Antologie cu poveștile copiilor participanți la Caravana De Basm, aug-sept 2020

1. 
La Conțești (TELEoRman)
și Viperești (Buzău)

2.  [2]
Cuvânt înainte
Anul 2020, final de vară.
Caravana De Basm s-a urnit, cu opinteli, spre două sate: Conțești
(Teleorman) și Viperești (Buzău). Două sate, ca multe altele din România, cu
case și livezi, cu oameni bogați și cu oameni săraci, cu ogoare muncite, dar și
cu pârloage pline de scaieți, cu școală și cu cârciumă, cu bune și cu rele. Ne-
am dorit ca, în ciuda vremurilor complicate și nu prea blânde cu oamenii, să
ne vedem cu copiii din aceste locuri și să împărtășim povești. Despre drepturi,
despre echitate, despre discriminare, despre egalitate de șanse, despre
sărăcie și empatie, despre cum arată viața unor copii din satele românești ale
anului 2020.
Nu am reușit tot ce ne-am propus. Și a fost, deseori, complicat. Măștile
impuse de pandemie ne-au ascuns zâmbetele și mirările și ne-au înăbușit
chicotelile. Uneori nu ne-am auzit, alteori abia am respirat. Nu am putut să
lucrăm împreună, să ne împrumutăm creioane sau foi din caiete. Și nici nu am
avut voie să ne șoptim la ureche idei geniale. Dar, dincolo de toate greutățile,
nu ne-am lăsat copleșiți de mirosul greu de dezinfectant și chiar am evadat în
imaginație.
Acolo ne-a călăuzit Evolio, drona care umblă hai-hui, de capul ei, fără să
asculte de nimeni. Am străbătut plini de curaj un întreg deșert de hârtie ca să ne
întâlnim cu o dragoniță isteață și emancipată și cu un carțian versificator, plin de
umor. Ne-am dus cu toții pe toate câmpiile minților și sufletelor noastre pentru
a o întâlni pe Utopica, fetița sosită dintre stele. Și ne-am dorit, la final, ca toate
năzbâtiile visate de acești copii să devină cândva, cât mai curând, realitate.

3.  [3]
Poveștile care s-au așezat, ca într-un caleidoscop, în această antologie
nu sunt despre noi, cele cinci scriitoare, călătoare într-o caravană De Basm,
ci despre copiii pe care i-am întâlnit. Nu este despre învârtirea meșteșugită
a frazelor și flexarea abilităților narative, ci este despre generozitate și sprijin,
despre oferirea unei țesături fragile, poate imperfecte, în care toate poveștile
copiilor pe care i-am întâlnit să-și găsească locul. Ne-am dorit să fim backing
vocals, iar ei să fie soliștii. Să nu fie umbre, ci chiar stăpânii poveștilor.
Nu mai rămâne decât să vă urcați pe dragon și să porniți
în aventură.
Victoria Pătrașcu

4. [4]COPIII DIN CONȚEȘTI
1. ANDREEA BERCEANU
2. ANDREEA VLAHUȚĂ
3. FLORENTINA MANEMIA
4. DENISA ȚIGANĂȘTEANU
5. IONELA BOGATU
6. ANA-MARIA DOICIU
7. DENIS OLTEANU
8. GABRIEL HANCIUC
9. DENIS LIȚĂ
10. MARIUS STEMATE
11. DENIS MECLEA
12. LUCAS PASCU
13. VICTORIA MĂNESCU
14. MARIO VELICU
15. SELENA COJOCARU
16. MARIUS CAINARU
17. FLORIN ALEJANDRO BERBEC
18. DANA ALEXANDRA CAVAL
19. MONICA ȘTEFANIA HANCIUC
20. ANA MARIA BOBOC
21. MARIA ȘTEFANIA CULCEA
22. MĂRIUȚA BERBEC
23. GABRIELA CAMELIA PANĂ
24. TUDORICĂ ANDREI ROSSY
25. IVAN MARIO NANUC
COPIII DIN
CONȚEȘTI

5. [5]COPIII DIN VIPEREȘTI
1. IONUȚ DRAGOȘ ANTON
2. VALENTIN SEBASTIAN DOBRA
3. IRINA ALEXANDRA MARIN
4. MIHAELA ANDREEA MARIN
5. CRISTIAN ANDREI NEGOIȚĂ
6. MAGDALENA MARIA OANCEA
7. MIHAI ROBERT PANAET
8. FLORINA IOANA PANĂ
9. MARIAN TEODOR PAPATOIU
10. FLORIN DAVID POPA
11. MĂDĂLIN SPIREA
12. ANDRADA STOIAN
13. FLORENTIN YANIS STOIAN
14. ȘTEFANIA LARISA TĂBĂCARU
15. ANDREEA ANGHEL
16. EUSEBIU BĂNICĂ
17. ADI DUMITRACHE
18. DARIUS DUMITRU
19. MARIA DUMITRU
20. ALEXANDRU ANDREI FILICĂ
21. MARIA TIANA FRÂNCU
22. EMILIAN LUCAS MOCANU
23. GABRIEL VLAD NECULAI
24. NICOLETA MARIA NEGOIȚĂ
25. YANNIS MARIAN POPESCU
26. FABIAN ȘTEFĂNUȚ TOADER
27. VASILE ROBERT MARIAN
28. ANTONIA VOICU
29. FLAVIUS DRAGOȘ VOICU
30. ANTONIO COSTEA
COPIII DIN
VIPEREȘTI

6. [6]DACĂ AȘ FI PRIMAR LA MINE-N SAT, MULTE AȘ AVEA DE REZOLVAT…
Dacă aș fi primar la
mine-n sat, multe aș
avea de rezolvat…”
Carmen Tiderle
„Când ați râs ultima oară?”, i-am întrebat pe copii, luni. Nu-și aminteau. I-am
întrebat și marți și mi-au zis: „Ieri!”.
Dacă ar trebui sa spun povestea celor cinci zile petrecute la Conțești în trei
fraze, astea ar fi. Bineînțeles că miercuri ne-am jucat de-a poezia și de-a primaru’
și am scos aceste versuri care vor intra în istorie: „Dacă aș fi primar la mine în
sat, multe aș avea de rezolvat…”, am făcut din gârlă cascadă, am construit o
cofetărie (în loc de primărie), ne-am imaginat vara continuă și… „o clădire MARE
pentru cei ce au nevoie de o casă și MÂNCARE”.
Și că joi, locuind în cel mai bun și frumos loc de pe Pământ, ne-am permis
să-i invităm la noi, în Conțești, pe Hagi și pe Bille Eilish, pe o blogăriță de n-o
țin eu minte, pe regina Angliei, pe o carte care se citește singură, dar și toate
cuvintele de pe o pagină, încarnate. (Apoi am mâncat scovergi cu dulceață de
porumbe. Vreți să vă povestesc despre porumbe? Că se culeg iarna și că, dacă
vrei să te alegi cu câteva, trebuie să te lupți cu vulpile?).
Și că vineri ne-am plimbat prin pădurea narativă plină de pet-uri și am filmat,
mulțumită lui Lucian, soțul Iuliei Iordan (pe cuvânt că nu caut să rimeze, dar
rimează) toate gândurile pe care copiii au avut curajul să le spună cu voce tare,
ba le-au și scris ca să rămână.
Una peste alta, în Conțesti e ca-n povești doar dacă stai de vorbă cu copiii,
îi lași să abereze, să-și imagineze câte-n lună și-n comună, le vorbești despre
idei și cuvinte și îi faci să râdă, cu poftă, nu fiindcă le spui un banc, ci când le
citești… poezii.
„
impresie

7. [7]MARIO, VICKY ȘI CARȚIANUL
Mario, Vicky și carțianul
O poezie dedicată copiilor de-a III-a și-a IV-a de la Școala Gimnazială Conțești,
Teleorman, cărora le-a venit ideea unei cărți care se citește singură după ce au
fost vizitați, pe malul râului Vedea, de un extraterestru.
Mario luase-o piatră să o arunce-n gârlă,
Iar Vicky tocmai ce țipa „Uite o șopârlă!”,
Când, din senin, c-un zgomot infernal,
O navă spațială, zdrang!, a picat pe mal.
Și-ntr-o secundă, dintr-un mic vârtej,
A apărut o creatură simpatică, dar… bej:
„Sunt carțian! De pe planeta Carte!”
„Ha, ha!”, au râs cei doi copii,
„N-ai nici habar de unde vii!
Planeta nu se cheamă Carte,
Ci Marte, toată lumea știe,
Iar Marte e mult prea departe
Pentru această… pfffarfuri…”
Dar nici n-au apucat să termine-acea frază,
Că extraterestrul i-a fermecat c-o rază
Și s-au trezit în navă!
Care era… era… fantastică, grozavă!
Căci avea mii sau poate chiar catralioane
De manete și butoane
Pe care, dacă apăsai, îți lua doar trei secunde,
S-ajungi… ce să mai?… oriunde!
Iar Vicky, Mario nu s-au sfiit s-apese
Și, dintr-un loc ticsit de prinți și de prințese,
poezie

8. [8]MARIO, VICKY ȘI CARȚIANUL
S-au dus, într-o clipită, unde era un duh,
Apoi s-au întâlnit cu ursulețul Puh.
Pe urmă cu-altul, Fram, dar și cu Paddington,
Și-au dresat, între timp, ce credeți? Un dragon!
Țac!, alt buton, și-au nimerit sub mări
Apoi au vizitat nu știu câte țări:
Suedia, cu Nils. Cu Alice, altă țară,
Iar pe o insulă-au găsit chiar și o comoară.
C-un om de tinichea au rătăcit prin Oz
Și și-au făcut prieteni: pe Oscar, Tanti Roz…
Și-au petrecut Crăciunul cu Ebenezer Scrooge,
Apoi, pe Mississippi, îmbrăcați în blugi,
Au navigat alături de Huckleberry Finn
Și au ajuns până în Himalaya cu Tintin.
Magia au deprins-o-n Glubbdubdrib
Și hoți au prins cu Winnetou, șeful de trib,
Iar într-o fabrică de ciocolată au cântat
„Oompa, Loompa, doom-pa-dee-doo…”
(E simplu! Poți să cânți și tu!)
De pe asteroidul B612, unde au smuls un baobab din rădăcină,
Au străbătut apoi vreo 2 000 de ani lumină
Și au ajuns în Hogwarts, unde-au vorbit cu Harry
Pââână la lăsarea serii…
Când carțianul le-a spus copiilor „La revedere!”
Și s-a-ntors la el pe planetă,
Dar nu-nainte să le-ofere
Lui Mario și lui Vicky-acea magică rachetă.
De-atunci copiii din Conțești nu se mai plictisesc
Căci doar apasă pe-un buton și… călătoresc.
Cât despre carțian, știm c-a ajuns pe Carte,
Unde probabil stă și scrie chiar acum o… marte.
de Carmen Tiderle

9. [9]DE CE NU LE DĂM LUMEA PE MÂNĂ COPIILOR MAI DEVREME?
De ce nu le dăm lumea
pe mână copiilor mai
devreme?
Iulia Iordan
„Vara blestemată”, „Conțeștiul perfect”, „Micul fotbalist”, „Honey” sau
„Tărtălacii” sunt doar câteva dintre poveștile pe care le-am ascultat, de curând,
la Conțești. A fost nevoie doar de o săptămână ca să mă scufund în frumusețea
aparte a unui loc pe care altminteri, fără exersarea privirii și a auzului, l-aș fi
ignorat în goana mașinii. E frumos la Conțești când îi vezi și îi auzi pe copii
vorbind despre cum ar pune ei lucrurile în mișcare, când le asculți poveștile
despre prieteni și despre lucrurile care îi preocupă. E frumos când îi vezi făcând
scheme cu bicicleta, alergând liberi și veseli spre pădure, apreciind calitățile
colegilor sau desenându-și casele și grădinile. Dar nu e frumos la Conțești
atunci când vezi cantitatea de gunoaie de pe Vedea, din pădure și chiar din
curtea școlii. Copiii sunt cu adevărat preocupați de toate problemele din
comunitate, într-un fel matur și conștient: din povestea „Hoții” aflăm că există
încă dreptate, dar că e cam strâmbă și că este nevoie de mai multă implicare
din partea poliției și a comunității ca să se poată bucura fiecare om de ea; din
povestea „Alb versus negru” aflăm că discriminarea etnică este dureroasă, din
„Conțeștiul perfect” aflăm că serviciile veterinare sunt prea scumpe pentru mulți
dintre săteni, iar acest lucru afectează într-un mod nedrept viețile și sănătatea
animalelor.
În mod ironic, caravana noastră colorată s-a lovit zilnic de afișele electorale
întâlnite pe drumul dus-întors, prin Giurgiu și Teleorman, ca de o oglindă spartă.
Ce contrast teribil între vocile autentice ale copiilor și promisiunile deșarte ale
unor adulți care nu transmit nici încredere, nici conținut! De ce nu le dăm lumea
pe mână copiilor mai devreme? Am putea să ne găsim și noi, adulții, o nouă
vocație: aceea de a le deveni asistenți în a îndrepta lucrurile strâmbe!
impresie

10. [10]UTOPICA ATERIZEAZĂ LA CONȚEȘTI
Utopica aterizează
la Conțești
Bi, bi, bi, bzzzz, bzzzz, bum, bum, poc! Un adevărat tărăboi se auzea dinspre
gârlă. „Ce să fie?”, se întrebau oamenii care ieșiseră cu noaptea în cap la
poartă, unii dintre ei încă în pijamale.
„Este un OZN!”, le răspundeau copiii frecându-se la ochi și tropăind din
picioare de încântare.
„Ia mai terminați cu prostiile, cum să vină extratereștrii la noi, în Conțești? O
fi căzut podul, prea era stricat.”
„Da, ar fi trebuit să-l reparăm în vara asta. Puneam fiecare câte-o scândură,
câte-un cui și îl făceam ca nou.”
„Ei, dar cine să mai muncească în ziua de azi?! Fiecare își vede de treaba lui.
Drept să spun, eu și-așa nici nu trec pe-acolo.”
„De ce să-l repar eu? Cutărică ce păzește?”
Din vorbă în vorbă, ajunseră cu tot alaiul la gârlă. În spatele lor, se lumina
cerul și în sfârșit puteau să distingă copacii, podul, care era la locul lui, pădurea,
gunoaiele aruncate de-a valma peste tot. Dar mai era ceva.
„Ia, uite! Ce-o mai fi și parascovenia asta?”, întrebă nea Vasile. „Parcă-ar fi o
farfurie zburătoare”, mai râse el. Dar nu-i răspunse nimeni pentru că dincolo de
podul încropit din scânduri uzate chiar se afla o farfurie zburătoare.
„Au venit extratereștrii!”, se dezlănțuiră din nou copiii.
„În sfârșit, se întâmplă ceva interesant și în satul ăsta!”, îi spuse Alexandra
Monicăi, prietena ei cea mai bună, pe care tocmai o regăsise în mulțime.
„Stați cuminți!”, îi certară în șoaptă părinții lor. Dar nimeni nu mai auzea
nimic pentru că farfuria începuse să scoată din nou zgomote asurzitoare. O ușă
rotundă din sticlă, ca un ochi imens, se deschidea cu încetinitorul, iar sătenii
așteptau cu sufletul la gură să-și cunoască vizitatorii nepoftiți. Nea Vasile se
freca după ureche, tanti Veta își amintise că a uitat oala pe foc, Denis își făcea
planuri despre locurile frumoase din sat pe unde să-i plimbe pe extratereștri,
poveste

11. [11]UTOPICA ATERIZEAZĂ LA CONȚEȘTI
Mario se întreba dacă vor semăna cu Siren Head, Maria făcea rapid în minte o
selecție de plante specifice locului pe care să le culeagă pentru ei, iar Andreea
și-i imagina jucându-se cu Honey, cîinele ei.
„Chiar vreau să văd dacă au pielea verde și ochii bulbucați, ca la televizor!”,
rupse Bogdan tăcerea.
„Poate că nici nu au picioare și mâini.”, îi răspunse Alejandro. „Poate sunt
făcuți doar din aripi.” Alejandro nu vorbea prea mult, dar era un visător. Prin
urmare, posibilitățile infinite pe care le oferea cosmosul nu erau un mister pentru
el. Bogdan, în schimb, era un aventurier care făcea cele mai tari scheme cu
bicicleta, sărea în apă de pe stânca de la marginea satului și striga la poarta lui
Alejandro de cel puțin trei ori pe zi. Pentru ei vizita extratereștrilor nu era nimic
ieșit din comun, doar o nouă aventură.
„Băieți, vă anunț că nu aveți niciunul dreptate. Știam eu că extratereștrii
se îmbracă cu stil. Ia uitați-vă voi mai bine!”, le atrase atenția Andreea. Cu
toții văzură atunci mica ființă care pășea spre ei. Semăna cu o fată obișnuită,
îmbrăcată cu o rochie fucsia, asimetrică, croită dintr-un material lucios. Dar ce
le atrase copiilor atenția erau încălțările ei. În loc de bot aveau niște guri imense,
cu dinți, pe care le deschideau din când în când, iar în loc de șireturi aveau niște
ochi care se roteau în toate direcțiile căutând ceva. Oare ce anume?
„Ia, uite, ce mică este!”, spuse tanti Leana.
„I-o fi oare foame? Ce-or mai fi mâncând și extratereștrii ăștia?”, clătină din
cap tanti Mioara.
„Poate ar fi bine să o ducem la școală dacă tot e copil!”, gândi cu voce tare
domnul director care credea cu tărie că orice copil trebuie să meargă la școală.
„Eu sunt Utopica, le spuse fata extraterestră oamenilor. Vin de pe planeta
Terra Perfectis.”
„Iar noi suntem locuitorii satului Conțești! Ne pare bine că ai venit pe la noi.”,
spuse Denis politicos văzând că toată lumea tace. „Hai cu noi la școală,
începem orele în curând și ne-ar plăcea să ne povestești despre planeta ta!”
„Păi, și noi ce să facem?!”, întrebară părinții nedumeriți, așteptând pentru
prima dată să le spună altcineva ce să facă.

12. [12]UTOPICA ATERIZEAZĂ LA CONȚEȘTI
„Mergeți la serviciu, ne ocupăm noi de Utopica!”, le răspunse Andreea,
apropiindu-se de fetița extraterestră. „Haide!” Îi întinse mâna și cele două
fete se îndreptară către pod. Dar, imediat ce se luară de mâini, o smucitură le
făcu pe amândouă să-și piardă echilibrul. Pantofii neobișnuitei vizitatoare se
îndreptau cu toată viteza, cu gurile căscate, către malul gârlei. Când ajunseră
în dreptul gunoaielor începură să mănânce din ele cu o disperare demnă de
Flămânzilă al lui Harap-Alb. Utopica le vorbea liniștită, într-o limbă necunoscută,
iar ei micșorau cu hărnicie mormanele de gunoaie de pe malul apei până când
nu mai rămase nimic din ele. Atunci fata se întoarse la copiii care o priveau cu
gurile căscate, asemenea pantofilor. Două-trei mămici, care lucrau la Profi în
tura de după amiază și nu avuseseră motiv să plece cu restul adulților, priviseră
de la distanță toată scena și acum oscilau între rușinea pentru mormanele de
gunoaie pe care le aruncaseră acolo chiar sătenii și uimirea față de posibilitățile
nebănuite pe care le ofereau niște simpli pantofi de pe altă planetă.
La școală, Utopica se dovedi a fi destul de tăcută, dar curioasă față de tot
ce se întâmpla sau se discuta, iar în pauză copiii o întrebară cum e la școala ei.
„Noi nu avem școli pe Terra Perfectis.”, le răspunse ea.
Bogdan rămase iar cu gura căscată.
„Adică nu există locuri ca ăsta în care ne aflăm noi acum?”
„Nu.”
„Păi, voi ce faceți toată ziua?”
„Îngrijim natura de pe planeta noastră, citim, îi ajutăm pe cei care au nevoie,
jucăm tot felul de jocuri.”
„Și nu învățați?”, o întrebă Andreea.
„O, ba da. Noi învățăm tot timpul, dar altfel decât voi.”
„Cum?”, fu curioasă Maria.
„Suntem pur și simplu atenți la tot ce se întâmplă în jurul nostru.”, le răspunse
Utopica.
„Mai povestește-ne despre planeta ta!”, se rugară câțiva copii. Dar Denis
îi opri și o întrebă pe Utopica: „Mai întâi vreau să știu de ce ai venit pe planeta
noastră.”

13. [13]UTOPICA ATERIZEAZĂ LA CONȚEȘTI
„De curiozitate. La noi totul e perfect, trăim în armonie unii cu alții. Eram
curioasă dacă mai există în univers și alte locuri asemănătoare. Conțeștiul cum
este?”, întrebă ea.
„Satul nostru? Păi, și el este perfect!”, spuse Alexandra. „Bine, un pic cam
plictisitor, dar merge.”
„Familia mea este cea mai mare din sat. Avem multe animale și păsări, o
grădină de vis. Suntem foarte fericiți aici.”, spuse Maria.
„Eu aș alunga coronavirusul care ne ține departe unii de alții. În rest, îmi
place tot!”, zise Bogdan.
„Terminați odată! Conțeștiul chiar nu e perfect. Ar putea fi, dar nu e.”, îi
întrerupse Denis.
„De ce nu este?”, întrebă Utopica.
„Bine, ai dreptate!”, spuse Alexandra. „Mi-aș dori să plouă cu flori, totul să fie
mai colorat și să fie mai multe mistere în Conțești.”
„Doar atât? Eu aș schimba atâtea lucruri.”, continuă Denis hotărât. „Aș
interzice discriminarea oamenilor fără studii superioare și a romilor, aș îngriji
natura și aș planta mulți pomi, oamenii ar trebui să aibă salarii mai mari, iar copiii
alocații mai mari, aș mai construi aici un spital, un parc de distracții și locuri de
relaxare la pădure, aș renova școala și casele părăsite, aș înființa o asociație
pentru protecția animalelor. Și mai este corupția, clanurile care sunt mână-n
mână cu poliția. I-aș schimba pe polițiștii care nu fac mare lucru ca să împiedice
furturile pentru că li se pare că majoritatea sunt neînsemnate. Dar nu au deloc
dreptate.” Denis vorbise dintr-o răsuflare, ca și cum nici nu ar fi respirat. O vreme
nimeni nu mai avu chef să zică nimic. Dar, la un moment dat, Andreea continuă:
„După părerea mea, Conțeștiul perfect ar avea un cămin unde să poți duce
animalele bolnave, găsite pe stradă, fără să plătești. Animalele au nevoie de
ajutor, iar pe doctorii veterinari ar trebui să-i plătească primăria, statul. Dacă un
om nu are bani și are nevoie de ajutor pentru animăluțul său, ce face? Îl lasă să
moară? Nu! Trebuie să facem ceva!”
„Și de ce nu faceți?”, întrebă Utopica.
Bogdan mai întâi râse, crezând că glumește, dar redeveni serios și spuse cu
năduf: „Nu ne dau voie oamenii mari!”

14. [14]UTOPICA ATERIZEAZĂ LA CONȚEȘTI
„Nu fac nici ei, nu ne lasă nici pe noi!”, adăugă și Denis. „Dar ai dreptate,
Utopica! Și noi putem schimba lucrurile.”
„Îmi pare rău, dar a venit vremea să plec…”, le spuse fata. „Probabil mama
mă caută prin toată galaxia. Mă întorc săptămâna viitoare să văd ce mai
faceți. Dar, în timpul vostru, o săptămână de-a mea înseamnă zece ani. Vă mai
găsesc aici?”
Copiii îi promiseră că vor rămâne în sat ca să o revadă. Poate în tot timpul
ăsta vor reuși să mai schimbe câte ceva în bine.
„Utopica, dar voi acolo, pe Terra Perfectis, aveți mulți pantofi din ăștia care
mănâncă gunoaie?”, întrebă Alejandro în timp ce o conduceau.
„O, da, avem chiar mai multe modele! Vă voi aduce și vouă, dar până mă
întorc eu mai durează. Poate îi inventați voi până atunci sau poate îi convingeți
pe oameni că fac mult rău aruncând gunoaiele pe pământ sau în apă.”
Copiii își luară rămas bun de la fetița care îi pusese pe gânduri.
Utopica se îndrepta spre ușa de sticlă, încărcată cu desenele și poveștile
scrise de copii, când, dinspre sat, auzi cum cineva strigă ca din gură de șarpe.
Podul se balansa sub pașii grăbiți ai câtorva dintre bunicile copiilor, înarmate cu
o coșniță plină cu bunătăți: scovergi de Conțești, dulceață de porumbe și brânză
bună. Utopica le mulțumi tuturor și bâzâitul OZN-ului se porni din nou asurzitor.
Copiii se uitară la cer mult timp, până ce luminițele se amestecară cu stelele.
Într-un final, Bogdan rupse tăcerea: „Mamaie, sper că ne-ai păstrat și nouă
scovergi. Mi-e o foame de lup!”
Iulia Iordan

15. [15]JURNAL DE CARAVANĂ
Jurnal de Caravană
Adina Rosetti
Luni
După o noapte plină de peripeții, am pornit, mai mult adormită, în Caravana
#DeBasm, cu destinația Școala din Viperești. Acolo m-au luat în primire niște
copii super isteți & foarte vorbăreți: Alexandra-cea-cu-ochi-albaștri născută „în
noaptea de Înviere, în Italia”, Tiana-amazoana, Nicolas cel-care-bate-darabana,
Robert cel-priceput-la-destine-interesante, Sebi mare-maestru-în-TikTok, Lucas
stăpânul-celui-mai-tare-dragon, Vlad cel-cu-o-mie-de-cai, Maria care-face-
cele-mai-frumoase-desene și Andrei-cel-mic-dar-voinic. Am început cu povești
despre „Cine sunt eu?” și-am încheiat într-o demonstrație de percuție, pentru că
uneori muzica spune mai mult decât cuvintele.
Marți
Am aflat cum stă treaba cu primarii: (încă) actualul Romică, care tronează pe
afișele electorale de vizavi de școală, și fostul Elvis, care a fost bun, dar a mers și
la-nchisoare. Dacă ar fi primari, copiii ar renova școala și dispensarul, ar construi
un parc acvatic și-un carusel, ar împărți bani oamenilor săraci și copiilor orfani.
Cel mai mare punct de atracție al satului este „gârla”, celebră pentru scăldat și
pescuit, dar și pentru podul pe care trece trenul. Cea mai mare problemă e gara,
unde au loc bătăi, în mod regulat. Într-o lume perfectă ar exista grifoni robotizați
și fântâni de ciocolată.
Miercuri
Dacă vreți să știți cum arată Femeia Fantastică, a desenat-o astăzi Tiana.
La mijloc poartă „Lasoul Adevărului”, cu care prinde oameni care nu au încotro
decât să spună adevărul. Trebuie neapărat să găsim o cale să aducem lasoul
ăsta în realitate! Ar fi bun și liliacul magic al Alexandrei, care, în loc să doarmă
ziua, împrăștie steluțe aurii peste Viperești.
impresie

16. [16]JURNAL DE CARAVANĂ
Joi
O zi cu dezbateri aprinse, cu revelații și motive de căzut pe gânduri. Pornind
de la povești din Nesupusele, am discutat despre ce înseamnă să fii băiat și ce
înseamnă să fii fată, ce activități au unii și alții & ce meserii pot avea – prilej să
învățăm un cuvânt complicat, „stereotip”. Singura meserie menționată în ambele
tabele a fost, spre bucuria mea, cea de scriitor-scriitoare!
Tot azi, băieții au făcut grevă generală la propunerea de-a face un exercițiu
de imaginație: cum e să fii… celălalt gen? Nu fac eu, doamna, așa ceva, mie
tema asta nu-mi place, doamna, ce, asta e temă, uite nu scriu! După negocieri
nesfârșite în care i-am convins că, în urma acestui exercițiu, nu există pericolul
să se trezească a două zi transformați în fete, au acceptat. Și au vorbit toți
despre cât de „plicticos” (în cel mai bun caz) sau „groaznic” e să fii fată/femeie,
având ca exemplu propriile mame. Am înțeles că e mult de lucru pe tema asta,
că e nevoie de multă educație și schimbări profunde pentru ca lucrurile să arate,
într-o bună zi, altfel.
Cel care mi-a redat oarecum încrederea a fost Robert, un băiețel care se
pregătește de clasa întâi, cu o atitudine înțeleaptă: „Doamna, să vă spun eu:
viața poate fi groaznică și dacă ești băiat, și dacă ești fată! Și tot așa poate fi
frumoasă!”
Vineri
A fost cu ploaie, așa că a trebuit să lăsăm baloanele cu dorințe pe altă dată
și să ne refugiem în clase… Copiii puțin obosiți după o săptămână intensă,
plină de povești, mi-au spus ce le-a plăcut (tot) și ce nu (că a fost prea scurt
și că trebuie să poarte mască). Robert mi-a propus să mă mut în sat ca să fiu
profesoara lor. I-am zis că mi-ar plăcea, dar nu mă pot muta, așa că s-a mai
gândit un pic și mi-a propus să vin, în schimb, în fiecare marți. Nu se știe de
ce tocmai marți… Tiana m-a convins să-i dau un exemplar din Nesupusele, cu
autograf. „Știți, doamna, eu când vreau ceva nu mă las!”. A plecat strângând
cartea în brațe.
Povestea de final a fost cu căluți de apă și foc, cu dragonul din Viperești
care se hrănea cu carne de om, dar care nu putea fi învins decât de o fată (și
astfel și-au luat revanșa fetele din grup!). După tiktok-urile de final, i-am rugat, la

17. [17]JURNAL DE CARAVANĂ
sfârșit, să-mi pună și ei ce întrebări vor, iar Vlad m-a încuiat, întrebându-mă în ce
an s-a născut Ion Creangă!
Am plecat tot cu ploaia, încheind astfel #CaravanaDeBasm de anul ăsta, iar
pe drum am început deja să facem planuri pentru anul următor.

18. [18]NESUPUSELE DIN VIPEREȘTI
Nesupusele
din Viperești
A fost odată un sat numit Viperești. Se spune că numele satului ar fi venit
de la cearta a trei surori, rele ca niște vipere, dar poate că n-o fi decât o legendă
bună de spus la gura sobei…
În satul ăsta, fetele duceau o viață tare plicticoasă, uneori groaznică de-a
dreptul – cel puțin așa erau de părere băieții. Deși multe dintre ele știau să
călărească, să joace fotbal sau să-și facă un canal de YouTube, lumea le spunea
că treaba lor este să se-mbrace în rochițe roz, să poarte cercei asortați și să-și
ajute mamele să spele, să calce și să aibă grijă de frații mai mici. Nimeni nu mai
ținea minte de unde porniseră aceste idei, însă puțini îndrăzneau să se abată
de la ele.
Cât despre băieții din Viperești… ehei, cu ei era cu totul altă poveste! Băieții
făceau ce voiau ei: mergeau la pădure, aveau grijă de cai, reparau motoare, se
antrenau ca să facă mușchi și, mai ales, se pregăteau să devină primari sau chiar
președinți! Viața lor era palpitantă și plină de aventuri.
Totul a mers așa, până într-o bună zi, când un mare necaz s-a abătut asupra
sătenilor: un dragon fioros, venit de nu-se-știe-unde, și-a făcut sălaș în Ținuturile
Periculoase de lângă Gară. De acolo, dragonul dădea iama prin sat în fiecare
zi, distrugea tot ce-ntâlnea în cale și băga spaima în locuitorii Vipereștiului, fie ei
fetițe, băieței, cai sau iepuri!
Oamenii începuseră să se ascundă în case, înfricoșați, și nu mai îndrăzneau
să iasă la treburile lor. Copiii mici nu mai aveau voie afară, la joacă. Școala
s-a închis imediat, iar magazinul și dispensarul și-au tras obloanele. Până
și herghelia a rămas pustie, iar la gârlă nu mai îndrăznea nimeni să meargă.
Primarul Romică umbla din casă-n casă, promițând că va scăpa satul de
primejdie dacă oamenii îl vor vota la alegerile care se apropiau. Dar, pe măsură
poveste

19. [19]NESUPUSELE DIN VIPEREȘTI
ce trecea timpul, dragonul devenea tot mai puternic, iar primarul și polițistul – tot
mai neputincioși.
Mulți viteji încercaseră să pună capăt urgiei, dar fiara fusese întotdeauna mai
puternică și mai vicleană decât ei. Disperați, sătenii se gândeau chiar să se mute
la rudele din alte așezări, dar drumurile fuseseră distruse și pârjolite, așa că nu
era cale de scăpare.
Plictisite că nu puteau ieși afară la joacă, Daria și Alexia stăteau în casă,
răsfoind cărți. Într-una din ele, Daria începu să citească niște povești despre fete
neînfricate numite „Nesupusele”. Fetele-astea se luptau cu tot felul de monștri,
unii invizibili; nu foloseau în lupta lor armele obișnuite precum praștia, sabia
sau shurikenul, ci cu totul altfel de puteri, care semănau mai degrabă cu magia.
Inspirate de poveștile nesupuselor, cele două fete hotărâră să-și încerce norocul
cu dragonul, însă mai întâi trebuiau să-și găsească armele potrivite.
— Mie-mi place să desenez, spuse Alexia. Această cutie cu creioane va fi
arma mea secretă. Voi desena cele mai fantastice lucruri și ele vor prinde viață!
Daria o aprobă tăcută, ocupată să meșterească ceva dintr-o sfoară galbenă.
Se înțeleseră să iasă din casă în zorii zilei, când părinții lor de-abia se trezeau.
Zis și făcut! Au străbătut ulițele pustii și tăcute, către Ținuturile Periculoase
de lângă Gară. Acolo s-au întâlnit cu trei băieți. Deși mergeau în aceeași direcție
și cu același gând, băieții începură să râdă de ele.
— Voi chiar credeți că puteți învinge un dragon cu asemenea arme? a pufnit
Sergiu, liderul grupului.
Ceilalți i-au ținut pe dată isonul.
— Cine a mai pomenit să lupți cu creioane? a adăugat Tavi, iar Andi, deși
era cel mai mic dintre ei, a dat lovitura finală.
— Mai bine vă întoarceți acasă, să vă jucați cu păpușile voastre plicticoase!
Fetele nu i-au băgat însă în seamă și și-au văzut de drum. Au ajuns puțin
în urma băieților, care se apucaseră deja să strige la dragonul adormit și să-l
împungă cu sulițele improvizate din bețe.
— Ia trezește-te, dragonule! Vrem să te batem măr!
— Hai, fraiere, treci și luptă-te cu noi dacă ești așa de șmecher!

20. [20]NESUPUSELE DIN VIPEREȘTI
Dragonul, care doar se prefăcea că doarme, se scutură dintr-o dată și se
ridică, solzii multicolori lucindu-i în lumina dimineții. Era într-adevăr gigantic și
înspăimântător și scotea flăcări de furie pe nări, astfel încât băieții fură nevoiți
să se dea câțiva pași în spate. Sulițele și praștiile lor nu păreau să fie de niciun
folos în fața acestui monstru.
Doar Daria observase că în ochii dragonului se citea un fel de tristețe. Fără
să se sperie de prăpădul pe care fiara îl făcea în jur, fata se cățără pe un bolovan
din apropiere și aruncă sfoara la care meșterise întreaga noapte. Era un lasou,
dar nu orice lasou, ci unul incredibil – Lasoul Adevărului se numea, căci Dariei
îi plăcea să caute și să spună mereu adevărul. Funia galbenă se încolăci în jurul
gâtului solzos al dragonului, țintuindu-l în loc. Dragonul răsuflă adânc, iar din
ochi i se prelinseră două lacrimi albastre ca cerul. Cele două fete se apropiară
de el, în timp ce băieții continuau să stea la distanță, convinși că totul e o farsă.
— Ce ți s-a întâmplat? îl întrebară ele, mângâindu-i solzii lucitori.
Dragonul își așeză botul pe labe și începu să povestească. Glasul lui, care
putea cutremura munții, era acum blând și tânguitor. Și, având lasoul fermecat în
jurul gâtului, istoria lui nu putea fi decât una adevărată.
— Problema cu mine e că nu-s chiar dragon!
— Cum așa? se mirară Daria și Alexia. Ai solzi și gheare de dragon, scoți
flăcări pe nas ca un dragon…
— Sunt, de fapt, o dragoniță, ceea ce-i cu totul altceva. Dragonii au o
viață super-interesantă, dragonițele – nu! Cel puțin așa mi-au spus frații mei și
colegii de școală: „O dragoniță trebuie să-și petreacă timpul lustruindu-și solzii
strălucitori, îngrijindu-și aripile, colorându-și ghearele…”
— Ce plicticos, exclamă Sergiu, care se apropiase curios.
— Așa zic și eu, confirmă dragonița. De aceea am și plecat în lumea largă.
Aici, cel puțin, sunt liberă să fac ce vreau și ce-mi place cu adevărat: să scot
flăcări pe nas, să mă lupt cu viteji care încearcă să mă doboare. Pot, în sfârșit, să
trăiesc aventuros, ca un dragon adevărat!
— Mă bucur că te distrezi așa de tare, îi spuse Daria, dar nouă ne-ai
cam distrus satul. Totul e vraiște și viețile oamenilor sunt date peste cap din
pricina ta!

21. [21]NESUPUSELE DIN VIPEREȘTI
— N-am știut, murmură dragonița. Eu am vrut doar să nu mai duc o viață
plicticoasă… Ce pot să fac acum?
Părea copleșită de regrete sincere, iar din ochi i se prelingeau lacrimi
fierbinți. În aer să lăsă o tăcere grea. Pentru prima dată în istoria recentă a
Vipereștiului, băieții se apropiară de fete, pentru a se sfătui ce e de făcut. După
lungi discuții înfierbântate, reușiră în sfârșit să ia o hotărâre înțeleaptă, iar Daria,
pentru că citise cele mai multe cărți și, deci, era cea mai pricepută la discursuri,
se urcă pe bolovan, scoase Lasoul Adevărului din jurul gâtului dragoniței și
spuse:
— Noi ne-am sfătuit și credem că cel mai bine ar fi pleci din Viperești. Aici
nu e locul tău. Pleacă într-o călătorie în lumea largă (reală sau imaginară), poate
vei întâlni alți dragoni și dragonițe ca tine. Și după aceea te vei putea întoarce pe
tărâmul tău, le vei povesti și celorlalți ce aventuri ai avut și poate că viața ta se
va schimba.
Dragonița zâmbi, scoțând mici flăcări de bucurie pe nas, apoi își luă la
revedere de la copii, își deschise aripile larg și se ridică în zbor, lăsând în urmă
un vârtej de pulbere strălucitoare. Câteva fire se așezară încetișor și pe cutia cu
creioane colorate a Alexiei, uitată în iarbă.
— Dragonul a plecat, dar satul nostru e tot distrus, constată Sergiu,
privind pajiștea pârjolită, drumul desfundat și casele pe care fiara le dărâmase,
încercând să-și arate puterile. Ce facem cu toate astea?
— Am putea să le refacem cu creioanele magice, propuse Alexia și, spre
surprinderea ei, băieții nu începură să râdă, ci o ascultară cu atenție. Orice
desenezi cu creioanele magice prinde viață! Așa că am putea să luăm fiecare
câte un creion și să-ncercăm să reparăm lucrurile din Viperești!
— Sau chiar să construim unele noi, propuse Tavi, prinzând ideea din zbor.
— Oau, ce tare! exclamă Andi. Eu aș vrea un parc de distracții cu carusel!
— Am putea începe să renovăm școala, zise Daria, ceva mai temperată.
— Dar să fie un Aqua Park în curtea școlii, completă Sergiu. Și să refacem
herghelia, să vină caii înapoi!
— Mie mi-ar plăcea să avem și-un spital, să nu mai meargă oamenii bolnavi
până la Buzău!

22. [22]NESUPUSELE DIN VIPEREȘTI
În timp ce ideile curgeau de la sine, copiii luară fiecare câte un creion magic
și începură să deseneze în jurul lor tot ce visau. Și, cu cât desenele lor erau
mai vii și mai colorate, cu atât lucrurile imaginate prindeau contururi mai clare și
deveneau reale. Și nu mai conta dacă le desenase o fată sau un băiat, de vreme
ce Vipereștiul arăta acum mai frumos și mai strălucitor ca niciodată – un sat în
care nimeni nu avea o viață groaznică sau plicticoasă, căci toți învățaseră ce
înseamnă „împreună”.
Adina Rosetti

23. [23]DECLARAȚIA DREPTURILOR COPIILOR DIN VIPEREȘTI
Declarația drepturilor
copiilor din Viperești
Laura Grünberg
A fost o caravană DeBasm mai puțin obișnuită. Din motive de pandemie,
a fost condensată și trăită sub o permanentă teamă de COVID și grijă față de
copiii înscriși la atelierele noastre. Masca -sub toate formele ei- mult prea mare
pentru fețele celor mici, pusă regulamentar sau în cele mai neașteptate poziții de
către ei (bentiță pe cap, prinsă la picior, scăpată pe jos și pusă din nou, etc.) a
fost, într-un mod cu totul aparte, „mascota” atelierelor noastre din Viperești. În
pauzele dintre ateliere, în curte se juca… leapșa de-a Covidul!
Dincolo însă de măști și simbolistica lor, am avut ocazia la Viperești să ne
jucăm, în glumă și în serios, cu niște copii plini de energie, dornici de dialog, iuți
la minte și creativi. Copiii „mei” s-au luptat vitejește cu stereotipurile, au încercat
să se pună în papucii altora și mi-au declarat că este mai ușor să te pui în pielea
unui iepure decât în cea a unui copil rom. Au declarat că își doresc mașini - de
preferat Lamborghini, bani mulți, dar și să scape de virusul ăsta. Câțiva nu au
ajuns niciodată la București sau la mare. Yanis, Mădălin, Ioana, Teo și toți ceilalți
au lansat invitații tentante către copiii din lume, chiar și către extratereștri. Le-au
cerut să vină la Viperești pentru că e liniște, sunt oameni buni și iepuri sau câini
foarte frumoși.
Copiii își doresc un teren de fotbal, un spital și un primar care să mai facă
ceva și pentru Viperești, nu doar pentru satul Tronari unde locuiește el. Nu au
resentimente față de colegii și prietenii lor romi, dar aud de la părinți tot felul de
lucruri trăsnite, deseori negative, despre aceștia.
În final, am realizat împreună o „Declarație a drepturilor copiilor din Viperești”
care cuprinde, printre altele, dreptul de a visa, dreptul la greșeală, la fericire
sau la joacă. Dreptul de a merge singur la magazin sau de a bea Cola par să fie
foarte importante pentru ei. În schimb, surprinzător, dreptul la integritate fizică
impresie

24. [24]DECLARAȚIA DREPTURILOR COPIILOR DIN VIPEREȘTI
nu l-au înțeles din prima. Pentru majoritatea, „copiii nu trebuie să fie bătuți”
reprezintă mai degrabă o dorință, iar nu un drept!
Am plecat din Viperești fără să primesc rețeta de prăjitură cu Coca Cola
sau Pepsi, promisă de Ioana. Iată cel puțin un motiv pentru care trebuie să
revin acolo.

25. [25]EVOLIO
Evolio
Teo era super încântat de cadoul pe care îl primise de ziua lui — o dronă
Evolio i drive cu 3 viteze și cameră video încorporată. Era singurul din Viperești
cu un asemenea gadget de ultimă generație. De abia aștepta să îi facă o probă
înainte de a se lăuda printre prieteni. A citit atent toate instrucțiunile de punere
în funcțiune după care a lansat drona din curtea din spatele casei. Mai stângaci
la început, a reușit repede să o stăpânească destul de bine, bucurându-se de
fiecare mișcare pe care o putea controla. Evolio, precum un gândac zburător,
survola acum cerul de deasupra casei sub comanda lui Teo care era mândru și
nerăbdător să iasă în lume cu ea.
Ce nu știa însă Teo era că Evolio nu era o dronă ca toate celelalte. Era una
specială. Era o dronă independentă, curioasă, pusă pe fapte mari. Odată ajunsă
sus, Evolio își luă viața în propriile mâini (este o metaforă, știu că dronele nu au
mâini) spre disperarea lui Teo care nu o mai putea acum controla în nici un fel
și se uita neputincios cum se pierde în zare. Dronei îi părea rău că îl supără pe
băiat, dar curiozitatea și pofta de aventură erau mult prea mari. Stătuse închisă
în cutie luni de zile și avea o poftă nebună de zburat.
Evolio survola acum liberă Vipereștiul de la un capăt la altul, bucurându-se
de tot ce vedea și de tot ce înregistra. De sus, comuna se vedea mai frumos
decât dacă o luai la pas pe șoseaua pe unde treceau mașini, era mult zgomot
și praf. De sus, se vedea turla bisericii, parcul, pădurea unde copiii se jucau
des și aveau secretele lor. Mai încolo, se putea zări Complexul 2D, un hotel cu
piscină (acum închisă din cauza pandemiei), unde ajungeai ușor cu bicicleta, în
10 minute din centrul comunei. Era locul unde se organizau mai toate nunțile și
botezurile din zonă.
Evolio era extrem de atentă la tot ce se întâmpla pe afară dar și pe dinăuntru
în comuna Viperești. Afară, lucrurile stăteau bine. Erau gospodării frumoase,
curți îngrijite, animale de tot felul ce mișunau tihnit de colo-colo. Iepurii erau
poveste

26. [26]EVOLIO
deosebit de frumoși, parcă mai grași și mai simpatici decât cei de prin alte
părți. Deasupra unor gospodării, se putea simți un miros cu totul special, care
te făcea să poftești la o gură cât de mică din ce se gătea acolo. Da, chiar și
o dronă simțea asta, pentru că și dronele au poftele lor. Evolio s-a luat după
acest miros, apropiindu-se de unul dintre locurile de unde venea misterioasa
aromă. Într-o bucătărie, mama și probabil bunica tocmai puneau la cuptor vestita
prăjitura cu Coca Cola (sau eventual cu Pepsi) pe care toți copiii din Viperești o
adorau. Se pare că era un fel de specialitate a comunei.
Dacă pe afară lucrurile arătau și miroseau foarte bine în Viperești, atunci
când Evolio a început să se uite mai atent pe dinăuntru, a văzut, a auzit și a simțit
lucruri care nu i-au mai plăcut la fel de mult.
De exemplu, ajustându-și sonorul la maxim, a auzit ce se vorbea într-una din
casele de pe dreapta șoselei cum veneai dinspre Buzău. „Nu ai, mami, ce căuta
cu Adi. Ăștia ca el stau grămadă acolo, la gară, nu muncesc nimic, sunt murdari,
se spală cu noroi. Vai de capul lor! Lasă-i în plata Domnului!”, îi spunea mama
băiatului de clasa a IV-a care ceruse voie să se ducă să se joace cu un coleg
de-al lui rom. Mirată de ce a auzit, Evolio a tras o fugă până în zona gării. Acolo,
nici vorbă de mizerie sau noroi. Erau case ceva mai încropite, mai sărăcăcioase,
dar nu a văzut pe nimeni murdar sau tăvălindu-se prin noroi.
Undeva, prin împrejurimile comunei, lângă pădurea vestită, Evolio a zărit
câțiva copii, nu mai mari de 10-11 ani, care munceau din greu la câmp, sub un
soare torid. Ajutau la cosit, adunau fânul, dădeau cu sapa, aduceau apă de la o
fântână din apropiere. Erau transpirați și cu năsucurile roșii de la soare. Asta în
timp ce mulți alți copii de vârsta lor se odihneau sau se jucau pe tablete sau pe
telefoanele mobile.
În alt loc, undeva mai spre centrul comunei, se auzea cum un părinte țipa de
zor la fetița lui: „De câte ori să îți mai spun? Nu ai voie să faci asta! Nu ai voie
să umbli prin dulapuri fără să îmi ceri voie! Trei zile nu mai ieși din curte…ne-am
înțeles?! Și nici pe tabletă nu ai voie!”.
Fetița stătea cu capul în pământ și se gândea cu groază la ce plictiseală o
să fie pe capul ei în următoarele zile.

27. [27]EVOLIO
Nu departe de acest loc, un băiat voia tare de tot o Coca Cola, cerea bani
să își cumpere, dar nu îi primea, motiv pentru care plângea de mama focului.
Mai spre capătul comunei, un alt copil se ruga de mama lui să îl lase să
meargă singur până la magazin. „Hai, mami, te rooog. Sunt mare acum…”.
Mama era însă de neînduplecat.
La un moment dat, Evolio a ajuns deasupra curții școlii. Aici erau mulți copii
și hărmălaie mare. Un grup se juca „De-a Covidul”. Se alergau, ca la leapșa,
unul pe altul și, atunci când unul reușea să îl atingă pe umăr pe un altul, striga
tare: „Na covidul!” sau „Ia covidul!”. Era ultima modă în materie de jocuri, de
când cu pandemia de coronavirus.
Dar se întâmplau și alte lucruri ciudate în curtea școlii. Alți copii, cu măștile
pe gură, țineau în mână baloane colorate pe care le spărgeau rând pe rând, pe
măsură ce auzeau un anume cuvânt.
„Toți copiii sunt obraznici”? spunea cineva și atunci ceilalți strigau în cor
S-T-E-R-E-O-T-I-P, după care spărgeau balonul…
„Romii fură”… S T E R E O T I P… iar, bum, baloanele…
„Unii profesori nu dau notele pe drept”… liniște.
În alt loc se întâmplau lucruri și mai ciudate. Niște copii își pasau de la unul
la altul, haotic, un ghem de sfoară până când formau în interiorul cercului o
adevărată pânză de păianjen, o rețea pe care, împreună, o țineau foarte întinsă.
Apoi, brusc, câțiva dădeau drumul sforii din mână și întreaga rețea se distrugea.
Evolio s-a apropiat mai mult. Voia să audă ce vorbeau. Cineva le explica:
„Vedeți… așa e și cu drepturile oamenilor… toți trebuie să avem grijă de ele.
Dacă nu, se duce totul de râpă”.
Drepturi, repetă Evolio. Copiii au și ei drepturi, își spuse, oprindu-se un
pic din hoinăreală și uitându-se pe îndelete la ce filmase până atunci. A fost
momentul când i-a venit o idee năstrușnică. Da, nu mai întrebați, dronele pot
să aibă și idei dacă vor. V-am mai spus că Evolio era o dronă mai specială. Ce
ar fi, s-a gândit Evolio, dacă ar face un fel de campanie de informare despre
drepturile copiilor? Una de sus în jos. Ce ar fi dacă ar ploua cu fel de fel de
drepturi ale copiilor prin curțile oamenilor mari? Poate așa, își zise Evolio,
Vipereștiul ar arăta și mai bine nu doar pe dinafară dar și pe dinăuntru!

28. [28]EVOLIO
Zis și făcut. A compus rapid o listă destul de lungă cu fel de fel de drepturi
pe care copiii în general, dar mai ales cei din Viperești, pe care îi cunoscuse mai
bine, trebuie să le aibă.
Lista lui Evolio
Copiii (din Viperești) au dreptul să mai și greșească.
Copiii (din Viperești) au dreptul să nu facă nimic din când în când.
Copiii (din Viperești) nu trebuie să fie puși să facă munci grele pe câmp.
Copiii (din Viperești) au dreptul să bea Coca Cola (după ce a scris
inițial asta a șters căci știa că nu e deloc sănătos să bei așa ceva chiar
dacă îți place).
Copiii (din Viperești) au dreptul să aibă o policlinică în comună.
Copiii romi (din Viperești) au dreptul să se joace cu copiii români.
Copiii (din Viperești) au dreptul să meargă singuri la magazin (la un
moment dat).
Copiii (din Viperești) au dreptul să se joace.
Copiii (din Viperești) au dreptul să nu primească nici o palmă de la părinți
sau profesori.
Copiii (din Viperești) au dreptul să fie ascultați.
Copiii (din Viperești) au dreptul să fie fericiți.
Lista era mai lungă de atât. Bine echipată tehnologic, Evolio a făcut apoi
mulți fluturași din hârtii de toate culorile. Pe fiecare a scris (vă las pe voi să vă
imaginați cum a făcut asta) câte un drept din lunga lista întocmită. Survolând
lin comuna dintr-un capăt în altul, le-a dat drumul din văzduh. Precum picăturile
unei ploi de vară colorate, aceștia, rând pe rând, au aterizat prin curțile
oamenilor, pe șosea, prin curtea școlii, au ajuns și prin case intrând prin hornurile
de pe acoperiș.
Mirați, oamenii au început să-i citească, să discute între ei, să povestească
unul altuia ce se întâmplase. Unii nu au luat în seamă ce scria pe ei și i-au
aruncat rapid la gunoi. Alții s-au gândit un pic la ce scria pe fiecare. Nu mică i-a

29. [29]EVOLIO
fost mirarea lui Evolio să observe că, la puțin timp după asta, Gabi, băiatul de la
marginea comunei, venea mândru la magazin de unul singur.
Mulțumită cu ce făcuse pentru copiii din Viperești, spre seară, Evolio s-a
întors la Teo care era tare supărat că își pierduse drona înainte de a apuca să o
arate măcar prietenilor. Ateriză lin în curtea din spatele casei. Zvâcni un pic din
motoraș ca să fie auzită. Teo auzi și fugi bucuros spre drona lui dragă. La el în
curte picase bilețelul cu: ”Copiii din Viperești au dreptul să viseze că pot face
orice!”. Teo visa deja să devină pilot de avioane.
Laura Grünberg

30. [30]NOI VOM AVEA ÎNTOTDEAUNA MODERNȘTENIUL
Noi vom avea
întotdeauna
Modernșteniul
Victoria Pătrașcu
Caravana De Basm a debutat cu un coșmar. Un coșmar care încă se
numește CORONAVIRUS. Povestea frumoasă, construită cu grijă de scriitorii
De Basm, de a merge la copiii de la țară și de a face împreună povești
explodase în mii de bucăți. Barosul pandemic zdrobise tot în cale. Acum,
cioburile zăceau peste tot, așchii de vis.
La început, ca în toate poveștile în care eroul este îngropat până la gât în
pământ, am vrut să renunțăm, să ne așezăm în vârful paturilor, să ne tragem
păturile peste cap și să așteptăm să treacă urgia. Apoi, încet-încet, ne-am
adunat rămășițele de curaj și am luat din nou proiectul în brațe. Ne-am zis că,
dacă cei mici ne așteaptă la Conțești și la Viperești, și noi trebuie să putem
ajunge. Am lipit cioburile bucată cu bucată și am reconstruit Caravana De Basm.
Am mutat, cu ajutorul Agenției Împreună, evenimentele în ultimele săptămâni
de vacanță, ca să putem scoate copiii în curte, la soare și aer curat. Ioana
s-a dat peste cap de trei ori și a găsit bani pentru măști și dezinfectante. Am
regândit din temelii felul în care urma să lucrăm cu copiii.
Și am pornit la drum, într-o zi de luni, cu Bogdan (Agenția Împreună) la
volan, cu muzica dată tare și cu ochii cârpiți de somn. Am contemplat timp de o
săptămână aceleași câmpuri de floarea soarelui, aceleași miriști cu ciori, aceleași
tarabe cu ceapă de Buzău. Ce am mai făcut? Am mai băut cafele odioase prin
benzinării, am mâncat chipsuri cu ceapă de la Adina, covrigei cu susan de la
Laura, ciocolată cu rom, am râs în hohote, am comentat aprins, am povestit în
șoaptă despre lilieci, ni s-a făcut rău pe serpentine. A fost greu, dar a meritat.
A meritat pentru că la capătul fiecărui drum, început la șase dimineața, mă
impresie

31. [31]NOI VOM AVEA ÎNTOTDEAUNA MODERNȘTENIUL
așteptau ei: Sebi, Larisa, Maria, Andrada, Flavius, Nicoleta, Adi, Darius, Andreea
și Anto. Zece copii fantastici, dornici de povești, joacă și visare, plini de întrebări
și mirări. Alături de ei am uitat că există Coronavirus și că lumea s-a întors cu
fundu-n sus. Au construit ei, cu răbdare și înțelepciune, o altă lume. O lume de
basm. Mai bună și mai frumoasă.

32. [32]ȚARA DIN DEȘERTUL DE HÂRTIE
Țara din Deșertul
De Hârtie
— Mai e mult până ajungem?
Uki nu mai putea de căldură. Purta în spate un balot unde își ținea cojocul,
vesta, mănușile și păturica. Jissika, sora ei, se așezase ostenită la marginea
drumului. Abia mai trăgea după ea tărăboanța în care era răcitorul.
— Nici eu nu mai pot. Jissika se întinse pe burtă, pe drum, cât era de lungă.
Mai bine ne întoarcem. Poate nu a dispărut chiar totul..
— N-a mai rămas nimic. Ce nu înțelegi? Lumea noastră nu mai e. Nu ne-a
rămas decât să mergem, cum ne-a spus oracolul, până la Deșertul de hârtie.
Enervat, vulturul Goldinio ateriză în fața fetițelor eschimose, își strânse aripile
de aur și se uită la ceata din fața lui. Rar puteai vedea o adunătură mai ciudată.
Cine ar fi crezut că două fetițe eschimose, Uki și Jissika, Băiețelul verde-Kijani,
Pisitaurul, Tortul Melody, Tortul cu șapte etaje, Fetița roz din Italia și Băiatul
invizibil ar putea vreodată să stea împreună? Și nici n-ar fi stat dacă lumea lor
nu ar fi dispărut și nu ar fi fost obligați să-și caute o altă casă. O țară unde, că le
place sau nu, vor învăța cum să trăiască împreună.
— Și ce ne așteaptă, mă rog, la capătul drumului? Ce vom găsi în deșertul
ăsta de hârtie?
Pisitaurul, ființa ciudată cu trup de taur și cap de pisică, se uita întrebătoare
la vultur.
Goldinio se înfoie tot și își scutură aripile strălucitoare. Ar fi vrut să îi tragă
Pisitaurului un bobârnac cu ciocul, dar se abținu.
— Trebuie să credem ce ne-a prezis Rațgăina, oracolul cotcodăcitor. Ea
spunea că singura noastră șansă este să ajungem la Deșertul de hârtie. Acolo
ne așteaptă un teritoriu fără granițe, fără legi, fără locuitori. Vom putea să ne
construim o țară doar a noastră. Acolo nimic nu a fost scris și totul este posibil.
poveste

33. [33]ȚARA DIN DEȘERTUL DE HÂRTIE
— Eu, zise Băiatul invizibil, aș vrea să primesc o motocicletă meseriașă,
neagră. Să alerge ca vântul.
— Noi vrem un lac înghețat, cu mulți pești, și un iglu, strigară în cor
Uki și Jissika.
— Și să fie și o cascadă de creme de vanilie, fructe și ciocolată, ca să mă
împrospătez în fiecare zi, adăugă și Tortul cu șapte etaje.
— Și neapărat un…..
Dar Băiatul verde nu mai apucă să spună ce și-ar fi dorit, că Goldinio își
scutură nervos aripile.
— Ajunge, ajunge! Ce atâtea dorințe. Întâi să vedem ce ne așteaptă în
Deșertul de hârtie. Mai bine, adunați-vă puterile. Hai, la drum!
Trupa se puse în mișcare. Porniră unul în spatele celuilalt, în șir indian.
Băiatul invizibil dispăru din nou și doar norul de praf stârnit din senin le spuse
celorlați că băiatul o luase înainte, călare pe motocicletă.
— Nu mai pot, o să mă topesc, o să îmi rămână lumânările pe drumul ăsta,
începu să se jelească Tortul cu șapte etaje și glazura de ciocolată i se scurse –
fleoșc, fleoșc — pe pietrele încinse.
— Nu mai plânge. Hai în răcitorul nostru, o alină Jissika deschizându-i ușa
răcitorului. Aici o să te întărești și o să-ți revină culoarea între straturi.
Tortul cu șapte etaje se târî oftând, iar răcoarea din frigider o mai învioră
un pic.
— Melody, vrei și tu în răcitor? Mai e loc.
— Nu, încă mă țin bine. Nu mi se sfărâmă pandișpanul. Apropo, dacă vă e
foame, puteți să luați o bucată. Să mai căpătați puțină putere.
— Păi, nu-ți facem rău dacă mâncăm din tine?
— Da de unde. Până la noapte cresc la loc. Eu sunt tortul care nu se
termină niciodată.
— Grozav! zise Băiatul verde luând grăbit o felie. Melody, adu-mi aminte ca,
atunci când ajungem în lumea nouă, să mă mut lângă tine.
Melody își netezi sfioasă crema de vanilie, iar cei doi trandafiri de bezea se
înroșiră de plăcere.
— Sigur, mi-ar plăcea să fim vecini.

34. [34]ȚARA DIN DEȘERTUL DE HÂRTIE 
Vulturul Goldinio scoase un strigăt ascuțit, se împinse în ghiarele puternice
și se avântă spre cer.
— Gata cu trăncănela! La drum, că ne prinde noaptea pe aici.
La orizont, se zăreau dune albăstrui, tufișuri mici și uscate, bătute de vânt.
Dincolo de ele, o întindere de un alb imaculat se întâlnea în depărtări cu cerul.
Spre seară, trupa ajunse obosită la marginea lumii cunoscute. Se opriră
nehotărâți. În față, întinderea albă de hârtie foșnea ademenitor, dar nimeni nu
îndrăznea să facă primul pas. Fetița roz din Italia se întoarse spre Goldinio:
— Și acum? Ce ți-a mai spus Rațgăina despre deșertul ăsta?
— Mi-a zis povestea lui, dar nu e o poveste prea veselă. Se spune că,
înainte vreme, aici era o lume înfloritoare, cu case și curți, cu locuitori și drumuri,
cu parcuri și cinematografe, cu locuri de joacă, școli și cofetării. Erau sărbători
și veselie, oameni care munceau cu drag, copii care alergau la joacă. Toți trăiau
în armonie, bucurându-se unii de alții. Doar că lumea asta nu putea exista decât
dacă locuitorii respectau Legea lui ”Împreună”.
Băiatul verde tresări și se uită la Goldinio.
— Ce lege mai e și asta? N-am auzit de ea.
— Era legea care ținea legată lumea, care nu o lăsa să se destrame. Ea
spunea că fiecare locuitor trebuie să aibă grijă de ceilalți, că nimeni nu trebuie
abandonat, că nimeni nu trebuie uitat, oricât de mic, oricât de neînsemnat
ar fi fost.
— Și ce s-a întâmplat mai departe?
Goldinio își strânse aripile trist.
— S-a întâmplat ce s-a întâmplat și în lumea noastră. Locuitorii au uitat
întâi de lucrurile mărunte: de furnici, de păsări, de râuri și de flori. Acestea au
dispărut pe rând, unele după altele, iar lumea a devenit mai mică și mai săracă.
Atunci, unii locuitori, speriați de sărăcie, au vrut să aibă mai mult decât ceilalți
și au ridicat ziduri înalte de piatră. Oamenii nu au mai stat împreună. Unii
au plecat, iar alții au murit de foame, de boli, de tristețe sau de singurătate.
Un deșert alb a început să se întindă pe nesimțite peste această lume. Un
deșert care nu mai putea fi oprit. Ultimul locuitor a murit de singurătate,
încuiat într-un turn cu o sută de lacăte. Se spune că avea cu el averi uriașe.

35. [35]ȚARA DIN DEȘERTUL DE HÂRTIE 
N-a mai rămas nimic, vântul aspru al deșertului a făcut praf tot ceea ce mai
rămăsese în picioare. A transformat totul într-un deșert. Un deșert alb și trist.
— Dar ți-a zis Rațgăina de ce i se zice Deșertul de hârtie? Se auzi vocea
Tortului cu șapte etaje din frigider.
— Da, mi-a spus…. A zis că ea a transformat deșertul alb într-o mare coală
albă. A zis că ne-a visat, că știa că o să venim. A vrut ca atunci când pășim
pentru prima oară în Deșertul de Hârtie să avem puterea de a crea ce vrem. Stă
în puterea noastră să inventăm această lume, iar felul în care va arăta ni se va
datora. Putem să desenăm un coșmar sau un vis frumos.
— Mie mi s-a făcut frică, se smiorcăi Fetița roz. Dacă greșim și stricăm tot.
Băiatul Invizibil își făcu brusc apariția.
— Nu trebuie să-ți fie frică. O să o facem totul împreună.
— Da, da! aprobară Uki și Jissika.
— Eu pot să fac pădurile și grădinile, parcurile și pășunile, spuse încrezător
Kijani-Băiatul Verde.
— Iar eu vă ajut cu cremele mele colorate, adăugă Tortul cu șapte etaje.
Vulturul Goldinio îi strânse pe toți sub uriașele lui aripi aurii.
— Împreună! Lumea noastră va purta culorile tuturor. Și chiar dacă vom mai
greși, vom repara tot împreună.
Se strânseră aproape și pășiră toți, împreună, pe Deșertul de hârtie. O lume
nouă se năștea sub picioarele lor, o țară doar a lor.
— Și cum se va numi țara noastră?
— Modernșteni, spuse Goldinio. Doar va fi o lume nouă, modernă.
— Hmmm, un nume potrivit, aprobă Uki.
— Îmi place, zise și Băiatul invizibil.
— Așa să îi rămână numele!
Și Kijani-Băiatul Verde scrise mare, cu litere oliv, numele țării:
MODERNȘTENI
Așa a început istoria unei țări fantastice. Modernșteni a crescut și s-a
îmbogățit. Locuitori din alte ținuturi au auzit de această țară și au venit să
locuiască în ea. Au apărut case colorate, blocuri moderne, corturi și igluuri.
S-au construit drumuri, poduri și un lac plin de bărcuțe și vaporașe a apărut în

36. [36]ȚARA DIN DEȘERTUL DE HÂRTIE 
mijlocul țării. Cele două torturi și-au deschis o cofetărie și au oferit în fiecare zi
dulciuri tuturor copiilor. Desigur locuitorii au dat o lege care stabilea cât zahăr
au voie să folosească în prăjituri. Uki și Jissika au construit un lac și o fabrică de
conserve de pește. În fiecare iarnă, transformă lacul în patinoar și invită locuitorii
la Serbările zăpezii.
Kijanii-Băiatul verde a sădit mii de plante și flori, iar sute de fluturi, gâze și
animale s-au reîntors în ținut. Băiatul Invizibil a devenit paznicul țării. Și pentru
el s-a dat o lege care stabilește când și cât are voie să fie invizibil. Se dă cu
motocicleta pe graniță și îi apăra pe locuitori de orice dușman. Fetița roz s-a
așezat lângă Pisitaur și au deschis un restaurant de paste. Iar Goldinio a devenit
cronicar și conduce, alături de Melody, Modernșteniul.
Deșertul de hârtie, așa cum a prevăzut Rațgăina, a dispărut. În locul ei a
apărut o lume nouă și colorată. O lume de basm.
Victoria Pătrașcu

37.  [37]
Antologia de față este un produs De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și
Adolescenți, iar drepturile de autor asupra întregului conținut al acesteia, inclusiv
imaginile, aparțin în totalitate Asociației De Basm.
Toate materialele din prezenta antologie sunt protejate de legea drepturilor de autor,
cu modificările și completările ulterioare, și nu pot fi reproduse fără acordul expres al
Asociației De Basm. Utilizarea oricăror materiale din prezenta antologie, pentru alte
scopuri decât cel pentru care a fost dat acordul, este interzisă.
Permisiunea de a folosi conținutul acestei antologii, în alte scopuri decât cel personal
sau educațional, se acordă doar de către De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii
și Adolescenți.
Caravana De Basm este un proiect al De Basm - Asociația Scriitorilor pentru Copii
și Adolescenți, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, în parteneriat
cu Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară Împreună.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural
Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care
rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea
beneficiarului finanțării.