1. CARACTERIZAREA CONTRACTELOR
ECONOMICE ÎNTÂLNITE ÎN
ACTIVITATEA AGENTULUI ECONOMIC

2. NOŢIUNI GENERALE DESPRE
CONTRACTE
Contractele reprezintă cea mai importantă şi mai des folosită specie a
actelor juridice. Contractele reprezintă acordul de voinţa între două parţi
sau mai multe persoane, încheiat în scopul producerii unor efecte
juridice ( art. 942 C civ. ).
Încheierea fructuoasă a negocierilor se materializează în contractul extern.
Contractul este un acord între parţile contractante, care se bazează pe
ofertă şi acceptarea ei.
Contractele economice au o importanţă extrem de mare în derularea
afacerilor. Modul în care trebuie privită această activitate de încheiere a
contractelor este unul important din punct de vedere economic dar si
profesional.

3. REDACTAREA CONTRACTELOR
Redactarea contractului se face în termeni clari, concişi,
specificându-se drepturile şi obligaţiile fiecărei parţi. Se descrie obiectul
contractului şi în funcţie de natura contractului (vanzare-cumparare,
schimb, etc) se precizeaza contraprestaţia(suma de bani,alt obiect
determinat, o obligatie de a face, etc).
Contractele sunt acte juridice-civile sau comerciale-concretizate în
acordul de voinţă a două sau mai multe personae, încheiat în scopul de a
crea, modifica sau stinge între ele drepturi şi obligaţii.
De modul de redactare a unui contract şi de gradul de detaliere a
acestuia depinde întreaga eficienţa a afacerilor. Lipsa de experienţa sau
neglijenţa celor care le întocmesc au dus de foarte multe ori la falimente
şi la situaţii dezastruoase pentru una sau mai multe parţi ale acelor
contracte.
În Romania, este necesar ca unele contracte să fie încheiate în faţa
notarului (autentificate), alteori este utila doar o legalizare de
semnătură, iar în privinţa altor contracte este suficient acordul de voinţa
al părţilor.

4. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
a) după manifestarea de voinţa a persoanelor;
b) în funcţie de modul de formare a contractelor;
c) după modul în care se echivalează prestaţia unei
parţi;
d) după modul de executare;
e) în funcţie de reglementarea legala;
f) în funcţie de caracterul contractelor;
g) în funcţie de clauzele contractului;

5. TIPURI DE CONTRACTE
1. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi -
vânzatorul - strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte
părţi - cumpărătorul - care se obligă în schimb a plaţii vânzătorului
preţul bunului vândut (art. 1294 C.civ.). Deşi Codul civil se refera la
transmiterea proprietăţii, urmează să fie calificat vânzare-cumpărare şi
contractul prin care, în schimbul unui preţ, se transmite un alt drept
decât dreptul de proprietate, fiindcă transmiterea proprietaţii nu este
de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare-cumpărare.
Contractele de vânzare-cumparare sunt:
-contracte sinalagmatice,
-contracte cu titlu oneros,
-contracte comutative.

6. 2. CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ
Contractul individual de muncă este o înţelegere încheiata în scris,
prin care o parte-salariatul- se obligă la prestarea în timp a unei munci în
folosul şi în subordinea celeilalte parţi-angajatorul-iar acesta îi asigură, la
rândul său, plata salariului şi condiţii adecvate de muncă. Elementele
esenţiale sunt: părţile (subiectele), felul muncii, salariul şi locul muncii.
Este guvernat de principiul libertăţii de voinţă, cu respectarea
normelor imperative ale legii, este un contract cu executare succesivă, în
timp, are caracter consensual, încheindu-se prin simplul acord de voinţă
al parţilor, forma scrisă fiind pretinsă de lege numai pentru proba
contractului şi nu pentru însăşi existenţa lui. Pe parcursul executării
contractului, salariatul se subordonează faţă de angajator.

7. 3. CONTRACTUL DE LEASING
Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporara a
bunurilor de investiţii, a bunurilor imobiliare, a serviciilor. Cel mai frecvent se
închiriază maşini şi utilaje. Elementele definitorii ale contractului de leasing sunt
cumpărarea unor bunuri în scopul închirierii lor; închirierea acestor bunuri în
scopul unei redevenţe locative; folosirea acestor bunuri de către client în scopuri
profesionale; latitudinea clientului să achizitioneze bunul respectiv la sfârşitul
locaţiunii.
În contractul de leasing sunt implicate mai multe părţi, si anume:
-cumpărătorul – persoana care cumpără bunul pentru a-l închiria;
-vânzătorul – persoana care vinde bunul şi care poate fi chiar producătorul acestui
bun;
-clientul – persoana care are nevoie şi, deci, solicită maşina sau utilajul respectiv în
locaţie.
Prin intermediul acestui contract, cumpărâtorul obţine beneficii
importante, vânzătorul are o piaţa asigurată pentru produsele sale, iar clientul
are posibilitatea să-şi procure maşinile şi utilajele fără investiţii prea mari. Mai
mult, el realizează reducerea cheltuielilor de productie şi de credite pentru plăţi.
Din cele prezentate mai sus reiese că putem defini leasing-ul ca fiind acea
operaţiune juridică prin care o persoană fizică sau juridică cumpără un anumit
bun în vederea închirierii unei alte persoane

8. 4. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ
Aflată într-o continuă expansiune şi în România, franciza se
întrevede ca o reţetă legală care permite „copierea” unei afaceri de
succes. Franciza, în înţelesul său larg, reprezintă reţeaua care leagă
titularul afacerii de succes de comercianţii interesaţi în dezvolatrea
propriei afaceri. Mijlocul juridic care asigură legătura este contractul de
franciza.
Deşi clauzele sale sunt o combinaţie de clauze specifice mai multor
tipuri de contracte, cum sunt: contractul de închiriere, contractul de
asociere în participaţiune, contractul de know-how sau contractul de
muncă, contractul de franciză are un statut juridic autonom, bucurându-
se de reglementări specifice proprii.
Cele 3 faze ale contractului de franciză sunt:
- faza precontractuală,
- faza contractuală,
- faza post contractuală.

9. 5. CONTRACTUL DE LOHN
Operaţiunea comercială în care o societate, denumită beneficiar,
pune la dispoziţia unei societăţi, denumită executant, materii prime ori
semifabricate, în vederea prelucrării lor potrivit cerinţelor beneficiarului.
Operaţiunea se face deci în interesul beneficiarului, care în final îşi ridică
produsele prelucrate, dar şi în folosul executantului, care încasează
contravaloarea manoperei efectuate.
Avantajele ordonatorului sunt acelea că găsește o bază materială
(clădiri, utilaje, etc.) în care face investiții minime; forța de muncă
este mult mai ieftină decât în țara de origine; își lărgește
producția.
Avantajul executantului este acela că ține ocupată forța de muncă.
Riscul specific regimului de lohn pentru ordonator este ca marfa
să fie cu deficiențe.
Dezavantajul executantului este acela că marfa fabricată este
vândută sub marca ordonatorului, cea ce îl menține pe executant
în anonimat.