specific national

1. George Calinescu- Specificul national!
Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi să aibă trăsătura lui
diferenţială, care se şi intuieşte în latura ei inefabilă, punerea problemei specifice e
primită de mulţi cu mare inimiciţie. Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti, germanii
idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti nu vor să admită că
sufleteşte, deci şi culturaliceşte, trebuie cu necesitate să ne deosebim unii de alţii. Un
distins intelectual român înţelegea să scrie aceste lucruri: “fiindcă cultura românească
nu e determinată specific încă, ci abia pe cale de determinare, cred că nu există specific
încă nici în tipul de intelectual particular român. Aceasta, fără îndoială, nu înseamnă că
nu avem ici şi colo individualităţi eminente, intelectuali eminenţi. Vreau să spun că nu
avem un tip colectiv comun de intelectual român, căci – orice s-ar spune – diferenţierea
tipologică pe naţiuni e puternică prin coloratura ce o dă nu numai în artă, dar chiar şi în
filosofie şi ideologie. Keyserling şi Nietzsche nu seamănă cu Anatole France. Tipul
nostru de intelectual nu e caracterizat prin însemne locale, el e tributar apusului fie că
e umanitarist, fie că e, ceea ce e şi mai interesant, naţionalist integral, importând
formula Daudet-Maurras. Ceea ce dovedeşte încă o dată că până şi naţionalismul ori
antisemitismul tot din străinătate le-am învăţat. Obscurantismul ortodox şi misticul cu
întoarcerea lui la naţionalul şovin şi la forţele aşa-zis creatoare ale instinctului bestial, e
cel mai prost serviciu ce se poate servi culturalităţii haotice şi dezorientate în care trăim.
Ca şi ruşii pe timpul lui Petru cel Mare, ca şi mahomedanii pe timpul lui Kemal Mustafa,
vom învăţa să fim români, învăţând mai întâi raţiunea Occidentului.” Sofistica e
izbitoare. Nicăieri nu se va găsi un intelectual, chiar şi în cosmopolita Americă de Nord,
care să afirme că el nu are nici o notă diferenţială. Această declaraţie însăşi ,
semănând cu Nimeni a lui Odiseu, formează o puternică notă specifică. Şi de altfel se
face o eroare însemnată, când se socoteşte că a fi personal înseamnă să te
deosebeşti cu totul de alţii. Pe tot globul, oamenii poartă aceleaşi veşminte şi impresia
superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc va distinge stilul propriu. Specificitate nu
este echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română cu işlicuri şi benişuri ar fi doar
un muzeu. Printr-o logică viţiată, întrucât priveşte pe alţii, străinii înşişi privind oraşele
noastre sunt dezamăgiţi de influenţele exterioare şi sunt porniţi să admire “ces tziganes
autenthiques”, spectacol de bâlci policrom. Însă nu există decât un singur tip de oraş în
toată lumea şi tehniceşte şi chiar larg stilisticeşte deosebirea dintre Paris, Milano şi
Berlin e inapreciabilă. Specificitatea e a “aerului”. Constatând că în Bucureşti sunt
bulevarde, grădini, francezul vede aici un Paris mai mic şi cu toate acestea, impresia e
dedusă dintr-un raţionament fals. Cenuşiul pluvios al Parisului, barocul rafinat,
îngrămădirea tipică a mii de burlane deasupra mansardelor nu au nimic de a face cu
candoarea văroasă a Bucureştilor, oraş de praf în Bărăgan cu salcâmi albi şi bisericuţe
albe. Cu ştiinţă sau fără ştiinţă, din imperativul material, noul oraş românesc modern se
dezvoltă armonic peste vechile metocuri. Stilul brâncovenesc (muri albi, chenare de
piatră brodată, stâlpi răsuciţi) s-a răspândit atât de mult în oraşul românesc modern,
încât impresia de împrumutat vine, probabil, din incompetenţa unor călători de joasă
cultură. Din faptul că intelectualul român, ca oricare altul, ştie o limbă străină şi simte
plăcere să dea lămuriri călătorului de altă naţie, aceiaşi străini au putut trage încheierea
că românii nu-şi preferă limba, constatare ridicolă şi pe nimic întemeiată. Specificul nu e
un dat care se capătă cu vremea, ca să se poată afirma că suntem “pe cale de

2. determinare”, el este un cadru congenital. Şi fiindcă nu se capătă, nici nu se pierde.
Oricâte sforţări de înstrăinare ar face arhitectul român, prin toate prefacerile oraşul
românesc se va arăta ochiului perspicace egal cu el însuşi. Prin urmare, este greşit să
se afirme că nu avem nimic specific, deoarece raţionalismul îl luăm de la francezi şi
mistica ortodoxă de la ruşi. O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un
individ toate aspectele caracteriologice. Francezii sunt cartezieni, dar unii sunt mistici,
englezii sunt pragmatici, dar mulţi sunt nişte visători, germanii sunt romantici şi
sistematici, dar printre ei sunt sceptici şi dezordonaţi. Specificitatea nu e o notă unică, ci
o notă cu precădere. Românii fiind oameni înainte de toate, deci generici, sunt
naţionalişti, mistici, raţionalişti, fatalişti şi toate celelalte. Nu de la Maurras avea să
înveţe România sentimentul primordial de naţie pe care îl avea explicit Miron Costin.
Întrebarea este doar care este nota sa cea mai subliniată, fiind ştiut că un organism nu
imită niciodată nimic, având toate virtualităţile în el. Ceea ce pare imitaţie este doar
sugestie primită la timpul potrivit. Spaima că ne-am putea falsifica trebuie să dispară.
Garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic.
În bună măsură neîncrederea în noi înşine ne este înculcată chiar de străini. Continuând civilizaţia
Orientului şi perfecţionând-o, primind din toate părţile elogii şi omagii, occidentalul, dintr-un înţeles
amor propriu, a împins mândria până la a tăgădui orice valoare restului lumii, pe care îl cunoaşte
câteodată cu o aproximaţie scandaloasă. Nevoind să vadă, el se menţine într-un obstinant refuzde
a admite existenţa altora. Pentru el, “occidental” este egal cu civilizat, “oriental” cu barbar. Şi grecii
nutreau acelaşi dispreţ, care l-au pierdut, pentru alţii. Noi am luat întocmai clasificaţia occidental
oriental în alb negru şi zicem despre un bărbat de ispravă că e un om “occidental”, despre o carte
bună că e o operă “occidentală”. Naivitate! Occidentalul nu ţine deloc să ne contrazică. În 1913,
“Noua revistă română”, nutrind şi ea un cult speriat pentru lumea “occidentală”, a pus acolo întrebări
cu privire la evenimentele balcanice. Au răspuns savanţi dintre cei mai respectabili. E de prisos a
spune că mulţi păreau a nu avea decât o noţiune vagă şi globală despre geografia Orientului şi că
opinia lor era dedusă dintr-o prejudecată. Naţiunile de aici erau învinuite (semn de înapoiere – se
insinua) de atitudini politice care câteva decenii mai târziu deveneau un bun occidental. Un ilustru
profesor avea impresia că se afla în faţa unor analfabeţi şi le propunea şcolile Apusului (nr.XIV, din
12 septembrie 1913): “ Imitaţi pe japonezi care au trimis pe tinerii lor la şcolile europene şi
americane, ca să aducă în patria lor împreună cu ştiinţa civilizaţia europeană şi într-atât s-au ridicat
ei, încât produsele lor mintale rivalizează cu cele ale bătrânei Europe. Voi sunteţi la porţile şcolilor
noastre, puteţi pătrunde mai uşor în ele şi astfel puteţi deveni egali cu europenii din Apus. Numai
astfel, popoarele din Balcani vor putea aspira la idealul uman. Vă cer iertare pentru francheţea
mea…”. Francheţea asta, semn al unei ignoranţe penibile o au mulţi. Convingerea că japonezii,
popor cu o cultură străveche, au venit în Europa să se facă egali cu europenii, când ei au venit să
studieze tehnica modernă, că România e în Balcani, e semnificativă. Ne va trebui multă stăruinţă
pentru a modifica noţiunile geografice greşite, datele istorice fanteziste, de a dovedi occidentalului
că suferim de prea multă instrucţie, că intelectualul romăn e blazat şi priveşte cu un zâmbet de
îngăduinţă sforţările conferenţiarului străin neintuitiv de a fi plat, că noi stăm pe o tradiţie culturală
neîntreruptă, că prin Cantemir noi simbolizăm nivelul vechiului cărturar român, că toată problema la
noi este de a formula personalitatea noastră şi de a spori pe drumuri sigure creaţia de valori. Naţiile
care vorbesc prea mult de trecutul lor (asemeni senililor) sunt în decadenţă şi noi trebuie să ne
pregătim de a le lua moştenirea culturală.
Protestul împotriva afirmării specificului violent la alogeni, fiindcă aceştia îşi
închipuie că teoria ar putea să ducă la o politică intolerantă. Dar problema nu are nimic
de a face cu politica şi aparţine operaţiei de clasificare pe care o fac toate culturile. Ea
nu implică nici măcar noţiunea de morală. O operă literară se valorifică prin examenul
critic oricare ar fi naţionalitatea poporului, o operă de geniu rămâne o operă de geniu şi,

3. de am descoperi, cumva, că Eminescu nu e român, esteticeşte vorbind, nu s-ar
schimba nimic. Nu tot astfel stă chestiunea când facem istorie literară. Istoria Literaturii
Române nu poate fi decât o putere de demonstraţie a puterii de creaţie a naţiunii
române cu notele specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura universală.
Numai aceasta ne-ar îndreptăţi să ieşim din seaca enciclopedie. Sunt regiuni
cosmopolite care produc genii, dar n-au literatură. Noi putem admira statuile din
Bucureşti (majoritatea de sculptori străini, simple comenzi). Cu ele nu se poate întocmi
o istorie a plasticii române. Ca critici admitem valabilitatea absolută a dramei lui Ronetti
Roman. Dacă am presupune totuşi că 5 din 10 scriitori sunt nişte Ronetti Roman, cu
aceeaşi problemă specifică lumii evreieşti, care e traductibilă uşor în orice limbă, atunci
literatura română n-ar fi decât o ramură a celei ebraice într-un idiş nou. Putem să
admirăm ca indivizi şi critici aceste produse, nu avem căderea să ne mândrim cu ele.
Ele fac mândria cui de drept. Ipoteza nu se va realiza niciodată, căci poporul român e
de o masivitate vădită şi, în majoritate zdrobitoare, creatorii în limba română sunt
români de rasă. Proporţia aceasta organică, nu impusă din afară print-o necugetată
intoleranţă, face ca puţina infiltraţie stăină să fie rodnică.
Specificul, fiind un element structural, nu se capătă prin conformare la o ţinută
canonică. Singura condiţie, pentru a fi specific, e de a fi român etnic. Istoricul nu are
altceva de făcut decât să o urmărească aposteriorii fibrele intime ale sufletului autohton.
El nu va ţinti să înlăture ci numai să clasifice. Nicăieri şi, deci, nici la noi, nu se va putea
găsi un tip etnic pur şi uniform. Italienii n-au repudiat pe Foscolo şi nici francezii pe
Andrè Chènier. O rasă e un veşnic proces. Ca şi limba, care îşi găseşte mereu noi
echilibre şi s-ar zice că e cu atât mai perfectă cu cât au intrat în pastă mai multe
elemente (Franţa – celţi, greci, romani, franci; Anglia – celţi, romani, anglo-saxoni,
normanzi). Determinarea specificului e în funcţie, dar, de găsirea nodului de
compensaţie. În jurul unui factor etnic stabilit, legat de centrul geografic, se desfăşoară
în cercuri degradante câteva zone de specificitate. Creangă e în nodul vital, dar
balcanicul Caragiale nu, fără a deveni prin asta mai puţin scriitor român. Graniţele unui
popor nu sunt rigide şi noi românii, ca autohtoni, ne găsim semenii pe o rază foarte
lungă, cu atât mai mult în lumea tracă. I.L. Caragiale, bunăoară, e un trac care nu ne
reprezintă total, ci îngroaşă numai una din notele meridionale. Asta e un fel de spune că
există o specificitate totală şi alta parţială, şi că un alogen chiar poate să ne
îmbogăţească sufletul deplasând puţin punctul de echilibru (dar nu în sensul cosmopolit
ci numai al adiacenţelor geografice).
Aşadar, departe de orice şovinism în scopuri curat instructive datul primordial îl
vom căuta la românii din centru, indiferent de părerile lor despre specific. Specificiştii
adesea nu sunt cei mai specifici, ascunzând sub o teorie complexul lor de inferioritate
etnică. Eminescu, Titu Maiorescu, Creangă, Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga etc.,
ca români fără discuţie (ardelenii mai cu seamă, şi subcarpatinii au această calitate)
sunt consultabili pentru nota specifică primordială. Alecsandri, Odobescu şi alţii în felul
lor, cu tinctură mai mult sau mai puţin grecească, sunt reprezentativi pentru ramura
noastră meridională (analogie cu francezii din Midi sau italienii din Sicilia). Bolintineanu,
Caragiale, Macedonski etc. sunt traci. Prin ei, lumea geto-carpatică face legătura cu
familia ei obştescă traco-getică şi-şi reaminteşte de structura ei antic balcanică.
Examinând pe Eminescu, Sadoveanu, Hogaş, am văzut că izbitoare la ei este
regresiunea spre civilizaţia în mod arhaic, cu pasivitatea faţă de natură. Aici atingem

4. probabil punctul fundamental. Mulţi au găsit că acest “semănătorism” e numai o formă
de necomplexitate care trebuie neapărat depăşită ca să ajungi la treptele înaintate ale
simţirii orăşeneşti. S-a mai adăugat că în tot cazul tipul ţărănesc al civilizaţiei noastre e
un indiciu al tinereţii. Iată o judecată falsă. Istoriceşte, suntem, prin substratul nostru
traco-getic, care este esenţial, dintre vechile popoare ale Europei. Suntem nişte
adevăraţi autohtoni de o impresionanţă vechime. Indiferenţa vădită a ţăranului român
pentru popoarele imediat înconjurătoare vine din instinctul că acestea sunt mai mult sau
mai puţin recente. Tipul nostru fizic este total deosebit de al popoarelor vecine şi din
centrul Europei. Dacă avem afinităţi cu grupurile meridionale (neotracice sau insulare)
nu numai prin împerecherea apropiată, ci printr-o înrudire atavică, noi nu le găsim
similarităţi pentru fizionomia noastră decât în occidentul extrem al Europei până în
Peninsula Iberică şi în Insulele Britanice chiar. S-a vorbit de francizarea păturii noastre
culte, însă acela e un fenomen de suprafaţă. Se poate oricând controla (şi evenimentele
au ajutat această experienţă) că ţărănimea română are o simpatie organică pentru
lumea vestică. Asta se explică rasial. Celţii s-au revărsat acum două milenii şi ceva în
aceste părţi, aducând o civilizaţie nu total străină. Teoria că geţii ar fi goţi e dezminţită
de feţele noastre. Celtismul nostru e deopotrivă confirmat, iar voluptatea de sălbăticie
abruptă a lui Sadoveanu e mult element ossianesc. Indiferent de aceste ipoteze rasiale,
popoarele străvechi se caracterizează prin civilizaţie pastorală, prin retragerea la munte,
de unde pot privi şi ocoli invaziile, printr-o faţă brăzdată de vânturile alpine, de
experienţa milenară, printr-un ochi pătrunzător şi neclintit de vultur, prin muţenie.
Popoarele noi, migrante, sunt, dimpotrivă, zgomotoase, gesticulante şi au o vădită
predilecţie pentru “civilizaţie”. Venite în căruţe, ele transformă curând vehiculele în
corturi şi corturile în case. New-Yorkul e un fenomen tipic de lume nouă. Ungurii, popor
recent, au înclinări orăşeneşti şi voluptatea de a construi fără a se încadra naturii. Ei nici
nu au sate, ci numai oraşe mari şi mici. Franţa, dimpotrivă, nu ajunge mai multe mari
oraşe şi Parisul nu e deloc la nivelul progresului tehnic. Englezii fug bucuroşi la ţară.
Regresiunea spre sate e o trăsătură a raselor vechi. De aceea, teoria primitivităţii
noastre trebuie să cadă. Noi nu suntem primitivi, ci bătrâni. Creangă, Anton Pann (în
măsura în care aduce documente despre poporul român) întăresc aceste caractere ale
vechimii. Şi ei sunt “muţi”, cum s-a observat a fi Sadoveanu, în sensul că nu au o
expresie subiectivă a experienţei lor. Comunicarea cu lumea se face în proverbe ce
condensează o înţelepciune stereotipată, atât de controlată prin vechimea rasei, încât
contribuţia individuală este neglijabilă. Creangă arată contemporaneitatea civilizaţiei
noastre cu cele mai vechi civilizaţii din lume, vârsta noastră asiatică. Şi e interesant că
Creangă a plăcut englezilor. Muţeniei îi corespunde realitatea. Cât de puternic este
factorul ritual se constată în G. Coşbuc (Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger). Numai în
Irlanda mai dăinie o atât de clară amintire a existenţei tribale.
Vechimea se mai confirmă prin fatalismul nostru energetic (care nu-i deloc un
aspect oriental). Popoarele mai noi sunt agitate de dorinţi, a căror realizare e greu să
dureze, în vreme ce românii cultivă un sănătos scepticism faţă de orice întreprindere
nefolositoare. Naţiile noi sunt optimiste şi, la înfrângere, inamicale în chip clamoros.
Românii sunt discreţi răbdători. Goga exprimă în cel mai artistic fel jalea rasei în faţa
tragicului naţional fatal, întrucât ne aflăm la răspântia drumurilor de imigraţie, jale cu
grijă învăluită în simboluri impenetrabile. Rasa noastră a căpătat prin marea ei vârstă,
ca una ce a văzut mărirea şi decadenţa împărăţiilor (celţi, romani, barbari, turci,

5. imperiali), o filosofie de sus: “Ce e val ca valul trece” sau “Din codru rupi o rămurea, /
Ce-i pasă codrului de ea…”. De altfel, această filosofie e unită cu un simţ politic
miraculos. Când privim cu o oarecare perspectivă, ne dăm seama că instinctul nostru a
lucrat întotdeauna singur, numai noi am scăpat de penetraţia otomană administrativă,
păstrându-ne independenţa. Poporul ştie să-şi disimuleze reacţiile sufleteşti sub o faţă
nepăsătoare, fără a juca comedie bizantină. În fiecare român e ascuns un Vlaicu Vodă.
Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o silă
de străini şi de venetici, pe care nu şi-o acoperă. El are o vie aspiraţie eugenică de
puritate a rasei. Opera lui Eminescu, a lui Goga exprimă această stare de spirit. În
forma noastră de civilizaţie covârşeşte factorul colectiv. Românul este o fiinţă socială.
De aceea subiectele mişcări de gloată, răscoale, războaie, răzmeriţe izbutesc mai bine
(vezi Rebreanu). Eroul care se duce la oraş (Iosif, Brătescu-Voineşti) şi încă numai într-
un mizerabil târg, devine un “singuratic” şi se melancolizează. Cauza este că în oraş nu
poate avea legături organice de familie şi pământ, oraşul fiind bâlciul care adună
oameni din patru părţi ale lumii. Eroul este romantic, vrea satul cu societatea lui. Acolo
el nu e un învins, cum se vede în opera lui Rebreanu, a lui Pavel Dan. Mulţi, fiindcă
Maiorescu a ironizat pe ardeleni, uită că el însuşi a fost un curat ardelean şi cred că
spiritul critic nu-i propriu românilor centrali. Nu le e propriu criticismul analitic, dar critica
constructivă le aparţine. Românul în general, deşi cu simţul glumei, e serios, măsurat.
Zeflemeaua nu-i place. Aşa se explică de ce opera lui Caragiale, spre mirarea multora,
nu e gustată îndeajuns pe toată întinderea naţiei. Dacă ţine să se dezvolte în înfrăţire cu
geografia, ar fi iarăşi greşit să se interpreteze asta ca pe o apatie. Exte una din
prejudecăţile curente. Românul e constructiv, stăruitor şi priveşte tăcut şi cu interes
poveştile altora. Împrumutund tot ce simte că îi e realmente util. Falsa apatie e o criză
de deznădejde. Rasa noastră, care a văzut că munca ei este periodic culcată la pământ
de politica seismică, a căpătat prudenţe şi construieşte minuscul, solid şi pitit la munte.
Ei îi e frică să atragă atenţia aruncând clopotniţe spre cer. Maiorescu simbolizează
spiritul românului central: interes pentru tot ce-i adevărat, sănătos, fie şi mai modest
repulsie pentru complicaţiile inutile, acţiune critică exercitată numai ca un control al
principiilor de bază cu evitarea analizei (gen egoist, de expresie a personalităţii
criticului) care poate să zdruncine încrederea în faptă. Românul central, ardeleanul mai
ales, suportă mai greu critica nervoasă.
Gravitatea acesta şi elementaritatea ar fi în cele din urmă o primejdie de
îngustare dacă alte straturi din organismul nostru rasial nu l-ar corecta. Alecsandri,
Odobescu, de exemplu, au fibre greceşti, dar e vorba de stirpea grecilor de aici căci
amândoi sunt nişte autohtoni. Împrejurarea aceasta le dă nişte trăsături bătătoare la
ochi. Ei sunt nişte aristocratici în purtări, îndreptaţi spre epicureism, iubitori de buna
societate, de plăcerile delicate, de tihnă, de soare, de călătorii geografice ori istorice.
Poezia unuia e zâmbitoare, obsedată de chef şi de soare, proza celuilalt e de un livresc
rafinat. Feţele lor uşor măslinii, dar carpatine, viguroase, fără ascuţişurile levantice,
sugerează nervuri fine. Alecsandri şi Odobescu sunt boieri. Clasa boierească
păstrătoare a fondului naţional şi-a primenit şi îmbogăţit sângele, aşa cum face orice
aristocraţie. Pe spaţiul îngust, ea a făcut experienţe eugenice. Spiritul poeziei lui
Alecsandri se rodeşte mult cu al poeziei populare de la câmp. Ideea că “plaiul” e
Orientul nostru specific e adevărată numai foarte parţial. Rasă de munte, noi avem
viziunea colosului geologic. Poezia populară, redusă la un mijloc de petrecere, nu

6. exprimă tot sufletul nostru şi mai potrivit ne regăsim în Eminescu ori Sadoveanu. Dar, în
fine, ţăranul de la Dunăre e mai idilic şi epicurian, aplecat spre graţios şi diminutival.
”Jalea” ardeleană a lui Goga nu se va găsi la Dunăre şi nici ritualul milenar din poezia
lui Coşbuc. Aici la Siret, ori pe Dâmboviţa, oamenii sunt mai hârşiţi cu emigraţii şi se
lasă cuceriţi de soare şi de ierburile câmpului. Podgoriile îi fac dionisiaci. Uberitatea
dealului dă spirit panteistic, şi Blaga aparţine acestei zone secundare, care excită
palmele mâinii cu lâna mieilor şi tălpile picioarelor cu iarbă udă.
Cât despre Caragiale, el e de la marginea de jos a rasei noastre, el e un
balcanic traco-elin. El aduce sensibilitate excesivă, iubirea de aglomerare citadină,
spiritul critic exagerat, zeflemist, preocuparea de politică, apetiţia spre o culturalitate
maximă, cunoşterea de oameni, mimica repede, teatralitatea, oratoria. Acestea nu sunt
elemente dincolo de sufletul nostru, ci numai laterale. De aceea, Caragiale ne-a
îngroşat o notă pe care noi o aveam de pe vremea întrepătrunderii prin Sciţia Minor şi
Tracia cu sufletul elin. Probabil că Mitică getic exista la Tomis. Macedonski e, şi el, un
trac fără elinitate, vrâstat cu linii slabe. Intrat în echilibrul rasei, el pune în valoare o notă
umană implicită. E un grandoman în sensul sublim (notă comună raselor migrante),
neliniştit, eroic. Indivizii din ramura lui aduc prudenţei noastre mirajul, fabulosul,
construcţia unei lumi artificiale, instinctul de lux necesar oricărei mari culturi,
compensând mişcarea de regresiune a carpatinilor. Macedonski visează comori,
veşminte fastuoase, palate mirifice, tronuri, nestemate, existenţa superbă. Tot el
(împreună cu Caragiale şi congenerii, pentru cine observă mai bine) aduce nota
dantescă, nu numai prin zborul deasupra paradisului terestru, panteistic, al lui
Eminescu, ci şi printr-o altă atitudine faţă de femeie. Nota, e drept, ne-a fost adâncită,
dar e clar, dacă nu ne lăsăm înşelaţi de gingăşia poetică proprie individului, că
Eminescu priveşte femeia ca şi poporul, în suavitatea ei terestră, tipul lui predilect fiind
“văduvioara tinerică”, bună de strâns în braţe. Femeia-arhanghel, fiinţă metafizică,
călăuzitoare în viaţă, lipsită de concretenţă, e mai în spiritul lui Eliade şi Macedonski,
amândoi utopici violenţi, mistici constructori de lumi neterestre.
Evreii, puţini printr-o proporţie firească, prezenţi şi la noi ca în toate literaturile, rămân un
factor din afara cercului rasial, făcând puntea de legătură între naţional şi universal. O minte
dreaptă, care nu confundă problemele politice cu lumea ideală a creaţiei, nu poate să nu recunoască
contribuţia lor. Întâi de toate, fiind poligloţi, din oroare de canonic, sunt contra stilului, a gramaticii, a
stării pe loc lexicale. Dacă ei pot comite excese, noi, folosim revolta lor, tragem un concept mai
liberal despre limbă. Unii evrei, dimpotrivă, din dorinţa sinceră de a se asimila, cultivă arhaicul şi
neaoşul, dar abuziv. De aici a ieşit însă o sumă de filologi evrei (Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, A.
I. Candrea, şi încă alţii) cărora ar fi regretabil să le tăgăduim contribuţia la propăşirea culturii. În
literatură, ei sunt totdeauna informaţi, colportori de lucrurile cele mai noi, anticlasicişti, modernişti,
agitaţi de probleme. Ei compensează inerţia tradiţiei şi o fac să se revizuiască. Umanitarismul lor
sincer modifică sensul unei viziuni creştine de sus în spirit de conservare ce poate să degenereze în
obtuzitate. Aceste însuşiri sunt legate de tipicile iritante cusururi: dezinteres total pentru creaţia ca
scop, “trăirismul” exagerat, negarea criticii (de care noi, rasă constructivă, avem trebuinţă),
umanitarismul împins până la negarea drepturilor şi notelor noastre naţionale. Prin această lipsă de
tact, la noi ca şi oriunde, evreii atrag asupră-le, periodic, toate fulgerele.
Specificul – ca şi rasa – reprezentând un echilibru, e într-o deplasare înceată,
dar continuă. Determinarea lui se va face cu vremea şi nu s-ar putea azi decât indica
metoda şi arunca sugestia. E un fel de a spune că începem a lua conştiinţă de noi
înşine. Asta ne va ajuta să înlăturăm şi multe prejudecăţi-clişee, care nu s-au dovedit
prea folositoare. Noi am făcut caz de latinitatea noastră, indiscutabilă, dând impresia că

7. suntem tineri şi neglijând substanţa medulară. Noi însă suntem romani ca şi francezii
galo-romani, un popor străvechi adică, cu notele lui etnice neschimbătoare esenţial,
primind limba şi cultura latină. În fond suntem geţi şi mai bine am spune că, am primit şi
noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm de la longitudinea
reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului galic şi brit trebuie să-i corespundă aici, prin
sporire, spiritul getic. Căci să nu uităm, că pe Columna lui Traian, noi, dacii, suntem în
lanţuri[1]
[1]George Călinescu, Specificul naţional, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed.
Minerva, 1988.
-------------------------------------------------------------------------------------
Termenul de identitate națională, care descrie sentimentul de apartenență
etnică autohtonă, este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care
persoana interiorizează reperele sale identitare cele mai
importante: limba, cultura și credința.
De-a lungul timpului, expresia identitate naţională a cunoscut la mulți
dintre gânditorii neamuluiromânesc mai multe formulări: specific naţional a
numit-o Garabet Ibrăileanu, spiritualitate românească – Mircea
Vulcănescu, spirit românesc sau conștiință naţională – Nae
Ionescu, românismul sau etnicul românesc – Constantin Rădulescu-
Motru, spațiu mioritic – Lucian Blaga, fenomenul românesc este denumirea
dată de Mihail Ralea, ortodoxie o numea Nichifor Crainic, suflet românesc –
Constantin Noica, sau specificul naţional– George Călinescu[1].
Părintele Dumitru Stăniloae a numit-o echilibrul românesc și a arătat, într-un
mod propriu, că acest echilibru al poporului român, așezat, așa cum spunea şi
Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărțire, între furtuna ce vine din Apus
spre a întâmpina pe cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză
culturală, definitorie pentru identitatea naţională românească.
Părintele Dumitru Stăniloae formula lapidar această sinteză creștinată,
spunândcă noi, românii, avem simțul misterului din tradiția creștină
ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină. „Spiritul de sinteză complexă
al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistența lui din

8. veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în
îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox. De altfel,
caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care
nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci
şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creștinismului ortodox”
Specificul naţional este ceea ce defineşte sau caracterizează univoc o cultură, ceea ce o
identifică şi o diferenţiază în acelaşi timp de altele, este cota maximă de originalitate şi
personalitate cu care vine ea în concertul culturii universale. În constituirea specificului
naţional, un loc de seamă îl ocupă conştiinţa obârşiilor, a originii etnice comune pe care o
are, în primul rând, poporul însuşi. În istoriografia noastră, cei dintâi au exprimat-o
cronicarii, începând cu Nicolaus Olahus şi continuând cu Grigore Ureche, Miron Costin,
Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir care afirmă romanitatea poporului român şi
latinitatea limbii române. Reprezentanţii Şcolii Ardelene – Gheorghe Şincai, Petru Maior şi
Samuel Micu – întăresc aceste idei cu argumente arheologice, istorice, filologice,
etnografice.
După George Călinescu, „garanţia originalităţii noastre fundamentale stă în factorul etnic”,
subliniind în acest fel nucleul original care stă la baza culturii noastre.
În formarea şi menţinerea specificului naţional, un rol hotărâtor îl are limba, iar poporul
nostru a avut adânc înrădăcinată ideea comunităţii de limbă. Umanistul italian Antonio
Bonfini făcea constatarea că „românii s-au bătut mai mult pentru păstrarea limbii decât
pentru viaţă”. Din acest cult al limbii s-a născut şi s-a dezvoltat neîntrerupt limba literară
română aflată în strânsă legătură cu tradiţiile folclorice.
Bătălia pentru făurirea limbii şi literaturii naţionale s-a dat cu deosebire în a doua jumătate
a secolului 19, după o perioadă în care predominante erau traducerile, imitaţiile. Amintim,
în treacăt, critica lui Mihail Kogălniceanu că „traducţiile nu fac o literatură”. Prin publicaţia
„Dacia literară” (1840), creaţia artistică literară originală cunoaşte o reală dezvoltare,
inspirându-se din realităţile, viaţa şi aspiraţiile poporului român. Creatorii şi teoreticienii
români sunt de acum interesaţi de pătrunderea creaţiilor noastre artistice în circuitul
valorilor culturale universale prin afirmarea deplină a naţionalului.
Ca să placă străinilor, spune Titu Maiorescu, cărţile noastre trebuie să se impună în afară
prin „măsura lor estetică”, prin „originalitatea lor naţională” pentru ca aceştia să observe că
scriitorii noştri „s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea

9. ce este, ceea ce gândeşte românul în partea cea mai aleasă a firii sale
etnice”. „A sosit timpul ca şi noi să putem răspunde cu ceva şi să arătăm că tânăra literatură
română a fost în stare să dea bătrânei Europe prilejul unei emoţii estetice din chiar izvorul
cel curat al vieţii sale populare” (Literatura română şi străinătatea, 1882).
Eminescu va afirma, de asemenea, în Timpul, mai 1880, că „tot ce aţi produce în afară de
geniul într-adevăr naţional nu va avea valoare şi trăinicie nici pentru noi, nici pentru
străinătate”. Iar Iorga considera că rolul scriitorilor este de a „da neamului românesc o
literatură care să pornească de la el, de la ce e mai răspicat şi mai caracteristic în el şi a
da în acelaşi timp literaturii universale, în formele cele mai bune ale ei, un capitol nou şi
original” (Împotriva clevetirilor, 1905).
La începutul secolului 20, dezbaterile privind specificul naţional se amplifică şi se
intensifică datorită apariţiei a noi şcoli, curente şi forme artistice care dobândesc o largă
circulaţie. Ele coincid cu preocupările pe plan european pentru definirea individualităţilor
specifice ale culturii şi profilului spiritual al popoarelor.
Cu Semănătorismul şi Poporanismul, literatura noastră înscrie un alt moment de vârf în
afirmarea specificului naţional.
Pentru reprezentanţii de frunte ai culturii române specificul naţional a rămas o dominantă.
De pildă, pentru C. Rădulescu-Motru el este „o cetate a românismului”, „o fortăreaţă a
neamului”, „o şcoală de energie românească”. Mihai Ralea este preocupat şi el de definirea
specificului naţional şi afirmarea lui de către creatorii originali în „concertul european”.
George Călinescu, autorul Istoriei literaturii române, arată că „specificitate nu este
echivalent cu pitoresc şi o civilizaţie română numai cu işlicuri şi benişuri ar fi doar
un muzeu. Scopul literaturii române nu poate fi decât o demonstraţie
a puterii de creaţie române cu notele ei specifice, arătarea contribuţiei naţionale la literatura
universală”. Afirmând cu tărie nobila menire a literaturii în raport cu fondul creativ al
poporului nostru, el o proiectează totodată şi în universal, printr-o memorabilă descriere a
poetului universal. „Universalitatea fiind un punct cosmic al unei verticale pe pământ, iar nu
o abstracţie, orice poet universal este ipso facto un poet naţional…Universalitatea este o
inimă individuală, puternică şi sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al
globului, precum şi în viitor”.
O altă temă este circulaţia valorilor universale în cultura noastră, integrarea culturii române
în contextul culturii popoarelor europene. Despre ea vorbeşte Eugen Lovinescu în „Istoria

10. civilizaţiei române moderne”, subliniind că potrivit legilor sincronismului, diferenţierii şi
imitaţiei, spiritul veacului pătrunde şi în cultura noastră care nu se poate concepe în afara
„totalităţii de condiţii materiale şi morale configurative ale popoarelor europene”.
Spaţiul geografic modelează şi el în modul să propriu sufletul, structurile psihice specifice
dezvoltării etnogenetice şi ontogenetice ale poporului. Coordonatele definitorii ale
spiritualităţii româneşti nu pot fi desprinse de orizontul spaţial primar în care s-a născut şi a
trăit poporul român. În această privinţă, este relevantă perspectiva spaţială realizată de
Lucian Blaga care vorbeşte despre viziunea specifică pe care cultura populară românească o
are, viziune care ia forma determinată a infinitului ondulat, despre cadrul inconştient al
vieţii noastre, numit „spaţiu mioritic”, în care „omul se simte parcă într-o permanentă,
legănată înaintare, într-un infinit ondulat”. În esenţă, Blaga pune în lumină, din perspectiva
filosofiei sale, ideile cu privire la orizontul spaţial şi temporal ca factori fundamentali ce stau
la baza unui stil sau a unei culturi.
Tot spaţiul geografic configurează posibilităţile de contacte culturale, de împrumut şi
schimb cultural, mai ales că, aşa cum spune Mihai Ralea, suntem „un spaţiu între Occident
şi Orient”, poziţie din care derivă „adaptabilitatea” noastră, a românilor.
Ceea ce merită menţionat în privinţa originalităţii culturii noastre este faptul că ea decurge
nu din lipsa influenţelor din afară, ci din modul în care au fost asimilate, integrate acestea în
sistemul propriu de gândire, de acţiune, în sinteza nou realizată, care se relevă, în fapt, în
însuşi comportamentul specific al românului în contactul cu alte grupuri etnice.
Racordat la universal prin locul şi rolul ce l-a avut în istorie, prin dorinţa intrinsecă de
cunoaştere şi înţelegere cu alte popoare, poporul român a manifestat întotdeauna aspiraţia
de a se înscrie în fluxul lui. Reprezentanţii săi de vârf au fost conştienţi de acest lucru. În
acest sens, Lucian Blaga arăta că numai valorile autentice ale culturii noastre, numai acelea
care conţin în ele un mesaj universal pot aspira să intre în patrimoniul culturii universale.
În acelaşi spirit, Octavian Goga, în „Fragmente autobiografice”
sublinia: „Eu am crezut de la început în specificul naţional, adică am crezut că nu se intră în
universalitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorilor
autohtone ca o completare a principiului de universalitate”.
Necesitatea intrinsecă de înscriere în universalitate a poporului nostru este tot atât de veche
ca şi istoria sa. „Ideea conexiunii la universal e veche la noi, spune Ilie Purcaru. De la
intrarea lor în istorie, românii nici nu au lucrat altfel decât cu sensul că gestul lor creator e
parte din gestul creator al lumii, e un aport direct şi expresiv, oricât de modest, la destinul
general al umanităţii, componentă în polifonia acestui destin” (Purcaru, 1975, p. 5).
În sinteză, specificul naţional însumează o seamă de evoluţii asimilate şi influenţe topite în
propria-i substanţă. Este determinat de eforturile creatoare ale popoarelor, indiferent dacă
sunt mari sau mici, de realizare a unor bunuri materiale şi spirituale care să răspundă
nevoilor oamenilor, de particularităţile sistemului cultural naţional care promovează

11. valorile şi interesele naţionale, de structura socială, etnică şi spirituală a populaţiei, de limbă
ca realitate nemijlocită a conştiinţei, de tradiţii şi obiceiuri, de experienţa individuală şi a
generaţiilor, de spaţiul socio-cultural, ca şi de trecutul istoric, de sentimentul viu al
trecutului.
Preocupat de profilul spiritual al poporului român, Athanase Joja scrie următoarele:
„Aşadar, fizionomia morală a poporului român se caracterizează prin următoarele note
componente: precumpănirea raţiunii, raţionalism (lato sensu), realism, sentiment viu al
naturii, melancolia doinei, umor şi vivacitate, sentiment naţional adânc, dar sobru, însoţit
de un spirit de largă toleranţă, putere remarcabilă de absorbţie, spirit de măsură şi
înţelegere concretă a situaţiilor, refuzul misticismului (Joja, 1967, p. 289-290)
În concluzie, cultura română poate fi considerată o nuanţă în spectrul multicolor al culturii
universale, o cultură cu anumite elemente comune cu cultura popoarelor alături de care a
convieţuit şi cu care a avut relaţii sau a fost în situaţii de contact, aşa cum demonstrează
datele istorice şi arheologice. Istoria culturii noastre poate fi considerată, implicit, şi o
istorie a situaţiilor de contact, de schimburi cu culturile din această arie în care s-a plămădit
şi a evoluat. În corpul ei, moştenirea culturală şi creaţia culturală s-au îmbinat armonios cu
împrumuturile culturale topite şi integrate într-o osmoză care i-a dat şi continuă să-i dea
unicitate şi perenitate între celelalte culturi.