea devine însă
titulară a libretului şi nu păstrează dreptul de proprietate asupra sumei, deoarece prin
întocmirea libretului pe numele altei persoane a predat, în fapt, suma la CEC şi,
concomitent, a transmis posesia juridică titularului libretului care, în exercitarea dreptului
său de dispoziţie, poate retrage suma. Această clauză are valoarea unui mandat şi, ca atare,
se înscrie în cererea titularului libretului.

38. 38
Din caracterul de mandat al acestei clauze rezultă, pe de o parte, că persoana pentru
care s-a înscris clauza de restituire nu are drept propriu asupra depunerii, ea fiind obligată
să dea socoteală mandantului, iar pe de altă parte, că împuternicirea este limitată la sumele
ce reprezintă depuneri şi fructele civile ale acestora, adică la dobânzi. Această limitare
derivă din chiar contractul de depozit încheiat între titularul libretului şi CEC pentru o sumă
determinată, corespunzătoare valorii soldului.
XII. CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILĂ
1. Condiţiile de validitate ale contractului de societate civilă
Deoarece în materia contractului de societate civilă sunt aplicabile regulile de
drept comun privind condiţiile de validitate ale contractelor (obiect, capacitatea de exerciţiu
a părţilor contractante, cauza etc.), urmează să facem numai unele precizări referitoare la
elementele şi regulile speciale ce îl delimitează de alte contracte.
a) Consimţământul părţilor în vederea constituirii societăţii
Prin aceasta se deosebeşte societatea civilă de o simplă asociere în vederea realizării
unor interese comune (de exemplu, asocierea a două sau mai multe persoane în vederea
achiziţionării unui bun care să devină proprietatea lor comună), dar care, din lipsa intenţiei
(affectio societatis) de a crea o societate, nu reprezintă un contract de societate civilă.
b) Participarea, fie şi inegală, a tuturor părţilor la constituirea fondului
comun prin aducerea unui aport social
În baza contractului de societate, fiecare asociat este obligat să aducă în societate o
contribuţie oarecare pentru alcătuirea fondului comun, contribuţie care se numeşte aport
social şi care trebuie să fie – în lumina regulilor generale – determinat sau determinabil,
posibil şi licit.
c) Împărţirea foloaselor, precum şi a pierderilor între toate părţile con-
tractante
Sub sancţiunea nulităţii, legea interzice atribuirea foloaselor sau suportarea riscului
pierderilor numai către unul sau unii dintre asociaţi.
d) Scopul patrimonial comun (scopul lucrativ) urmărit de asociaţi trebuie
să fie licit
Dacă scopul (sau obiectul) societăţii este ilicit (de exemplu, înlesnirea contra-
bandei etc.), contractul este nul absolut.

39. 39
2. Caracterele juridice ale contractului de societate civilă
a) Caracterul civil al contractului de societate urmează a fi subliniat pentru a-l de-
osebi de societăţile comerciale, constituite „în vederea efectuării de acte de comerţ” (art. 1
din Legea nr. 31/1996 privind societăţile comerciale).
b) Caracterul lucrativ (patrimonial) este de esenţa societăţii civile; membrii ei ur-
măresc realizarea unor foloase patrimoniale, pe care să le împartă între ei. Prin acest
caracter, societatea civilă – societas – se deosebeşte de asociaţiile – collegia – şi fundaţiile
fără scop lucrativ.
c) Societatea civilă este un contract sinalagmatic (bi sau multilateral) în sensul că fiecare
asociat se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să desfăşoare activitatea la care
s-a obligat.
d) Societatea civilă este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte urmăreşte să
obţină un avantaj.
e) Societatea civilă este un contract cu titlu oneros comutativ, întrucât obligaţiile
asociaţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului şi nu depind de un
eveniment viitor şi incert. Altfel spus, contractul nu se încheie cu gândul la şansa unui câştig
sau a unei pierderi.
f) Societatea civilă este un contract consensual, care se încheie prin acordul părţilor (solo
consensu), fără vreo formalitate.
g) Societatea civilă este un contract cu executare succesivă, asociaţii fiind obligaţi între ei
pe toată durata societăţii.
h) În sfârşit, societatea civilă este un contract încheiat intuitu personae, încadrându-se în
categoria societăţilor de persoane (iar nu de capitaluri, cum sunt majoritatea societăţilor
comerciale).
3. Forma şi dovada contractului de societate civilă
Spre deosebire de contractul de societate comercială, care poate fi încheiat nu-
mai în formă autentică, societatea civilă este un contract consensual, ce poate fi încheiat prin
simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără a fi supus vreunei forme speciale.
Cât priveşte dovada contractului, între părţi ea se face după regulile dreptului comun.
Sunt aplicabile şi dispoziţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1197

40. 40
C. civ.), nu însă şi cele privitoare la imposibilitatea procurării dovezii scrise (art. 1198 C.
civ.).
4. Încetarea societăţii civile
a) Societatea civilă încetează prin expirarea termenului pentru care a fost contrac-
tată (art. 1523 C. civ.).
b) Dacă societatea a fost contractată pe termen nelimitat, prin denunţarea contrac-
tului de societate de către unul sau mai mulţi asociaţi. Dacă societatea a fost constituită pe
timp determinat, atunci dizolvarea ei înainte de termen poate fi cerută prin justiţie.
c) Prin pierderea (pieire, epuizare etc.) a fondului social sau prin realizarea scopu-
lui (inclusiv ipoteza în care scopul a devenit imposibil de realizat).
d) Prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unui asociat, dacă nu s-a stipulat
că societatea continuă cu moştenitorii asociatului decedat.
e) Prin punerea sub interdicţie sau prin insolvabilitatea (falimentul) unuia dintre asociaţi
(recunoscută prin hotărâre judecătorească).
XIII. CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ
1. Caracterele juridice ale contractului de rentă viageră
a) Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un
contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig-pierdere pentru ambele
părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, în ce priveşte momentul
producerii lui (perioada cât va trăi credirentierul); în caz de longevitate a credirentierului, el
va fi în câştig şi debirentierul în pierdere, şi invers dacă va trăi o perioadă mai scurtă.
b) Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită
şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament (art. 1640-1641 C. civ.).
c) Renta viageră este un contract sinalagmatic, întrucât naşte obligaţii pentru ambele
părţi, şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor.

41. 41
d) Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate, credirentierul fiid ţinut de
obligaţia de garanţie a vânzătorului şi, în consecinţă, se bucură de privilegiul recunoscut de
lege în favoarea acestuia.
2. Condiţii speciale de validitate
Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită încetase din viaţă în
momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută, deoarece nu există şanse de
câştig-pierdere pentru ambele părţi, ceea ce face să nu existe cauza juridică a contractului.
Contractul este lovit de nulitate şi în cazul constituirii rentei în favoarea unei persoane
afectate de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului
(art. 1645 C. civ.).
3. Efectele contractului de rentă viageră
a) Plata rentei
Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier, în cuantumul şi la termene-
le stipulate în contract, până la decesul credirentierului (art. 1642 C. civ.).
b) Sancţiunea neexecutării
Dacă, la scadenţă, debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate cere executarea silită
asupra patrimoniului debirentierului. În schimb, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare
nu poate fi cerută de credirentier. Rezoluţiunea poate fi cerută numai dacă debirentierul nu
prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei.
c) Prescripţia
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă
neplătite, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr.
167/1958).
XIV. CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE
1. Caracterele juridice ale contractului de întreţinere.
a) Este un contract cu titlu oneros, însă această trăsătură nu este de esenţa, ci

42. 42
numai de natura contractului, astfel că este posibilă încheierea unui contract de întreţinere
cu titlu gratuit.
b) Contractul de întreţinere este un contract aleatoriu.
d) Contractul de întreţinere este un contract translativ de proprietate şi consensu-
al, cu excepţia cazului când bunul înstrăinat este un teren, pentru care legea prevede
necesitatea încheierii contractului în formă autentică.
2. Efectele contractului de întreţinere
a) Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de
reglementări speciale, potrivit regulilor generale referitoare la executarea obligaţiilor.
b) Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere în
bani
După cum s-a stabilit în practica judecătorească, în caz de neexecutare culpabilă a
obligaţiei de întreţinere se vor aplica dispoziţiile dreptului comun pentru contractele
bilaterale, adică art. 1020-1021 C. civ. (după care creditorul poate opta între a cere
executarea contractului sau rezoluţiunea lui pentru neexecutare).
c) Transformarea obligaţiei de întreţinere în natură într-o obligaţie de
întreţinere în bani
Este posibil ca neexecutarea în natură a obligaţiei să nu se mai realizeze, fie pentru că
ambele părţi decid, de comun acord, ca obligaţia în natură să se transforme într-o obligaţie
în bani, fie pentru că una dintre părţi face imposibilă executarea în natură (beneficiarul, prin
refuzul nejustificat de a primi întreţinerea, sau debitorul, prin refuzul culpabil de a o mai
acorda).
3. Deosebiri faţă de alte contracte
a) Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră
Cu toate asemănările existente, cele două contracte nu trebuie să fie confunda-
te, principalele deosebiri constând în:
- contractul de rentă viageră cuprinde o obligaţie de a da, în timp ce contractul de
întreţinere, o obligaţie de a face;
- renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb,
creanţa de întreţinere are caracter personal şi, deci, nu se transmite moştenitorilor sau altei
persoane;

43. 43
- renta viageră este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită
de creditori.
b) Deosebiri faţă de contractul de vânzare-cumpărare
În contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, obligaţia principa-
lă este cea în bani şi subsidiară, cea de întreţinere, iar în contractul de întreţinere, obligaţia
exclusivă ori principală este asigurarea întreţinerii.
Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în cazul în care bunul se
înstrăinează, realmente, în schimbul întreţinerii şi al unei sume de bani. Contractul va fi
calificat de întreţinere sau de vânzare-cumpărare?
Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, trebuie să se stabilească
obligaţia principală, scopul principal urmărit de părţi la încheierea contractului. Astfel –
întrucât “proporţia între preţul în bani şi cel în natură” nu poate fi calculată, valoarea
întreţinerii fiind aleatorie – în lipsă de alte criterii, urmează ca prestaţia în bani să fie
raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreţinere dacă prestaţia în bani reprezintă
mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, iar în caz contrar, va fi de vânzare-
cumpărare.
c) Deosebiri faţă de contractul de donaţie
Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat cu contractul de donaţie,
chiar dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea bunului înstrăinat în
schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate. Aceasta
deoarece contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu,
în sensul că valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi este variabilă în raport cu durata vieţii
celeilalte părţi. Deci, contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă
persoana care instrăinează se află la o vârstă înaintată sau este bolnavă şi se poate întrezări,
la data încheierii contractului, sfârşitul său apropiat.
XV. CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
1. Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie
a) Tranzacţia este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât părţile îşi asumă
obligaţii reciproce (de a nu începe sau de a nu continua procesul, în schimbul concesiilor
sau prestaţiilor noi făcute de cealaltă parte).
b) Tranzacţia este un contract cu titlu oneros şi comutativ, deoarece fiecare parte

44. 44
urmăreşte un avantaj patrimonial (cel puţin, evitarea pierderii procesului şi a cheltuieliilor
de judecată), iar avantajele avute în vedere sunt cunoscute de părţi de la încheierea
contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert , care ar
face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante.
c) Tranzacţia este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord
de voinţă al părţilor (solo consensu).
2. Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie
În această privinţă se aplică regulile generale în materie de contracte. Sunt, to-
tuşi, necesare unele precizări privitoare la capacitatea părţilor contractante şi obiectul
tranzacţiei.
a) Întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt echi-
valente actelor de dispoziţie, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respectiv să
îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune de dreptul care formează obiectul
concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte.
b) Tranzacţia nu poate avea ca obiect bunuri scoase din circuitul civil (inalienabil), de
exemplu: imobilele şi bunurile care fac parte din domeniul public al statului, statutul civil al
persoanei, pensia alimentară etc.
3. Efectele contractului de tranzacţie
Contractul de tranzacţie, contract consensual, îşi produce efectele la data în-
cheierii sale, hotărârea de expedient ce se pronunţă în baza lui neadăugând nimic la efectele
acestuia. Ca atare, odată depus în instanţă şi semnat de ambele părţi, contractul de tranzacţie
impune instanţei să ia act de el, cu excepţia situaţiilor în care acesta este lovit de nulitate
absolută.
a) Efecte extinctive
Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile să formuleze din
nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea având efect
extinctiv.
Codul civil asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti
definitive (art. 1711). Pe cale de consecinţă, acţiunea ulterioară introdusă de către una din
părţi va fi respinsă de plano ca urmare a invocării excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând
din tranzacţie.
b) Efecte declarative

45. 45
Tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative, iar nu constitutive sau trans-
lative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să recunoască
drepturi preexistente şi să le consolideze.
c) Efecte constitutive sau translative
Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în unele cazuri, însă,
ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de drepturi. Aşa se întâmplă în
cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, celaltă parte efectuează sau
promite anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru etc.). În aceste
cazuri, tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la
prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică va exista obligaţia de
garanţie şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu).
d) Efecte relative
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, tranzacţia nu produce e-
fecte faţă de terţi (res inter alios acta). Mai mult decât atât, deşi tranzacţia produce efecte
retroactive (ca şi partajul), ea este inopozabilă faţă de terţi

46. 46
PARTEA a II-a
DREPTUL DE MOŞTENIRE
I. PROBLEME GENERALE PRIVIND MOŞTENIREA
1. NOŢIUNI GENERALE
A. Noţiunea de moştenire
Moştenirea, succesiunea sau ereditatea este transmisiunea patrimoniului unei
persoane fizice decedate la una sau la mai multe persoane în viaţă.
Obişnuit, în Codul civil se foloseşte termenul de succesiune. Articolul 644 C. civ.
rânduieşte "succesiunea" printre modurile de dobândire a proprietăţii. În alte texte,
Codul civil vorbeşte de "moştenire" şi "moştenitor" sau de "ereditate" sau "erede".
Moştenirea este, aşadar, o transmisiune - transmisiunea unui patrimoniu. Oricare
ar fi însă concepţia pe care o avem despre patrimoniu, acesta nu se poate transmite cât
timp titularul său trăieşte, dacă el este o persoană fizică. Transmisiunea prin acte între
vii, în acest caz, nu poate avea ca obiect decât bunuri privite izolat (ut singuli), şi nu
patrimoniul ca "un întreg de drepturi şi obligaţii, redus la unitate prin permanenta sa
afectare finalităţilor unui anume titular".
B. Felurile de moşteniri
Arătăm că în ceea ce priveşte persoanele fizice, cât timp titularul trăieşte,
patrimoniul nu se poate transmite. Intransmisibil, în această măsură, prin acte între vii,
patrimoniul trece la moartea titularului asupra moştenitorilor sau legatarilor.
Prin urmare, moştenirea, succesiunea sau ereditatea poate fi, după izvorul ei,
legală sau testamentară.
a) Moştenirea este denumită legală atunci când transmiterea ei din cauză de moarte
se săvârşeşte în puterea legii. Ea se mai numeşte în acest caz şi moştenire ab intestat,
deoarece nu priveşte decât patrimoniile celor ce au murit fără a face vreun testament
(intestati). Altfel spus, moştenirea legală intervine numai atunci când cel care lasă
moştenirea nu a dispus prin testament de bunurile sale în favoarea unei sau unor
persoane.

47. 47
b) În cazul în care defunctul nu a dispus de averea sa, pentru timpul când nu va mai
fi, prin unul sau mai multe acte unilaterale de ultimă voinţă numite legate, moştenirea se
numeşte testamentară, căci legatele nu se pot face decât prin testament. În acest caz,
moştenitorii sunt desemnaţi chiar de cel care lasă moştenirea.
2. CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE
A. Trăsăturile specifice ale transmisiunii succesorale
a) Transmisiunea moştenirii este o transmisiune din cauză de moarte (mortis causa),
deoarece ea se produce numai la moartea unei persoane fizice şi prin efectul acestei
morţi.
b) Transmisiunea moştenirii este o transmisiune universală, deoarece are ca obiect o
universalitate juridică: patrimoniul defunctului.
Moştenirea, aşadar, nu este o transmisiune a unor bunuri singulare privite în
individualitatea lor specifică, ci ea constă în transmiterea unei averi, a acelei
universalităţi care este patrimoniul. De aici rezultă că:
- Obiectul transmisiunii succesorale fiind patrimoniul, iar acesta trecând asupra
succesorilor în temeiul unei chemări fie la întreg, fie la o anumită fracţiune, transmiterea
moştenirii poate fi universală sau cu titlu universal.
- Transmisiunea succesorală având ca obiect un patrimoniu, iar acesta fiind
alcătuit nu numai din drepturi, dar şi din obligaţii, în mod necesar prin moştenire se
transmit nu numai drepturile, ci şi obligaţiile defunctului.
- Drepturile transmise prin moştenire nu sunt privite în individualitatea lor, ci
numai ca părţi alcătuitoare ale patrimoniului. Ca urmare, transmisiunea activă a acestei
universalităţi va fi opozabilă terţelor persoane fără a fi condiţionată de săvârşirea
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege pentru fiecare dintre aceste drepturi.
B. Principiul unităţii şi indivizibilităţii moştenirii
a) În succesiune patrimoniul fiind privit ca un tot unitar, şi moştenirea este în
principiu unitară.

48. 48
Aceasta înseamnă că moştenirea alcătuieşte, în principiu, o singură masă
succesorală; ea nu se frânge într-o pluralitate de moşteniri şi, ca urmare, este guvernată
de aceleaşi norme juridice, fără a se face deosebire între bunurile succesorale după
natura şi originea lor (bunurile paterne, ale rudelor tatălui şi cele materne, ale rudelor
mamei etc.).
b) Patrimoniul persoanei fizice fiind privit în ce priveşte moştenirea ca un tot
indivizibil, şi transmisiunea succesorală este indivizibilă. Drept urmare, acceptarea sau
renunţarea la moştenire are un caracter indivizibil, în înţelesul că nu se poate accepta o
parte din moştenire şi renunţa la rest.
3. Deschiderea moştenirii
Prin " deschiderea moştenirii" (succesiunii) înţelegem faptul ce dă naşte-
re transmisiunii succesorale.
Potrivit legii, numai moartea persoanei are ca efect deschiderea moştenirii (art. 651
C. civ.). Dispariţia unei persoane, chiar constatată judecătoreşte, nu poate avea un
asemenea efect, deoarece "cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o
hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă" (art. 19 din Decretul nr. 31/1954).
Deschiderea moştenirii se determină prin două coordonate:
a) Data deschiderii moştenirii
Deschiderea moştenirii are loc în momentul morţii celui care lasă moştenirea. Deci,
moştenirea se deschide în chiar clipa morţii defunctului.
b) Locul deschiderii moştenirii
Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, adică la domici-
liul pe care îl avea la data morţii.
Moştenirea minorului sau a interzisului se deschide la domiciliul pe care i-l
statorniceşte legea (art. 14 din Decretul nr. 31/1954).
Locul deschiderii moştenirii celui interzis sau a minorului aflat sub tutelă va fi la
domiciliul tutorelui (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
II. CERINŢELE LEGALE PENTRU A PUTEA MOŞTENI
Pentru ca o persoană să poată moşteni - în temeiul legii sau al testamentului - , ea
trebuie să întrunească următoarele trei condiţii:

49. 49
1. Capacitatea succesorală
Orice persoană este capabilă de a moşteni, cu condiţia de a exista în momentul
deschiderii succesiunii. Dovada existenţei în acel moment incumbă aceluia care pretinde
moştenirea.
Pe baza dispoziţiilor legale, sunt considerate că există şi, deci, au capacitatea
succesorală:
a) Persoana care este născută şi se află în viaţă la data deschiderii
moştenirii
Existenţa persoanei fizice începe din ziua naşterii.
Dacă au capacitate succesorală şi, deci, pot moşteni numai persoanele care există la
data deschiderii moştenirii, per a contrario rezultă că nu au capacitate succesorală
persoanele care nu mai sunt în viaţă la această dată, respectiv neconcepuţii şi predecedaţii.
b) Copilul nenăscut, dar conceput la data deschiderii moştenirii
Potrivit art. 654 C. civ., "copilul conceput este considerat că există. Copilul născut
mort este considerat că nu există".
Prin urmare, copilul care este conceput la data deschiderii moştenirii are capacitate
succesorală şi poate moşteni, cu condiţia să se nască viu. Legea noastră civilă nu cere ca
el să fie şi viabil, adică să aibă aptitudinea de a trăi. Oricât de puţin ar fi trăit, chiar dacă
ar fi respirat numai o singură dată, copilul este considerat că a existat şi este capabil de a
culege moştenirea deschisă după conceperea lui.
2. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ
Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală este o pedeapsă civilă care constă în
decăderea moştenitorului, care s-a făcut vinovat de o culpă gravă faţă de defunct sau faţă
de memoria acestuia, din dreptul de a-l moşteni.
Legea (art. 655 C. civ.) prevede limitativ trei cazuri de nedemnitate, şi anu-
me:
a) Atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea
Potrivit art. 655 alin. 1 C. civ., este nedemn sau nevrednic "condamnatul pentru că
a omorât sau a încercat să omoare pe defunct".