1. UNIVERSITATEA ,,VALAHIA” DIN TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE
EDUCAŢIEI
Pravila cea Mare de la
Târgovişte din 1652
COORDONATOR:
Pr. Asist. D. Cosmin Santi
SUSŢINĂTOR:
Ciulacu Petrişor
Anul IV, Gr. III
Târgovişte
2013

2. Planul lucrării
Introducere
Tiparul în secolele XVII-XVIII
Îndreptarea Legii - Pravila de la Târgovişte
500 de ani de carte tipărită la Târgovişte
Concluzii
Bibliografie
2

3. Introducere
Economia Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XVII-lea păstra încă unele
trăsături ale economiei naturale. Principalele ramuri de producţie erau agricultura şi creşterea
vitelor, cele mai întinse suprafeţe cultivate fiind în custodia boierilor şi aparţinând
mănăstirilor care foloseau munca ţăranilor aserviţi. ,,Dezvoltarea forţelor de producţie a
determinat însă o accentuată lărgire a legăturilor domeniilor feudale cu piaţa”1.
În această perioadă se adânceşte procesul acaparării pământurilor ţărăneşti de către
boierime în frunte cu domnul şi de către mănăstiri. Tot în această perioadă se statorniceşte
definitiva legare a ţăranilor de glie.
Intensificarea relaţiilor marfă-bani şi dezvoltarea schimbului au avut ca rezultat
reorganizarea domeniilor feudale în vederea producţiei de mărfuri, deoarece boierii şi
mănăstirile desfăşurau şi unele activităţi comerciale. Pentru intensificarea exploatării,
,,feudalii şi-au asigurat sprijinul aparatului de stat”2.
Dezvoltarea târgurilor şi oraşelor a fost înfrânată de nefasta dominaţie otomană, care a
stânjenit dezvoltarea întregii economii a Ţării Româneşti. Economia orăşănească din această
perioadă avea un aspect semi-agrar. Mulţi orăşeni se ocupau în acelaşi timp cu agricultura, cu
creşterea vitelor şi cu meşteşugurile. Boierii şi mănăstirile posedau în oraşe prăvălii proprii
pentru desfacerea produselor lor agricole şi meşteşugăreşti, bucurăndu-se în general de
privilegii domneşti pentru desfăşurarea comerţului lor.
Dominaţia otomană nu s-a limitat numai la o cruntă exploatare economică a ţării.
Turcii luau adeseori numeroşi robi care, dacă nu puteau fi răscumpăraţi, ,,sfârşeau în munci
grele în galere”3. Turcii practicau statornic vânzarea tronului Ţării Româneşti, fiind încurajaţi
în această practică de luptele grupurilor boiereşti pentru obţinerea domniei, iar domnii se
succedau la tron cu ,,gând de jaf”pentru acoperirea măcar în parte a enormelor daruri pe care
le promiseseră turcilor spre a-i aduce la domnie4.
1
Şt. Ştefănescu, Evoluţia proprietăţii feudale în Ţara Românească până în secolul al XVII-lea, în ,,Studii”, nr.
1/1958, p. 62;
2
P. P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al ţăranilor în ţările române (până în secolul al XVII-lea), în Studii şi
materiale de istorie medie, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 102;
3
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VI, ed. A III-a, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1927, p. 144;
4
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 108;
3

4. Domnia lui Matei Basarab (1633-1654), excepţional de lungă în raport cu domniile
precedente, a reprezentat, prin însăşi durata ei, o perioadă de consolidare temporară a
autorităţi monarhice, constituind una dintre condiţiile care au făcut posibilă întocmirea la
1652, a legiuirii ce s-a numit ,,Îndreptarea legii”5.
Apariţia acestei legiuiri a fost aşadar determinată de condiţiile istorice proprii societăţi
româneşti din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Structura acestei societăţi era bazată pe
modul de producţie feudal, în care boierimea, monarhia şi biserica – aceasta din urmă fiind
consfinţirea dominaţiei feudale existente – luau măsuri legale cu caracter generalk pentru
consolidarea poziţiei lor în stat6.
5
L. Lehr, Dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în anii 1501-1650, în Studii şi referate
privind istoria României, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1954, p. 663;
6
A. D. Xenopol, op. cit., p. 145;
4

5. Tiparul în secolele XVII-XVIII
Tipăriturile romaneşti sunt întâlnite evolutiv în toate cele trei provincii romaneşti,
îndeosebi în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi evoluând spre sfârşitul sec. al XVII-lea
şi începutul sec. al XVIII-lea, în vremea lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanul.
În 1637 vine pe scaunul mitropoliei Ţării Romaneşti, fostul episcop de Râmnic, Teofil,
căruia i-a revenit şi meritul de a fi considerat ctitor al culturii romaneşti, datorită intensei
activităţi pe care o desfăşoară în domeniul tipăririi cărţilor bisericeşti7.
În tipografia de la Govora el tipăreşte Pravila de la 1640, iar după ce aduce aici ca
egumen pe călugărul cărturar şi bun tipograf, Silvestru, scoate tot în 1640 un Ceaslov
românesc căruia îi urmează în 1642, Cazania în limba română, tălmăcită după Cazania care
apăruse cu un an înainte la Kiev8.
Tipografia de la Govora se mută la Dealu, unde, în 1644, s-a tipărit Evanghelia
învăţătoare, care adăugă şi din Cazania lui Varlaam (care apăruse la Iaşi în 1643), partea
finală, cuprinzând omilii pentru sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor mari.
În vremea mitropolitului Ştefan, tipografia de la Dealu s-a mutat la Târgovişte. În
1650 s-a tipărit ,,Cartea ce se cheamă pogribania preoţilor mireni şi a diaconilor", precum
şi lucrarea ,,Mistirio sau Sacrament (cuprinde primele două Taine: Botezul şi mirungerea)".
Tipicul şi învăţătura erau în limba română, iar rugăciunile în limba slavonă, traduse de
pe un Molitfelnic grecesc şi slavon cum arată în prefaţă el însuşi. În 1652 se tipăreşte, tot cu
tipicul în limba română, Târnosania, având rugăciunile şi slujbă în limba slavonă (Carte de
mare folos pentru sfinţirea bisericilor). Un cod bisericesc şi civil se tipăreşte în 1652: Pravila
de la Târgovişte (îndreptarea legii sau Pravila cea Mare), având şi o prefaţă scrisă de
Mitropolit9.
În Moldova, în aceeaşi epocă, Mitropolitul Varlaam tipăreşte la Iaşi, în tipografia de la
Trei Ierarhi (dăruită de Petru Movilă, mitropolit la Kiev): Cazania, Cele şapte Taine ale
Bisericii, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi două cărţi, în afara cărţilor de slujbă: Carte
românească de învăţătura la pravile împărăteşti şi la alte giudeţe (Iaşi 1646). Cazania, cu
7
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru seminariile teologice liceale, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 234;
8
Ibidem, p. 235;
9
Ibidem;
5

6. titlul integral: Carte românească de învăţătura la Dumenecele preste an şi la praznice
împărăteşti şi la svanţi mari, s-a tipărit în 1643 la Iaşi.
Cazania lui Varlaam nu este o operă originală, ci o sinteză, o culegere de predici din
diferite izvoare. Izvoarele folosite au fost probabil comune şi pentru Cazania lui Coresi (1581)
şi a celei de la Govora (1642). Unul dintre izvoarele mai importante e considerat, de
cercetători, a fi Cartea intitulată: Comoara aparţinând lui Damaschin Studitul.
În Transilvania circulau numeroase texte ale Cazaniilor în limba română, dintre care
unele identice cu ale lui, dar anterioare lor, de unde s-a dedus că, înaintea Cazaniei lui
Varlaam, a existat o altă Cazanie românească, probabil din sec. al XVI-lea10.
În Transilvania, sec. XVII se va remarca în cultura românească prin traducerea
integrală a Noului Testament tipărit la Balgrad (Alba lulia), în 1648. Prezenţa unor
neologisme de origine maghiară, ebraică, slavonă, arătă că traducătorii au folosit şi versiuni în
aceste limbi. Problema îmbogăţirii limbii cu neologisme a făcut ca unele cuvinte să fie trecute
în text aşa cum erau în limba respectivă fiind intraductibile şi negăsindu-se pentru ele
corespondent în limba romană. Aşa au intrat în limba română, în mod direct, multe
neologisme.
În Ţara Românească, după un Liturghier slavon cu tipic în limba română, tipărit în
1680 de mitropolitul Teodosie, apar, prin grija aceluiaşi mitropolit, două cărţi de slujbă
româneşti: Evanghelia în 1682 şi Apostolul în 1683.
,,Evanghelia tipărită de Teodosie prezintă o deosebire faţă de vechile Tetraevanghele,
deoarece aduce o înlesnire pentru preoţi prin aşezarea pericopelor evanghelice în ordinea
citirii lor în biserică, nu în ordinea aflată în Noul Testament, cum se tipăreau până acum
doar cu indicaţii marginale, arătând zilele în care trebuie să se citească. Se remarcă în aceste
traduceri, atribuite unor cărturari, printre care stolnicul Iordache, fratele domnului Şerban
Cantacuzino, un stadiu superior de evoluţie a limbii romane”11.
Dar cel mai înalt nivel de dezvoltare a limbii, se va afirma în prima traducere
integrală a Bibliei, tipărită la Bucureşti la 1688, prin grija şi cu cheltuiala domnului Şerban
Cantacuzino.
Pentru traducerea Noului Testament, traducătorii au folosit şi tipăriturile existente în
limba română, începând cu Tetraevanghelul şi Apostolul lui Coresi, Evangheliarul şi
Apostolul (1682-1683), tipărite de Mitropolitul Teodosie, precum şi Noul Testament de la
10
11
Pr. Prof. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. 2, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 318;
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/tiparul/tiparul-sec-xvii-xviii-70807.html
6

7. Bălgrad (1648). Traducătorii Bibliei de la Bucureşti (1688) au fost fraţii Radu şi Şerban
Greceanu, ajutaţi de cărturarul istoric, Stolnicul Constantin Cantacuzino12.
12
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 236;
7

8. Îndreptarea Legii - Pravila de la Târgovişte
În anul 1652, la Târgovişte, din porunca domnitorului Matei Basarab, sub denumirea
de Pravila cea Mare, Daniil Panoneanul, un călugăr care a ajuns, câteva decenii mai târziu,
Mitropolit al Ardealului a scris această capodoperă de drept adoptată în scopul consolidării
puterii de stat centralizate, ,,fiind interpretată de boierii vremii în sensul îngrădirii puterii
domneşti şi al consolidării regimului nobiliar”13.
Despre acest hrisov legistlativ s-a mai scris şi se va mai scrie, fiind interpretat şi
analizat din mai multe puncte de vedere. Interesul nostru este însă a face o succintă analiză a
acestuia din punct de vedere juridic. În opinia juriştilor acest hrisov, alături de Cartea
românească de învăţătură reprezintă cel mai important izvor al dreptului nostru scris din
epoca feudală. ,,Ele au apărut aproape în acelaşi timp, având un conţinut similar. Cele mai
multe dispoziţii se referă la relaţiile din agricultură şi la dreptul penal”14.
Din titlul oficial al pravilei rezultă că domnitorul a intenţionat să o aplice în practică,
să determine o evoluţie a relaţiilor sociale în sensul prevederilor sale juridice. „Îndreptarea
Legii" cuprinde, pe lângă versiunea muntenizată a pravilei lui Vasile Lupu de la 1646,
traduceri şi prelucrări ale unor acte din nomocanoanele bizantine. Asa cum arată pravila:
,,îndreptarea legii cu Dumnezeu care are toata judecata arhiereasca şi împărăteasca de toate
vinile preoţeşti şi mireneşti” îşi propune să reglementeze relaţiile feudale din agricultură15.
Seminificativ în acest sens sunt dispoziţiile privind legarea de pământ a ţăranilor,
dreptul boierilor de a-i urmări pe ţărani şi a-i readuce pe moşii, interdicţia de a se primi ţărani
fugari pe domeniile feudale, precum şi obligaţia de a-i preda adevăraţilor stăpâni. O serie de
texte se referă la paza bunurilor agricole şi la pedepsele aplicate celor ce se sustrăgeau sau
distrugeau asemenea bunuri.
În partea a doua sunt reglementate, pe larg, instituţii de drept civil, penal şi procesual
Unele dispoziţii se referă la modurile de soluţionare a proprietăţii. Dat fiind faptul că
uzucapiunea nu era cunoscută acţiunea în revendicare putea fi intentată oricând. Există o
clasificare a persoanelor pe criteriul situaţiei sociale. Obrazele (persoanele fizice) puteau fi
13
Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 65;
*** Marea pravilă a unităţii de credinţa şi de neam, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviştei, Tărgovişte, 2012, p. 80;
15
Jr. dr. Ivan Vasile Ivanoff, Îndreptarea legii – capodoperă de hrisov legislativ al Evului Mediu, apud. ***
Marea pravilă a unităţii de credinţa şi de neam, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviştei, Tărgovişte, 2012, p. 81;
14
8

9. oamenii liberi sau robi. La rândul lor oameni liberi erau împăţiţi în boieri, ţărani şi săraci.
Boierii cu dregătorii erau oameni domneşti, iar ceilalţi erau consideraţi rudă bună, aleasă
(nobili). Deşi majoratul era fixat la 25 de ani, persoanele răspundeau de faptele lor de la 18
ani. Avem chiar „muguri"zi dreptului familiei. Astfel căsătoria era precedată de logodnă care
producea anumite efecte juridice. Desfacerea căsătoriei, ca şi căsătoria, se putea face numai
de biserică, pe principiul simetriei în drept. Existau reglementări în dreptul obligaţiilor
precum şi al succesiunilor16.
Dispoziţiile penale erau formulate pe baza unor principii moderne preluate din
lucrarea lui Prosper Farinaccius. Infracţiunile erau numite vini sau greşeli. Ele erau clasificate
în vini mari şi vini mici. În calificarea faptelor se aveau în vedere aspectul intenţional, locul şi
timpul comiterii lor, ca şi caracterul flagrant (vina de faţă) sau neflagrant. ,,Se operează cu
noţiuni evaluate ca: tentative, concursul de infracţiuni, complicitatea, recidivă”17.
Sunt enumerate faptele care înlătură răspunderea penală (nebunie, legitimă apărare,
minoritatea, ordinul superiorului), precum şi cele care micşorează răspunderea penală
(ignoranţa, mânia, pasiunea, somnambulismul, greşeala fară înşelăciune). Se aplicau pedepse
fizice (decapitarea, spânzurarea, tragerea în ţeapă, arderea pe rug, mutilarea), pedepse
privative de libertate (ocna, temniţa, surghiunul la mănăstire), pedepse care vizau expunerea
celui vinovat oprobiului public, pedepse religioase (afurisenia, oprirea de la biserică) şi
amenzile18. În stabilirea pedepselor judecătorul avea o foarte largă posibilitate de apreciere.
Instanţele de judecată erau laice şi bisericeşti. Activitatea judiciară era marcată de confuzia
atribuţiilor judecătoreşti şi administrative (neexistând separaţia puterilor în stat) şi de
inexistenţa specializării instanţelor. Mijloacele de probă prevăzute de pravilă erau:
înscrisurile, martorii, jurământul şi expertizele.
În partea finală a pravilei sunt expuse unele probleme de interes mai general în
domeniul medicinei, gramaticii, filozofiei, alături de diverse chestiuni canonice, fapt ce ne-a
determinat să exprimăm opinia unei analize interdisciplinare a acestui monumental izvor de
drept.
Putem afirma că alături de dreptul român, dreptul canonic a constituit o rădăcină
importantă a actualului sistem de drept, iar ,,aceste hrisoave legislative reprezintă unele din
16
Ibidem, p. 82;
Liviu Stan, Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Tărgovişte, în ,,Studii Teologice”, nr. 9-10/1952,
p. 565;
18
Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1990, p. 120;
17
9

10. cele mai importante izvoare formale ale dreptului nostru, fiind analizate şi studiate în
majoritatea instituţiilor superioare umaniste din ţara noastră”19.
19
Sorin N. Bute, Pravila de ispravă oamenilor, manuscris juridic-bisericesc inedit de la începutul secolului
XVII, Ed. Macarie, Târgovişte, 2003, p. 131;
10

11. 500 DE ANI DE CARTE TIPĂRITĂ LA TÂRGOVIŞTE
,,Ţările Române s-au aflat în necontenită legătură cu ţările vecine şi, până în 1453, cu
Bizanţul, ai cărui continuatori în plan politic, diplomatic şi spiritual-artistic s-au considerat
domnii romani, dar şi cu ţările Europei centrale şi apusene de unde au iradiat marile idei şi
realizări ale Renaşterii şi Reformei, atât în plan ideologic, cât şi cultural”20.
În astfel de condiţii, secolul al XVI-lea debutează în Ţările Române în plan cultural,
cu o inovaţie europeană tipic renascentistă şi umanistă, cu urmări din cele mai profunde
asupra culturii noastre: introducerea tiparului. La numai şase decenii de la celebra
descoperire a lui Guttenberg (1447), Tara Româneasca se înscrie printer primele centre ale
tiparului din Europa Răsăriteană, dând la iveală prin osârdia meşterului muntenegrean de la
Cetinie, ieromonahul Macarie, de sub teascurile primei tipografii instalate la Târgovişte,
primele cărţi de cult în limba slavona, atât pentru romani, cât şi pentru popoarele slave vecine:
Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512).
,,În cercetarea fenomenului apariţiei tipografiei în Ţara Româneasca numeroşi
bibliologi şi oameni de cultură au exprimat diverse opinii privind acest aspect” 21 . De la
început trebuie să se ţină seama de două aspecte: bisericile din Ţările Romane făceau slujba
ortodoxă în limba slavonă şi, în consecinţă aveau nevoie de cărţi slavone; în al doilea rând,
limba cărţilor tipărite de Macarie pentru domnii Ţării Romaneşti nu era limba sarba, ci limba
slavona folosită de biserică şi cancelaria domneasca, de redacţie medio-bulgară, iar tipografia
era una nou înfiinţată. ,,Aceste fapte arată că înfiinţarea tipografiei era o necesitate şi că a
fost făcută la iniţiative Bisericii şi a oficialităţilor locale pentru folosul cultural propriu, dar
şi pentru ţările care foloseau limba slavona în Biserică”22.
Informaţii despre călugărul Macarie avem încă din 1483, când însoţea în Italia pe
principele muntenegrean Gheorghe Ţernoievici şi supraveghea la Veneţia tipărirea unui
liturghier slavon. 23 Peste câţiva ani tipografia se mută la Cetinie, unde călugărul Macarie
tipăreşte trei cărţi religioase. Datorită pătrunderii otomanilor în Muntenegru tipografia îşi
încetează în scurt timp activitatea. În aceste condiţii, călugărul Macarie va pleca spre Veneţia,
20
Konstantin Leontiev, Bizantinismul şi lumea slavă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p.11;
Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în sec. XVI-XVII,Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti,
1983, p. 85;
22
Val. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până în mijlocul secolului al XVII-lea, Ed. Academiei
R.S.R Bucureşti, 1980, p. 148;
23
N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 53-55;
21
11

12. iar după o perioadă va veni în Ţara Româneasca adus de mitropolitul sârb Maxim, însă despre
acestea nu există dovezi scrise.
Activitatea tipografica de la Târgovişte este legată şi de numele domnitorului Ţării
Romaneşti, Radu cel Mare (1495-1508) care a deschis mult orizonturile culturii bisericeşti şi
ale litaraturii religioase chemând la curtea sa de la Târgovişte în anii 1507 câţiva sârbi din
înalta nobilime, între care şi Macarie tipograful. ,,Aducerea acestora în Ţara Româneasca a
fost de o imortanta deosebită pentru cultura românească, deoarece ei îndemnau la tipărirea
cărţilor bisericeşti prin aducerea la noi a unui atelier tipografic şi a meşterilor specialişti”24
În Ţara Româneasca tiparul va găsi condiţii mai favorabile decât în Muntenegru, mai
ales datorită faptului că autonomia sa în cadrul Imperiului Otoman crease un climat favorabil
dezvoltării culturale. Radu cel Mare s-a preocupat în mod deosebit de întărirea prestigiului
Bisericii şi de înzestrarea ei cu ,,izvoare de învăţătura limpede”25. Iniţiativa sa de a oferi carte
de slujbă bisericească tipărită, în locul celor manuscrise care circulau până atunci, corespunde
măsurilor generale luate în vederea organizării statului şi a Bisericii Romane. În aceste
condiţii Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Evangheliarul (1512) nu fac decât să pună în
practică, sub forma tipărită, dorinţa domnului şi a Bisericii, ,,de a realiza în forma unitară cea
mai mare şi mai esenţială parte din slujbele bisericeşti zilnice şi de Duminică, primele cărţi
tipărite de la noi căutând să se substituie cărţii manuscrise”26 .
Trebuie subliniat faptul că Târgovişte era la începutul secolului al XVI-lea un centru
cultural de vază, fiind şi capitala Ţării Romaneşti, iar aducerea tiparului aici s-a făcut într-un
moment în care nevoia de carte de cult era foarte stringenta, iar rolul ei era să întărească noul
instrument al noii cârmuiri centralizate27.
24
D. Simionescu, V. Petrescu, Targoviste – vechi centru tipografic romanesc, Muzeul Judeţean Dâmboviţa,
Târgovişte, 1972, pp. 8-9;
25
Mircea Tomescu, Istoria cărţtii româneşti de la începuturi până în 1918, Ed. Ştiinţificş, Bucureşti, 1968, p.
27;
26
Victor Duţă, Călătorie în lumea scrierii şi a tiparului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1988, p. 123;
27
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 241;
12

13. Concluzii
Faptul că Pravila cea Mare reprezintă un reper demn de menţionat în istoria noastră
juridică, îl reprezintă faptul că după ce această pravilă a fost tipărită (1652), a mai trecut mai
bine de un secol până la apariţia unei noi pravile sau cod de legiuiri. „Pravila a fost în vigoare
până în epoca modernă de după Cuza Vodă, când au început să apară legiuiri noi de stat. Cu
toate acestea, ea nefiind abrogată în mod expres prin nici o legiuire ulterioară, a rămas în
vigoare îndreptarea legii pentru Biserică datorită cuprinsului său, iar pentru stat numai
prin unele dispoziţii care se referă la obiceiul pământului, fapt care a şi determinai invocarea
ei în justiţie, până târziu, chiar şi între cele două războaie mondiale”28.
,,Pravila cea Mare nu este numai un cod legislativ normativ pentru epoca sa şi pentru
vremurile viitoare, ci este şi un adevărat îndreptar de credinţă, pus la dispoziţia Bisericii
Ortodoxe în condiţiile unor vremuri tulburi, cu puternice influenţe catolice şi protestante”29.
Pe de altă parte, această pravilă subliniază şi conştiinţa independenţei sau autocefaliei noastre
bisericeşte faţă de celelalte Biserici Ortodoxe, chiar dacă recunoaşterea va surveni abia la
1885. „Ca document al acestei autocefalii, şi ca prilej de reconsiderare a părerilor greşite în
legătură cu autocefalia Bisericii noastre, Pravila de la 1652 are şi importanţa de cea mai
completă şi de sigură Pravilă valabilă pentru credincioşii români din cele trei Mitropolii: a
Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Ardealului, care din vremea aceea până în 1949 n-au mai
avut nici o altă lege bisericească de aceeaşi valoare pentru toţi şi cu aplicarea deplină în
toate cele 3 Mitropolii”30.
28
Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 140;
Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat, Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare în viziunea marilor profesori Iorgu Ivan şi
Liviu Stan, apud. *** Marea pravilă a unităţii de credinţa şi de neam, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviştei,
Tărgovişte, 2012, p. 123;
30
Liviu Stan, op. cit., p. 573;
29
13

14. Bibliografie
1.
*** Marea pravilă a unităţii de credinţa şi de neam, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviştei,
Tărgovişte, 2012
2.
Bute, Sorin N., Pravila de ispravă oamenilor, manuscris juridic-bisericesc inedit de la
începutul secolului XVII, Ed. Macarie, Târgovişte, 2003
3.
Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980
4.
Duţă, Victor, Călătorie în lumea scrierii şi a tiparului, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1988
5.
Floca, Arhid. Prof. dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie
bisericească, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990
6.
Georgescu, Val. Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până în mijlocul secolului al XVII-
lea, Ed. Academiei R.S.R Bucureşti, 1980
7.
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/tiparul/tiparul-sec-xvii-xviii-70807.html
8.
Ignat, Pr. Lect. Dr. Adrian, Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare în viziunea marilor
profesori Iorgu Ivan şi Liviu Stan, apud. *** Marea pravilă a unităţii de credinţa şi de neam,
Ed. Arhiepiscopiei Târgoviştei, Tărgovişte, 2012
9.
Ivanoff, Jr. dr. Ivan Vasile, Îndreptarea legii – capodoperă de hrisov legislativ al Evului
Mediu, apud. *** Marea pravilă a unităţii de credinţa şi de neam, Ed. Arhiepiscopiei
Târgoviştei, Tărgovişte, 2012
10. Lehr, L., Dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în anii 1501-1650, în
Studii şi referate privind istoria României, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1954
11. Leontiev, Konstantin, Bizantinismul şi lumea slavă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999
12. Panaitescu, P. P., Dreptul de strămutare al ţăranilor în ţările române (până în secolul al
XVII-lea), în Studii şi materiale de istorie medie, vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956
13. Păcurariu, Pr. Prof. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru seminariile
teologice liceale, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2006
14. Pippidi, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în sec. XVI-XVII,Ed.
Academiei R.S.R, Bucureşti, 1983
15. Simionescu, D., Petrescu,V., Târgovişte – vechi centru tipografic românesc, Muzeul
Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1972
16. Stan, Liviu, Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Tărgovişte, în ,,Studii
Teologice”, nr. 9-10/1952
14

15. 17. Ştefănescu, Şt., Evoluţia proprietăţii feudale în Ţara Românească până în secolul al
XVII-lea, în ,,Studii”, nr. 1/1958
18. Tomescu, Mircea, Istoria cărţtii româneşti de la începuturi până în 1918, Ed. Ştiinţificş,
Bucureşti, 1968
19. Vicovan, Pr. Prof. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol. 2, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002
20. Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VI, ed. A III-a, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1927
15