Taifas literar nr. 1 (23), ianuarie 2019

aammiinnttiirrii...... pp.. 22
eeddiittoorriiaall...... pp.. 33
ppooeezziiee...... pp.. 66
pprroozzăă...... pp.. 1199
eesseeuu...... pp.. 3388
ttaaiiffaassuurrii...... pp.. 4444
rreevviissttaa rreevviisstteelloorr...... pp.. 4477
ccuulloorrii ddee aannoottiimmpp...... pp.. 4488
coperta1 titluri

2
TAIFAS LITERAR - REVISTĂ INTERNAŢIONALĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri
Duiliu Zamfirescu
Ianuarie
Alexandru Macedonski
Noaptea de ianuarie
I
Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,
Şi încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,
Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsaşi pe el un munte,
Dar mi-ai dat ş-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
Îmi făcuseşi o coroană ce ca pietre nestemate
Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;
M-ai ţinut în orice clipă cu simţirile-ncordate,
Mi-ai fost soră preaiubită şi mi-ai fost şi crud călău.
Ca Iacov frumos şi tânăr ce-adormise la fântână,
Deşteptat fără de veste de un înger lucitor,
Mă chemaşi la luptă cruntă şi ai vrut să-mi fii stăpână
Şi să-mi pui pe beregată uriaşul tău picior...
Ca Iacov intrai în luptă ş-am ieşit ca el de-asemeni,
Şi nici tu nu eşti învinsă şi nici eu învingător,
Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca nişte gemeni
Ş-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor.
Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase
Mi-a văzut a vieţii navă ici şi colo alergând,
Dusă-n voia întâmplării pe-adâncimi întunecoase,
Care n-au fost măsurate nici de ochi şi nici de gând.
Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simţire,
Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc,
Şi pe veci aceeaşi groază port şi-n minte şi-n privire,
Către niciun ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc.
Lemnul dacă arde-n vatră a rămas cenuşă rece,
Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut?
Sunt un soare care-apune, sunt un cântec care trece,
Sunt o frunză care zace pe al vieţii negru lut.
M-am născut în nişte zile când tâmpita burghezime,
Din tejghea făcând tribună, legiune de coţcari,
Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime;...
Zile când se-mparte ţara în călăi şi în victime
Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari.
[…]
Frigul, scriitor pe geamuri
Cu zăpezile se joacă
Și le schimbă-n promoroacă
Atârnând ciucuri pe ramuri.
Din fereastra-mi înghețată
Stau uitându-mă la cer:
Norii, plumbuiți de ger,
S-au strâns pată lângă pată.
Trist și singur ca un greier
Vălul timpului rupându-l,
Eu aștept să-mi toarcă gândul
Într-un colț mai cald de creier.
Iar afară numai fumul
Subțiratec își ia zborul;
Eu îmi leg de dânsul dorul
Și-n văzduhuri îi dau drumul.
1888
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198

3
anul IV, nr. 1/23, 2019, ianuarie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
editorial 3-4
Camelia Ardelean
Duşmanul tăcut sau demonul
din noi
Unul din cei mai perfizi inamici ai fiinţei
noastre, ce roade vorace din noi, poate cel
mai înspăimântător care există, este frica. Ea
îşi sapă în tăcere tunel în cuget, ca un vierme
într-un fruct arătos la exterior, dar găunos
pe dinăuntru, otrăvindu-ne existenţa şi
întunecându-ne calea spre ţelul pentru care
ne aflăm aici, pe pământ, acela
de a evolua spiritual şi de a fi
fericiţi.
Henry David Thoreau, unul
dintre cei mai cunoscuţi
scriitori americani, susţinea
că „De nimic nu trebuie să ne
temem mai mult, decât de
teamă”. Cu peste 2500 de ani
în urmă, Buddha afirma cam
acelaşi lucru, dar cu alte
cuvinte: „Singurul secret al
existenței este să nu-ți fie
teamă”.
Mulţi susţin că lor nu le este frică de
nimic, dar când ajung acasă nu pot dormi de
grija banilor, a responsabilităţilor pe care le
au în gospodărie/familie, a geloziei, a
preocupărilor pentru proprii copii sau
părinţi etc. Nu există om în această lume
căruia să nu-i fie frică, la un moment dat, în
viaţa lui! Şi eroul, şi laşul, simt teamă în
anumite situaţii, diferenţa dintre ei constă
„doar” în faptul că eroul şi-o poate domina şi
nu se simte „paralizat” de ea, iar laşul nu.
Frica ne face vulnerabili, inapţi de a lua
decizii (corecte) şi de a înainta/evolua.
Atunci când acest sentiment negativ nu este
ţinut sub control, el poate avea efecte
devastatoare în organism, nu doar pe plan
fizic, ci mai ales psihic (sau invers), fiindcă
cele două coordonate se influenţează
reciproc. Cauza acestei probleme serioase
este, de fapt, în mintea noastră. Atunci când
creierul e „odihnit”, adică nu este preocupat
cu lucruri agreabile, care să îi distragă
atenţia de la aspectele neplăcute ale vieţii, el
începe să îşi „construiască” scenarii negative,
hrănite de întrebările sau incertitudinile
noastre legate de necunoscut
(respectiv de ceea ce nu ştim
sau nu putem controla), pe
care le amplifică, zi de zi, până
când această emoţie
supărătoare, ajunsă la
paroxism, creează un întreg
„film” de groază, transformat,
ulterior, în fobie sau în
altceva, mult mai rău.
De multe ori, frica din
mintea noastră nu are nicio
legătură cu realitatea, cu
situaţia în care ne aflăm, semănând oarecum
cu cea din povestea drobului de sare a lui Ion
Creangă. „Viaţa este minunată, dacă nu te
temi de ea”, spunea marele actor Charlie
Chaplin şi avea perfectă dreptate. În caz
contrar, devine un chin. Frica spulberă vise,
năzuinţe, planuri, aducând în loc nelinişte,
tristeţe şi suferinţă. Desigur că nu facem
referire aici la temerile minore, cum ar fi
frica de medicul stomatolog, de a lua o notă
proastă la şcoală sau de a fi certat de şef la
serviciu, ci la temeri maladive, existenţiale,
cu care se confruntă (cea mai) mare parte

4
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
dintre oameni.
Se afirmă că frica de moarte este pe
primul loc în „topul” listei, dar eu cred că, de
fapt, nu gândul de a dispărea definitiv ca
entitate ne sperie, ci mai mult decât atât, ne
îngrozeşte suferinţa, ceea ce ni s-ar putea
întâmpla pe acel drum fără întoarcere, felul
în care vom „pleca” din această lume. La
„capitolul” suferinţă se includ şi boala,
dizabilităţile, bătrâneţea etc., adică tot ceea
ce ne-ar putea „conduce” în această direcţie
a „dispariţiei definitive”, pe care, oricât ne-
am strădui, nu vom reuşi s-o evităm la
nesfârşit. Am putea încerca să ne oprim, pur
şi simplu, avalanşa de gânduri „negre” şi
atunci „autotortura”
ar înceta, dar într-o
societate în care
sintagma „Cogito ergo
sum”/„Gândesc, deci
exist” (concept
filozofic al lui René
Descartes) este
acceptată ca adevăr
absolut, ne sperie până şi ideea de a ne izola,
măcar pentru puţin timp, şi a încerca să ne
detaşăm de tot ce ne înconjură (adică de a nu
ne mai gândi la nimic), fiindcă ni s-ar părea
că, astfel, ne apropiem de starea ce decurge
din „instalarea” morţii, atunci când încetăm
să mai fim.
În volumul său, Îndreptar pătimaş II, Emil
Cioran afirma: „Ce se întâmplă între oameni,
bun sau rău, se reduce la atât: frica de
singurătate. Din ea pleacă dragostea şi crima,
Dumnezeu şi diavolul, instituţiile şi anarhia”.
Aceasta reprezintă o altă mare temere a
majorităţii oamenilor, fiind „prietenă” bună
cu frica de a nu fi abandonat de părinţi, de
partener, de prieteni etc., sau de a nu fi
suficient de bun pentru a fi acceptat de
ceilalţi. La polul opus cu teama de
singurătate poate să apară frica de pierdere
a libertăţii, mai ales în cuplurile unde unul
din parteneri este excesiv de gelos şi nu are
încredere în celălalt, care se simte „sufocat”
şi îşi doreşte să „evadeze” din cămaşa prea
strâmtă a căsniciei.
Indiferent care ar fi „tipul” de frică aflat în
discuţie, se spune că teama exagerată vine, în
primul rând, dintr-o insuficientă (sau foarte
slabă) încredere în sine, „cultivată” în
copilărie de persoane din anturajul nostru
care ne-au abuzat emoţional (şi nu numai),
făcându-ne să ne
simţim fără valoare
sau care, din contră,
au fost mult prea
indulgente cu noi.
Alţii susţin,
dimpotrivă, că ea se
dezvoltă din cauza
credinţei insuficiente
în Dumnezeu. Cartea Cărţilor aminteşte de
acest duşman atroce al omului, relatând
două situaţii distincte. Prima este „frica de
Domnul”, care se traduce, mai degrabă, în
respect şi admiraţie pentru puterea şi gloria
Lui: „Frica Domnului este începutul
înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc au o minte
sănătoasă şi slava Lui ţine în veci” (Psalmul
111:10); „Frica de Domnul duce la viaţă şi cel
ce o are petrece noaptea... fără să fie cercetat
de nenorocire” (Proverbe 19:23); „Frica de
Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte
de cursele morţii” (Proverbe 14:27).
Pe de altă parte, este menţionat un „duh
de frică”, care nu vine de la Creator („Căci

5
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de
putere, de dragoste şi de chibzuinţă” – 2
Timotei 1:7), el având efect nimicitor asupra
noastră, copleşindu-ne şi tulburându-ne
cugetul. Tot Biblia ne dă şi remediul pentru a
ne „trata” într-un asemenea caz: „În dragoste
nu este frică, ci dragostea desăvârşită
izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea
pedeapsa şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit
în dragoste” (1 Ioan 4:18). „Nu te teme, căci
Eu sunt cu tine...” (Isaia 41:10) este o
afirmaţie care ar trebui să fie suficientă
pentru a ne face să ne simţim în siguranţă
pentru totdeauna.
Celebrul cântăreţ Jim
Morrison avea o altă teorie
sau metodă de eliberare din
chingile fricii: „Dă piept cu
cele mai mari frici ale tale!
După aceea, ele nu vor mai
avea forţă, iar tu vei fi liber!”.
Oricare ar fi însă calea aleasă
pentru „tratament” sau
„vindecare”, este evident
faptul că teama nu este
declanşată (neapărat) de o
anumită situaţie din viaţă, după cum
spuneam la început, ci de „punerea în scenă”,
în mintea noastră, a tot felul de evenimente
nefericite, care ar putea să (nu) se întâmple
(niciodată). „Trusa de prim-ajutor” ar
implica, deci, eliberarea minţii de gândurile
„parazite”, care au devenit automate, şi
înlocuirea lor cu altele luminoase, benefice.
În raţionalitatea noastră nu pot exista două
emoţii diferite concomitent, una o exclude pe
cealaltă, de aceea se înţelege de ce această
metodă este atât de practică. Desigur că
schimbarea substanţială (în bine) a modului
de a gândi nu poate fi făcută de pe o zi pe
alta, pentru că nici reversul „medaliei” nu s-a
petrecut astfel. Antrenarea minţii se face în
timp, cu perseverenţă şi răbdare, la fel cum
sportivul are nevoie de o anumită perioadă,
până îşi formează acei muşchi de invidiat,
care trebuie menţinuţi ulterior prin exerciţii
permanente.
Atunci când gândurile de frică
(amplificată) ne cuprind, corpul
reacţionează instantaneu, contractându-se,
iar organele şi întreaga noastră lume
interioară percep acest factor de stres ca pe
un invadator de temut. Dacă
abia în acel moment începem
să facem ceva, s-ar putea ca
rezultatul să nu fie unul
surprinzător. Dacă însă avem
„antrenament”, „cotropitorul”
nu ne va mai prinde pe picior
greşit. Indiferent că recurgem
la exerciţii de relaxare sau de
meditaţie, care implică
autosugestia, sau la credinţa
în divinitate, important este
efectul obţinut, ceea ce se
petrece în noi şi care ne poate induce o stare
de bine constantă. Desigur că prezenţa lui
Dumnezeu în viaţa noastră este de dorit din
toate punctele de vedere, nu doar pentru
alungarea angoaselor, însă aceasta este o
alegere personală şi ţine de liberul arbitru.
Căutarea (şi utilizarea) forţei noastre
interioare, în orice împrejurare, nu poate fi
un lucru eronat. Ea ar trebui cunoscută de
fiecare în parte şi tratată ca un prieten
credincios, de care să nu ne despărţim
niciodată, decât la pragul dintre lumi...

6
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
poezie 5-18
Ion Cuzuioc
Aforisme
1. Căsătoria e ca un roman pe care-l citeşti
toată viaţa şi doar când ajungi la adânci
bătrâneţe îi răsfoieşti cuprinsul.
2. Dragostea-i ca ploaia, ori îţi aduce foloase,
ori te îneacă.
3. Şi dragostea a trecut la economia de piaţă?
4. Un cal împiedicat e ca şi izolat.
5. Şi orbul poate vedea
departe.
6. Merită laude şi
măgarul: tace şi trage.
7. Uneori te poţi
mişca-nainte şi stând
pe loc.
8. Uşor te poţi rătăci şi la lumina zilei.
9. Şi râia are demnitatea sa, nu de toţi se
lipeşte
10. Uneori, şi cu gura închisă poţi spune
multe.
11. Coroana unui scriitor este cititorul lui
fidel.
12. Omul căzut în depresie e ca o pasăre-
mpăiată.
13. Chiar şi atunci când ceasul oboseşte,
timpul merge-nainte.
14. Plânsul ca şi râsul unge inima.
15. Când ard cărţile bune plânge şi focul.
16. Omul e ca o uşă, odată cu trecerea anilor
scârţâie.
17. Floarea rămâne floare indiferent de
mirosul ei.
18. Nu totdeauna capul plecat n-are dreptate.
19. Şi omul de alături poate fi departe de tine.
20. Omul fără voinţă e ca nuca seacă.
21. Omenie în exces
nu există, doar
obrăznicia-i fără
măsură.
22. Uneori omului îi
poate aduce folos şi
pierderea.
23. Cine se aruncă-n vânt după faimă pierde
lucruri mai esenţiale.
24. Cine zboară prin nouri nu vede pământul.
25. Femeia care mai mult gândeşte decât
vorbeşte poate să se laude că are gură de aur.
26. Femeia credincioasă e salbă de aur la
gâtul bărbatului.
27. Cine se justifică cu vorbe goale până la
urmă tot se dă de gol.

7
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Iliana Cătănescu
Gând înserat
Pe coclauri ninse, suflete, colindă,
caută sub ningeri verdele uitat,
scânteieri aprinse într-un con de ghindă,
vis sculpat de îngeri, neîngenuncheat.
Iarba-ngheață vie, tremură sub ger,
colții iernii mușcă alb din crizanteme,
tresăriri sub glie urcă înspre cer,
rădăcini ascund profeții extreme…
Libertatea-n cușcă își visează
zborul,
cucii nălucesc crânguri înapoi,
cuiburi înghețate încălzește
dorul
până să ne ningă peste
amândoi…
Primele ninsori pașii ni-i
urmează
ție înspre nord, mie, înspre
sud,
rupt în două flori, gândul
înserează,
zvonul de iubire, doar îl mai
aud…
Zvonuri
Solilocvii de tăcere te aștern în prag de gând,
pe când sufletul te cere, într-un dor de
preacurând,
dinspre Dunărevinzvonuri cămăcauți val cu val
între muzici, semitonuri, prinse-n scoica de la
mal.
Se zvonește că prin ger ne vom încălzi iubirea,
că botezul cel din cer ne va scrie-nveșnicirea,
că vaningeiar, căiarna s-a ascunsmirată-nieri,
că pădurile migrează către munții cei
stingheri.
Vin prin zboruri cât mai rare vești din alte
galaxii
şi mă-ntreb, oare din care, luminând, tu ai
să-mi vii,
călător fără oprire, pasul meu cel neumblat,
ornic măsurând iubire, vis de înger și păcat.
Ultim zvon îmi dă fiorul tainicei simțiri pe-
aproape
aînvăluirii-ndorulce-l trimiți în tot și-n toate,
ca un buzdugan de zmeu ce anunță o venire
către casa locuită de un eu… și de-o Iubire.
Somnie
Cât trebuie să fi dormit în
așteptarea ta, prin vreme,
ca muguri de lumină-n ochi,
să-mi înflorească pe sub gene
când se vor fi răstălmăcit și
legi, și praguri, și toteme,
iar tu, din veșnicii uitate, să te
prefiri, în mine, alene,
în fiecare dezmorțire a fibrelor
alcătuite din doruri și-adăstări
de tine,
din sumeții nebănuite, trecute-n
duioșii divine,
la margine de ne-nceputuri, când orice taină,
orice vină,
ni se scria cu albă, ‘n trupuri, iscălitură de
lumină…
prin câte veacuri am trecut, răpusă de o vrajă-n
somn,
până să te-ntrupezi, aievea, dintr-o nălucă, ‘n
Verde Domn
al inimii, țesând povestea, pe-un fir mirat, de
romaniță,
şi, cu iubire, să-mi șoptești: „Lung somn ai
mai dormit, Domniță!…”

8
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Maria-Ileana Tănase
Zvon de iarnă
Vântul se-nfășoară printre crengile ude,
Bocetul desfrunzirii, de mult, a amuțit,
Ploaia primenește ramurile, reci, nude
Pregătindu-le pentru sezonul încărunțit.
Câteva frunze sfârtecate foșnesc timide,
Iar frământarea vântului zvonește ninsori,
Ramurile înveșmântate vor fi mai rigide
Și vârfurile ascuțite cad victime, deseori.
Chiar dacă, soarele, uneori, mai surâde,
Norii,-n genunchi, cern din burduful greoi,
Coroanele se vor preschimba-n hlamide
Împodobind copacii
rămași cu umerii goi.
Se zvârcolesc prin aer
miresmele hibride,
Cât de curând, iarna-și
va pune marama,
Vântul va zdrențui
zăpezile, moi, candide,
E anotimpul când își
arată colții și arama.
Ninge ca o răsplătire
Ninge ca o răsplătire, peste vechea-mi urbe,
Cerul s-a deschis și fulgii se încing în sârbe,
Copacii iar s-au preschimbat în dalbe jerbe,
Și orașul s-a împodobit cu dantele superbe.
O nouă iarnă a invadat meleagurile moldave,
Iar mireasma-mi poartă pașii pe străzile
jilave,
Clădirile-s asezonate cu mantii albe, puhave,
Undecor ce-mi stârneștemulte amintiri suave.
În vechea urbe plutesc miresmele bacoviene,
Frisoanele hibernale și-au scos colții de hiene,
În vitrină florile de plumb par vitralii-
venețiene,
Iar în bătaia Lunii metamorfozate-n poiene.
Ninge peste orașul lui Bacovia, ca o răsplătire,
Urbea și-a făcut renume din a Poetului
rostire,
Bronzul statuar rămâne strigăt, zbor și
cinstire,
Schimbând umbra timpului în simbolice
potire.
Tiparniţa nopţii
Hălăduiesc, aproape zilnic,
prin parcul cu statui,
mă strecor, fără țintă,
pe aleile cu arborii de argint
care-și leagănă povestea.
Dar peste ramurile vegheate
șuieră vântul îndoielii,
sfărâmă născocirea,
rodul gândurilor
încolțite
pe pereții unui brand.
Câte o umbră
stingheră,
încă,-mi mai dă
târcoale,
îmi înfășoară umerii
cu șoapte dogite,
încearcă să se furişeze
în alveolele pașilor neurziți.
Tăcerea s-a autoeducat,
a învățat să îmbrace cămașa,
cu nasturi surzi, s-a obișnuit
să suporte atâta liniște...
doar când merg la culcare
îi este dificil să accepte
întunericul fără cheotori.
Uneori, se întâmplă să adorm,
odată cu stelele, atunci,
candela celestă-și lasă obolul,
peste pânza zorilor virgini,
iar de sub tiparnița nopții
culeg vocalele răsfățate!

9
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Gabriela Mimi Boroianu
Nostalgiile cuvintelor (10)
la masa asta
locul tău stă gol
și se hlizește la mine
cu dinți rânjiți
ca o sperietoare în lanul de porumb
de parcă ar vrea
să mă scoată afară din mine
și țip
cu glasul lebedelor
ce-și cheamă liniștea
dar liniștea mea
se-ascunde în lacrimile
pietrelor
în râsul sinistru al frunzelor
moarte
și nici măcar paharul ăsta plin
cu sângele ultimei speranțe
nu reușește să-mi încălzească
sufletul
din care destinul
te-a amputat fără să-mi ceară
voie
La masa asta
nici visele nu mai vor să șadă
iar cafeaua e mai neagră ca
noaptea
mai puțin amară ca viața
și mai rece ca aerul ce s-a înscăunat
în lipsa ta
la masa asta
numai eu aștept ce va să vină...
Nostalgiile cuvintelor (12)
pe marginea mea de oraș
trona o ceață murdară
ca niște umbre
trecători se desprindeau din ea
doar pentru a se pierde din nou
în braţele ei
ca într-un joc de-a viața
azi suntem mâine nu
și urmele lor se afundau
în asfaltul sfărâmicios
ca într-o iluzie
vopseaua de pe garduri
își pierduse interesul
și lăsase lemnul dezgolit
cu intenția clară de a-l îngenunchea
zidurile posomorâte
nu mai auziseră de mult un râs zglobiu
și sufereau în tăcere
de aceeași deziluzie obositoare
a pierderii de sine...
și pâinea era mai amară
și nici prea multă nu era
și avea gust de lacrimi
mai ales când venea seara
iar frigul taia sufletele până la
sânge
în partea mea de oraş
începe drumul spre Golgota…
numai pe partea ta de oraș
telefoanele sunau de vești
bune
iar magazinele își scuturau
afișele
precum caișii în primăvară
și mirosea a speranță
și parcă și soarele poposea mai des
în ferestrele voastre
cu ochelari lor fumurii
pantofii voștri nu cunoșteau cum e
să-și piardă urmele în neant
și nici foamea
și nici plânsul
nu umblau dezbracate pe stradă
în partea ta de oraş treceau maşini gătite de
gală
numai Dumnezeu nu trecea niciodată
pe-acolo...

10
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Victoria Seimeanu
Ulcior
Iubito, mă prefac încet în lut,
În hrană mă prefac pentru ulcioare,
Olarul într-o zi mă va-nvârti
Pe roata lui și bine-mi pare.
Simt de pe acum că-ți este sete,
Că sunt deja în mâna ta
Iubito, nu mai plânge, tristo,
Du-mă la gura ta și bea.
Ascunzişuri
Zidurile vechi ascund
istoria,
Aleile parcului, pașii
tăi.
Frunzele ascund în ele
seva,
Inima mea, pe tine!
Cu o mască pusă ca pe
scenă,
Învăț să te ascund în mine,
Chiar de mine.
Nopţi...
Acum sunt doar nopțile
În care plâng.
Cu tine-am zburat până la stele!
Fără aer rămâneam când mă priveai...
Și ne juram
Veșnică îngemănare.
Sunt acum doar nopțile
Iar nopțile plâng
Și cu lacrimile tale.
Ileanca
Ileanca s-a născut într-o noapte,
O noapte insomniacă a poveștilor,
O noapte în care oamenii își retrăiesc viața.
Și acea noapte a fost noaptea în care eu
am văzut lumina.
Și în lumină, zâmbetul tău.
Așa am învățat să mă iubesc!
Azi îmi e dor de Ileanca, Ileanca ta...
Trăiesc rătăcit!
Pactul postum
Eu am făcut un pact cu
moartea
Atunci când m-am
înbolnăvit
De tine.
Când umbra mea deja
eram!
Atunci am zis:
Să te știu ocolo,
undeva,
Nu să te strig,
Doar cu gândul să te-ating.
Te-ai strecurat...
Te-ai strecurat pe sub genele rourate
Să mă privești mai adânc în ochi.
Parcă încercai să-ți amintești de mine
Pentru atunci când n-ai să mă mai vezi.
Nu ți-am înțeles pe deplin lăcomia.
Nici setea de mine n-am înțeles
Parcă vroiai să-ți pot ajunge
Atunci când plecai!

11
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Petre Ioan Crețu
Scrisoare către tine de nicăieri
De n-ai fi fost tu,
ar fi trebuit să uit să mă mai nasc.
Aş fi fost pierdut
și aş fi trăit departe de tine,
singur al nimănui
De n-ai fi fost tu,
vânt mă făceam
să te caut
de n-ai fi fost te-aș fi inventat
ca pe o mașină cu aburi
mi s-a spus
că nainte să mă nasc
Dumnezeu mi-a sădit
iubirea pentru tine în suflet,
m-a scăldat în lumină
şi m-a trimis la tine,
dar m-am rătăcit
m-am tot rătăcit
până m-am pierdut
la mama în pântec
apoi
dintr-o întâmplare ne-am cunoscut
era o seară de iarnă flămândă,
în noiembrie
douăzecișiunu în două mii șapteșpe,
când totul era searbăd pustiu
şi m-am îndrăgostit de tine,
fără să vreau, fără să ştiu.
Neştiute, sufletele noastre cumva s-au atins...
în ochi ne-au încolțit muguri,
în carne au înflorit cuci,
aerul mirosea sălbatic și divin
a iarbă, a vin
și am înțeles simplu că vom fi
suflete pereche.
mereu te-am căutat
și nu te-am găsit...
tu ai stat printre oameni
sau dormind chircită la subsuoara
unui înger divin
eu printre morile de vise
din câmpia mea,
printre prunii pitici.
De nu vom putea fi împreună
am să te învelesc cu soarta
să nu-ți fie frig,
am să te veghez cu viața
să nu-ți fie frică în vis
de nimic.
Cred că ar trebui
să te ascund în suflet
să nu te găsești,
până când lumina ochilor tăi
va înnopta definitiv,
braţele şi buzele
pecete îmi vor fi
pe umărul pe sânul tău stâng,
vei sta cu tâmpla lipită
de sufletul meu,
și-mi vei atârna de ochi ca o lacrimă,
te vei prelinge ușor pe obraz,
când cald, când sărat
sufletul meu pereche.

12
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Stropii de ploaie mă mângâie
aşa cum o făcea glasul tău.
Adorm... visez, mă înalț.
Când ai vrut să mă săruți pe furiș,
așa, ca pentru ultima oară,
gândul tău a țipat ca o pasăre spin
și m-am trezit...
Ni s-a dat un dar divin,
îți spun,
e tot ce ne-am dorit amândoi să fim,
iubește-ne iubito și iartă,
sărută-ne și nu ne părăsi...
niciodată.
Te voi iubi, să știi,
mereu te voi iubi...
și când vei fi nor,
ploaiadin ochii tăi voi fi,
Soare după ploaie de
vei fi
eu raza ta voi străluci,
în întuneric.
De vei vrea să pleci,
mă voi sparge în mii de bucăți
mă voi risipi și mă voi lipi
de umbra trupului tău
iubirea mea amară.
Îngerii ne toarnă în pahare
polen de lună,
iubiți, iubiți se pare...
de o ghilotină.
Camelia Stan
Priveşte visând, iubito!
Privește visând, iubito!
La cerul de vară, sublim,
Aș vrea să îți spun: „Fericito,
… mă-mbată cu tine, puțin! „
Privește visând, tu, iubito!
Ți-s ochii o mare și-aș vrea,
Să-mi fi părtașă, sortito,
La dorul din inima mea!
Iubirea-i eternă în noi,
Doar ție, pe trup ți-am citit-o,
Fiind unul singur… nu doi!
Privește și visează,
iubito!
Nimic să nu-mi spui,
fără știre!
Prea sfântă femeie,
dorito!
Ți-aș da continent de
iubire!
Privește și visează,
iubito!
Orice îți dorești și ai vrea,
Căci eu voi veni… incognito,
Pe veci să îmi fii și a mea!
În somnu-ți prea dulce, firesc,
Zâmbeai și deloc n-ai ferit-o,
Nici gura, voind să-ți iubesc!
Căci lumea-mi începe cu tine!
Destinul de-ar fi răsucit-o...
Te-aș cere răsplată, știi bine!
Am scris din instinct... n-am gândit-o,
Sperând s-o visezi, tu, iubito!

13
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Cornelia Dița
Iulie torid
Cât ai clipi, a mai trecut o noapte,
Și înc'-un vis, în urmă a rămas,
Pe alt tăram, zburat-au mii de șoapte,
Frumoase, tăinuite, fără glas!
Câte plăceri rămân în urma lor,
Sau câte inimi plâng de dor,
Câte săruturi parcă nici n-au fost,
Si totuși... fiecare noapte, are un rost...!
Că nu-ți mai sunt, că nu-mi mai
ești,
Că nopți la rând, noi am muțit
de tot,
Învăț să te sarut în vis, atât
mai pot,
Acum, când știu că fericirea-i
numai în povești!
De unde să știu eu că însăși
viața doare,
Este a mea, și... nu e, o clipă
trecătoare,
Se aseamănă cu hăul ce-ai lăsat în mine,
E iulie torid... în rest, e bine!
Noapte târzie
Noapte târzie...
rămânsesem cu un pahar în mână,
cine mai știe
de eram singură
ori împreună...?
Îmi sorbisem singurătatea
până la ultima picătură...!
Nu-mi era deloc sete de ea,
doar că cineva mă îndemna,
„e a ta, ia și bea ”!
un pahar, înc-un pahar
să uiți, să n-ai habar
că lumea e rea...
hai, ia și bea!
Scriu...! Noapte întunecată, târzie,
mai sorb un pahar de poezie,
și te întreb pe tine viață,
ce temă de control mi-ai da...?
Promit solemn, voi face față,
de n-o să pot,
capul mi-l plec în fața ta!
Pe marginea tăcerii
De unde vii și unde te
îndrepți?
Mai stai o clipă pe marginea
tăcerii,
nu spune nimănui dacă aștepți
să treacă fericirea când trece
vântul serii!
N-ai să aștepți degeaba... poate ploaia vine
și-un curcubeu imens să-ți dăruiască,
pe marginea tăcerii o să-l împarți cu mine,
iar fericirea dintr-un colț, să ne privească!
Dar știi de unde vii și unde te îndrepți?
Priviri mirate arunci la întâmplare,
și ce nedumerire pentr-o banală întrebare...
Ce să-mi răspunzi când tu pe nimeni nu
aștepți...?

14
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Eugen Dulbaba
Retrăire
Se înşirau
De-a lungul morţii
Nemurite
Vieţi netrăite
Ce-ar fi putut
Curge
Prin ani
Lăsând dovadă
Alte vieţi
Ce împreună
Trai îmbelşugat
Ar fi avut
Dar toate acestea
Niciodată
N-au fost
Întâmplate.
Omul
nepăcălit de
urs
Ursule prea lung-lungit
De ce te prefaci murit
Ştiu că iarna hibernezi
Ştiu că-n vară tu vânezi.
Acum însă mincinos,
Aştepţi blana să-ţi ating
Iar tu cu grabă furios
Să mă duci bucăţi în crâng.
Despre ea
Aşa îi este firea
Nu poţi ca s-o îndrepţi
Mai bine calm, aştepţi
Aceasta îţi e menirea.
De vrei pace aleasă
Şi bucurie în casă
Nu te strivi degeaba
În felul ei stă graba.
Nimeni nici că poate
Învăţături să-i dea
Căci asta este ea
Nu vei răzbi departe.
E fiică din popor
Din tată muncitor
Şi mamă gospodină
Ce n-a trăit în tihnă.
Descântec infantil
Cu puteri să te întăreşti
Prin viaţă să izbândeşti
Florile îţi înflorească
Ziua să ţi se lungească
Şi când neştiuta Ură
Dintr-un suflet rău,
spurcat
Într-o vară cu căldură
Îţi va spune răspicat
Vorbe multe de ocară
Tu priveşte în soare
afară
Rimele pe cer cum
zboară
Le culege le aspiră
Apoi pe foaie înşiră
Poveste pentru descântec
Când durere simţi în pântec
Rima te va înveseli
Prin viaţă voios vei fi
Iar celor ce te întâlnesc
Le vei spune Vă iubesc.
Haiku
Melanj de nour
Ce privit din unghi
E bour.

15
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Olguța Luncașu-Trifan
Rondelul lacrimii
De m-aș preface-n lacrimă sărată
Și-aș izvorî din gândul tău curat,
Ți-aș zăbovi în colț de ochi, furată
De străluciri ce m-au cutremurat.
Și-n tremur de iubire, mult mirată,
Ți-aș mângâia obrazu-mbujorat,
De m-aș preface-n lacrimă sărată
Și-aș izvorî din gândul tău
curat.
În colțul gurii, ieri nesărutată,
M-aș primeni în gust dulce-
sărat,
Apoi să cad pe crinul rourat,
Să luminez de soare
mângâiată.
De m-aș preface-n lacrimă
sărată...
Rondel chemare...
Te-aştept, iubite-n alb de-nzăpezire...
Templu din fulgi de nea, petale de argint,
Înalţ sub cer cu geana în trezire,
Este speranţa mea, să vii să te alint.
Când zorii iar apar cu limpezire,
Lăsând în urmă-o stea-n culori de hiacint,
Te-aştept, iubite-n alb de-nzăpezire...
Templul din fulgi de nea, petale de argint.
Lăcaş ţi-oi face-n el pentru iubire,
Iar corpul tău să stea pe albe flori de mirt.
Cuvintele n-or bea din cupa cu absint,
Ci vor goli pocal de împlinire.
Te-aştept, iubite-n alb de-nzăpezire
Iubindu-te...
Îmi curg în suflet ploile din tine
– stropi dulci, închişi într-un sărut.
Cuvintele-ţi m-ating cu şoapte
fine
– fior din rouă nepierdut.
Îmi rog iubirea-n trup să
înnopteze,
îmi picure în suflet zori,
pe pleoape netrezite
Soare-aşeze,
să-mi guşti sfiala, să m-adori.
O lacrimă, cât un surâs, iubire,
pe-obrazul dimineţii blând,
sărută clipa vieţii cu uimire
şi-mi pune stavilă pe gând.
Îţi murmur numele-n silabe frânte,
te chem timid şi te dezmierd,
te strâng dorind ca braţele să-ncânte
şi trupul tău să nu îl pierd.
Mă simţi atât de fragedă şi-ţi pleacă
gând la florile de nufăr,
îmi spui duios că dorul n-o să-ţi treacă,
că niciodată n-am să sufăr...

16
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Eugenia Rada Ioniță
Bună dimineaţa
În răstoaga pîrâului
Cânepa din câineasca inimă
Se făcuse albastră
Și nu mai intrau fluturii
În neclintirea umbrelor
Dragostea merelor coapte.
Diminețile nu mai erau bune,
La trecători ceața
Transplantase bariera de abur
Ecoul nu vroia să răspundă,
Cuvântul ierbii se suspendase.
Cerinţă
Dă-mi cerșirea lunii
de la soare,
în acorduri înfocate
Ale trilurilor
fermecate de la păsări,
Rupe haina veche
roasă de tăceri–n coate,
Mai gândește, ce înseamnă
Frumusețea raiului spre moarte.
Nu întrerupe clocotul de floare,
Calendarul repetabil al poveștii,
De la muscă până în vârf de munte,
Fericirile căzute pe umerii teilor.
Învață răbdarea norilor sub freamătul razelor
Stinge bucata gheților în undele apei
Fii piatră călcată de toate ploile
De toamna udată de lacrimi.
Imn
Nu pot cânta de supărare
Filozofia timpului ce doare,
În care traiul vechi, util,
Îi dai noi aripi, uitările muiate-n vin...
Repui religia pe jar,
împarți pe Dumnezeu în două,
Încerci din răsputeri să furi iubirea
Făcând din adevăr minciuni.
Istoria e curgătoare ca un fluviu,
Nu se întoarce din al său drum
Ce este vechi rămâne scrum,
Natura îmbracă alte forme.
Pentru tine
Pentru tine, timbrul nopții
pe a scrisorilor emblemă
Sunt timbre din candela luminii,
Primește-le în cântecul înfloritor de apă.
Respinge îndoiala din
ritmul amorțelii
La ușa iernilor rebele,
Lasă lacrima scluptată
în cristale,
Pe rugul crucii–n
depărtare.
Și într-un răsfăț de
lună
Visele speriate de mugurul caisului
Prins de creanga ultimei stele
Lovesc noapte de noapte
La geamul pripeagului
Plecat după bucata de pâine
Sună cavalul scuipând șuvoaie de lavă
Pe câmpuri împrăștind miruri calde
În floarea tulburătoare șoapte,
Răstignind tufa trandafirilor
Umezind ochiul sufletului
Cu picătura de sânge,
Visul care îl ține în pumn,
Sub aripă orice înger, noapte de noapte.

17
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Claudia Bota
Umbre ascuţite
Moartea umblă despletită în lume,
Roțile orologiului stau încadrate în neguri
dure,
Când aduni în viață frământate sume,
În vâltoarea aceasta suntem ascuțite umbre.
Ziduri colțuroase între zile sumbre,
Stau rănită în desișul fără de sfârșit
Și dau tribut vieții fără să fi greșit,
Cine lacrima mi-o cere, fără mângâiere?
Iar tăcerea nopții stabilită în
priviri,
Vorba bună stă conturată în
trăiri,
Măreția inimii se apropie de
moarte,
Las inima să vorbească între
șoapte.
De iubirea nu există într-o zi
ce a trecut,
Valurile vieții spumegă
umbrele ascuțite,
Zile mohorâte pentru ce v-aș fi plăcut?
Când durerea noastră nu s-ar fi născut.
Ochii noştri plâng
Sârma morții și azi se ridică,
În Pogromul sumbru de la Iași
Moartea răsună și devine frică,
În beznă se pierd oamenii odioși.
Mărturie stă lacrima sângerie,
Dintr-o zi fără surâs și cenușie,
Ce s-a sfărmat în groapa rece?
Dorința vieții care nicicând nu trece.
Ochii din umbră plâng iar lacrimile au marcat,
Frumoasele vise ale copilăriei ce s-au
spulberat
Paginile istoriei din memorie nu se vor șterge,
Holocaustul e durerea vie ce inima îți
străpunge.
Dumnezeu ni l-a dăruit pe
Eminescu
Dumnezeu ne-a trimis îngeri ocrotitori,
La acest neam ai venit
Eminescu cu dor,
Fiind o stea între solii buni
cuvântători,
Ai învățat fiii noștri să
iubească patria lor.
Eminescu, fericit bărbat cu
dragoste de țară,
Trăiască națiunea și dușmanii
să piară,
Ai întipărit cuvinte pe pietrele
din suflet,
Iubim glasul tău viu din
cugetul de ascet.
Dorința ta de reîntregire a Daciei Mari
Făclie ce luminează mintea peste veacuri,
Înger de pază mai cere o șansă,
Mirul din candelă stă și nu se varsă.
Luceafăr luminos ce strălucești pe cale,
Codrul fiindu-ți aproape și marea departe,
Buciumul sună cu jale, dușmanii o iau la vale,
Prigonit este profetul în propria țară pentru
dreptate.

18
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Anișoara Iordache
despre cuvinte
în câmpul energetic
generat de creier,
adică în minte,
cuvântul
germinează.
aidoma albinei:
polenizează alt cuvânt,
în formă de floare.
*
Nichita poetul
avertizează:
„cuvintele pornesc la vânătoare
hăituiesc
sau sunt hăituite”
se metamorfozează
în
dorințe ale inimii.
privit
în oglinda conștiintei,
cuvântul poate fi:
luminos,
întunecat,
de piatră.
plămădit e
din mulțimi infinite
de simțăminte.
*
organizate în gânduri
cuvintele modifică
frecvențele cerebrale,
dau visului
alta culoare.
contemplarea
propriilor gânduri
produce tulburare.
*
cuvintele au rădăcini și coroane;
alteori,
sunt păsări cântătoare.
cuvântul scris
ascunde un cod secret de semnalizare.
deschide pe suprafața infinită
a paginii,
o poartă spre eternitate.
*
în ochii deschiși
ai poetului,
gândul
modelează realitatea.
sinele
acționează ca o forță
de gravitație.
*
cuvântul-vector
translatat în inimă,
integrează omul
în conștiința
primordiala.
rugăciuni fierbinți
pun în mișcare
roata iubirii.
*
poezia
e un șir nesfârșit de miracole:
omul umbrit
de înțelepciunea
lui Dumnezeu,
simte atingerea harului.
poezia
e o apă curgătoare;
adâncimea și marginile-s
nemăsurabile.

19
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
proză 19-32
Dandu Briel
Spiritul
– Doctore, doctore!
– Ce e dragă? Ce te agiți așa?
– Îl știți pe pacientul ăla la care am chemat
preotul aseară, băiatul ăla tânăr făcut praf
după accidentul pe pârtie?
– Sigur că îl știu, nu i-am anunța eu rudele
să se pregătească de ce este mai rău, abia mai
respira chiar legat la aparate.
– Atunci dacă abia mai respira, vă invit
până la salon să vă vedeți
muribundul!
– Deja s-a dus? Îmi pare rău,
au venit rudele?
– Eu vă rog să mergem la
salon, rudele nu au venit și
dacă vin vor avea o cu totul
altă treabă.
Tot vorbind s-au apropiat
de ușa salonului și părea că
dinăuntru se aude mișcare și
chiar râsete.
– Nu cred că este frumos
sau politicos ca cineva să facă
atâta zgomot lâgă patul unui
muribund, a spus doctorul în timp ce
deschidea ușa.
A deschis și a rămas cu mâna pe cleanță și
gura căscată pe ultimele silabe. „Muribundul”
stătea în mijlocul patului, băiat drăguț,
dealtfel, și probabil că spunea niște bancuri
sau făcea un fel de scamatorii că asistentele
nu se mai puteau ține de râs și doar prezența
bruscă a doctorului le-a mai făcut să nu se
umfle veselie și să se abțină să scoată și
sunete. Era foarte clar că băiatul era centrul
atenției și dacă până atunci abia îl întorceau
să-l spele acum el stătea în picioare pe pat și
le demonstra niște chestii. Probabil că și
cămeșoaia lui de pacient, care nu era foarte
bine legată în jurul corpului le stârnea și mai
mult imaginația și completa showul.
În acel moment totul a încetat brusc și
băiatul s-a lăsat în fund pe perne iar surorile
s-au dat la o parte din calea doctorului.
Primul care a vorbit a fost totuși băiatul care
nu-l cunoștea pe doctor fiind adus, la spital, în
comă:
– Am impresia că sunteți o persoană
importantă și vă rog să-mi spuneți ce caut eu
aici și de ce nu sunt acasă? Nu că mă
deranjează atmosfera dar vreau să înțeleg.
Doctorul s-a uitat la el și a încercat, dintr-o
privire să facă o evaluare și să
priceapă cum a ajuns pacientul
lui din starea de muribund,
aseară, la faza de vioiciune de
azi. Nu mai întâlnise niciodată
o astfel de situație, la el în
salon atunci când cineva se
punea pe murit nu mai exista
altă variantă și mai ales nu se
mai ridica niciodată din pat. Să
fi avut rugăciunea preotului
care venise să-l împărtășească
un astfel de efect? Atunci de ce
nu se comportau la fel toți cei
împărtășiți? După o privire
fugară, doctorul a constat că
are în față un tip sănătos, absolut normal la
cap și care nu prea mai avea ce să caute acolo.
În acel moment pe ușă a intrat și soția,
probabil a tânărului, însoțită de o doamnă
mai în etate, de soțul ei și de un băiețel de
circa opt ani. Toți erau în doliu! Pentru că în
jurul patului era multă lume ei nu și-au văzut
ruda din prima clipă și s-au îndreptat spre
doctor. Liniștea s-a lăsat brusc.
– Cred că ați făcut tot ce era posibil și vă
mulțumesc, a spus tânăra soție.
Doctorul era extrem de jenat căci el fusese
cel care a dat telefon rudelor și care practic a

20
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
anunțat decesul.
– Îmi cer iertare dacă v-am produs o
neplăcere dar nu ne-am dat seama de la
început ce evoluție va avea starea lui.
Făr să privească încă spre pat, de parcă ar
fi dorit să întârzie momentul, soția a răspuns:
– Domnule doctor cred că nimeni nu poate
prevedea viitorul în astfel de situații grave.
– Nevastă, unde ești că parcă te aud
vorbind? A spus tânărul ridicându-se pe
marginea patului și privind exact spre soția
lui.
Aceasta, instantaneu și din proprie
inițiativă, a leșinat și dacă nu era doctorul să
o ia în brațe mai era puțin și făceau schimb de
locuri. Tânărul s-a repezit imediat și a
preluat-o ridicând-o
de la podea și
așezând-o pe patul
alăturat care era liber.
Mama lui, doamna mai
în vârstă, se ținea cu
mâinile de gură să nu
strige iar tatăl, care
avea vederea foarte
slabă și auzul la fel,
încă nu realizase ce se întâmplă și era pe
undeva prin pragul ușii.
Toată lumea a înțeles că s-a produs o mare
confuzie și fiecare dorea s-o dreagă cât mai
elegant.
– Probabil că a avut doar un fel de șoc și
apoi și-a revenit brusc, încerca să explice o
asistentă, mamei.
Singurul care trăia realitatea era puștiul,
care oricum nu înțelesese de ce ai lui sau
îmbrăcat în negru și acum statea prins de
tatăl lui cu brațele și doar se bucura că s-au
întâlnit.
– Tati, ziceai că mergem la pescuit, mai
mergem?
– Sigur băiatule!
Peste câteva momente s-a trezit și soția și
și-a privit „mortul” încercând să revină la
starea reală. Îl privea fără să poată scoate o
vorbă.
– Hai că nu am nimic, tu nu vezi? Cred că
doar m-am lovit puțin. O încuraja el
mângâindu-i fața.
Ea plângea de bucurie și toată scena se
umpluse de lacrimi și zâmbete. Stătea la
pieptul lui și nu-i venea să credă că e viu după
ce zile întregi l-a vegheat iar el era în comă.
„Nu cred că este cazul să le spun ceva,
oricum nu vor înțelege și nici nu este
problema lor, mai bine să-i las să se bucure
că mai am și alte treburi de rezolvat,
realitatea este că mi-a plăcut foarte mult
să intru în corpul
acestui băiat, să-i
pun toate oasele la
loc și să nu las nicio
celulă nerezolvată”
În continuare,
suntem pe un mare
pod deasupra fluviului
și vedem doi tineri
care au o discuție mai aprinsă. O fată și un
băiat. Amândoi sunt frumoși și faptul că se
ceartă pare total nepotrivit. Nu se aude nimic
din ceea ce spun dar din gesticulația lor este
evident că lucrurile nu sunt tocmai în regulă.
Se pare că el îi reproșeză ceva și ea doar
ascultă încercând timid să protesteze. Brusc,
el se întoarce și pleacă spre capătul podului
fără să mai privească în urmă. A ajuns deja la
câțiva metri distanță. Fata, parcă vrăjită, s-a
urcat dintr-o dată pe parapetul podului și s-a
aruncat în gol lăsându-și poșeta pe margine.
Nu s-a auzit niciun zgomot și chiar dacă ar fi
țipat vântul ar fi dus sunetul în alte părți.
Băiatul mergea în continuare spre capul
podului fără să sesizeze nimic.

21
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
„Acela a fost momentul în care am
intervenit, mi-a fost imposibil să procedez
altfel, probabil că aceasta era următoarea
mea misiune”
Dintr-o dată băiatul s-a oprit, s-a îndreptat
brusc spre parapetul podului și după ce s-a
uitat în jos, pe apă, a văzut o parte din rochia
fetei care plutea la suprafață și a înțeles
nenorocirea. Fără să stea pe gânduri s-a
aruncat și el în apa de dedesubt și imediat ce
a ieșit la suprafață a început să înoate
puternic spre ceea ce părea a fi corpul fetei. El
era sportiv de performanță și nici nu se punea
problema să nu ajungă din
câteava brațe la ea. Fata
probabil că își pierduse
cunoștința la contactul cu apa
și acum plutea fără nicio
reacție. El a prins-o din spate
și a avut grijă să-i țină fața
permanent la suprafața apei.
Apoi cu o singură mână a
început să înoate spre mal.
Câțiva trecători care erau pe
pod au văzut toată scena și au
anunțat salvarea și poliția.
Lupta cu valurile a durat ceva
vreme.
În momentul în care au
atins malul, mașina salvării era acolo. Norocul
a fost că în zonă era și un fel de scară cu
trepte de piatră și tânărul a urcat pe ea cu fata
în brațe. Apa le curgea din haine iar fata
atârna inertă cu o mână aproape de pământ.
Cei de pe salvare au pus-o imediat pe targă și
au învelit-o cu o pătură pentru protecția
termică. Iarna era încă departe dar apa nu era
potrivită de baie. Au urcat imediat targa în
mașină și au plecat spre spital. Băiatul stătea
pe băncuța de lângă targă și o privea cu ochii
în lacrimi. Acesta era momentul în care a
înțeles că a fost foarte aproape să-și rateze
marea iubire. Nici nu mai conta motivul
pentru care s-au certat, ceva banal dar care
putea să ducă la un deznodământ fatal. Nu-i
venea să credă că s-a oprit singur din mers, s-
a întors și a privit exact spre apă. De ce nu s-a
uitat înapoi spre locul unde era fata și să-și
imagineze că a plecat în sensul opus. Cum de
s-a uitat chiar în apă și mai ales în locul unde
fata plutea fără cunoștință. Era plin de
întrebări dar nu avea deloc timp pentru ele.
„Asta nu cred că va afla vreodată”
Salvarea mergea cu toate sirenele la
maxim și în scurt timp au intrat pe poarta
spitalului. Cu o clipă, înainte ca targa să fie
coborâtă, băiatul a observat că
masca de pe chipul fetei părea
că se aburește. Au urcat
imediat la etaj la sala de
reanimare și o echipă de
asistente au dezbrăcat fata de
hainele ude și au îmbrăcat-o
cu unele mai călduroase
acoperind-o cu folia termică.
Era evident că își revenise dar
privea complet buimacă în
jurul ei fără să înțeleagă ce se
petrece. Era convinsă că asistă
la propria moarte. După câteva
momente, ajutată și de
somniferul din mască a
adormit profund. Peste câteva ore a fost
mutată într-un salon fără să se trezească.
Chipul ei era senin și dormea ca o fetiță fără
griji. Doctorul a venit mereu la patul ei și a
verificat semnele vitale de pe monitoare.Totul
era în regulă.
– Dacă și analizele au ieșit bine dimineață
putem să-i facem ieșirea.
– Domnule doctor, băiatul care a salvat-o
este pe hol și așteaptă.
– Ce noroc pe ea să fie băiatu ăsta prin
zonă, să-i spuneți că e bine și că poate să
plece, ne ocupăm noi de fată.

22
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Una din asitente a ieșit din salon și s-a
îndreptat spre băiat zâmbitoare. El s-a ridicat
imediat în picioare.
– Vreau să îți comunic, din partea
domnului doctor, că îți mulțumește pentru
ceea ce ai făcut și să știi că fata e bine și acum
poți să pleci acasă că de restul ne ocupăm noi.
Probabil că tu nu știi cine este dar noi avem
toate actele ei și cunoaștem și adresa și chiar
azi o să-i anunțăm rudele să vină să o ia.
– Nu este nevoie să vă deranjați că eu nu
voi pleca de aici decât cu ea atunci când se
trezește.
– Să înțeleg că o cunoști, atunci e ciudat să
lași o fată cunoscută să încerce să se sinucidă,
vă știați dinainte?
– Este logodnica
mea!
– Asta da surpriză,
dacă e logodnica ta de
ce nu ai grijă de ea
băiete, lăsând la o
parte faptul că tu chiar
ai salvat-o?
– Nici o clipă nu mi-
am imaginat că va
recurge la un astfel de gest, am mai avut și
altă dată discuții și apoi nu am vorbit câteva
ore sau o zi întreagă dar după aceea totul a
intrat în normal. E drept că acum discuția a
fost mai aprinsă însă motivul a fost de tot
răsul, nu i-a plăcut culoarea eșarfei pe care i-
am cumpărat-o. Ea a zis că ce aia e culoare și
eu am zis că e foarte frumoasă și apoi ea a zis
că atunci s-o port eu iar eu i-am spus că sunt
băiat și nu port eșarfe și tot așa...
– Nu ai plecat? a spus doctorul ieșind din
salon. Dacă tot ai rămas poți să intri că s-a
trezit și să-ți iei la revedere.
– Cred că e mai complicată treaba decât un
simplu „la revedere”, a spus asistenta.
– Mă rog, faceți cum credeți că eu mai am și
alte vizite.
S-au îndrepat spre salon și au intrat încet.
Fata era cu ochii închiși și părea că doarme. El
s-a așezat pe un taburet alături de pat și a
început să o privească. Și el era îmbrăcat în
halat, că toate hainele îi fusesră luate și puse
la uscat. După o vreme el a întins mâna și a
apucat-o pe a ei, ea a tresărit pentru moment
dar nu a deschis încă ochii. Probabil se
gândea că visează și că în vis se ține cu el de
mână. Un zâmbet i-a luminat fața. După un
timp a deschis totuși ochii, a privit tavanul,
apoi spre băiat și parcă nu-i venea să credă ce
vede.
– Trăiesc?
– Da, iubire!
– Și tu ești real?
– Chiar foarte real.
– Atunci ia-mă în
brațe! Stai lângă mine.
Băiatul s-a ridicat,
s-a aplecat spre pat și
a cuprins-o în brațe
iar ea a răspuns la
îmbrățișarea lui, după
care a urmat un sărut
de zile mari. După mai
multă vreme ea a trebuit totuși să recunoască
faptul că este daltonistă și că asta putea să-i
aducă o mare nenorocire.
„Era evident că eu nu mai aveam nicio
treabă prin acest spital și puteam să plec
liniștit”
– Mai am vreo misiune, șefule sau pot să
mă întorc?”
Se pare că șeful a răspuns.
„– Bine, am să încerc, dar asta chiar că
nu cred că se poate! Cum adică un singur
minut, ce pot să încep într-un minut?”
Culmea, suntem tot într-un spital, chiar
într-o sală de operații. Pe masa pentru
avorturi stătea întinsă o fată drăguță la chip

23
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
iar în sala de așteptare își frământa mâinile
un tinerel și era evident că nu se găsește într-
o postură plăcută. Ei erau copii buni dar
foarte săraci și în acest moment chiar nu-și
puteau permite un copil. De comun acord au
hotărât că acest copil nu trebuie să se nască și
de aceea au venit din timp la doctor.
În sala de operații doctorul se spălase pe
mâini, i se pusese masca strerilă și tocmai
luase în mână bisturiul pentru a începe
chiuretajul.
„Cred că acum este momentul cel mai
potrivit să intervin pentru a opri
intervenția. În câteva fracțiuni de secundă
am trecut prin mai multe
variante, să-l fac să se
împiedice, nu era corect că
putea să cadă și să înfigă
bisturiul cine știe în ce, să-i
iau mințile iar era greșit că
pentru un astfel de moment
putea să-și piardă servicul și
atunci am recurs la ultima
variantă”
– Domnule doctor vă
tremură foarte tare mâna cu
bisturiul, nu ați observat?
– Până acum o secundă nu
aveam nimic, acuma văd și eu
după ce mi-ai spus, probabil că e de la cafea.
– Atunci vă propun să nu ne grăbim, că fata
nu pleacă nicăieri și să stam puțin să vă
reveniți.
După vreo încă 20 de minute doctorul a
luat din nou bisturiul în mână și parcă, acum,
tremura și mai tare.
– O fi și de la garda de astă noapte care nu
a fost de loc ușoară.
– Așa o fi dar oricum, nu puteți intra în
operație, trebuie să sosească imediat colegul
dumneavoastră, care vă schimbă și puteți să-l
rugați pe el să rezolve problema, e o treabă de
câteva minute.
– Ai dreptate, eu mă duc atunci să mă
schimb și să-l aștept.
Doctorul a ieșit, a trecut repede pe lângă
băiatul care aștepta și care era convins că
rodul iubirii lor nu mai există, dar nu l-a privit
și l-a lăsat uimit și contrariat.
„Pentru mine treaba s-a complicat puțin
că a trebuit să intru în mintea doctorului să
văd cine este colegul apoi să-l caut și să
aflu că e la volanul mașinii și vine direct
spre spital. De acum în colo totul a fost o
simplă bagateleă”
Colegul conducea liniștit, soseaua era
perfectă, lumina la fel și nici aglomerație nu
prea era. Nu mergea cu mare
viteză căci mai avea destul
timp să se bucure de aerul
proaspăt al dimineții așa că în
momentul în care a făcut pană
și a auzit cauciucul lui nou de
față că se fleoșcăie și mai are
puțin și se taie în geantă, atras
imediat pe marginea
drumului, a coborât și s-a dus
pe dreapta față să vadă care e
treaba. Cauciucul lui era deja
zdrențe. Un doctor își
păstrează întotdeuna calmul și
rezolvă imediat orice
problemă, așa că a scos
triunghiul reflectorizant l-a dus cât mai în
spate și l-a fixat cu grijă pe asfalt. Nu a fost
deloc atent la mașina care l-a depășit decât în
momentul în care a observat, cu stupoare, că
un tip iese chiar din mașina lui, se urcă în
cealaltă și demarează în trombă.
S-a gândit el, că ce căuta omul în mașina
lui, dar a aflat repede când a constatat că nu
mai are cheile în bord. Cineva, probabil s-a
gândit că el pleacă pe jos și lasă mașina
descuiată cu tot ce e în ea. În spatele lui, la
mare distanță, era o altă mașină care aștepta
pe loc.

24
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Doctorul a înțeles manevra dar nu era
dispus să cadă în „grija” hoților așa că a intrat
din nou în mașină să ia telefonul și să sune la
poliție și atunci a constat că fusese luat și el
de pe bord.
Nu mai avea decât o singură variantă, să
aștepte să treacă o altă mașină și să-i roage să
sune la poliție. Nu a trecut multă vreme și iată
o mașină. Doctorul a făcut semn cu mâna dar
la volan era un tip cu ochii la persoana de sex
opus de lângă el și parcă nici nu l-a observat.
Peste alte zece minute, altă mașină plină de
amabilitate a aprit la semnul lui. La volan era
un bătrânel, foarte simpatic, care după o
trecere scurtă prin istoricul penelor pe care le
avusese de-a lungul vieții, a înțeles că nu e
vorba decât de un simplu telefon la poliție.
Pentru că nu a dorit să-i dea telefonul
doctorului a sunat
singur și le-a explicat
cum stă treaba, după
care a plecat, cu toate
că mai dorea să-i
povestească și de un
accident din vara
trecută.
Neavând altă
treabă, doctorul s-a
apucat să schimbe roata.
De la spital o asistentă, a sunat la el dar i-a
răspuns un tip, extrem de obraznic, care i-a
explicat că nu are nevoie de femei la ora asta.
Pentru că treaba se lungise foarte mult, fata
din sala de operații, a fost nevoită să coboare
de pe masă și să se întoarcă la salon. Băiatul a
mers după ea și stăteau amândoi cuminți și se
priveau.
Între timp doctorul a schimbat roata cu cea
de rezervă dar când a lăsat cricul jos a văzut
cu stupoare că roata lui care nu a fost
verificată de ani de zile e complet pe geantă.
Deci mașina nu putea pleca de acolo decât pe
platformă. Asta le-a explicat și polițiștilor,
care ar fi putut eventual să pornească mașina
direct din contacte dar ar fi fost degeaba.
Soluția cu platforma era clară și cei de la
poliție au și cerut-o imediat. Doctorul i-a
rugat să i se permită să dea un telefon și la
spital să-i anunțe de întârziere ceea ce nu a
fost nicio problemă. Oricum ar mai fi durat
vreo două ore până sa ajungă el acolo.
„Cel mai dificil a fost să-l fac pe șoferul
care a trecut pe lângă doctorul rămas în
pană, să oprescă imediat după el, să se
asigure că este la distanța
corespunzătoare, să intre în mașină, să ia
cheile din contact și telefonul și apoi să
demareze mai departe. Cel care era cu
mașina mult în spate și stătea pe loc nu
avea nicio legătură cu cazul doctorului. Se
oprise să dea telefoane la firmă. Era într-un
fel de conferință. După ce am ieșit din
corpul hoțului acesta a rămas buimac și se
uita foarte îngrijorat
la cheile doctorului și
la telefonul acestuia”
Când acesta a
sunat, el se imagina un
mare gagster și a
răspuns la mișto, după
care era să leșine de
emoție. Era hoț și pe
desupra și obraznic.
Fiind, de felul lui, un tip pașnic și liniștit,
dintr-o dată l-au apucat remușcările și la
prima secție de poliție întâlnită, a intrat și
unde a văzut un birou gol a lăsat și cheile și
telefonul, după ce le-a șters bine cu batista, și
a ieșit imediat direct la mașină.
„Pentru că treaba mea era pe terminate
m-am dus în salonul unde cei doi tineri
stăteau și se tot priveau și m-am ocupat
puțin de el. Îl citisem că era credincios și că
hotărârea pe care o luase a fost extrem de
grea. După câteva momente el, luând-o de
mână i-a spus:”
– Hai să mergem acasă, cred că Dumenzeu
ne-a dat destule semne că nu avem ce căuta
aici! Tocmai aflase că cel de-al doilea doctor

25
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
nu poate veni așa curând.
– Mergem, cheamă asistenta și anunț-o că
nu mai facem nimic! Ochii ei erau plini de
lacrimi! Ai dreptate, ne vom descurca cumva
și să nu ne începem viața cu ceva ce putem
regreta tot restul zilelor noastre.
Peste circa două ore cei doi ieșeau
împreună din spital, luminoși și încrezători
ținându-se de mână.
„Cred că misiune asta am reușit-o cel
mai bine! Acum pot să mă întorc?
– Bineînțeles, chiar să te grăbești că ai
primit aprobarea de reîntoarecere pe
pământ, sau cum mai zic ei de reîncarnare.
– Asta e minunat că m-am
săturat să tot bântui! Și unde
mă duc?
– Unde vrei, ai câștigat
acest drept!
– Atunci, poate o să ți se
pară ciudat, dar aș vrea să
fiu copilul celor doi care nu
au făcut avortul.
– Nu mi se pare deloc
nepotrivit, întotdeuna ai
avut vocație de om bun, ce
vrei să fi, băiat sau fetiță?
– Aș vrea fetiță, că ele sunt
mai drăgălașe!
– Așa să fie!”
Peste câteva luni, la termenul potrivit,
tânăra mămică aduce pe lume cea mai
drăgălașă fetiță. Bucuria lor a fost
nemărginită și nu se mai săturau privind-o.
Între timp, tânărul tătic primește un post bine
plătit, fetița crește, fiind deosebit de
inteligentă, primește burse peste burse și
termină facultatea de medicină. A cumpărat
pentru părinții ei o locuință nouă, cu grădină
și niciodată în familia lor nu s-a mai rostit
cuvântul avort.
Gabriela Ioniţă
Microfonul
Ilenuța e îngrijorată. Pare că are o mie de
probleme, una mai importantă decât cealaltă,
a căror rezolvare nu poate întârzia. Așa o
găsește bunica la grădiniță: agitată,
învârtindu-se în loc, gesticulând, cu obrajii
rumeni și pălmuțele transpirate.
– Ce s-a întâmplat?
Fetița trage aer în piept, ca și cum și-ar lua
avânt pentru a spune dintr-o suflare un fapt
important ce necesită cuvinte alese, cuvintele
se îmbulzesc, probabil prea
multe pentru o guriță atât de
mică încât nu rostește nimic,
se învârte iar, obrăjorii i se
umflă ca două pernuțe, nu-și
poate ascunde boticul
premergător lacrimilor și
începe să plângă acoperindu-și
fața cu mânuțele, pentru ca în
secunda următoare să
explodeze:
– Tebuie să cânt la micofon!
Rămâne cu ochișorii
înlăcrimați, agățați de privirea
nedumerită a bunicii,
așteptând un răspuns.
– Da? Ce frumos! Și de ce plângi, mă rog?
Cum nu poți opri vântul și ploaia, tot așa
nu poate nici doamna Maria să oprească
iureșul de întrebări ale micuței: Cum să țină
rochița dacă are microfon? Îl ține la guriță
până începe muzica sau nu? Reverența o face
cu microfon sau fără? Dacă e fără, atunci ce
face cu el?
– Bine, bine, ne gândim noi. Mai e până la
serbare, nu?
Acasă, primul care a aflat de pricina fetei a
fost Moș, apoi zarzărul la umbra căruia
hămăie Moș așteptând să coboare motanul
cocoțat în pom, apoi a aflat și motanul, după

26
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
motan au fost puii, cocoșului i-a împărtășit
vestea dar de la înălțime, adică din brațele
bunicii, iar într-un târziu, pe când serveau
supa cu găluște i-a spus și bunelului.
După prânz, așa cum le e obiceiul, Ilenuța
și bunica merg peste drum la tușa Saveta.
Bătrâna nu-și mai numără anii, știe doar că a
trecut de optzeci. E scundă, încovoiată ca o
seceră, cu bărbia-n coșul pieptului și umerii
aproape lipiți de urechi, zici că-s străjerii
urechilor întemnițate, bătrâna așteaptă
nerăbdătoare vizita, nu neapărat pentru bolul
cu mâncare, cât pentru bucuria de a vorbi cu
cineva.
– Fetele mele, ați venit și azi!
– Da, spune copila râzând, ți-am adus supă
cu găluște. E tale bună!
– Tu ai făcut-o?
– Nuuu, râde
micuța. Buni a făcut-o,
eu am fost la gădiniță.
Bunica confirmă
spusele nepoatei, apoi
iese afară la treburi.
În ciuda faptului că
poartă un deal în
spate, mătușa are un
chip frumos, anii nereușind să-i mânjească
întru totul farmecul din obraji, ghidușia din
ochi și dulceața din vorbe.
– Tu ți-ai făcut azi?
– O, foarte multe lucruri, improvizează
tușa. Am cântat, am colorat, am jucat șotron,
mingea, ascunsa, am sărit coarda.
– Cu ține?
Întrebarea vine ca un curent rece, s-ar fi
așteptat ca fetița să n-o creadă și discuția să
capete alt făgaș.
–Păi, cum cu cine? Singură. Eu cu mine.
–De țe singulă? Nu-ți pațe cu copiii? Nu ai
copii?
Are, dar nu poate să-i explice micuței, ce
nici ea nu-și poate explica, așa că tace. Ce
poate înțelege un copil de nici patru anișori
dintr-o tăcere? Din privirea aninată în gol, de
parcă în golul acela ar fi stat răspunsul la
întrebare, din tremurul buzelor ce-și caută
cuvintele, probabil într-un hău deoarece
niciunul nu i se pare potrivit pentru a fi
rostit? E o liniște apăsătoare în care bătrâna
stă pitită. Așa mică și îngrămădită, acum pare
un cuib părăsit, aruncat în fotoliu.
– Eu tebuie să cânt la micofon! destramă
Ilenuța pacea aceea bolnavă, bătându-se cu
mânuța în piept pentru a întări că despre ea e
vorba și nu despre altcineva, apoi,
strângându-și gurița într-un bobocel, clipește
galeș, după un oftat lung, spulberând astfel
negura din gândurile tușii.
– Serios? Dar e un lucru foarte serios să
cânți la microfon! E un
lucru de oameni mari!
Ilenuța stă în
continuare în tabloul
ei cu chip îngrijorat,
bobocelul de guriță nu
vrea să înflorească,
rămâne tot botișor,
doar căpușorul bălai
se mișcă într-un
continuu Da, Da, Da!
E sfârșit de mai. Acuși se coc cireșele
amare. Vor face dulceață, apoi gogoși și
papanași cu dulceață de cireșe amare. Ilenuța
adoră gogoșile. Și tușa le adoră, doar că de
câteva zile n-au mai fost la ea. Fetița și-a
amintit de bătrână la cină, în fața unei budinci
cu orez. Gustul aromat, dulce acrișor de la
gemul de zmeură pus deasupra budincii o fac
pe copilă să plescăie din buzițe de plăcere.
– E foalte bună, buni! Foalte bună! Nu
medzem si la tușa să-i dutzem?
– Nu... tușa a plecat, îi răspunde doamna
Maria sorbind-o din ochi.
– Unde?
– La Doamne-Doamne.
– Cu țe? insistă nepoțica cu întrebările.

27
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Lingurița de budincă îi rămâne suspendată
în aer așteptând răspunsul pe care buna
întârzie să-l dea. O privește mirată de parcă
nu ar fi văzut-o de mult.
– Cu trenul. A plecat cu trenul, intervine
bunelul, acum papă, se supără budinca pe tine
dacă nu o termini.
Ritualul serii: băița, cântecelul, rugăciunea
și la somn.
Pare o păpușică îmbrăcată în pijămăluțe cu
elefănței, atunci când începe să cânte așezată
în tocul ușii, acum transformat în miniscenă.
– Ale mama o fetiță... Micofonu, buni, dă
micofonu!
Cu microfonul de jucărie în
dreapta, cu stânga ridicând un
colț de cămășuță, Ilenuța oferă
buneilor un spectacol candid.
Nu lipsesc reverențele
îndelung repetate, nici
gropițele din obrajii de
piersică, micile poticneli o fac
să înghită de parcă ar avea un
bob de orez rătăcit în guriță,
dar cântecelul este dus la bun
sfârșit, iar în final nu lipsesc
binemeritatele aplauze și
pupicii cu nemiluita. Urmează
Îngerașul meu, rugăciune pe
care o rostește ghemuită în
mijlocul patului, cu ochișorii țintă la icoană,
apoi cocoțată pe lada recamierului aflat la
fereastră își lipește năsucul cât un grăunte de
geam. Iscodește noaptea făcând rotocoale cu
pălmuța pe sticlă, doar, doar o vedea mai
bine. E doar luna, probabil îngenuncheată la
rugăciune și ea, de-i așa mică și singură în
coama cerului.
– Ce-i, Ilenuța, ce cauți? aruncă și buni o
privire în noapte.
Cu glas molatic, șoptit, de frică parcă să nu
tulbure întunericul, Ilenuța îi răspunde:
– Tenu. Eu n-am văzut nițiodată un ten
zbulâând!
Silvia Giurgiu
Fuga
Simt o nevoie disperată să fug, să mă
îndepărtez de mine... din mine, dar în fața
mea se deschide o cale aridă și plină de spini,
ce se oferă arogantă să-mi călăuzească pașii
către Nicăieri. Privesc înapoi, căutând refugiu
printre sentimentele mele ce zac fumegând
îngrămădite ici-colo, în urma
bombardamentului emoțional și al trădării
primite recent, confirmate în mod brutal și
implacabil de către realitatea îndelung
falsificată. E grozavă durerea ce îmi sfâșie
pieptul și mă tem să respir, căci brazde adânci
de foc otrăvit trezesc balaurul
ațipit în mormanele de jăratec
al inimii. Am îndurat
mușcătura lui cumplită de
prea multe ori, dar acum mi-e
frică. Nu mai am nici dârzenie,
nici rezistență și nici măcar o
motivație ca să-l mai înfrunt.
Fug din nou, uitându-mă
îngrozită înapoi și mă împiedic
iremediabil în speranțele
despletite ce mi se încurcă în
picioarele obosite. Cad de-mi
frâng sufletul, mă doare
cumplit, mă vait prelung, mă
târâi către un licăr de lumină
apărut într-un pâlc de
mărăcini, pe care îi confund cu un mănunchi
de iarbă și mă agăț de el cu toată disperarea,
dar spinii acuțiti îmi străpung degetele. Ascult
uimită țipătul scăpat de undeva de foarte
aproape, îi urmăresc înfiorată ecoul pe care îl
descopăr sângerând înjunghiat în colbul
potecii ce șerpuie sinuos printre tufele de
mătrăgună. Îl adun cu grijă în căușul palmei
dar îl pierd printre brazdele însângerate de
spinii mincinoși.
Mirosul trădării e atât de intens încât mă
amețește și mă îmbrâncește la fiecare pas. Mă
clatin, mă opun căderii, implor rațiunea să
risipească efectul otrăvii și continui să fug
împleticindu-mă dezorientată către... Unde?

28
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Ajung din instinct la răscruce de drumuri. E
un aeroport. Și e prea devreme. Dar e un
liman concret. Durerea mă apasă la fel de
grea și pașii șovăiesc înnebunitor de mult. Mă
izbesc de cineva, încasez o insultă dar nu mă
atinge. Continui să descifrez indiciile care mă
ajută să-mi regăsesc calea printre perdeaua
de lacrimi, al căror izvor pare că nu va seca
niciodată. Mă irită la maxim abundența lor și
îmi agresez ochii cu dosul palmei, aproape
lovindu-i. Mi-e rușine de neputința mea și fug
din nou. Mă ascund într-un ungher întunecos
tremurând sub povara deznădejdii, folosind
ca paravan filele nevinovate ale unei cărți,
care nu reușesc să mă protejeze prea mult de
indiscreția străinilor intrigați de imaginea
„Adolloratei” ce bântuie coridoarele
întunecate.
Simțind că îmi va plesni inima de atâtea
suspine reprimate, mă
refugiez într-o toaletă
și îmi eliberez sufletul
înnecat în durere prin
furtuna de lacrimi
care duce cu sine
toate forțele mele dar
și o bună parte din
tristețea care m-ar fi
ucis. Am spălat urmele
plânsului sub șuvoaie
de apă rece, le-am ascuns apoi sub ochelarii
obscuri și am înfruntat cu stoicism
compasiunea discretă a semenilor mei, de
care nu mai aveam nici timp și nici
posibilitatea să mă mai ascund. Nodul din gât
care mă sugruma îndărătnic l-am înghițit cu o
cafea imensă și amară, ca pe o pilulă uriașă
care mi-a rănit esofagul.
Am traversat norii cu speranțe crescute și
m-am cufundat în Albastrul infinit cu durere
cu tot, semănând-o generos între cer și
pământ. Zborul departe de lumea ostilă mi-a
redat rațiunea și mi-a limpezit cugetul
profund tulburat. Am fugit din nou, dar m-am
salvat! Singurătatea e terapia cea mai eficace
în bolile spiritului, dar recuperarea e lungă și
chinuitoare. Teama de un nou atac este
permanentă însă și nevoia de a fugi cât mai
departe și mai definitiv e tot mai cronică.
Maria Giurgiu
Petrecere nefastă
– 3 –
Era trecut de ora unu din noapte, când
Ștefan și fiica sa au coborât în parcare. Fata
pusese în rucsac lucrurile strict necesare
pentru noaptea aceea, printre care
dezinfectant și ce a mai considerat necesar,
pentru a dezinfecta rănile ce le observase pe
corpul și pe gura fetei din magazie și au plecat
în grabă.
Au lăsat mașina într-o parcare puțin mai
departe de restaurant și s-au îndreptat către
magazia cu bărci. Au observat foarte precauți
împrejurimile, mergând pe partea opusă a
străzii până în dreptul
restaurantului vecin,
au traversat pe acolo
și văzând că nu era
nimeni pe stradă la
ora aceea, s-au oprit
mai întâi pe plajă,
unde nu se vedea nici
o mișcare, apoi s-au
apropiat tiptil de
magazie. Au deschis și au intrat, închizând
ușa pe interior. Anca s-a îndreptat către barca
unde o puseseră mai devreme pe Desire. Ea
se mișcase puțin, însă părea tot în stare de
inconștiență. Când a chemat-o cu voce ușoară,
nu a tresărit. A aprins lanterna ce o avea cu
sine și a început să-i cerceteze îndeaproape
rănile, care păreau superficiale, cu excepția
unei vânătăi urâte deasupra ochiului stâng și
avea buzele rănite și umflate. De la acea rană
de deasupra ochiului sângerase ușor și era
mânjită prin păr și pe față, de sânge. Pe brațe
avea vânătăi, urmele degetelor ticăloșilor ce o
violaseră, îi rămăseseră imprimate pe piele
precum niște stigmate. Sub unul din sâni era
o zgârietură mai profundă, care sângerase și
când Anca a apăsat ușor pansamentul îmbibat

29
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
cu desinfectant, ea a tresărit puternic gemând
de durere. Ștefan se apropie îngrijorat văzând
acea reacție și-i zice fetei sale, în șoaptă, căci
până atunci el fusese tot timpul cu urechea
atentă afară, la eventuale zgomote:
– Dumnezeule Anca! Nu cumva are vreo
coastă ruptă, care îi atinge vreunul din
organele interne? Asta ar fi grav, dacă are și
vreo hemoragie internă. Trebuie să o ducem
la spital, în cazul acesta. Încearcă totuși să o
trezești mai întâi, punându-i alcool la nas, să
respire.
– Da, îi curăț gura de sânge și încerc cum
spui tu, s-o aduc în simțiri. Pare că începe să
se miște. Bine că suntem noi
cu ea.
– Anca, eu tem reacția ei,
când ne va vedea pe amândoi
aici, lângă ea. Dacă se pune pe
urlat crezând că noi i-am făcut
rău sau că am răpit-o? Cred, că
ar fi mai bine dacă te-ar vedea
doar pe tine. Tu ești femeie, îi
vei inspira mai puțină teamă, îi
vei explica ce s-a întâmplat, de
ce am adus-o aici și apoi va
decide ea ce să facă. După
părerea mea ar fi bine să-i
denunțe pe bandiții aceia.
Dacă vrea s-o ajutăm, o vom
duce la spital, dacă e nevoie, sau unde vrea,
însă trebuie să-i explici că noi suntem într-o
situație delicată și nu dorim să avem
probleme pentru că am făcut un bine.
– Tati, tu ai dreptate! E mai bine să nu te
vadă deloc pe tine, deocamdată. Așa că ieși
afară și supraveghează să nu se apropie
cineva pe neobservate și să ne audă vorbind!
Cine știe dacă vreunul dintre bandiți n-or mai
fi pe plajă încă, să supravegheze. Eu mă
descurc bine cu ea și știu cum să-i explic
situația.
– Bine Ancuța, dă un bip, când ai nevoie de
mine, că am pus telefonul să vibreze!
Zicând acestea, Ștefan ieși și Anca începu
să curețe ușor fața rănită a lui Desire, care
începuse să se agite neliniștită, apoi îi apropie
cu precauție tamponul îmbibat de spirt, de
nas. Desire se agită și începu să strănute și să
se zbată, gemând de durere, posibil provocată
de rana de sub sân. La un moment dat
deschise ochii înspăimântată și Anca îi
acoperi gura cu o batistă, de teamă că va țipa.
Privind-o îi făcu semn cu degetul să nu țipe.
Ea se trezise de-a binelea și văzând fata aceea
tânără a cărei față și-o amintea vag, se liniști,
pe moment. Anca îi explică că amândouă sunt
în pericol, dacă țipă, apoi
convinsă c-a înțeles, îi lăsă
gura liberă. Desire o privea cu
neîncredere și o întrebă:
– Unde mă aflu? Ce s-a
întâmplat cu mine și cine ești
tu?
Anca îi spune cu voce
ușoară:
– Nu aveți teamă,
momentan sunteți la adăpost
în magazia cu bărci a
restaurantului. La auzul veștii
ea scoase un strigăt de furie și
Anca încercă să-i acopere gura,
însă ea îi prinse mâna și-i zise:
– Cine ești? Fata îi zise cu voce rugătoare:
– Vă rog să nu țipați că suntem amândouă
în pericol, vă explic care e situația! Nu vă
temeți de mine,sunt aici să vă ajut.
Desire făcu semn cu privirea că a înțeles,
apoi Anca se așeză pe marginea bărcii și o
întrebă:
– Cum vă simțiți?Îi răspunse c-o întrebare:
– Unde mă aflu și ce mi se înâmplă? Mă
simt foarte rău, mă doare peste tot.
În acel moment încearcă să se ridice și avu
un nou spasm de durere, care îi smulse un

30
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
strigăt.
Anca o privea cu îngrijorare și o întrebă:
– Vă doare foarte rău? Sunteți rănită, însă
nu-mi dau seama nici eu cât e de grav. Eu
eram la petrecerea de aseară, serveam la
mese, am observat tot ce vi s-a întâmplat și
mi-am asumat riscul de a vă veni în ajutor.
– Acum îmi amintesc! Eram la petrecere...
eram cu Marco, iubitul meu dar ce s-a
întâmplat? Marco a pățit ceva? Unde mă aflu
de fapt și de ce nu e el, cu mine? Ce mi-ai
făcut? Dumnezeule!
În timp ce încerca să se ridice tot mai
alarmată, a avut iarăși un spasm dureros dar
strângând din dinți se ridică în șezut, în barcă,
și la lumina slabă a lanternei privea în jur cu
ochii speriați și confuză. Abia atunci,
aluneându-i prosopul
care o acoperea,
realiză că nu avea
nimic altceva pe ea și
a văzut semnele
întunecate ale
vânătăilor pe corp și
pe mâini. A tras
instinctiv colțul
prosopului
acoperindu-și nuditatea și a zis, privind
dușmănoasă către Anca:
– Nu știu cine ești și ce dorești de la mine.
Ca să nu încep să strig după ajutor imediat,
lucru ce am observat că ți-ar displace, trebuie
să-mi dai o explicație. Sunt cumva prizonieră
aici?
– Nu, absolut nu! Puteți ieși pe acea ușă
când doriți și să plecați. Pentru binele
dumneavoastră însă ca să vă puteți apăra
singură de aci încolo, ar fi bine să ascultați
măcar ce vi s-a întâmplat, chiar de nu o să vă
placă deloc!
– Bine, te ascult! Sunt nerăbdătoare să aflu
de ce sunt vânătă peste tot și mă simt de
parcă am fost călcată de o cireadă de boi. Mă
doare peste tot, mă ard rănile, am greață, îmi
vine să vomit și simt în gură un gust oribil. Ce
am pățit, Dumnezeule, scâncește ea tot mai
speriată, părând că o scânteie de luciditate
din adâncul întunericului din lăuntrul său,
caută să-și facă loc în mintea-i încă
rătăcitoare în ceața incertitudinilor.
Anca începu cu o ezitare în voce și cu milă,
la gândul de ai destăinui lucrurile acelea
oribile:
– Domnișoară, eu mă aflam nu departe de
voi, când ați leșinat în brațele lui Marco,
Imediat după ce v-a dat să beți dintr-un
pahar, șampanie. L-am zărit punând ceva în
pahar, înainte de a turna din sticlă, fiind mai
departe nu am văzut bine ce și nici nu mă
interesa. Eram ocupată cu aranjatul meselor
undeva în spatele
vostru și am văzut
asta din întâmplare.
Imediat după ce ați
băut, au început să vi
se înmoaie picioarele,
în acel timp când el vă
ajuta să vă dezbrăcați
rochia. Cred că ați
leșinat fiindcă v-am
văzut leșinând și ați fi căzut cu siguranță, dacă
nu vă susținea în brațe. Am văzut cum s-a
îndepărtat ducându-vă în brațe, în afara
terasei, pe plajă. Nu prea am fost atentă la
început, ce se mai întâmpla între voi, doar era
iubitul dumneavoastră. După mai mult de un
sfert de oră de când ați părăsit terasa, eu mă
întorceam din restaurant cu un platou cu
aperitive, când l-am văzut venind înlăuntru,
pe acolo pe unde plecaserăți, însă singur. A
venit și s-a așezat liniștit alături de amicul său
mai vârstnic, Nicola și eu care îmi făceam de
lucru în separeul de alături, ascunsă vederii
lor de tufișul de trandafiri, l-am auzit clar pe
Marco, spunându-i celuilalt:
– Eu am terminat, am încălzit-o pentru voi.
Du-te și ia-o Nicola! Ai mâncat-o din priviri de

31
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
când a venit și ea te-a observat și era de-a
dreptul furioasă, pe tine. E a ta, profită cât
vrei!
Eu am bănuit că de dumneavoastră era
vorba. La început nu-mi venea să-mi cred
urechilor, însă l-am văzut pe Nicola plecând
în aceeași direcție, pe unde v-a dus Marco mai
devreme și am avut o senzație neplăcută, însă
nu reușeam să mă conving că el își dă iubita
pe mâna altora. Era absurd și totuși când am
văzut după un timp pe acel Nicola că se
întoarce la masă cu cămașa și pantalonii în
dezordine și cu un rânjet dezgustător și
satisfăcut pe fața aceea de șobolan, m-au
trecut fiori de spaimă. Am
început să fiu mai atentă, când
glumeau între ei și se
îndemnau care e la rând și
atunci am înțeles că bănuielile
mele nu erau simple
absurdități. Am decis să mă
conving sperând că poate e o
greșeală, însă din păcate nu
era.
– Nu e posibil! Nu! Marco
nu putea să-mi facă una ca
asta, cred că aveai halucinații,
țipă ea isterizată, uitând de
precauții!
Începu să plâgă delirant
frângându-și mâinile și gemând printre
suspine sfâșietoare.
– Desire, Desire, vă rog liniștiți-vă că dacă
mai sunt prin preajmă, nu mai e scăpare
pentru niciuna dintre noi!
Se mai potoli puțin și îi ceru Ancăi cu o
voce schimbată, plină de ură:
– Continuă, vreau să știu tot ce mi s-a
întâmplat!
– Sigur?
– Da, vreau să aflu cine erau ei?
– După ce s-a întors Nicola, l-am văzut
plecând afară pe un altul. Atunci am lăsat un
moment lucrul și m-am furișat către plajă să
vă caut. Lucrez deseori la localul acesta și
cunosc bine locul. După ce Nicola s-a întors, a
plecat un altul, unul slab, înalt și mai brunet, e
albanez și nu face parte din orchestră, cred că
e omul lui Nicola. Îl chemau cu numele de
Grigori. Nu v-am găsit imediat și doream să
renunț, făcându-mi totuși iluzii că am
interpretat greșit lucrurile, dar între timp a
apărut acel Grigori pe plajă și m-am ascuns
după colțul gardului. Atunci l-am zărit pe el
nu prea departe, după o stivă de șezlonguri,
cum se agita și bolborosea și am bănuit că
mai era cu cineva acolo. După ce el a plecat,
m-am apropiat și atunci... v-am văzut. Fără
urmă de îndoială erai
dumneata... ăăă erai complet
nudă, inertă, inconștientă, am
crezut că erai moartă și m-am
speriat rău. Am fugit
înnebunită de frică în
restaurant. L-am căutat pe la
tatăl meu și i-am spus dintr-o
suflare ce se întâmpla cu
dumneata pe plajă.
Desire plângea șocată, de
cele ce-i povestea Anca și
îngăima cu voce disperată și
lipsită de vlagă:
– Nu, nu, nu! Ooof Doamne,
trăiesc un coșmar!
– Îmi pare foarte rău că trebuie să vă
contrazic, însă e numai adevăr în cele ce vă
spun.
M-am asigurat că erați dv, apropiiindu-mă
pe furiș după ce el a plecat înlăuntru, lăsându-
vă acolo singură... mie îmi face rău să continui
domnișoară Desire! Vă rog, să mă iertați însă
nu mă simt în stare, să mai continui cu
detaliile. Atunci, văzând grozăviile de care
erau capabili prietenii dumitale am simțit o
frică și totodată un dezgust imens pentru acei
oameni!

32
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
– Acei oameni nu sunt prietenii mei! Nu,
nu! Țipă ea înnebunită. Anca tăcea încurcată
și impresionată de suferința ei. Ea plângea și
se tânguia și la un moment dat îi zise cu voce
răgușită Ancăi:
– Te rog să continui și nu omite nimic,
nimic! Trebuie să știu totul și zi-mi tu!
– Credeam că invitații la petrecere îți erau
prieteni, însă mă înșelam. Văzând cele ce se
întâmplau, îngrijorarea mi-a dat curaj și am
decis să intervin și să te iau de acolo, imediat.
Mă temeam să risc, să te găsească ei, din nou
sau să știe că te-am ajutat eu. Sunt oameni
periculoși. M-am întors cât de repede am
putut și te-am am luat de acolo. Erai
inconștientă și abia îți simțeam pulsul. Am
fost ajutată de cineva apropiat mie, altfel nu
aș fi reușit și te-am
ascuns aici în grabă,
am încuiat ușa și ne-
am întors la treburile
noastre, ca să nu dăm
de bănuit. Înainte de a
ne apropia să te
salvăm eu și persoana
în cauză a trebuit să
așteptăm să plece un
altul, ce venise între timp la tine. Era acel
Carlo, chitaristul din orchestra lui Marco.
– În tot acest timp, Desire ascultase
încremenită. Doar șoptea cu privirea rătăcită:
– Nu! Nu!...Nu poate fi adevărat! Marco e
iubitul meu, el mă iubește! Nu!
Când Anca a tăcut, ea s-a ridicat febrilă, cu
ochii strălucindu-i ciudat și a prins-o de brațe
cu furie, strângând-o tare și privind-o cu o ură
sălbatică în ochi, i-a zis cu glas plin de
dușmănie:
– Ești o ticăloasă ordinară! Cum poți
inventa lucruri atât de oribile? Ha? Poate tu
mi-ai pus ceva în pahar, cine știe cu ce scop
mârșav, însă ai să plătești! Ești o străină
nenorocită și vrei să obții bani cu manevrele
tale mizerabile, însă eu te aranjez! Nu știi cu
cine ai de-a face! Prietenele mele deja au
observat lipsa mea și cred că au chemat
poliția. Ce minte bolnavă ai, să inventezi astfel
de grozăvii! Deschide-mi imediat, să ies! Simt
că mă sufoc, îmi lipsește aerul! Oooh
madonna benedetta! Ajută-mă! Ajută-mă!
Se agita tremurând plângând și frângându-
și mîinile ca ieșită din minți. Anca se îndreptă
și descuie ușa și îi spune supărată:
– Iată, e deschisă ușa, poți pleca când
dorești însă ar trebiu să înțelegi pentru binele
tău, că eu nu mint. Prietenele tale au fost și
ele drogate, probabil ca să nu poată vedea ce-
ți fac ție. Doi dintre invitații tăi le-au dus
acasă, sau Dumnezeu știe unde. Erau
inconștiente toate patru, fetele acelea după ce
au gustat primele
pahare.
Când un altul,
Fernando a venit pe
plajă să te caute, fiind
rândul lui și nu te-a
mai găsit, fiind deja
aici în magazie unde
te aduseserăm, s-a
întors furios pe terasă
crezând că cel dinainte, Carlo i-a jucat vreo
farsă și l-a pocnit. Când au înțeles însă, că
altcineva te-a salvat și că acel cineva a văzut
ceea ce îți făceau ei, Nicola și Marco au plecat
furioși în căutarea ta. Acum dacă ei află
cumva că eu sunt aceea ce te-a salvat, mă vor
ucide cu siguranță. Vorbeau între ei ceva de
faptul, că de data aceasta nu trebuie să le mai
scăpați. Eu cred că nu se vor resemna cu
dispariția ta și vor continua, să te caute.
Mă bănuiesc și pe mine și pe ai mei, căci
lucrăm în restaurant. Massimo, fiul Vilmei a
stat cu ochii pe noi necontenit, de când ai
dispărut de pe plajă. Patroana a văzut în ce
hal erau celelalte fete, crezându-le bete și era
supărată din cauza ta, că nu te-ai arătat deloc
în restaurant să o saluți și ai plecat fără veste.

33
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
Massimo i-a spus că Marco te-a scuzat pentru
că a trebuit să pleci. A inventat, că acasă ți s-a
întâmplat ceva neprevăzut și ai plecat în
grabă. Tot ce spun e adevărul. Eu ți-am adus
aici geanta, care rămăsese uitată pe plajă,
uită-te dacă ai totul în ea, ca să nu mă faci
apoi și hoață și plecă de aici imediat, te rog,
dacă credeți că eu mint! Nu mă trăda că te-am
ajutat că mă distrugi pe mine și pe părinții
mei și noi nu avem nici o vină. Lucrăm la
negru aici și mi-am căpătat necaz mare pe
cap, că te-am ajutat.
Între timp, Desire se așezase epuizată pe
marginea bărcii și privea împietrită în gol,
strângând în brațe geanta în
neștire și suspinând din greu,
cu lacrimile ce curgeau în voie
prelingându-i-se pe buzele
crăpate și pe obrajii învinețiți.
Părea în stare de delir și lăsa
impresia că nici nu auzea ce îi
zicea Anca.
Anca, în ciuda supărării ce i-
o provocase, simțea că i se
rupe sufletul de durerea și
umilința acelei femei. A trebuit
să riște, să-i dezvăluie
adevărul fără s-o menajeze,
astfel indiferent ce va decide
să facă pe parcurs, cel puțin ea
avea cunoștință despre ce i se întâmplase și
va ști la ce să se aștepte de la cei pe care-i
considera prieteni.
Desire se adună puțin din răvășeala
teribilă ce-i răscolea toată ființa de oroare și
i-a zis cu voce pierdută, Ancăi:
– Continuă, nu mă asculta cum delirez!
– Amicii dv... ai tăi, bandiții aceia sunt
disperați și furioși, că nu au putut duce la bun
sfârșit planul ce-l aveau în privința ta. Te rog,
fă-mi o mică favoare pentru tot ce am făcut
pentru tine și nu le spune dacă te întorci la ei,
că eu te-am ajutat, lipsindu-i de distracție.
Spune-le că ai plecat singură, altfel ei se vor
răzbuna pe mine și pe familia mea, pentru că
încercat să te ajutăm, convinși că facem bine!
– Ooh, Doamne! Ați făcut bine, salvându-
mă din mâinile acelor nenorociți și nu vă voi
putea mulțumi destul, niciodată. Scuză-mă te
rog pentru vorbele mele necugetate, de mai
devreme! Erau vorbe spuse la disperare. Te
rog! Iartă-mă și nu mă trimite afară, nu
doresc ca ei să mă găsească! Nu! Sunt o
proastă! Am fost o credulă și m-am băgat
singură în necazul acesta. Încă nu-mi vine să
cred, că poate fi real. Acum îmi amintesc vag
și-mi dau seama după felul cum mă simt, că e
adevărat ce mi-ai spus. Deși
eram inconștientă în acele
oribile momente când mi se
întâmpla, îmi amintesc toate
senzațiile oribile, le-am simțit
mâinile pe trup... și... mă
simțeam ca paralizată, nu mă
puteam mișca, nici apăra...
mintea mea confuză îmi
confirmă adevărul celor ce mi-
ai spus și alte lucruri pe care
am greșit ignorându-le din
iubire, pentru un om ticălos.
Spune-mi te rog cum te
cheamă și nu mă lăsa singură!
– Anca! Anca mă cheamă!
– Nu mă lăsa, Anca! Îți mulțumesc că ai
avut curajul să-mi vii în ajutor! Sunt confuză
și distrusă, de aia spun tâmpenii! Trebuie să
merg acasă! Da, da! Trebuie să ajung acasă și
să mă spăl... să mă spăl repede, ca să scap de
murdăria asta care simt că e peste tot, pe
mine și înlăuntrul meu. Să mă spăl!
Repede,repede, să mă spăl... hohotea ea într-
un nou delir. Se învârtea pierdută prin
magazie și strângând în neștire mâna Ancăi,
neslăbind-o nici clipă, de parcă era unicul
lucru sigur, în marea neorânduială și haos din
mintea și sufletul său.
Anca a priceput că e în stare de șoc și că e

34
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
periculos să mai stea acolo. I-a zis cu
blândețe, strângând-o de după umeri, într-un
gest de a o calma:
– Domișoară!
– Desire! Spune-mi Desire și atât!
– Bine! Desire, liniștește-te! Trebuie să
plecăm de aici degrabă, înainte să fim văzute
sau auzite. Mă tem, că ei încă te caută și se pot
întoarce, dacă nu au lăsat pe cineva să
supravegheze împrejurimile. Acum îl chem pe
tatăl meu la telefon, să vină să ne ia de aici cu
mașina și ne spui unde te putem duce, ca să fii
apărată și în siguranță. Îți sugerez să mergem
la carabinieri, ei te pot apăra de acei
delicvenți, sau să chemăm mai bine pe cineva
din familia ta, părinții, să vină imediat să te ia
de aici. Ei vor ști cel mai bine, ce să facă și te
vor ocroti cu
siguranță. Noi suntem
străini, cum bine ai
spus mai devreme, nu
avem acte și riscăm
foarte mult draga mea,
în plus nu avem o
casă, stăm cu chirie
într-o singură cameră
la alți compatrioți.
– Nu, nu! Nu pot
chema pe ai mei că-s plecați departe, în
vacanță și nici la poliție nu mergem. Te rog!
Te rog condu-mă acasă la mine! Acolo voi
decide eu, cum voi face. Te rog Anca, să nu
spuneți la nimeni de rușinea aceasta a mea!
Jură-mi, că nu vei merge nici la carabinieri,
nici Vilmei patroanei nu-i vei sufla o vorbă!
Jură!
– Dacă tu nu vrei, noi ne vom ține gura
Desire, însă e periculos pentru tine. Nu cred
că te poți apăra singură de ei multă vreme.
Între timp Anca îl sunase pe tatăl său și el îi
spusese că pot veni în parcare, la mașină că
nu e nimeni prin preajmă.
Anca îi dădu tinerei femei un tricou și o
pereche de pantaloni de ai săi, să se îmbrace
și au ieșit tiptil din magazie, a încuiat ușa și au
plecat spre parcare. Desire și-a amintit că
mașina ei era în parcare. I-a zis:
– Anca, cred că e mai bine să mergem cu
mașina mea. Trebuie să fie încă în parcare,
unde am lăsat-o aseară. Doresc foarte mult, ca
tu să vii cu mine, acasă la mine. Nu mă simt
bine și acum nu e nimeni acasă dintre ai mei.
Nu mă simt capabilă să înfrunt această
situație, singură. Cred că voi mai avea nevoie
de ajutorul unui prieten adevărat în care să
mă pot încrede și îți cer să fii tu prietena mea
în acest greu moment! Astfel eu voi confirma
tuturor că am venit singură acasă! Inclusiv
șarpelui pe care îl consideram prietenul și
iubitul meu. Îi voi putea arunca în față că am
simțit, deși nu am putut reacționa și deși ei
mă credeau inconștientă, îi voi face să creadă
că nu eram. Le voi confirma că am reușit să
mă ridic singură și să
mă ascund de ei, astfel
îndepărtând bănuiala
de tine și de tatăl tău.
Voi putea astfel să-i
ameninț că-i denunț și
vor sta departe de
mine, cel puțin până
voi decide ce voi face.
Anca ascultând-o
pe Desire cum raționează a înțeles că deși
suferea mult, depășise primul șoc.
Fără să stea pe gânduri, i-a zis:
– Cred că nu-i o idee rea. Stai, că-l sun
imediat pe tata să-i spun. El trebuie să ne
aștepte acolo să se asigure că nu e nici un
pericol, prin preajmă. Te simți în stare să
conduci?
– Da Anca, nu e trafic acum pe străzi, mă
descurc cu tine alături. Spune-i tatălui tău că
doresc să-l întâlnesc neapărat, ca să-i
mulțumesc personal imediat ce mă simt mai
bine.
– Bine, îi spun!
Telefonul sună și Stefan răspunde:
– Alo, Anca, ce se întâmplă, de ce durează
atât, aveți cumva probleme?

35
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
– Nu tati, doar că Desire se simte mai bine
și vrea să meargă acasă cu mașina ei și mă
roagă ca eu s-o însoțesc. Zice că pentru noi e
bine să nu se afle că am ajutat-o și să nu
spunem nimănui ce s-a întâmplat. Și-a făcut
ea un plan, eu o însoțesc acasă la ea și mă
întorc la ziuă acasă, așa că stai liniștit tati!
– Mă tem pentru tine Anca, să nu intri în
alte belele! Vă aștept în parcare copilă, să mă
asigur că nu-i nimeni prin preajmă până
plecați către casa ei. Unde are mașina
parcată?
– Desire îmi spune că e în aceeași parcare
cu a noastră, peste drum de local. Venim într-
acolo acum.
– Puteți ieși, că acum nu-i
nimeni pe stradă. Eu sunt în
apropiere și mă îndrept spre
parcare. După ce vă voi vedea
plecate, plec și eu. Sună-mă,
când ajungeți acasă, să știu că
ați ajuns cu bine! Pe mama ta o
pun eu la curent. Sunt mai
liniștit acum.
– Desire dorește să te
cunoască și să-ți mulțumească
personal pentru ajutor.
– Orice om cu suflet ar fi
făcut același lucru și nu e
nevoie de mulțumiri. Nu
trebuie, să se gândească la asta, acum. Spune-
i lui Desire, să aibă grijă de sine și să fie mai
atentă cum își alege prietenii, în viitor.
Sfătuiește-o să-i denunțe Anca! Să nu-i lase în
pace!
– Îi spun tati, însă asta va decide ea. Te
pup!
Între timp au ajuns în parcare unde era
parcată mașina lui Desire, un OPEL VECTRA
nouă, de culoare bej, au urcat și au plecat spre
casa fetei unde au ajuns cu bine. Fiind abia
orele patru de dimineață, parcarea și strada
era pustii.
Va urma.
Paul Rotaru
Leanţa Cotoroanţa (cap. 1)
Leanța trăia într-o lume minusculă, lumea
ei interioară, populată de orgolii duse până la
absurd, de inflamații care sfidau
discernământul, de o iubire oarbă față de
nepoata ei și de uri la fel de oarbe, cu accese
violente până la limita crimei față de toți
ceilalți, o lume cât o monadă din care nu se
lăsa evacuată nici în ruptul capului. Orizontul
acestei lumi se lărgea puțin, abia sesizabil, cât
să cuprindă o societate la fel de minusculă,
oameni naivi și ipocriți, gata
oricând să își rumege propriile
odrasle, care, totuși,
manifestau o smerenie
verosimilă în biserică și care
perpetuau confortul aparent
din monada Leanței.
Personalitate fluidă în gândire
și comportament, Leanța era
prin spirit un lac veșnic
învolburat, cu sporadice și
fugare acalmii de suprafață,
păstrând numai conturul fidel,
însă ascunzând în
tenebroasele adâncuri mistere
a căror deconspirare ar putea înfiora pe
oricine. Pe stradă, atât cât ieșea până la
magazinul comunal, se distingea drept o
bătrână tipică, la cei 71 de ani, emanând o
suferință fatală, mereu aceeași de când se
mutase aici, de vreo 20 de ani și cu care
venise din județul de mai sus în compania
unui soț expansiv, pornit pe legarea de noi
relații și animat de planuri mai mari decât îi
permitea vârsta lui de proaspăt pensionat.
Neîndoielnic, acest soi de suferință disimulată
a stârnit mai întâi compasiunea și apoi
strania curiozitate a unor sătence cam de o

36
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
seamă cu ea. Dacă se găsea cineva să o întrebe
cum se simte, spunea evaziv că o cam doare
capul, însă cu acele insinuări specifice
femeilor care lasă de înțeles că durerea de
cap este, de fapt, tristețea datorată unor
certuri conjugale soldate cu scatoalce.
Măruntă cât un dop pe lângă voinicul ei
bărbat, păstrând prin excelență aerul
bolnăvicios al pacientei proaspăt ieșite dintr-
o operație complicată, fără îndoială că, o
perioadă, suratele de suferință i-au împărtășit
drama. Însă acestea, deseori izbite de
agresivitatea categorică cu care Leanța le
refuza consolările, mai întâi rămâneau
nedumerite, ca apoi, în baza intuiției
feminine, să tragă concluzia nu tocmai pripită
că aceasta juca un rol desăvârșit. Femeile,
prin construcția lor
ancestrală, au harul
infailibil de a remarca
minciunile altor femei,
pe care însă se prefac
că le cred cu o
naturalețe
dezarmantă. Pare că,
în felul acesta, ele
conservă un oarecare complot stabilit de
străbuna Eva cu șarpele primordial înainte de
a accepta să guste fructul oprit. Firește, unele
s-au limitat să-și reprime dezgustul și,
impulsionate de principii personale, să țină
distanța față de acest personaj anost și
straniu totodată. Lucru deloc regretabil
pentru Leanța cea cu sufletul de gheață, care
nu concepea adevăratul sens al prieteniei și
nu manifesta cine știe ce afecte la pierderi de
oameni. Dar era în acea comună o femeie cel
puțin la fel de retrasă de lume ca ea, care
locuia lângă piața comunei și avea un copil
întârziat la minte. Fiul ei ieșea deseori în
curte, unde alerga în fundul gol printre
orătănii și striga:
– Arghilaaai! Arghilaaai!
Dacă nu făcea asta în momentele lui
exuberante, se posta la gard, sub un nuc și
perora aprecieri la adresa trecătorilor:
– Floricica Găurica! îi striga celei despre
care se vorbea prin sat că ar fi dat cu curul pe
la marinari care îi promiteau să o plimbe în
țări străine. Nela Colonela! cânta el bătând
toaca în gard către cea vestită că presta
servicii ireproșabile unor călugări care ar fi
fost militari în rezervă.
Așadar, aprecierile nebunului Arghilai cu
direcție sexuală erau alimentate de folclorul
gratuit al câtorva vecine răutăcioase, lucru
pentru care mama lui nu putea face mai mult
decât să le apostrofeze pe acestea:
– ʼMniezăul mamii
voastre de curve
nespălate, că numai
prostii băgați în cap
copilului!
În ziua în care
Leanța mergea la piață
fără să știe ce o
aștepta, Arghilai
tocmai termina cu fugăritul găinilor, iar
vecinele răutăcioase se pituliră în ascunzișuri
pentru a-și îmbogăți folclorul cu o apreciere
de data asta inedită, pe care nebunul avea să
o facă cu de la sine pricepere față de
consăteana pe care o vedea prima dată.
Numai ce își trase bocancii scâlciați în
picioare, singurul accesoriu peste nudul
amfibiu, că Arghilai se repezi la poartă și,
scuturând-o cu furie ca și cum ar vrea să o
smulgă din stâlpi, strigă:
– Leanța Cotoroanța!
Mai întâi, preocupată de anonimatul ei cu
caracter benefic, Leanța nu băgă de seamă ce i
se dedica de peste garduri, însă, trezită din
falsa meditație de râsetele copioase ale

Taifas literar nr. 1 (23), ianuarie 2019

Taifas literar nr. 1 (23), ianuarie 2019

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Similaire à Taifas literar nr. 1 (23), ianuarie 2019

Similaire à Taifas literar nr. 1 (23), ianuarie 2019 (20)

Plus de Ioan M.

Plus de Ioan M. (20)

Taifas literar nr. 1 (23), ianuarie 2019