revista literara

1. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
1
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
DIANA VRABIE
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 51 / 2017
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Cuprins
Editorial/ pag. 1
Magda Ursache: (Im)presarii literari/ pag. 2
Mihaela Malea Stroe: Sireaca limbă română/ pag. 4
Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 6
Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 9
Lidia Lazu: Alegere / pag. 12
Leo Butnaru: Traduceri din Vitauts ĻŪDĒNS/ pag. 13
Adrian Botez: Nedreptățit/ pag 14
Flavia Adam: Poeme/ pag. 15
Ion Cristofor: Interviu cu Milena Mureșan/ pag. 16
Cristina Cîmpeanu: Calul de foc/ pag. 19
Maria Briedis Macovei: Poeme/ pag. 20
Virgil Diaconu: Este posibilă școala de poezie?/ pag. 23
Vasile Ghica: Cristale de fum/ pag. 26
Gina Zaharia: Poeme/ pag. 27
Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 28
Șerban Georgescu: Poeme/ pag. 29
Decebal Alexandru Seul: Cele trei cuvinte/ pag. 30
Dan Drăgoi: Poeme/ pag. 31
Radu Cârneci: Poeme/ pag. 32
Nina Elena Plopeanu. Spirala morții/ pag. 34
Ion Roșioru: Pantunuri/ pag. 35
Lucian Mănăilescu. Poeme/ pag. 37
Cărți prezentate de: Christian Crăciun (pag. 38), Daniel
Nicolescu (pag. 42), Magda Grigore (pag. 43), Valentin Popa
(pag. 45), Diana Vrabie (pag. 47), Constantin Mireanu (pag.
49), Mihaela Meravei (pag. 50)
Octavian Mihalcea: Poem/ pag. 50
George Ioniță: Poeme/ pag. 51
Petrache Plopeanu: Sonete/ pag. 52
Cărți prezentate de: Tudor Cicu (pag. 53), Cornel Galben
(pag. 54), Diana Dobrița Bîlea (pag. 55), Dumitru Dănăilă
(pag. 56), Gheorghe Neagu (pag. 57), Stan Brebenel (pag.
59), Teo Cabel (pag. 60), Petre Isachi (pag. 61), Valeria
Manta Tăicuțu (pag. 63), Silvia Ioana Sofineti (pag. 64),
Lucian Mănăilescu (pag. 65)
Elisabeta Boțan. Poeme/ pag. 57
Dumitru Pană: Atmosferă de palat…/ pag.60
Nicolas Bratu: Rondel/ pag. 62
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag.66
Reviste literare/ pag.69
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:
0744-708.812
0765-797.097
e-mail :
valeriamantataicutu@gmail.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.

2. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
2
Vine, vine primăvara!...
Îndată ce mugurii prind a se umfla pe crengi, iar
păsările rămase în patrie par a vesti sosirea pribegitelor
înaripate și, implicit, a primăverii (calendaristice și
astronomice), un fenomen ciudat se petrece cu poeții:
devin vizibili în peisajul mai ales urban (dar nici în
cătune, sate și comune nu se întâmplă altfel): străzile își
leapădă cenușiul și au sunet de cascadă, amurgul e
violet, iarba – verde brotăcel -, zările – de farmec pline
(a spus-o un înaintaș poetic mult iubit de bunicii și
străbunicii versificatorilor de azi), totul zboară,
vibrează, cântă, face larmă etc. numai și numai din
cauză că s-a terminat hibernarea și ursuleții lirici ies din
bârlogul unde și-au consumat osânzele și osândele,
pentru a se integra în noul anotimp, pentru a renaște și a
se reinventa în noi și noi volume de poezie.
De sigur, poeților nu le place numai să fie văzuți
cum se plimbă pe străzi, prin parcuri, pe terasele
romantice ale tuturor restaurantelor cu fumatul interzis
în interior, cum meditează la nemurirea sufletului în
stațiile de autobuz sau cum măcar fac act de prezență la
cine știe ce miting spontan împotriva ordonanțelor de
urgență. Nu. Poeților le place și să fie auziți: cum recită,
cum conversează, cum urlă, cum vociferează, cum devin
trâmbiță de alamă și purtătorii de glas ai mulțimii. Prin
parcuri au apărut deja recitatorii de ocazie, pe care, din
păcate, nu-i ascultă decât derbedeii în trecere pe-acolo,
abia scăpați de ora de română și în drum spre păcănele,
poate și câțiva pensionari ieșiți să-și dezmorțească
încheieturile și să vadă în ce hal a ajuns lumea, poate și
câteva bone ieșite la aer cu odraslele de vipuri (ele, însă,
nu contează, căci nu sunt vorbitoare de limbă română și,
prin urmare, nu au nicio înțelegere pentru poezia care
plutește și înfiorează împrejurimile).
Când nu sunt detectabili în zonele deja pomenite,
poeții treziți de alaiul primăverii sunt, cu siguranță, în
alte părți: în primul rând, la târgurile de carte - și nu este
cătun, sat, comună, orășel, metropolă unde să nu se
organizeze așa ceva, la concurență cu târgul de
mărțișoare sau cu târgul de produse autohtone (șunci,
cârnați, pastramă, brânzeturi, vânat, pește etc., marcând
intrarea cucernică în postul Paștelui și anumite dezlegări
bisericești). Târgurile de carte au devenit o tradiție și
este în trend să le frecventezi, chiar dacă nici prin cap
nu-ți trece să cumperi vreun volum, mai ales când este
semnat de un autor de care n-au auzit decât vecinii de
uliță sau de scară la bloc. Unii – respectiv, majoritatea –
n-au auzit nici de Cărtărescu, de aceea privesc cu
circumspecție avalanșa de titluri, coperți frumos
decolorate de soare și nume care, în general, se termină
în -escu. Numărul mare de edituri și numărul și mai
mare de volume editate pe zi descurajează. Iubitorii de
poezie se simt prinși într-un labirint din care nicio
Ariadnă nu-i poate scoate, așa că preferă să-și mute
atenția de la cartea reală, la cea virtuală, pe care o poți
frunzări gratis, dând copy-paste la ceea ce ți se pare
interesant și bun de plagiat/ parafrazat, că doar cărțile se
fac din cărți, după cum spune o vorbă din bătrâni. Cu
toate acestea și, mai ales, în ciuda lui copy-paste,
târgurile de carte și editurile continuă să existe, așa că
avem de-a face cu o situație paradoxală (un filosof
actual, mare iubitor de papion și abureală națională, i-ar
spune „pur mioritică”): puțini citesc, puțini cumpără,
dar avem cel mai mare număr de cărți pe cap de locuitor
din Europa, la concurență cu numărul de biserici.
Când nu hălăduiesc pe la târgurile de carte, poeții
abia treziți de primăvara cu alaiul ei de flori pot fi găsiți
la acțiuni cultural-mondene, organizate, cu precădere,
de aleșii locali, desemnați de partidele de guvernământ
să ia pulsul culturii și să raporteze cât mai e până ce ea
își dă duhul. Nu există primărie, cămin sau centru
cultural care să nu bifeze cu mare drag „Ziua mondială a
poeziei”, moment în care tot românul își amintește că
s-a născut poet și că trebuie să se comporte în
consecință. Dacă nu reciți – în biserică, în bar, la vreo
școală sau pe scena nu contează cărui așezâmânt – un
poem personal, înseamnă că ești lipsit și de cultură, și de
spirit civic. Universul este în așteptare, până și statuile
poeților trecuți în nemurire lăcrimează de emoție sub
coroanele din flori artificiale, cu care le acoperă iubitorii
de muze și muzee, și parcă așteaptă, neliniștite, să fie
îngropate de cascada de texte lirice scoase la aer și la
soare, în vântul de primăvară, după visul geros al tuturor
nopților de iarnă.
Lume bună și (ne)bună, cu sau fără talent, cu sau
fără volum, oameni de bine și oameni de rău, politicieni,
preoți, funcționari, medici și alte categorii cu organ
pentru cultură – cam acesta este publicul venit să se
bucure de poezie și de recunoașterea ei mondială, chiar
dacă lansările de carte, medalioanele, comemorările,
lecturile publice, întâlnirile cu cititorii, ședințele de
cenaclu ș.a.m.d., reunite sub genericul de „Ziua
mondială a Poeziei” nu sunt stropite cu bere și
parfumate cu mici decât întâmplător și mai pe înserat,
când ochii curioși s-au închis și vigilența publică este la
cota de avarie.
Compunerile școlare se terminau într-un mod
care s-a transmis din generație în generație; încă mai
există acele propoziții nemuritoare, care garantau, mai
întâi, nota de trecere, iar, mai apoi, sensibilitatea
artistică și gustul estetic al viitorilor consumatori de
cultură, și una dintre ele, „Ce frumos e anotimpul
primăvara!” nu numai că este justă, dar se potrivește
perfect și cu târgurile de carte, și cu „Ziua mondială a
Poeziei”.
V.M.T
EDITORIAL

3. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
3
Magda URSACHE
(Im)presarii literari
„Cerul de cărţi deasupra, legea critică în mine”
e o formulare splendidă a profesorului de cronică de
întâmpinare Nicolae Manolescu. Dar cerul e cam
înnorat, de vreme ce încăierarea „canoanelor” e
maximă, iar conflictele şi tensiunile, marca lumii
noastre literare dintotdeauna, s-au acutizat până la
blocarea dialogului democratic, a argumentelor şi
contraargumentelor, ca între 22-işti şi „caietişti”. Lângă
suplimentarişti nu-i loc pentru convorbirişti ori dacişti,
la noi, la Ieş. Cât despre humanitarişti şi poliromişti, ei
bat război cu restul pieţei de carte.
Querella etnicişti – universalişti, autohtonişti –
occidentalişti, sincronişti – conservatori s-a amplificat
nepermis, dar s-a şi simplificat aberant, ca-n anii
cincizeci, folosindu-se chiar termenii critici de atunci,
de pildă „cârdăşie” ori „şovăielnic”. Lupii de stepă dau
năvală peste mioritici, prospăturile peste tombatere şi
aşa mai departe.
Se declară incompatibilităţi pe viaţa şi pe
moartea celuilalt, parcă spre a proba că scriitorul român
e altericid. Când N. Florescu a aflat în revista exilului
„Luceafărul” textul lui Emil Cioran, semnat cu iniţialele
Z. P. şi l-a publicat în „Jurnalul literar”, s-a trezit tras în
justiţie, ca autor de piraterie literară, de Gabriel
Liiceanu. Humanitas avea exclusivitate asupra a tot ce-a
scris Cioran, chiar texte necunoscute, descoperite de
cercetători dedicaţi muncii, cu ani de lucru în biblioteci.
Lovinescienii îi desfid pe călinescieni,
zeletiniştii şi drăghiceştii îi desfid pe năişti. „Năist” a
fost Eliade, „năist” a fost, deopotrivă, Sebastian, dar
trimis la zid pentru asta e numai Eliade, care trebuie
musai de-tabuizat; i se face alt „dosar de cadre” ca
membru doctrinar al Gărzii de Fier şi antisemit. N-a fost
nici una, nici alta.
Memorialistul Marino credea că din cauza
istoricului religiilor ar fi intrat în vizorul Securităţii.
Hermeneutica (din 1980), dar şi versiunea ei franceză
sunt „cărţi care mi-au complicat enorm existenţa.” Ba
chiar s-ar fi compromis scriindu-le: „ nu gândeam la
fel” (v. pag. 24 din Viaţa unui om singur). Culmea e că
Introducere în hermeneutica lui Eliade e cea mai bună
carte a eruditului lexicograf de idei literare. Dar pentru
cine n-a nutrit „dispreţuri” Marino? Cei mai
„marinizaţi” au fost „tinicheaua” Călinescu şi „căpitanul
filosofic” Noica.
Da, tribunalul civico-moral funcţionează, dar
numai unii sunt vulnerabili şi vulneraţi: Bogza e
absolvit de stalinism acut, ca şi Beniuc ori Nina
Cassian. Nu şi dejismul lui Arghezi, fostul condamnat
public de Sorin Toma, ca „poet al putrefacţiei” şi amuţit
civic un deceniu. Nu şi cedarea „monstruosului”
Călinescu. Numai că, atunci când ai fost şeful de cabinet
CC / PCR al lui Popescu – Dumnezeu, ca Mircea Horia
Simionescu, e mai bine să nu te revolţi pentru ce a
mâncat Călinescu de la comunişti. Şi asta pe urmele
Ilenei cea din Vrancea. Nu-l văd pe G. Călinescu aşa
cum îl văd fosta combatantă de la „Lupta de clasă” şi
Crohmălniceanu, ci aşa cum îl vede cercetătoarea
Cornelia Ştefănescu, în G. Călinescu sau „seriozitatea
glumei estetice”: un Socrate condamnat să bea cucută
ideologică realist – socialistă. „Ceea ce mă sperie, nota
pe blog Vasile Gogea, e «rezistenţa», «durata» amneziei
de îndată ce se «instalează»”. Se cenzurează trecutul,
adaug eu, iar anume pagini din el ne dezbină, ca şi cum
n-am fi destul de dezbinaţi.
Fireasca şi aşteptata revizuire a valorilor,
reexaminarea, regândirea lor în sensul bun, al
reintegrării în circuit a scriitorilor nedreptăţiţi, s-a
schimbat urât la faţă, într-un revizionism maniheic.
„Sfădăliile” nu mai contenesc între iconoclaştii şi
iconodulii Eminescului. Mulţi critici se află ori în
flagrant delict de encomiu ori în flagrant delict de
injurie. Arghezi e „mare prostituat”, dar cine a scris
într-o „tabletă de cronică” despre Stalin: „un ţar proletar
cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al
noului imperiu”? Miron Radu Paraschivescu, un „cobai”
nevinovat? Se vânează culpa morală a lui Cioculescu,
atacat că i-ar fi plăcut „spiritul pandur” al lui Adrian
Păunescu, nu şi culpele morale ale lui Sami Damian,
Zigu Ornea, Paul Georgescu...
Nicoleta Sălcudeanu pune întrebarea corectă:
„de ce revizuirea a alunecat în revizionism” (v.
Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Ed.
Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) şi află
destule cauze. Să le vedem: în primul numar „22” n-a
publicat Goma, ci Brucan. Ia să fi fost Paul Goma
membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, nu
Pavel Câmpeanu! Ia să fi fost Goma preşedinte USR,
(măcar membru de onoare), nu Dinescu! Îmi aduc
aminte titlul cu care a debutat prozatorul, într-un an de
relativ dezgheţ, ’66: Când tace toba. Deşi titlul a fost
dat de redacţie, Goma n-a tăcut, nici n-a fost toboşar al
vremurilor noi şi a plătit refuzul căluşului şi zgărzii
cenzurii cu închisoare (6 ani), cu eşec social, cu des-
ţărare. Pomul social n-a dat roade pentru el nici în ne-

4. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
4
socialism, când a fost re-marginalizat, re-exilat.
Culoarea curcubeului a fost carte topită de Humanitas,
cum că nu se vinde (mai exact, nu se cumpără, că de
vândut Goma nu se vinde). N-a intrat pe scenă în lumina
reflectoarelor. N-avem Kundera? Dar cehul a fost poet
stalinist, cum n-a fost nicicând mereu nedreptăţitul
Goma. De altfel, adevăraţii disidenţi s-au „bucurat” in
corpore de un astfel de tratament. Şi Dumitru Ţepeneag,
expulzat de Ceauşescu, prin Decretul din ’75 a fost re-
marginalizat în România. Justiţiarul social Ţepeneag
publicase în noiembrie ’71, în „The New York Times”
articolul A gândi în România este o crimă. Pamfletul
Ceauşescu I-ul, rege comunist, care i-a adus
răzvrătitului Virgil Tănase ordin de suprimare, nu-i
pomenit cât cel al lui Mircea Dinescu.
Aparatul de represiune nu glumea, jucai leapşa
pe murite (titlul său, tipărit de Ed. Adevărul, Bucureşti,
2011), dacă te revoltai fără spate dinspre Moscova sau
dinspre Vest. Virgil Tănase e mai tradus (scrie în
franceză pentru Gallimard) în Japonia decât în România.
Bani a avut ICR-ul pentru costisitoarele turnee ale Ninei
Cassian.
Nici nemulţumiţii, îndărătnicii, nesupuşii, pe
care a luptat atâta Goma să-i adune într-o mişcare de
rezistenţă, n-au avut parte de recunoaşterea meritată.
Nici Ileana Mălăncioiu, nici Cezar Ivănescu, nici
Marius Robescu.
Gheorghe Grigurcu, temperament de revoltat
împotriva directivelor, tiparelor, turcirii noastre
balcanice, a rămas arbiter poesiae în Amarul Târg. Iar
Luca Piţu, cum se ironizează singur, „postuniversitar,
doctor indocent, văduv după Univer-secumetrialitatea
Cuzana.” E mai talentat Patapievici decât Piţu? Nu. Dar
e în vitrină prin marketare, are distribuitori de merite şi
de premii, are agenţi literari buni, are editură forte.
Una-i Humanitas, alta-i Opera Magna din Iaşi, a lui
Vasilian Doboş. Patapievici „ne lasă, după Gabriel
Liiceanu, senzaţia că a descins printre noi direct din
paradisul culturii”; cultura a intrat în Patapievici
„precum cămaşa aceea mitologică, cămaşa lui Nessus,
în trup, care îţi arde trupul şi se absoarbe în el şi se face
una cu el. El este, cultural vorbind, «în pielea goală»,
pielea lui e haina lui şi acesta este cultura.” N-aveţi
sentimentul că vă aflaţi într-un loc liturgic?
Un manager mereu surprinzător e şi Dan C.
Mihăilescu, văzând în „magnetizantul” Patapievici
„speranţa noastră eseistică.” E onestă oare critica
piaristică a lui D.C. Mihăilescu, luat de ispita
encomiului când descoperă „bunul simţ înnăscut” al lui
H.-R.P., „niciodată narcisiac”? Eu cred că sare căluţul
(roz, cu zvastică pe crupă) când afirmă că trebuie
alăturat lui Mircea Vulcănescu şi lui Mircea Eliade; ba
îi şi întrece. Chiar faptul că schilodea berze cu acul îl
arată pe H.-R.P. ca un „revoltat” de mic. Ceea ce l-o fi
făcut să propună - eseistic- votul cenzitar!
Şi cum acest „Kirkegaard de Bucureşti” e şi
propriul imagolog de succes, talentul lui Luca Piţu,
eseistul mereu şocant referenţial, pierde competiţia, nu
numai cu Patapievici, dar şi cu „marfa de lux pentru
export”, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie.
Respectăm adevărul că biografia scriitorului e
opera lui? Din contra, accidentele de compromis sunt
eliminate din CV-ul „alor noştri” ca o coajă de pe
cartof. Grupul de prestigiu constituit postdecembrist
ridică sau coboară cum doreşte. Aştepţi selecţia naturală
lăsându-te în voia ...„globalizării”, clachezi sigur.
Campaniile pentru compromiterea adevăraţilor
disidenţi au fost făcute ca să intre alte capete prin gaura
din tricolor, să urce alţii pe baricada civică. Nu Goma,
ci Gabriel Liiceanu care, după Dan C. Mihăilescu,
deţine rolul greu: să „re-virginizeze spiritual.” Şi V.
Tismăneanu, „ingeniosul” (rău temperat, aş adăuga eu),
trebuia să-şi facă loc pe scenă, ca procuror în procesul
comunismului, bucurându-se de critica pasională,
euforică, energizantă a lui D. C. M.
Ce să mai evaluăm riguros? E mai confortabil să
recomandăm, să dăm referinţe ultrapozitive. Buna-
credinţă în evaluare s-a demodat. Te conformezi
protectorilor şi încremeneşti în admiraţie, ba mai dai şi
interesul personal drept datorie civică, a fi manager
fiind mult mai rentabil decât a fi critic.
Omul care aduce cartea la PROTV şi care îşi
spune (şi este) „samsar de cărţi”, descoperă
excepţionalisme peste excepţionalisme în tipăriturile a
două-trei edituri. Cumpăraţi-l şi citiţi-l, aşadar, pe
„iradiantul” Crohmălniceanu (cineva se întreba dacă
scriitorii activişti mai au succesul de pe timpuri;
Crohmălniceanu are, chiar postum, Râpeanu şi Dodu
Bălan n-au). Şi nu vă feriţi de interregio, pardon,
„expresul” Mungiu, artista căreia Dan C.-ul e-n stare
să-i laude şi „dicţia” şi viziunea atee, de sorginte
utecistă. Mediocraţia dă tonul. Iosif Sava, cu vocea-i
radiogenică, a consacrat-o „cea mai deşteaptă femeie
din România.” Mi-a sunat destul de disonant,
mărturisesc. De atunci Alina Mungiu-Pippidi ne ţine din
şoc în şoc cu comentariile ei abrupte şi minimalizante.
Răstignirea lui Iisus „e o mistificare şi conştientă încă”,
spectatorii care n-au aplaudat piesa Evangheliştii fiind
nişte „sălbatici”. Cât despre studenţii pe care i-a
păstorit, o, ei „şi-au creat un univers cultural care nu are
nimic românesc”, câtă vreme cultura română nici nu
există.
Noica vorbea de şase maladii ale spiritului
contemporan? Mă tem că spiritul critic nu suferă doar
de şase boli. Inconsecvenţa şi mistificarea (numită şi
critificţiune) sunt primele două. Voi reveni cu simptome
şi cu diagnostice.
ERATĂ
În nr. 50 al revistei, la articolul doamnei
Magda Ursache, pag. 7, col 2, penultimul paragraf,
trebuie citit „preşedintele Iohanis a ezitat să-l
declare erou pe Avram Iancu”.

5. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
5
Mihaela MALEA STROE
Sireaca limbă română...
Că, periodic, funcție de stăpânitorii care vin
călare pe tăvălugul istoriei, limba română se
îmbolnăvește de nefericite influențe străine, nu-i o
noutate. Că, într-un fel sau altul, mereu s-au găsit
apărători ai ei care, fie artistic, prin ironie și pamflet, fie
didactic, prin studii, articole și „pastile”, au pledat
pentru păstrarea duhului limbii, iarăși nu-i o noutate. De
la Alecsandri sau Caragiale, care amendează excesul de
franțuzisme, la Maiorescu (supărat pe jurnaliștii români
loviți, în Ardealul timpului, de damblaua
germanismelor) sau Eminescu („Prea v-ați bătut joc de
limbă”...), mai apoi la C. Tănase (cu „der, die, das” și
„davai ceas”), au existat mereu spirite lucide care să se
ridice împotriva exceselor „modernizării” nocive a
limbii române.
În zilele noastre... istoria se repetă. Au fost și sunt
voci autorizate, puternice (Magda Ursache, Rodica
Zafiu, George Pruteanu, Radu Paraschivescu, Andrei
Pleșu – lista este lungă, amintesc doar câteva nume)
care au atras și atrag atenția asupra noilor „stricători de
limbă” postdecembriști, loviți acum de damblaua
anglicismelor. Lor li se alătură uneori, cu aceleași bune-
intenții, și vocile din umbră, de pe bloguri (Diacritica,
Moshe Mordehai și semnatarii comentariilor aferente)
sau anonimii dascăli de română de școală (ceva mai)
veche (înțelegând aici prin „veche” – temeinică).
Se scriu și se spun multe despre suferințele prin
care trece limba română astăzi, se spun și se scriu, dar
cam fără efect. Explicabil: apărătorii limbii se luptă
cumva cu morile de vânt, pentru că stricătorii de limbă
sunt muuult mai mulți, mai prezenți, mai consecvenți,
mai agresivi, mai inventivi și total impermeabili când ar
fi vorba – eventual – să se corecteze și, dacă nu o
respectă, măcar să nu mai schingiuiască limba maternă.
Cu siguranță, indivizii acestei specii au un fel de
rezistență nativă, sunt imuni la orice vaccin cultural care
le-ar putea mări numărul de circumvoluțiuni pe creierele
altminteri mai neted-lucii decât gheața unui patinoar
olimpic înainte de competiție.
Nu de azi-de ieri, stricătorii de limbă (sintagma
este deja consacrată) se aleg, în special, din rândurile
politicienilor și jurnaliștilor, s-a mai spus, s-a analizat,
s-a consemnat. Lor li se adaugă, ceva mai recent, unii
dintre făcătorii de reclame și unii dintre traducătorii de
filme. Las deoparte aspectele discutate și răsdiscutate
(invazia turbată de anglicisme, greșelile frecvente de
tipul „care” în loc de „pe care”, „locație” – folosit
impropriu și abuziv sau deja celebrele „succesuri” și
„almanahe”, sensurile corupte ale lui „a aplica” și
„determinat”, limba de lemn de ieri, limba de lemn de
azi etc.). Las la o parte și cultul – că deja, vai, nouă!,
putem vorbi despre un cult - al licențiozității (cotidiene
și literare) și sindromul Tourette despre care vorbea, cu
mare dreptate, într-un articol din „Contemporanul”,
Magda Ursache, înțepând cu vârful condeiului avalanșa
de înjurături din stradă, filme, literatură...
Mă întorc la reclame, gândindu-mă la ce impact
au – dacă nu altfel, măcar prin repetitivitate – și cât de
ușor pot impune auzului public forme incorecte,
anglicisme, barbarisme, cât de ușor și de eficient
perpetuează instrumentele de schingiuire a limbii. Să
vedem: câți citesc (au citit) articolul din „Dilema
Veche” în care Rodica Zafiu atrăgea cândva atenția
asupra lui „într-un final” – structură „contagioasă”,
impusă de jurnaliști, un hibrid prețios la care s-a ajuns
„prin contaminarea între în final şi într-un tîrziu”? Și
câți sunt cei care, pironiți în fața televizoarelor/
calculatoarelor, de zeci de ori pe zi, din sfert în sfert de
oră, într-o reclamă la crema adezivă Corega, o aud pe
protagonista reclamei spunând „într-un final, la nunta
fiicei mele, m-am hotărât...”? „Dilema Veche”, dacă nu
mă înșel, o citesc cei care, oricum, sunt prieteni cu
limba maternă. Ceilalți, cei mai mulți, vor fi
„victimele” jurnaliștilor și făcătorilor de reclame. Din
păcate, nu vocea Rodicăi Zafiu (profesor universitar
dr.) se face auzită și ascultată, ci vocea soacrei mici din
reclamă, soacră fericită că a găsit soluția lipirii
protezei de gingie și poate să fie din nou „ea însăși”.
Cine pierde? Limba română. Pentru că două structuri
cu nuanțe subtile, distincte odinioară (în final și într-un
târziu), s-au redus, prin stăruința jurnaliștilor și a
publicității, la una singură, seacă, inexpresivă.
Tot prin reclame, dar și prin traduceri/subtitrări
incorecte, se pervertesc, în ultima vreme, contaminate
cu sensuri din engleză, cuvinte care, în limba română,
aveau înțelesuri clare, chiar „specializate”, unele
identice, în primul lor sens, celor din limba lui
Thatcher, altele diferite. De pildă „epic” sau
„dramatic”. Nu știu dacă asta se întâmplă din pricina
snobismului ori a ignoranței fudule a celor care
concep/interpretează reclamele sau traduc replicile din
filme. Dau doar câteva dintre numeroasele posibile
exemple: „Întotdeauna ajungem la epica poveste a
căsniciei tale” (subtitrare) , „Ai reduceri epice pentru

6. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
6
sute de produse Fashion Days”, „Marți prinde o seară
epică la Procinema”, Van Damme „[...] va face
șpagatul lui epic”, „Urmărește o incursiune epică în
trecutul unei Românii fascinante” (film despre Epoca de
aur), „... micul lui dejun s-a schimbat pentru totdeauna
pentru că a creat omleta epică” (reclamă la cașcaval
Muller). Dacă „poveste epică” în limba română are iz de
pleonasm (în context n-ar prea merge nici al doilea sens
al lui „epic”, mai rar utilizat în română, cel de
„grandios”), dacă „seară epică” și „incursiune epică”
sunt, la limită, acceptabile, „reducerile epice”, „șpagatul
epic” și „omleta epică” intră în zona barbarismelor.
Similar, „Lupul este un prădător dramatic” (subtitrare la
film documentar), „crema X vă va schimba dramatic
înfățișarea” (reclamă mai veche, la o cremă de față).
Sigur că nici un vorbitor/receptor de limbă română
sănătoasă și curată nu va cumpăra o cremă menită să-i
schimbe „dramatic” înfățișarea, chiar dacă respectivul ar
ști că, în engleză, „dramatic” poate să însemne și
„impresionant”, „neobișnuit”, poate „spectaculos”.
Tot de la „specialiștii” în traduceri/subtitrări
cetire: „Am vrut să-ți amintesc de o fată netemută care a
plecat singură la L.A.” (netemută în loc de neînfricată,
netemătoare, adică exact antonimul, întrucât netemută
ar fi persoana de care nimeni nu se teme), „Am început
să verificăm activitatea lutistului” (lutist în loc de lutier,
personajul din film crea viori).
Alt barbarism care s-a răspândit deja, via reclame
și nu numai: „a face o aroganță”. Sigur, verbul a face
suportă multe (sau să zic „este andurant la maxim”?) –
poți face o ciorbă, poți face curte (la propriu și la
figurat), poți face pe nebunul/ pe prostul/ pe deșteptul,
poți face în pantaloni (de frică), poți face
curat/curățenie, poți face gălăgie, poți face minuni, poți
face mătănii... Dar poți face, oare, chiar orice??! Cum să
faci o aroganță? Dicționarul spune: „AROGÁNȚĂ s. f.
Purtare obraznică și sfidătoare; atitudine de mândrie
disprețuitoare; înfumurare, impertinență. – Din fr.
arrogance, lat. arrogantia.” Să substituim și să vedem
ce iese: „am făcut o purtare obraznică și sfidătoare”,
„am făcut o atitudine de mândrie disprețuitoare”, „am
făcut o înfumurare”. Mmdaaa, modernizarea nocivă a
limbii române! Sau te pui cu mass-media?! Da, dacă în
loc de „a face o aroganță” inițiatorul sintagmei ar fi spus
„a comite o aroganță” poate am fi putut negocia, dând
aroganței un nou înțeles, acela de „infracțiune”. Căci,
într-adevăr, inițiatorii (dar și utilizatorii) unor astfel de
bazaconii lexicale sunt un fel de infractori, de torționari
ai sensurilor firești ale cuvintelor în spațiul privat al
limbii române.
Repetiția (și ce e mai repetitiv decât reclama?) ne
direcționează creierul, susțin psihologii, iar Radu
Paraschivescu spunea într-un interviu (redau cu oarecare
aproximație ideea) că există o legătură între cum
gândește și cum vorbește cineva. Este valabil și pentru
„stricătorii de limbă”. Dacă limba pe care ei o vorbesc
este cum este, atunci gândirea lor este un talmeș-balmeș.
Necazul vine însă din faptul că indivizii ăștia au tupeu,
au acces la „microfon”, au „priză”, au mare audiență și,
deci, capacitatea (ei ar spune capabilitatea) de a-i strica
și pe alții... în vorbire și gândire.
De aceea este momentul să revin la Magda
Ursache și la ce spune domnia-sa în „Limba română, o
necunoscută”: „Mă tot gândesc acum la SSLR –
Serviciul Securităţii Limbii Române, vizându-i pe cei
nepăsători, din ce în ce mai nepăsători de stricarea
limbii.” Ar fi, negreșit, nevoie de un asemenea
Serviciu, și pentru nepăsători, dar și pentru cei care și-
au făcut din alterarea limbii o îndeletnicire.
REGULAMENT
FESTIVALUL – CONCURS NAŢIONAL DE
CULTURĂ ŞI LITERATURĂ
„PRIMĂVARA ALBASTRĂ”
Seria a II-a - Ediţia a XIV-a 17 - 19 Mai 2017
oraş Pucioasa - Judeţul Dâmboviţa
Festivalul – Concurs „Primăvara albastră” are drept
scop descoperirea, stimularea şi promovarea creaţiei
literare a tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 35 de
ani, nemembri ai vreunei uniuni sau asociaţii
scriitoriceşti, respectându-se libertatea democrată a
exprimării literare, marcată de o relevantă valoare
estetică şi ideatică.
Condiţii de participare:
- tinere talente literare cu vârstele intre de 14-35 ani
- să nu fie membri ai Uniunii Scriitorilor sau a altor
forme asociative scriitoriceşti
Concursul este organizat pe următoarele secţiuni:
 Poezie - (5 lucrări)
 Proză - (3 lucrări a 3 pagini)
 Teatru scurt - (2 piese de un act)
 Jurnalism - (reportaj ; 2 lucrări a 4 pagini)
 Istorie si critica literara (eseu;2 lucrari a 4
pagini)
Lucrările vor fi expediate până la 15 mai 2017, data
poştei, cu precizarea „pentru concurs” - pe următoarea
adresă:
luminitagogioiu@yahoo.com
sau
LUMINŢA GOGIOIU
Biblioteca “Gh.N.Costescu” Pucioasa, str.
Fântânelor, nr. 7, oraş Pucioasa – Jud. Dâmboviţa.
Lucrările vor purta un motto, iar într-un plic închis vor
fi trecute acelaşi motto, numele şi prenumele
concurentului, data şi locul naşterii, adresa, telefon.

7. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
7
Poveşti de călătorie
Doina CERNICA
Cu apa curgând în lumină
Când prima fântână din Tivoli a ajuns în fața
ochilor mei, arteziana făcea parte de mult din cel mai
durabil peisaj, acela gravat cu diamantul copilăriei
fericite. Sirenele din Câmpulungul Bucovinei existau cu
peste jumătate de secol înainte de venirea mea pe lume,
sosite de la Viena după ce prințul Rudolf de Habsburg,
fiul împăratului Franz Josef, asistase la sfințirea locului
în care avea să se înalțe una din frumoasele biserici ale
așezării. Amănuntul aveam să-l aflu mai târziu, prea
târziu ca să-mi zdruncine convingerea că apa care țâșnea
din gura plăsmuirilor pe care prințesele acvatice le
țineau în brațe urca dintr-un afund de mare și că
înălțarea excepțională la suprafață, atât de deosebite cu
dublele lor cozi, era legată de mezina, de Micuța Sirenă
a lui Andersen, pe care o implorau să renunțe la iubirea
pentru un pământean și să se reîntoarcă în împărăția
apelor. Superbă, dar mai puțin misterioasă, această
primă fântână din Tivoli strălucea pe cartonul puternic
colorat al unei ilustrate pe care mi-o trimisese un
adolescent, ca și mine atunci, dar nu din Roma, ci de
undeva din sudul Italiei. Faptul că și următoarele
înfățișau alte arteziene din Tivoli, m-a pus pe gânduri:
nu mai întâlnisem pe cineva atât de îndrăgostit de
fântâni create nu ca să ne astâmpere setea, ci ca să ne
încânte privirea. Avea să mi se întâmple peste ani, la
vernisajul unei expoziții Dany Madlen și Gheorghe
Zărnescu, la Teatrul Național din București, când
cumnatul meu mi l-a prezentat pe sculptorul Constantin
Lucaci, al cărui bursier Herder fusese la Viena. Cred că
ar merita ca tinerii din liceele și facultățile de artă să-și
propună călătorii nu doar pe trasee desenate de muzee,
ci și de minunatele sale fântâni cinetice!
Distanța de la Roma la Tivoli este relativ mică,
însă s-a dovedit îndeajuns pentru ca să-mi depăn mie
însămi amintirile cu fântâni sub cupola lor de cristal, iar
pentru Niadi și Valentina Veselovschi Bușilă - al cărei
dicționar explicativ pentru vizitatorul de muzeu face
parte, de la apariție, din bagajul meu restrâns de
cititoare care călătorește ca să vadă -, să-și evoce,
fiecare în felul său, secolul XVI la Tivoli. Niadi pentru
un subiect care o atrage, arta grădinii din perspectivă
culturală, iar Valentina Veselovschi Bușilă pentru
personalitatea cardinalului Ippolito d´Este, fiul
faimoasei Lucreția Borgia, și pentru ce i-a arătat nou
Villa d´Este la fiecare din nu puținele vizite pe care le-a
făcut aici. De fapt, faimoasă este întreaga familie d´Este
cu o lungă istorie care ar începe chiar cu Hercule,
convingere care pulsează și în sanctuarul său, Santuario
di Ercole Vincitore, recent restaurat, și în podoabele
vilei. Și care consună cu aceea a așezării, ce se
consideră mai veche decât Roma și care, în ipostaza de
comună a provinciei romane, pe blazonul dominat de o
acvilă încoronată a așezat aprecierea lui Virgiliu din
,,Eneida”, ,,Tibur superbum” sau, în traducerea lui
George Coșbuc: ,,Cinci înstărite cetăți cu năimite
ciocane lucrează/Arme din nou: bogata Atina și Tibur
cel mândru, /Ardea, Crústuminúm și-Atemna cea
groaznică-n turnuri”, din ediția îngrijită de universitara
Stella Petecel (Editura Univers, București, 1980), pentru
care fosta profesoară de limbi clasice a lui Niadi
precizase în subsolul paginii, ,,Tibur (azi Tivoli), pe râul
Anio”.
Orașul - ,,orășelul” spun ghidurile, dar cum
Câmpulungul meu, cu un sfert din populația lui Tivoli
(dar și cu o suprafață de peste două ori mai mare), a fost
prefectură și reședință de județ, iar acum este municipiu,
nu pot să văd Tivoli, chiar venind de la Roma, decât ca
un oraș -, cu străzile pline de turiști și localnici
deopotrivă, are nu numai respirația relaxată și încântată
a verii, a vacanței, ci și a sărbătorilor între care se află:
ieri a fost cinstit patronul așezării, Sf. Laurențiu, peste
două zile vor începe manifestările pentru Adormirea
Maicii Domnului, cu mult așteptata procesiune din Piața
Trento, în care ne aflăm și noi, între Villa d´Este și
Biserica Santa Maria Maggiore, ridicată, în forma

8. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
8
inițială, în secolul V pe ruinele unei locuințe romane. În
partea de apus, Villa este străjuită de o altă biserică, San
Pietro, și aceasta veche, datând din secolul XII, iar Villa
însăși a fost edificată prin înglobarea unei mănăstiri
benedictine. Accelerarea săpăturilor din zonă, în fostele
clădiri ale Imperiului Roman, în special în spațiul
celebrei reședințe a Împăratului Hadrian, în căutarea
unor statui antice care să decoreze grădinile și palatul
cardinalului Ippolito și expropierea, tot în folosul vilei
sale, a așa numitei Valle Gaudente, cu distrugerea
grădinilor ei, întregesc imaginea unei lumi, lumea
noastră, în care ieri, ca și azi, fundațiile noilor edificii
lăstăresc în cimitirile altor construcții omenești și pe
care nu o dată chiar acestea le-au doborât și le-au
îngropat. O lume care se sprijină în toate sensurile pe
distrugeri și care poartă în structură ceea ce a considerat
că merită să preia sau ceea ce s-a insinuat fără știința,
fără voința ei.
Cel care va fi solicitat după moartea lui
Michelangelo ca arhitect-șef al Bazilicii San Pietro din
Cetatea Vaticanului, Pirro Ligorio, deja pictor și arhitect
cunoscut în momentul în care cardinalul Ippolito d´Este,
ajuns guvernator la Tivoli, i-a cerut să-i creeze o
reședință cu o grădină care să-i înmărmurească de
uimire oaspeții de seamă, nu bănuia că aceasta îi va
încununa biografia cu o capodoperă și că va scrie cu ea
o pagină în istoria arhitecturii italiene renascentiste și în
cea a designului peisagistic european. Dar de valoarea
sa a fost cu siguranță conștient, fiind nu numai un om cu
talent și școală, ci și cu solidă cultură. Pentru o
cuprindere de ansamblu, specialiștii recomandă situarea
vizitatorului în partea opusă clădirii edificate pe o
creastă a terenului, pentru ca privirea să urce grădinile
din terasă în terasă până la intrare, ferestre, etaj cu etaj,
la linia acoperișului și a orizontului. De la drumul de
acces pe care vin perpendicular cele care delimitează
grădinile, fie că e vorba de imaginile aeriene care o
prezintă de sus, fie de litografiile vechi care o
reconstituie, întregul tablou al vilei vorbește de apelul
la geometrie. Numai că noi am străbătut-o invers,
pornind de la palat, iar caroiajul aleilor a rămas doar o
informație în memorie de cum ne-am început colindul
de la o fântână la alta, când indecise cărei chemări să-i
răspundem, când aproape grăbind pasul cu sentimentul
că, înainte de toate, acolo eram așteptate.
Farmecul fântânii cu sirene din Câmpulungul
copilăriei și adolescenței mele era intensificat de copacii
care o înconjurau și o protejau în parcul de-acum
umbros și bătrân. Aveau aceeași vârstă și fuseseră aduși
tot din Viena, din pepinierele imperiale, ca să marcheze
dezvoltarea orașului și să celebreze printr-o grădină
publică, o zonă de frumusețe verde gândită și creată de
om într-un spațiu al splendorilor naturale vegheate de
Rarău și de Pietrele Doamnei, semicentenarul domniei
lui Franz Josef și al Ducatului Bucovinei. Arborii ei
necunoscuți, exotici pentru meleagurile noastre,
decorativi, mă umpleau de încântare, însă niciunul nu se
compara cu măreția blândă, cu somptuozitatea plină de
bunătate a castanilor, ale căror flori de culoarea
fildeșului, care se aprindeau și luminau ca niște
candelabre vegetale în luna mai, îmi evocau nu atât
sălile de bal ale Vienei, cât palatul prințului pământean
la care visează micuța zână a mării din transpunerea în
limba română a lui Al. Philippide și I. Cassian-
Mătăsaru, palat cu ,,statui care parcă erau vii” și care
avea în mijlocul sălii celei mai mari o ,,fântână
țâșnitoare”: ,,apa ajungea până sus la cupola de sticlă a
tavanului. Prin cupolă pătrundea soarele luminând apa și
plantele care creșteau în havuz”.
Primii pași prin Villa d´Este, luând-o pe culoar
la stânga, ne-au dus într-o grădină interioară, mărginită
într-o parte de zidul Bisericii Santa Maria Maggiore, cu
cea dintâi dintre fântâni, împodobită de o nișă în care o
nimfă marină, sau poate Venus, de vreme ce fântâna îi
poartă numele, doarme apărată de acvile, sub o arcadă
de ramuri încărcate de mere, ca și acvilele, un simbol al
familiei d´Este, aluzie la Hercule și la cea mai grea
dintre isprăvile sale: aducerea celor trei mere de aur din
Grădina Hesperidelor. Legenda vrea ca merele să se fi
întors în grădina Hesperidelor sub paza balaurului fără

9. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
9
somn, cum îl numește un vers de Ovidiu, vers schimbat
de cardinal, astfel încât să spună că nu mai sunt păzite
de făptura insomniacă, afându-se de-acum în grija
acvilelor familiei d´Este. Studii, cărți întregi au fost
dedicate frescelor și podoabelor palatului. Recunosc
însă că nu am fost atât de absorbită de poveștile lor ca
doamna Valentina și ca Niadi, cuprinsă de un soi de
febrilitate la gândul apropiatei întâlniri cu fântânile.
Apartamentul cardinalului, sala de Arte și Meserii, a lui
Noe, a lui Moise, sălile tiburtine, cu istorii ale ținutului,
ale orașului Tivoli, cu povestea râului său, Anio, până
și Salonul Fântânii, pictat nu numai cu scene din viața
zeilor, ci și cu racursiuri ale câtorva fântâni care există
aievea, dincolo de pereții lui, au plutit ca norii pe cer,
într-o zi de vară petrecută în lene și închipuiri în aroma
ierburilor și florilor de la marginea pădurii. Cadrul
realizat tot aici de Girolamo Muziano cu vila și
grădinile trebuia să sugereze oaspeților cardinalului cum
vor arăta la sfârșitul lucrărilor de amenajare. În fața
acestei fresce, simbol al orașului Tivoli bogat în ape,
este reprezentată de asemenea o fântână cu două
cariatide într-o parte și în cealaltă. Apoi, sălile lui
Hercule, Nobilimii, Gloriei, Vânătorii.
În sfârșit –
grădina! Fântânile!
Statui antice,
arbori, arbuști!
Sunt și flori, cale,
nuferi, dar arborii-
arbori (precum
platanii carevenind
din timpul vieții
cardinalului au
trecut de 450 de
ani), arborii și
arbuștii joacă rolul
principal în lumea
vegetalului. Cu
verdele lor, cu
albul statuilor și
transparențele cu irizări de curcubeie ale apei, grădina,
grădinile, de fapt grădina cu grădini de la Villa d´Este
reușește să fie atât de sobră în fantastica sa desfășurare,
ceea ce-i intensifică deopotrivă splendoarea și
originalitatea. Splendoare și originalitate care rezidă
desigur și în număr - sute de fântâni, cascade, jeturi de
apă pe doar patru hectare și jumătate de teren, și în
sonoritate, în muzicalitate: Rilke o numea ,,grădina
cântătoare”. Este, desigur, la vârful cel mai de sus al
acestui perpetuu concert al naturii celebra Fântână cu
Orgă proiectată și construită de francezul Claude
Venard, prin tuburile căreia curenții de aer și apa fac să
se audă armonios însăși melodia naturii. Dar nu e numai
această fântână, clocotul, foșnetul, clipocitul, murmurul,
țârâitul, sususurul izvoarelor subterane, al fiecărei
frunze, al fiecărui strop de apă, al oricărei mișcări de
ram, al celei mai ușoare bătăi de aripă – pasăre, fluture,
pește, făptură zburătoare plăsmuită în marmură -,
amplificate prin mulțime și vecinătăți intră în auzul
nostru, nu printr-o încordare a acestuia, mai curând
printr-un soi trezire, de conștientizare acută a
universului sonor în care ne-a fost dat să ne naștem și de
care nu am ajuns să ne bucurăm deplin, doar din când în
când, în trecere, fragmentar, până la popasul în această
grădină.
Chiar să vreau – dar de ce aș vrea? – să renunț
la această mare, curată și emoționantă, vitală, pentru
mine, reîntoarcere la cărți prin călătorie, nu aș mai putea
după o viață de lecturi. Dacă fântâna din grădina publică
a Câmpulungului mă reîntâlnește și acum cu povestea
lui Andersen, fântânile de aici îmi redeschid cărți ținând
de antichitatea greacă și latină. Fântâna cu Orgă este
încadrată de cântăreții-vrăjitori ai vechimii, Apollo și
Orfeu, Cele O sută de Fântâni ilustrau ,,Metamorfozele”
lui Ovidiu, Fântâna Romei ni-i aduce în față pe
Romulus și Remus alăptați de Lupoaică, cele ale
Proserpinei, Dianei, Neptun, Hercule reconstruiesc
scene din mituri și legende care îi au protagoniști. Dar
basmul nu lipsește nicăieri pentru cine îl iubește. La
Tivoli ne visează și ne pândește tensionat venirea cu
toate gâturile și capetele prelungi întinse în Fântâna
Balaurilor. Pe lângă admirația, plăcerea, încântarea
pentru fantezia și frumusețea sculpturii, arhitecturii,
pentru inspirata situare în relieful terasat al grădinii, în
care și scările alcătuiesc un spectacol, țâșnește atât de
vie și recunoașterea paginii citite. Până și Fântâna
Ovalului, simbol al orașului Tivoli, în fața căreia și noi
respectăm ritualul fotografiei, este dominată de Pegas.
Ne odihnim, mai exact așteptăm să ni se astâmpere
bătaia inimii fermecate în Rotonda cu Chiparoșii
multicentenari. Mireasma rășinilor, de la dulceața de
miere a unora până la gustul amărui al altora, ne găsește
și ne învăluie pătrunzător, până simțim nemăsurata
bucurie a cardinalului Ippolito d´Este: niciodată oaspeții
nu-i vor uita grădinile grădinii. Niciodată nu vom mai
putea privi o fântână cu apa curgând în lumină, fără să
auzim cum cu pași ușori vin și se așază lângă ea și lângă
noi, să o vedem, să fim împreună, Fântânile de la Tivoli.

10. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
10
Adrian MUNTEANU
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
jurnal de călătorie artistică în Canada
Episodul 16
Sâmbătă, 28 iunie 2003, Montreal
Răsfoiesc din când în când jurnalul pe care atât de
târziu reușesc să-l trec în calculator de pe caietul în care
mi-am notat, zi de zi, tot ce s-a întâmplat și merită
consemnat în turneul meu canadian, încât constat că,
furat de evenimente și împrejurări, deseori am uitat să
transcriu și câte o secvență din recitalul propriu-zis,
adică acela care a făcut obiectul turneului purtat de unul
singur, de la Pacific la Atlantic, într-o țară cât un
continent, pe care pășeam – de unul singur, spun –
pentru prima dată. N-aș vrea să ajung la sfârșitul
notațiilor și să nu împlinesc și acest traseu scriitoricesc,
însemnând un scenariu din basmele mele în versuri
apărute în trei cărți. Primele mele trei cărți.
Desigur că cei mai mulți dintre cei care citesc
acum jurnalul sunt adulți. Pe ei îi invit, așa cum am
făcut-o și cu părinții sau bunicii copiilor din Canada,
aflați în sală, să se reîntoarcă, măcar pentru o oră, în
lumea fără margini a basmului, pe tărâmul magic al
Vârstei de Aur care rămâne copilăria. Au numai de
câștigat. Unii și-ar dori să rămână la vârsta inocenței,
dar să aibă experiența maturului. Nu știu dacă nu e mai
bună inocența în sine, uitarea realității destabilizatoare.
Este, poate, un subiect de continuă meditație pentru
adult.
Să nu vă surprindă, așadar, că din încercarea de a
echilibra cele două planuri, cel al spectacolului și al
evenimentelor din cotidian, voi adăuga chiar și câte
două secvențe de recital pe parcursul unui episod, ca să
readuc echilibrul necesar. O scoatem noi la capăt!
Așadar, iată continuarea recitalului. Este una
dintre secvențele vesele care prindeau întotdeauna bine
la public, prin mesajul din final bine receptat, chiar și de
către copii, și prin ritmul alert al întâmplărilor:
Scenariu 7
Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din
valiză un purceluş, apoi rosteşte povestea următoare:
În lumea asta multe-s de mirare.
O astfel de poveste vreau să spun.
Un purceluş ce se-odihnea la soare
Cel mai frumos se crede şi mai bun.
Văzând că-i alb, precum e ghiocelul,
Gândindu-se apoi că e isteţ
Şi prea curat crezându-se purcelul,
A hotărât să plece din coteţ.
Cum să mănânce-n rând cu nespălaţii ?
Mai bine să se ducă printre oi.
Acolo, cu berbecii lui, fârtaţii,
Va sta la umbră, printre ierburi moi.
Zis şi făcut. Sus, unde-i stâna pusă,
Ajunge purceluşul obosit.
E fericirea între oi nespusă.
Cum l-au văzut, îndată l-au primit.
Mai bine de atâta nu se poate.
Avea purcelul brânză, lapte, zer.
Gusta cu poftă din mâncăruri toate,
Dar apăru un lup cu dinţi de fier.
Cum a văzut purcelul, n-a mai stat
S-aleagă lupul alte bunătăţi.
Era rotund, doar bun pentru mâncat
Purcelul, printre alte vietăţi.
Prietenul acuma se cunoaşte.
Când se repede lupul spre purcel,
Turma de oi ce liniştită paşte
A şi fugit. E lupul doar cu el.

11. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
11
S-a apărat godacul cât mai bine,
A dat cu râtul, să nu-l nimerească,
Scăpând de lup ce-n colţi nu-l poate ţine.
A stat apoi purcelul să gândească :
Atâtea oi. Curaj nu se găseşte.
M-au părăsit şi s-au ascuns de zor.
Între ai mei, n-aş fi rămas, fireşte
Singur şi mic şi fără ajutor.
Cât a putut, în fugă a pornit
Şi în coteţ s-a-ntors, cu mare greu.
*
Mai bine în noroaie tăvălit,
Dar să rămâi printre ai tăi, mereu.
M-am sculat la ora obișnuită și am intrat primul
în baie. La ieșire m-a întâmpinat domnul Bota, care m-a
întrebat de ce nu i-am cerut un prosop. I-am răspuns că
mi-a dat unul, dar acum nu mă spălasem decât pe dinți.
N-a zis nimic. Și acum cred că a avut convingerea că mă
folosesc de prosoapele lui personale. După zece minute,
fără ocolișuri, mi-a comunicat că nu mă mai poate ține
decât până mâine, deoarece pleacă din localitate.
A fost un șoc pentru mine. Cred că ceva
asemănător nu mi s-a mai întâmplat într-o viață
întreagă. Chiar pe moment, deși am înclinația de a lua
drept bune cuvintele oamenilor, mi s-a părut o explicație
cusută cu ață albă și am reușit să formulez o singură
întrebare, de fapt două: „s-a întâmplat ceva, v-am
supărat cu ceva?” „O, nu!” a fost răspunsul și discuția
s-a încheiat.
Mi-am făcut bagajul pentru spectacol într-o stare
imposibilă, cu o mulțime de întrebări și necunoscute. Ce
voi face, unde mă voi duce? Voi rămâne pe stradă,
într-un oraș în care nu cunoșteam decât două persoane și
pe acelea nu le puteam considera printre prietenii mei.
Domnul Bota primea telefon după telefon pentru
spectacolul folcloric. Am lăsat lucrurile să curgă în voia
sorții, simțind că nu am nicio putere să modific lucrurile
înșiruite într-o ordine prestabilită. Am plecat pe la ora
10,45. Ne-am oprit să ducem niște afișe pentru
spectacolul clujenilor la biserica Sfânta Treime, iar la o
intersecție ne aștepta Angela, o profesoară de muzică
din Chișinău, cum aveam să aflu, care mergea și ea la
Val David. Circulația era anevoioasă, așa că am ajuns
abia pe la ora 12,30, deși traseul nu era lung. Într-o
poiană marcată cu inscripția „Câmpul românesc” erau
mese și bănci. Nu veniseră încă decât vreo opt oameni.
Familia dr. Țăranu, George și fiul său, taxau cu câte 5
dolari fiecare mașină care parca și scriau pe o listă ce își
alege fiecare dintre cele patru oferte: mici, cârnați, bere
sau suc. M-au întrebat și pe mine ce vreau și le-am spus
că nu mănânc nimic înainte de spectacol, deși adevărul
era altul. Am întâlnit câteva figuri, cu unele dintre ele
legându-se fire comune. Profesoara Cristina (n-am
reținut numele de familie) avusese catedră de engleză la
Liceul brașovean Șaguna și mi-a spus că și George Paul
Meiu era la Montreal. De George auzisem din presa
brașoveană că era un tânăr elev de liceu cu înzestrări
excepționale în domeniul cercetărilor legate de tradițiile
românești. Soțul profesoarei era canadian, avea pretenția
că înțelege românește, dar nu putea vorbi. A apărut și
George Rusu, care se mira că venise lume puțină și
încerca să explice situația dând vina pe o biserică ce
programase tocmai atunci un parastas.
Nu aveam nici scară dublă, nici cuier, nici
umbrelă cu picior lung, adică principalele mele obiecte
de recuzită. Ionel Țăranu s-a oferit să mă ajute cu
ilustrația, dar nu avea timp să răsufle printre solicitările
de mici și cartofi prăjiți. Abia pe la ora 14,30 am reușit
să-i arăt textul pentru ilustrație, în timp ce George Rusu
mă trăgea la o masă îndepărtată, ca să-mi facă
cunoștință cu nu știu ce pictor. Figuri acre, distante în
jur. Se întâmplă două lucruri când ți se prezintă cineva
pe care nu-l cunoști. Încerci să te apropii, să încropești
un dialog sau rămâi indiferent, lăsându-l pe celălalt,
tocmai necunoscutul, să facă primii pași. Mă aflam în
zona celor care adoptau în mod vizibil a doua variantă.
I-am invitat pe cei care erau în jur la spectacolul meu,
care urma să înceapă în curând. Au promis că vor veni,
adică se vor apropia de scenă, dar bineînțeles că n-au
făcut-o. Fusese un răspuns de conveniență. Erau mai
importanți micii și berea comandate.
Am repetat cu domnul Țăranu, pe muțește, în
spatele scenei. Din fericire, avea o minte antrenată și s-a
prins repede. Mi-a dat impresia că nu vor fi probleme.
S-a anunțat că va începe spectacolul, dar lumea,
cantonată prin tot felul de colțuri ale poienii, se lăsa
greu. Am început cu semnalul sonor, ca să se vadă că e
gata. Au venit o parte dintre ei, în timp ce alții nu s-au

12. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
12
sinchisit. În definitiv, veniseră ca să mănânce și să bea,
o activitate care nu se asocia cum trebuie, în aer liber,
cu ascultarea unui text rostit de un necunoscut, cum
eram pentru ei.
Am început. Erau vreo 15 oameni, dintre care o
fetiță de vreo 2 ani și alta de clasa I. Scena era extrem
de mică în înălțime și asta îmi crea senzația că trebuie să
aplec mereu capul. Oamenii își apropiaseră mesele și
băncuțele până când le-au lipit între ele. În ciuda
spațiului deschis și a oamenilor împrăștiați, mi s-a părut
că merge bine, dar cu un efort în plus din partea mea, o
forțare, ca să fiu auzit și de cei aflați la o distanță mai
mare de scenă. Fetița de clasa I era extrem de prezentă
în joc. Ea răspundea, uneori ajutată de mamă, și
completa cu comentarii care mă determinau să adaug și
eu unele răspunsuri sau îndemnuri. Numai pentru ea și
ar fi meritat să joc. M-am descurcat, adăugând noi fațete
spectacolului și înțelegând, pentru a câta oară, ce rol
dinamizator poate juca improvizația. Am văzut câteva
figuri deschise, concentrate și plăcut surprinse de ce
vedeau și auzeau și mi-au transmis starea potrivită unui
spectacol închegat, în ciuda lipsurilor mele din recuzită
și a spațiului impropriu pentru recitaluri actoricești. Am
avut inspirația să folosesc, în loc de umbrelă, coperta
volumul I de basme, ca apărătoare de ploaie deasupra
capului, ceea ce a adăugat o notă de șăgălnicie și firesc.
Aplauze serioase. În timp ce mă dezbrăcam în spate,
bătrânul Țăranu mi-a mulțumit la microfon, precizând
că abia acum înțelege de ce Brâncuși spunea că acela
care nu știe să rămână copil merge spre distrugere.
Pomenea și de un cec pe care urma să mi-l dea, ca să nu
mai pună oamenii să plătească. Asta am intuit că e o
„figură actoricească” care dădea bine în fața oamenilor,
făcea pe generosul, dar nu se va materializa niciodată.
Uitase sau ignora vorba românului: „ce-i în mână, nu-i
minciună”.
M-a oprit unul dintre spectatori, producătorul (așa
s-a intitulat) Michael Buruiană, să-mi spună că are
diferite proiecte prin țară, i-a plăcut ce fac și se gândește
la realizarea unor colaborări viitoare. Domnul Bota, mai
târziu, avea să-mi spună că e un potlogar care a și fost
arestat pentru hoție. O lume pestriță și cu multe
necunoscute. Cea mai sensibilă și plăcută remarcă din
public a venit din partea unei franțuzoaice însoțită de
pictorița Pașca, care se întorsese de la o expoziție
vernisată la București. Din ceea ce a înțeles prin
traducerea instantanee făcută de însoțitoare,
franțuzoaica a considerat că spectacolul este fenomenal
și a ținut să mă invite la un Festival în Canada. Nu se
putea juca, însă, în românește, iar traducerea era mai
mult decât dificilă. Ți-ar fi trebuit un colaborator
înzestrat cu calități poetice, ca să știe să pună accentele
unde trebuie și să nu strice ritmul. Chestiune pe care o
puteam încerca, ca idee de viitor, dar nu prea
întrezăream rezultate posibile.
Domnul Bota s-a dus la pescuit în apropiere. Am
rămas o vreme singur. Nu pentru mult timp. S-a întors
cu Angela și, în drum spre casă, ne-am oprit să
cumpărăm ceva de mâncare. De la Metro am luat pui
prăjit, roșii, pâine, cartofi prăjiți. Ne-am oprit pe
marginea unei ape, am mâncat și am povestit cu Angela,
care absolvise muzica, specialitatea țambal, la Chișinău.
Nu avea cum să-și procure instrument și fusese nevoită
să se reprofileze. Era funcționară. Participase, ca
studentă, la acțiunea podurilor de flori și la
manifestațiile studențești de la Iași. Acum nu mai credea
că Moldova se va mai îndepărta vreodată de Moscova.
Părinții ei, îmi povestea Angela, profesori de limba
moldovenească, cum i se spunea oficial, au avut cel mai
frumos moment din viața lor când, schimbându-se
legea, au devenit profesori de limba română și cel mai
trist, când au ajuns din nou la vechea denumire.
Ne-am despărțit sperând că poate îmi va scrie. Îi
plăcuse spectacolul. Spunea că a fost pe gustul ei.
Mâine, cu valizele făcute, ca să mă pot apoi muta,
voi merge pentru spectacol la biserica Sfântul Nicolae.
Mă opresc aici, parcă încercând să amân
momentul mai dificil care va urma, momentul
necunoscutului într-un oraș necunoscut, notând secvența
următoare a recitalului meu. Ca un făcut, este cea mai
tristă parte a spectacolului. O rosteam așezat în
genunchi, cu o lumânare aprinsă în mână și îngânând,
din când în când, cu buzele strânse, lăsând doar un
murmur să rămână, încrâncenat, în mine, o doină de
jale:
Secvența 8
Ilustraţie muzicală de trecere. Interpretul scoate din
valiză o lumânare şi un chibrit, le aprinde fără grabă, ca
într-un ritual, apoi rosteşte povestea următoare:
O întâmplare simplă s-a produs:
O gâză, pe un drum în calea mea
A fost strivită. Viaţa i-a apus,
Dar cine-şi va mai aminti de ea?
Oare chiar tot ce-n lumea asta moare,

13. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
13
Fie că-i gâză, iarbă, floare, pom,
Dispare-n urma noastră în uitare,
Deşi au suflet toate, ca un om?
Eu zic că uneori, cel ce-a murit
Şi i-ai aflat suspinul lung şi greu,
E mult mai demn să fie pomenit
Şi să rămână-n suflete mereu.
Tu, gâză ce-ai murit, biata de tine!
Tu care-ntotdeauna simplu mori,
Faci ca să plângă inima în mine,
Căci ai murit fără alai şi flori.
Ce mult aş da ca ţie să-ţi pot spune
Că s-a pierdut ceva din lumea-ntreagă
Şi că din gândurile mele bune,
Ceva de tine necurmat se leagă.
Eu tot mai cred că s-ar putea odată
Să fac ca lacrimile mele toate
Ce se pornesc din inimă curată,
Pe tine să te-ntoarcă de la moarte.
Cine pe tine te va pomeni?
Cine va şti că ai trecut pe drum?
Te va striga, când tu nu vei mai fi
Şi va privi spre iarba ca de fum?
Se-ntunecă privirea şi gândesc
Că amintirea mi-a luat cuvântul.
Stau singur şi în iarbă te privesc.
Ţi-au risipit făptura şi avântul.
Nu vei mai spune tu, la toţi ai tăi,
Cât e de mare lumea şi frumoasă.
Tu n-ai ştiut că sunt şi oameni răi.
Ei te-au oprit să te întorci acasă.
Te-au părăsit în drum, făptură mică.
E mai săracă lumea fără tine.
Şi eu sunt singur şi mi-e tare frică.
Nu mai pleca. Rămâi aici, cu mine!
(Va urma)
ALEGERE
Doar între florile mele
Mă simt regina viselor
Ș-a nopții
Nu mă tulbură nici
Slujbele de la biserica din colț
Urlate la boxe
Ca la nunți
Nici sirenele de tot felul
Care parcă se întrec
Nici claxoanele șoferilor
Care vor să ne amintească
Același lucru
Că suntem oricând cu un picior
Dincolo
Aleg ziua aceasta
Ca și cum am câștiga împreună
Cel mai grozav concurs
Și ne privim una pe cealaltă
Cu atâta bucurie
Încât Universul întreg
Se simte mai bine
Și nu mai aleargă ca bezmeticul
Către punctul de pornire
8 martie 2017
VORBIȚI CU MINE
Vă plimbați prin casă
Și prin curte
Mă priveați parcă în treacăt
Și pe mine
Cea care așteptam să-mi spuneți
Ceva
Orice
Despre întâlnirea voastră
De dincolo
Și cam ce faceți pe-acolo
Și pe cine ați mai văzut
Și dacă ați simțit pacea divină
În care fericirea curge-n șuvoi
Dintr-o dragoste eternă
Și atotcuprinzătoare
Care poate lua orice înfățișare
Fără ca noi să ne dăm seama
Nu vă aud
Lidia LAZU

14. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
14
Din poezia lumii
în traducerea lui Leo BUTNARU
Vitauts ĻŪDĒNS
(1937-2010), Letonia
Pe când pregăteam pentru editare antologia
„Traduceri din secolele XX–XXI” (Iași, 2013), îmi
aminteam vag că, prin ani, tradusesem și din alți autori
din lumea mare, însă nu eram dispus să răscolesc prin
maldăre de mape, să răsfoiesc zeci de caiete, ca să
găsesc munca (...deplină!) de românizare a poeziei
altora în junețile mele. Mă văzui nevoit să renunț și la
căutarea unor texte ale letonului Vitauts Ļūdēns, pe care
eram sigur că le tradusesem cândva, foarte demult.
Însă, până la urmă, tot a trebuit să intru,
necruțător, în mape și caiete „gospodărite” acum mai
multe decenii, din care să recuperez câte ceva, dar să și
trimit în neant sute de pagini. Această îndeletnicire
nostalgică, dar și... inclementă, uneori îmi oferă și
surprize plăcute. Astfel că, într-un manuscris
(...bineînțeles, îngălbenit...) găsesc și două poeme ale lui
Vitauts Ļūdēns, cu mențiunea că le-am românizat în
iunie 1973, pe când eram militar. Le-am românizat în
caractere de litere chirilice, cum eram nevoit să scriem
pe atunci noi, cei din stânga Prutului. Le public aici,
inserând și facsimilele lor (oarecum ciudate deja!) în
primă schiță.
Apoi unele mențiuni de pe una din acele file:
tradus 18.06.1973, într-o noapte de gardă și chiar îl
pedepsisem nu mai țin minte din ce motiv pe unul dintre
subordonați, pe armeanul Movsesean, un sergent cam
năzbâtios, dar, de altfel, flăcău de toată isprava. Pe fila
celui de-al doilea poem, „Luntrea lunecă...”, menționam
(deja în alfabet românesc; scăpasem de serviciul
militar!) că reluasem traducerea în iulie al aceluiași an,
când mă aflam în concediu post-kaki chiar în Letonia, la
Riga.
***
Vitauts Ļūdēns s-a născut în localitatea Jelgava,
absolvă școala de șapte ani din Berzes, apoi studiază la
liceul din Mezotnes. Un timp, lucrează mecanizator,
după care își face studiile la Universitatea de Stat din
Letonia, Facultatea de Istorie și Filologie. Mulți ani,
practică jurnalismul, din 1967 fiind angajat în redacția
revistei „Liesma” („Flacăra”), apoi în cea a
hebdomadarului „Literatūra un Māksla” („Literatură și
artă”). Cunoscut și ca scriitori pentru copii.
CÂNT DE
SLAVĂ PENTRU
CĂCIULIȚA
GREIERAȘULUI
Slavă ție, verde
căciuliță-n minuscule
carouri a greierașului!
Slavă pânzei tale
urzite din cele mai fine
sunete ale primei zile de
vară. Le-au tors albinele
și fluturii, în stative
alese le-au țesut
bondarii.
Slavă căptușelii tale molcuțe, ușoară ca
respirația răchitelor, încât căciulița nu apasă greu pe
frunte. Iar frunții greierașului trebuie să nu i se
pricinuiască oarece rănire oricât de mică. E fruntea
muzicantului. Iar dacă greierașul nu și-ar zice cântul,
s-ar usca și bradul, și mesteacănul. Grâul s-ar pătuli...
Aici, pe pământ, noi nu avem nevoie de liniștea întru
totul pură. Putem viețui în liniște doar când ea e
întrețesută cu glasul de greier.
Slavă și cozorocului tău ce e cât o unghie. El
apără de grindină ochii greierașului. Iar ochii
greierașului sunt ochi de muzicant. Ei citesc notele
albăstrelelor și romanițelor, cărora unii deja le-au și
uitat sunetul. Irepetabile melodii ale albăstrelelor și
romanițelor cu care totdeauna începe cântul codrului și
al apelor. De cum vine vara, dați-le greierașilor toate
microfoanele, le puneți la dispoziție televiziunea și
radioul. Cântul greierașilor e aerul curat. Eu cred în
munca omului care poate asculta, evlavios, un greier.
Slavă ție, verde căciuliță-n minuscule carouri a
greierașului! Mânuța purtătorului tău te va flutura pe
urmele verii ce pleacă. Apoi, scuturând polenul florilor
de pe arcuș și vioară, greierașul le va înveli cu grijă în
pânza ta, frumoasă căciuliță. După care va pleca
undeva... acolo... – nu se știe unde.
La geam, iarna va șopti povestea căciuliței
greierașului, în care-s învelite vioara și arcușul, tăinuite
în cel mai uriaș, cel mai adânc nămete.

15. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
15
***
Luntrea lunecă lin,
Țărmul pleacă departe-ndărăt, până se
transformă în orizont și el.
În brazii și stejarii încă verzi, mai doarme vara,
Iar peste ei – al toamnei sânge rece.
Vom fi nevoiți să ne-afundăm iar în monotone
zile gri
Ce nu vor încălzi pământul – noi va trebui să-l
încălzim.
Va trebui să încălzim oameni, pisoiași, păsări,
căprioare.
Dacă ești om, tu trebuie să poți și să știi a
încălzi.
Trebuie să știi a ocroti urecheații din livezile din
Usma,
Să veghezi, pentru ca nu care cumva lupii răi să
dea prin Dundaga,
Să pleci pe urma jderilor, să prinzi lincși și
vulpi.
Să cureți zăpada în Elgava, să curți nămeții
din Bauska
Și, ca un copil neobosit, să iei în brațe Riga-
toată,
Strângând-o la piept și încălzind-o lung-prelung.
Adrian BOTEZ
NEDREPTĂŢIT
au venit la mine crinii – osândiţi
să le dau şi foc şi sânge – stors din stih
au venit la mine câinii zădărâţi
au venit toţi peştii din recif
şi popoarele de stele-au năvălit
crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit
din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi
şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi
tuturor le-am fost ieri pròroc şi-ajutor
de cer piscului i-am spus să-i fie dor
nu e duh să nu-i fi fost învăţător
şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor
...L-am pârât pe Crist la Inorog:
mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog...
MITOLOGIA AMURGULUI
îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme
orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme
mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri
stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri
stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi
nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L
vinzi...
din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă
pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă
Căţelul Pământului şi cu Inorogul
se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul
regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi
mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi
bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă
e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă...
unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită
din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?

16. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
16
Flavia ADAM
dependență
nu pot să scriu decât dacă
sufăr
de moartea aceasta sălcie
pe care unii-o numesc
dragoste
pădurea de zahăr
din ce în ce mai tineri:
dragostea noastră
o pădure de zahăr
ne întindem spre crengi
lingem otrava
cădem secerați
curaj iubite curaj
niciun dumnezeu nu va îndrăzni
să ne-arunce din rai
absență
fiecare zi o absență:
în fața bisericii se adună iar porumbeii
cerșetorii întind mâini înnegrite
aș prefera să fie-ale mele
iar tu să treci ca un străin oarecare
ținând o carte sub braț
în dreptul meu
să te oprești o secundă
să mă privești în ochi
să bâlbâi ceva despre un vag déjà vu
să pleci mai departe
poate așa
aș suferi mai puțin
și-aș învăța să trăiesc cu firimitura de pâine
scăpată din gurile trecătorilor
povești mincinoase
spusă de mine
orice poveste pare adevărată
nu pot să m-abțin
e ca și cum mi-ar trece un șobolan negru prin față
și nu aș face nimic să-l opresc
ca și cum aș mesteca o piatră oarecare
din râu
și nu mi s-ar rupe dinții
și măselele nu mi s-ar toci niciodată
o ceață-i viața mea
o pajiște unde nu crește iarba
o găleată cu apă de ploaie
când nu mai știu de câte seisme-i nevoie
să reasfaltez toate șoselele care duc
înspre noi
îngenunchere
iad de gheață îmi ești,
ninsoare la mijloc de august.
ah, dacă aș cunoaște drumul spre inima ta,
cu urcușuri și coborâșuri, cu ape despicate în patru!
ah, dacă nu m-aș împiedica
de mugetul cerbului primăvara,
de nările lui umezite,
de felul în care mă îngenunchezi
ca pe orice femeie
de la marginea drumului!
lecția de iubire
iubirea nu se învață
cum nici mersul pe apă nu se poate-nvăța
nu se transmite din tată în fiu
din stejar în ghinda căzută
dragostea se pipăie îndelung
pe întuneric
pe ploaie
se ia la bani mărunți
se netezește
cu fruntea
cu pieptul
cu inima împăcată ca înainte de-o moarte
despre care nici nu știai
c-o să vină
ciornă
seară de toamnă
trag un fum
mă înec
donez un bănuț
pentru rutina noastră bolnavă
ciornă în coș:
cât de puțin mă iubești
cât de mult mi-am dorit
să răsari pentru mine

17. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
17
Milena MUNTEANU
„Avem o datorie de suflet, să transmitem copiilor
noștri limba și tradițiile în care am crescut”
Interviu cu scriitoarea Milena Munteanu
(Canada)
- În una din povestirile din volumul „Departe de țara
cu dor” evocați, cu mult farmec, grădina bunicii din
Săliște. De unde vă trageți, de fapt, rădăcinile?
- Stimate domn, amândoi părinții îmi sunt ardeleni din
Mărginimea Sibiului. Mama este din Poiana Sibiului,
sat de oieri, tata este din Săliștea Sibiului, sat care a dat
numeroși academicieni și oameni de frunte ai țării. În
anii tinereții părinților mei, se investea masiv în Oltenia,
din motive cunoscute. Tatăl meu fusese șef de promoție
la Facultatea de construcții și i s-a oferit o poziție de
director la Institutul de Proiectări în Construcții din
Craiova. Eu m-am născut la Craiova și am văzut orașul
crescând sub ochii mei. Țin minte că, într-o compunere
școlară, am evocat amintiri despre cum mă dădeam cu
sania pe derdelușul format pe muntele de pământ, din
care avea să se construiască Teatrul Național… Centrul
a fost reconstruit, iar acum craiovenii sunt tare mândri
de orașul lor. Deși părinții nu plănuiseră să stea așa
mult, până la urmă au stat la Craiova peste 30 de ani. Cu
alte cuvinte, și-au dedicat viața unei lumi de care ei
fuseseră străini. S-au întors la Sibiu la pensie, doar după
ce și-au împlinit datoria de înflorire a patriei… Așa că
eu sunt născută, crescută și educată la Craiova. Am
respirat atmosfera olteană, iar în final m-am căsătorit cu
un oltean. Îmi făceam doar vacanțele în Mărginimea
Sibiului, la bunici, dar verile petrecute acolo m-au
impresionat profund și au ajuns să mă influențeze în
feluri pe care nici nu le-aș fi bănuit.
- Ați făcut studii universitare la Craiova, iar apoi la
Toronto. În biografia oricărui scriitor, perioada
formării intelectuale, a studiilor și a lecturilor este
importantă. Ce vă aduceți aminte despre această etapă?
- La Craiova am fost elevă la Liceul de muzică,
apoi la Liceul Elena Cuza (secția franceză, unde am fost
foarte interesată de subiecte cu profil umanist); am
absolvit Liceul Nicolae Bălcescu (acum redenumit
Liceul Carol). După bacalaureat mi-am îndreptat pașii
spre un domeniu ce promitea să-mi pună la treabă
interesele științifice, un domeniu despre care am
anticipat, corect, că va oferi șanse nemaiîntâlnite până
atunci, așa că am mers la Facultatea de Automatizări și
Calculatoare.
Formația inginerească mi-a prins foarte bine
oriunde în lume. Mai întâi am avut repartiție în
cercetare, la un institut din București, apoi am lucrat la
firme româno-franceze, belgiene etc… Deci am lucrat
pentru companii vest-europene, iar mai apoi am emigrat
în Canada. Formația știintifică s-a dovedit foarte utilă în
cazul nostru și mi-a servit pe tot parcursul carierei.
Ajunsă la Toronto, am încercat să înțeleg mai bine
lumea de aici, așa că am făcut un master în Business
Administration la Universitatea din Toronto. Continui
să lucrez într-un domeniu care se situează între
tehnologie și business. În plus, predau la Universitatea
din Toronto.
Cum am devenit scriitor? Cred că dorul de țară,
dar și trecerea tatei în neființă m-au făcut să scormonesc
mai adânc în suflet, încât am ajuns să mă întreb despre
rostul nostru în lume. Am urmat un filon care a existat
întotdeauna în viața mea, dar care a trăit în subteran,
înăbușit, până când a trebuit să erupă. A fost o nevoie
internă, mai degrabă decât ceva plănuit.
- Cum v-ați apropiat de literatură?
- Cred că totdeauna m-am simțit atrasă de literatură.
Primul meu mentor a fost tata, care, deși avea o formație
inginerească, era un cititor pasionat, împătimit chiar.
Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă
asupra lumii. A avut o carieră tehnică de succes, dar
sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, căci avea
o disponibilitate filologică/ filozofică cum rar am
întâlnit. Deși lucra, din necesitate, în domeniul tehnic, el
era un filozof înnăscut, cu o pasiune enciclopedică. Ne
citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la
Feynman (amândoi laureați Nobel în domeniul fizicii),
de la idei contemporane la ce știu eu ce … Când îl vizita
câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată.
Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și
împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă
inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul
lui, despre istoria artei, a literaturii… fie că îl auzeam
fredonând/ fluierând muzică clasică. Având în vedere
cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliște, cu
volume rare, ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă
surprinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea
sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea
sălișteană care mustea de bogăție și frumusețe. Avea
miez. În cartea mea, „Departe de Țara cu Dor” vorbeam

18. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
18
despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și
despre drumurile culturale începute acolo, influențate
chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii Sibiului. Atunci
mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora, care,
deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa
sigur din ce munți izvorăște...
- Practicați reportajul și aveți o apetență deosebită
pentru însemnările de călătorie. Ce rol are călătoria,
contactul cu un mediu străin pentru formarea unui
scriitor?
- Fiind și din neam de ciobani, cred că am avut
transhumanța în sânge. În plus, pe mine m-a mânat
mereu curiozitatea. Am călătorit prin viață cu ochii
deschiși, fiind interesată să înțeleg ce suntem noi, de
fapt… Așa că am folosit oglinzile de lumi străine ce
mi-au stat la îndemână ca să mă întreb ce-am fost, ce
suntem și ce am putea deveni. Uneori simțeam că frec
pereții lumilor pe care le vizitam întrebându-mă
neîncetat ce am putea oare face mai bine? Ce am putea
deveni noi, românii? Ce am putea învăța de la alții?
Cum ne-am putea recâștiga verticalitatea? Unul dintre
primele articole scrise de mine se intitula „Miracolul din
noi” și exprima nevoia de a ne regăsi pe noi și a ne
reconstrui dinăuntru, ca într-o formă de purificare.
Gândeam că trebuie să ne scuturăm de anumite
obiceiuri, spre a învăța mersul înainte - pe baze noi de
înțelegere, de încredere și demnitate. Foloseam lecții
descoperite în lumea largă, pe care le credeam aplicabile
și posibile, de ce nu, și la noi.
Scrisul meu a fost comparat cu al altor mari
călători, cu al unora pe care nici nu i-am citit. Din
literatura română s-au făcut referiri la Hogaș, iar la
recenta lansare a cărții „Din Țara Soarelui Răsare” s-a
făcut o paralelă cu Dinicu Golescu, a cărui operă îmi
este străină. Alții au făcut referiri la Aristide Buhoiu,
sau la „Spectacolul lumii” de Ioan Grigorescu. Poate că
mintea te duce acolo, deși fiecare perspectivă e cât se
poate de diferită… Ce au toate aceste viziuni în comun,
este, poate, chiar magia călătoriilor: descoperirea ce
stâmpără curiozitatea și uimirea ce rezultă ca urmare a
cunoașterii. Se pare că oamenii au o nevoie de a-și
mărturisi această stare de entuziasm în fața minunilor
lumii. Poate că am fost doar norocoasă să captez
rezonanța mea la frumusețea și misterele vieții.
- Când ați părăsit România și în care circumstanțe?
- Am plecat din țară în timpul marelui exod de după
revoluție. Circumstanțele ne-au fost prielnice mie și
familiei, având în vedere că am găsit slujbe bune. Eu,
însă, care am fost inițiatoarea plecării, am rămas cu
regrete… căci hemoragia masivă de creiere și de mână
de lucru a sărăcit și sărăcește țara. Am simțit că am lăsat
multe datorii acasă. Am început să scriu și din dorința
de a împărtăși și a restitui câte ceva, spre beneficiul
tuturor.
- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?
- Adaptarea la lumi noi este întotdeauna grea. Mă
exprimam, într-un interviu dat domnului Nicolae Băciuț,
că sunt mai multe etape ce fac parte din acomodare:
1. Să realizezi că cei din jurul tău înțeleg viața în alte
feluri.
2. Să încerci să îi înțelegi.
3. Să încerci să te faci înțeles…
Mie mi-a fost greu să înțeleg chiar primul pas,
căci de obicei presupunem că lumea e doar una și că toți
o văd la fel. Îmi era și mie clar că socoteala de acasă nu
se potrivește cu cea din târg, dar mi-a luat mult timp să
înțeleg lumea în care am plonjat. Gândim diferit și e
important să înțelegi valorile noii lumi, dar și modul de
gândire al celor printre care trăiești. Cred că sunt și
lecții pe care le putem învăța.
Noi ne-am adaptat, dar poate a fost și un noroc că
era nevoie de știinta noastră de carte, așa că cei din
lumea nouă au investit în noi.
Soțul meu a făcut un doctorat aici (deși mai avea
unul din țară), iar eu am făcut încă un masterat, tocmai
ca să ne racordăm cât mai bine la realitățile de aici… de
atunci stelele au început să ni se alinieze tot mai bine.
- Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și
încearcă să se impună în cultura țării de adopție.
Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se
explică această alegere?
- Repet, la mine scrisul în limba maternă se datorează
dorului, dar vine și dintr-o dragoste mare. Este și o
alegere conștientă, pentru că simt că avem o datorie de
suflet, să transmitem copiilor noștri limba și tradițiile în
care am crescut.
Într-una din recenzii, cineva a spus că: „[Milena
Munteanu Lițoiu] este și ardeleancă, și olteancă, și
canadiană, și japoneză, este a oricărei nații. Dar –
rămâne a României. De ce? Numai ea știe. Nimeni nu
poate răspunde la această întrebare. De ce rămân străinii
mereu aproape de propria lor țară? În primul rând, atât
de puternic – prin limbă. Cea mai frumoasă, limpede,
gramaticală, logică, curată, unică, întreagă și rotundă -
mânăstire - a istoriei României."
Am luat asta ca pe un compliment. Mă onorează.
- Care sunt publicațiile culturale cu care ați colaborat?
- Am o rubrică permanentă la revista Observatorul din
Toronto. Sufletul acestei reviste, craioveanul Dumitru
(Puiu) Popescu mi-a propus colaborarea. Îi sunt
recunoscătoare pentru tot ce face pentru comunitate. Am
avut încurajări și de la scriitori veterani, așa că am fost
ajutată pe parcurs.

19. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
19
Colaborez frumos cu revista Candela din
Montréal, condusă de nonagenarul făgărășan, domnul
Victor Roșca. E o revistă care se autofinanțează și care a
sărbătorit de curând 20 de ani de existență. Domnul
Victor Roșca documentează activitatea publicistică a
românilor emigrați în Canada din ultima sută de ani.
Asociația Scriitorilor Românilor din Canada,
condusă de Alexandru Cetățeanu, din Montréal, m-a
invitat de curând să devin membră.
Am fost publicată de mai multe reviste din Statele
Unite: Gândacul de Colorado, Miorița USA, Clipa,
Lumina Lină etc.
Public, de asemenea, în revista Itaca, condusă de
domnul Viorel Ploeșteanu.
Colaborez cu revistele Confluențe Literare și
Argument din Australia, conduse de o altă mare
personalitate, un român adevărat, domnul George Roca.
Sunt onorată să colaborez cu revistele din țară: Vatra
Veche (domnul Nicolae Băciuț), Starpress International
(doamna Ligya Diaconescu), Cetatea lui Bucur
(doamna Elizabeta Iosif), Constelații Diamantine
(doamna Doina Drăguț), Singur (domnul Ștefan Doru
Dăncuș), Armonii Culturale (domnul George Stroia),
Pietrele Doamnei (domnul George Baciu ), Memoria
Slovelor (domnul Ion Nălbitoru), Moldova literară
(domnul Mihai Știrbu) și altele.
Am menționat aceste dragi colaborări, precum și
numele din spatele lor, pentru că le sunt recunoscătoare
pentru ceea ce fac pentru limba română și pentru
comunitate. De fapt, sunt mai multe.
- Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre
scriitorii români aveți afinități?
- Nu știu dacă aparțin vreunei generații literare, mă
consider mai mult un fenomen izolat, decât aparținând
vreunui curent. Sau poate aparțin generației de exilați
din care fac parte atâția alți scriitori români din diaspora
(precum doamnele Elena Buică, Gabriela Căluțiu
Sonnenberg, precum și alți distinși colaboratori ai
revistelor la care particip) – indiferent de vârsta
scriitorilor sau de locul în care viețuiesc.
Celebrez calitatea scrisului oriunde o întâlnesc, în
scrisul contemporanilor sau al altora. Dintre monștrii
sacri îi amintesc pe: Onisifor Ghibu (săliștean)…
Eminescu, Blaga, Marin Sorescu, Arghezi, Doinaș,
Vieru … De fapt, mult mai mulți merită respectele
mele. La Rebreanu am admirat mereu dragostea pe care
o avea pentru țărănime, pe care a articulat-o splendid în
cuvântul său de intrare în Academie.
- Cum apreciați activitatea culturală a diverselor
asociații din Diaspora, cu care dintre ele colaborați?
- Am amintit câteva mai sus: simt că fac parte din
familia Observatorului, a Candelei de Montréal. Am
fost recent invitată să fac parte din Asociația Scriitorilor
Români din Canada (ASRC) și din alte asociații
scriitoricești. Dorința mea ar fi să învățăm să ne
susținem, să colaborăm, în interesul nostru al tuturor.
- Ce legături mai păstrați cu țara de origine?
- Legături calde, de suflet. Colaborez de câte ori pot la
diverse antologii și dicționare literare, încercând să
particip la crearea unei imagini cât mai nuanțate a trăirii
românești, indiferent unde are loc.
Amândouă cărțile mele sunt publicate în țară. Am
avut lansări de carte la Librăria Humanitas din Sibiu și
la Librăria Mihai Eminescu din București.
Am fost onorată de câteva premii câștigate la
concursuri internaționale, cum ar fi „Memoria Slovelor”
- 2016, dar și cu Marele Premiu la secţiunea Reportaj
literar, la concursul desfăşurat în cadrul Festivalului
European al Artelor „Ciprian Porumbescu” 2013.
Mă onorează includerea mea în diverse volume
colective, cum ar fi „Întâlniri semnificative”, precum și
într-un volum dedicat scriitorilor din diaspora, apărut
sub îngrijirea distinsei doamne Cezarina Adamescu.
- Cum vedeți, din Canada, evoluția societății românești
actuale?
- Inspirați de toleranța incredibilă a Canadei care ne-a
primit cu brațele deschise, pe noi ca și pe alții, care ne-a
dat tuturor o șansă, m-aș bucura să cred că și noi,
românii, vom învăța să ne tolerăm între noi, ba chiar
vom ajunge să ne ajutăm unii pe alții. Să ne încurajăm
în ceea ce avem de fală. Să învățăm unii de la alții.
Teoria mea este următoarea: noi, românii, putem
funcționa excelent la nivel individual (uitați-vă, vă rog,
câte talente, câți studenți români sunt la cele mai bune
universități din lume, ce realizări frumoase au așa de
mulți!), dar mă tem că disfuncționăm ca societate, sub
multe aspecte. Nu funcționăm ca un „stup”, iar dacă nu
știți ce vreau să spun, uitați-vă la albine, vă rog, sau la
alte societăți care funcționează după principii similare.
Uitați-vă la rezultate. Cum se compară? În lumea de aici
copiii sunt învățați de mici să socializeze; ei au un
„house” în școală, adică o echipă din care fac parte și
înțeleg de mici că fiecare își apără „house”-ul lui, echipa
lui, ceea ce se și traduce prin „casă” în limba română.
Cred că trebuie să învățăm să ne comportăm și noi ca
un stup, chiar dacă uneori trebuie să punem prioritățile
grupului înainte de toate. Concepția lui „las că știu eu
mai bine” sau „eu sunt mai deștept” – nu denotă
întotdeauna o idee mai bună și nici deșteptăciune.
Eu sper ca țara să învețe să discearnă între
lucrurile pe care le adoptă din exterior și valorile pe care
le perpetuează din interior. Țara trebuie să știe ce are de
apărat și ce are de schimbat. Mai sper să învățăm să
construim, în loc să pierdem ce avem. Trebuie să
încurajăm, în loc să distrugem. Să găsim oportunitatea
în loc să ne fixăm pe lipsuri. Să învățăm să acționăm în

20. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
20
loc să ne plângem. E nevoie să reînvățăm să mergem
înainte.
Nu pretind că dețin vreun secret și poate că ceea
ce am spus sunt doar niște locuri comune, dar cred că se
poate spune cu destulă tărie cât de importante sunt
aceste aspecte în viața comunității. Așa că eu doar le
reamintesc, căci de știut le știe toată lumea. În plus, e
una să le știm și altceva e să le punem în practică în
mod consistent.
- Constatați undeva că azi vânturi istorice bat din toate
direcţiile asupra României. Ce credeți că ar trebui să
întreprindă clasa politică actuală pentru a asigura un
viitor demn națiunii noastre?
- Eu nu sunt om politic și fac tot posibilul să stau cât
mai departe de politică. Mă întreb însă dacă poate
cineva să-ți ia demnitatea fără permisiunea ta? Oare
demnitatea nu se pierde doar când o pierzi tu sau o
depui la ușa cuiva? Mă tem că pe noi, pe români, ne
macină dezbinarea și că nu avem șanse decât
sprijinindu-ne unii pe alții, găsind numitorul nostru
comun, nu doar interesele individuale sau partizane.
Cred că românii trebuie să învețe și că au de ce să
stea cu capul sus. Avem contribuții importante la
patrimoniul mondial de știință, cultură etc. Trebuie doar
să învățăm să stăm cu capul sus în demnitate, știind ce
ni se cuvine, dar și contribuind la bunul mers al lumii.
Știu că am trecut prin timpuri grele sau foarte
grele și am fost supuși la tot felul de suferințe, unele
nemeritate, chiar nedrepte, dar cred că trebuie să
reînvățăm să trăim în demnitate, indiferent ce vânturi
bat și de unde.
Acesta este un pas pe care numai noi îl putem
face și după părerea mea este absolut necesar. Atunci
vom afla și care este pasul următor, ba chiar vom ști să
mergem înainte.
- Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de
scriitor?
- Am câteva proiecte interesante, am identificat niște
teme psihologice pe care mi-aș dori să le dezvolt, sunt
câteva aspecte de viață care mă preocupă, pe care aș
vrea să le comunic cititorilor mei. Aș dori să-mi traduc
ultima carte în engleză, poate și în franceză. Nu știu ce
voi reuși să realizez. Țineți-mi pumnii!
Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit ocazia
acestui interviu dar și pentru că v-ați dedicat timpul
necesar înțelegerii largi a comunității scriitoricești de
limbă română. Personal apreciez efortul și dorința de a
fi împreună, oriunde viețuim, inspirați de frumusețea
limbii pe care o împărțim…
Notă biografică
Scriitoarea Milena MUNTEANU-LIŢOIU s-a
născut la 26 martie 1962 la Craiova. Stabilită în
Canada. Absolventă a Universităţii din Craiova şi a
Universităţii din Toronto. Autoare a cărţilor: „Departe
de Ţara cu Dor”, şi „Amintiri din Ţara Soarelui
Răsare”, scriitoarea este o colaboratoare frecventă la
publicațiile „Observatorul”, „Revista de Recenzii” şi
„Starpress”. Încununată cu Marele Premiu al
Festivalului – Concurs de literatură „Rezonanţe
Udeştene” pentru reportaj literar, din cadrul
Festivalului European al Artelor „Ciprian
Porumbescu” (2013).
Interviu de Ion CRISTOFOR
Cristina CÎMPEANU
Calul de Foc
Spune tu, omule
de ce vine ziua
în care calul
cel nărăvaş
cel neliniştit
cel temător
îşi calcă singur
în picioare visele
până se fac ţăndări
îşi dă foc singur
aripilor?
Exerciţiu de imaginaţie
Dacă cineva, dragii mei
ne-ar înzestra
fie şi pentru o clipă
cu puteri supranaturale
să putem şterge din calendar
lunile, zilele
care ne-au nefericit existenţa
eu aş şterge februarie
şi ziua de joi
dar voi, dar voi?
Şi dacă noi toţi
rând pe rând am şterge
toate lunile anului
ce-ar mai rămâne?
Cu ce-am umple golul?
Eu aş pune fluturi şi flori
dar voi, dar voi?

21. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
21
Maria BRIEDIS MACOVEI
(Letonia)
Câte o Marie
Să vorbim,
Să ne cunoaștem
Să rămînem încă vii!..
Voi, oaste de captivi
ai propriilor goluri,
robi ai dezastrelor
ai uitării robi!
Să domnească peste voi
aţi pus Zădărnicia!
înglodați în spaime,
răni se adîncesc în creier,
pe piloni de întuneric
țineți cerul plin de ură—
daţi vina tot pe cei ce
soarta lor ca ierbi de leac
o țin sub teascul greu
al unui veac pribeag
Vise, vise spulberate
cerând din nou de vie
să zidiți în ele
câte o Ană și Marie...
Instalație
„Ce şic! Ce eleganţă!
E sexi și ce caracter
și soartă are!….
Avalanșă de vorbe,
ciudate şi şocante,
auzi rostite în beţia vremii
de cei ce delirează
adunaţi în jurul
unui hoit de cizmă.
Agonizează visele-n delir
cu rostul răsturnat
apocalipsul prevestind
că tot ce e ciumat
comercial
devine mai ciumat
Poţi să treci de nouă iaduri
să strigi cu nouă paradise
nimeni nu te-aude
căci sunt cu toții
ameţiţi şi încîntaţi
de-un hoit de cizmă—
ce-a mărşăluit totalitar
cu fanfare prin stafii
rând pe rînd strivind
Marii… Marii… Marii
O coală albă de hârtie
Ne scriem soarta
cu vise de-astea
pe o coală de hârtie,
albă şi goală
care eventual putea fi
certificat de boală,
buletin electoral
bilet spre sudic-nordic pol
sau pact de eliberare
pentru un popor.
Trece timpul
Trece timpul
rătăcind înnebunit
zi și noapte pendulează
între „da” și „nu”
la infinit
trece prin contraste
bune-rele-ireale-bipolare
este plin de sensuri seci
plin de vise și eroare
urcă el pe căi fertile
ale soartei urme șterge
delirând pribeag prin vise
și căzând mai ancestral
drept-în iad din paradise
Visu-i treaz de insomnie
Visu-i treaz de insomnie
cerul mi-l străbate-n lung și-n lat
se cufundă în adîncuri
doldora de noi idei

22. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
22
e confuz și degajat
întorcând pe dos eternul:
mi-l oferă drept cadou
și-mi reduce existenţa
înglodată în ecou.
Amintiri din copilărie
Pune Mama pânza la țesut
măsurând în lat cu palma,
iar lungimea de la palmă pân la cot
și îmi zice mama că-i bau, bau;
Statu-Palmă-Barba-Cot...
Tezaur strămoșesc
Trec de nouă mări și nouă țări,
și de nouă ceruri trec
nouă luni tot ar și semăn și muncesc;
vise, îngeri și mistere cresc
și ca dar de moștenire
mi-a crescut din cer pe glie
un tezaur strămoșesc
La cumpăna evoluției
Trece Timpul îngrozit,
în desiș s-a rătăcit;
să găsim drumul spre casă
vom culege sensuri
risipite pân’la infinit...
Arde Veșnicia-n flăcări
Arde Veșnicia-n flăcări.
îngeri, zei, mistere ard,
încins e creierul pustia
întronat de-a dreptu-n iad
iar chemând-o din vecie
pe Maria
Ai uitat...
Lui Leons Briedis
Dragul meu,
ai scris atâtea versuri
dedicate mie,
încât ai şi uitat,
că nu sunt poezie
Dor de dor
mocnește lumea
vuind ca în vulcan
iar voi vă târguiți
prin parlamente
ca babele în bâlci
croind destinele umane
ca niște venetici.
În soartă genii rele bat
poarta veșniciei închizând
chiar aruncați în nor
și-mbătrânim ca în găoace
fără să ne fie dor de dor.
Natiur mort apocaliptic…
Umbre, umbre se perindă
gânduri goale saltă-n microfoane,
vorbe pline de beție
profețesc umflând baloane
ard în flăcări legile umane
gânduri încărcate cu trotil
praf de pușcă în pahare
îl cinstim pe un debil
Aș dori și eu în veac
să găsesc altă planetă
și savanții îmi promit
c-om zbura curând ca o cometă.
Lumea caută febril
alt loc de trai -
alt tărâm, altă planetă-
„saci cu bani” încolo vor zbura,
dar cu bruma lor de minte,
vor distruge-o și pe ea.
Vise de argint…
Vise, vise scufundate
în izvoare de-argint
se tot duc în calea vieții
în regrete fumegând
trec anii mei pe rând
apocalipse răsfoind
și ca de lumea-n mreaja lor
cu soarta-n ele putrezind
trecând de golurile vieții
de calea-n cruce sângerând
vei da și tu de pacea
cu Dumnezeu la masă sfătuind.
Fără ieri…
mintea mea e doldoră de amintiri
mai vine-n ea câte un drumeț
și calea mea prin viață
e tot mai plină de tristeţi

23. SPAȚII CULTURALE nr. 51, martie/aprilie 2017
23
aș vrea să las în pace
să doarmă moșii liniștiți
dar ele cad pieziş pe rană
trezind smintiții adormiți
retrași prin colţuri
ne lingem rănile-n tăceri
cad peste noi capcane-
n-avem ziua cea de mâne
fără ieri
Cântă anii mei
Cântă anii mei
din fluiere fatale
cu soarta în delir
prin labirinturi ancestrale
din vis o halbă
să-i dați destinului să bea
să treacă beat prin ani
cum trece-n el o stea,
și stau în miezul vieții
rupând din soarta mea câte-o petală
ghicind de sunt nu sunt
un cântec de vioară
dar n-am răspuns,
răspunsul nu mai vine
căci soarta mea
de azi pe mâine mi-l amână.
Cerul sorţii e-n furtună
cerul sorţii e-n furtună
cade timpul sub picioare
norii lunecă prin solzi
şi-au ieşit din balamale
vântu-mi șuieră prin simţuri
trece gândul meu chitit
lăsând minte-n mărăcine
s-a pus iar pe chefuit
îngerul de pază tolănit
și-a găsit din nou amante
veţişoara mea s-a spart;
la porci toarnă diamante
Înţelepciune strămoșească
Fiţi atenţi la gândurile voastre,
pentru că ele vor deveni vorbe.
Fiţi atenţi la vorbele voastre,
pentru că ele vor deveni fapte.
Fiţi atenţi la faptele voastre,
pentru că ele vor deveni obiceiuri.
Fiţi atenţi la obiceiurile voastre,
pentru că ele vor deveni legăminte.
Fiţi atenţi la legămintele voastre,
Pentru că ele vor deveni înţelepciuni
Fiţi atenţi la înţelepciunile voastre
pentru că ele vor deveni legi
Fiţi atenţi la legile voastre,
pentru că ele vor fi învăţăminte
Fiţi atenţi la învăţămintele voastre,
pentru că după cum le veţi ști
aşa veţi gândi şi trăi...
Numai noi doi ştim
Numai noi doi ştim
de ce suntem
de-atâta vreme împreună;
Soarele şi Luna
ne-au ţinut cununa...
A B C -
tinereţe fără bătrâneţe
și viaţă fără moarte”...
O măicuţă adoarme
O măicuţă adoarme
cu pruncul la sân;
cerul e și mai aproape
de pământ.
Grai viu şi fermecat
Grai viu şi fermecat,
rupt din cer, lună, stele şi soare,
căsuţa strămoşească a sufletelor noastre,
izvor de apă veşnic vie
şi frunză veşnic verde;
prin care noi trăim în veşnicie
şi veşnicia trăieşte în noi...