Ziar al scriitorilor din Republica Moldova

1. Academia de Ştiinţe
a RM are un nou preşedinte
Două cărţi cam de aceeaşi vârstă au
ajuns cu greu până la Poarta Raiului. Una
dintre ele era terfelită, cu foile îndoite,
pătate de cerneală, cu înscrisuri în inte-
rior, cu multe semne de întrebare şi de
exclamare. Într-un cuvânt, părea o carte
ajunsă la capătul puterilor.
Cealaltă, dimpotrivă, era imacula-
tă şi frumoasă, cu coperţile nou-nouţe,
cu foile încă nedezlipite de nici un cititor. Păşea mândră,
obraznică şi ferm convinsă că doar ea are valoare şi merită
respectul tuturor.
Sfântul Petru le-a ieşit în întâmpinare, le-a cântărit din
ochi, apoi a deschis cu respect Poarta Raiului doar pentru
prima carte: pentru cea cu foile ferfenițate.
Văzând una ca asta, cea de a doua carte (cea nefolosi-
tă) s-a revoltat:
− Cum e posibil ca tocmai eu, care arăt atât de bine, să
nu am dreptul să mă odihnesc în Rai?!
− Îmi pare rău, i-a răspuns Sfântul Petru, dar nu te-am
văzut deloc în mâinile cititorilor, deci, te-ai odihnit destul
pe rafturile din biblioteci…
Aurelian SILVESTRU
Cărţile care
te formează
Într-o eră a teh-
nologiilor sunt
suficienți tineri care
nu vor să citeas-
că sau – și mai rău,
există încă oameni
în toată firea care te
întreabă: „La ce sunt
bune cărțile?” Sigur că cei cărora nu
le place lectura sau n-au deschis nici-
odată vreo carte, pot trăi foarte bine
și fără ele. E ca și cum ai încerca să-i
obligi pe niște surzi să asculte muzică
clasică sau pe niște infirmi să danseze
un vals.
De-a lungul timpului însă am reușit
totuși să conving mai multe persoane
să citească. Le-am oferit o carte bună
și le-am mărturisit că alta ca ea nu mai
există. Ca mai apoi cineva să-mi spună:
– Nu mi-au plăcut cărțile niciodată,
dar asta chiar mi-a plăcut! Mai ai vreu-
na la fel de frumoasă?
– Am una și mai interesantă ca pri-
ma!
– Dar mi-ai spus că asta e cea mai
bună!
– Păi, vezi, nu ai cum să faci
comparație dacă n-o citești și pe
aceasta!
Lectura poate schimba viața unui
om și modul său de-a gândi. Ea ne ofe-
ră un câmp nesfârșit de imaginație.
Aceasta te poartă în toate locurile în
care ți-ai fi dorit vreodată să ajungi, să
cunoști oameni pe care nu i-ai întâlnit,
să asiști la bucuriile și suferințele lor. A
citi nu e o datorie, dar e o necesitate.
Așa că, cititorule, nu lăsa cărțile să se
prăfuiască, ci deschide-le pe cele bune
și pornește într-o călătorie în care te
vei întâlni chiar pe tine!
Doina DABIJA
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
JOI, 11 aprilie 2019. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954
NR. 15 (3840)
LA EST DE VEST
LA FIRUL IERBII
Istoria noastră, politică sau cultura-
lă, poate fi reinterpretată în funcţie de
epocă şi context social-politic. Unele
date pot fi tratate, superficial, ca sim-
ple curiozităţi, tabloizante, pe placul
vulgului. Aşa, de pildă, celebra „Tor-
na, torna, fratre” este interpretată prin
prisma unei grile securisto-sereiste:
„toarnă, toarnă, frate”.
Ceea ce pare însă evident este fap-
tul că primul text găsit şi păstrat în lim-
ba română este Scrisoarea boierului
Neacşu către judele Braşovului jupân
„Hanăş Begner”. Această scrisoare
este, de fapt, o notă informativă prin
care boierul din Câmpulung, Neacşu,
o trimite şefului său privind la trecerea
cunoscutului sultan (şi prin serialul de
televiziune) Soleiman I Magnificul sau
Legislatorul Măritul sultan trece, cu
impunătoarea sa oaste, pe Dunăre, spre
Belgrad, pentru a da piept cu „păgâ-
nii”, după numai un an de la urcarea sa
pe tron. Oamenii lui Soleiman I cuce-
resc Belgradul la 29 august 1521.
Scrisoarea confidenţială a lui Neac-
şu „ot Dlăgopole”, redactată la 29 sau
30 iunie 1521, este primul document
în limba română descoperit şi păstrat
până azi. Iată textul scrisorii:
„I pak dau de ştire domni etale za
lucrul turcilor, cum am auzit eu că îm-
păratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea
nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I
pak să ştii domnia ta că au venit un om
de la Nicopol de mie me-au spus că au
văzut cu ochii loi că au trecut ceale co-
răbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în
sus. I pak să ştii că bagă den
tote oraşele cîte 50 de omin
să fie în ajutor în corabii. I
pak să ştii cumu se-au prins
neşte meşter den Ţ[a]rigrad
cum vor treace aceale corabii
la locul cela strimtul ce ştii şi
domniiata. I pak spui domni-
etale de lucrul lui Mahamet
beg, cum am auzit de boiari ce
sînt megiiaş, şi de gener-miu
Negre, cumu i-au dat împăra-
tul slobozie lui Mahamet beg
pre io-i va fi voia pren Ţeara
Românească iară el să treacă. I pak
să ştii domniia ta că are frică mare şi
Băsărab de acel lotru de Mahamet beg,
mai vîrtos de domniele vostre. I pak
spui domnietale, iară domniiata eşti
înţelept, şi aceaste cuvinte să ţii dom-
niiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi
domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi
mai bine”.
Câteva precizări: Băsărab este
domnitorul Neagoe Basarab (1512-
1521); „lotrul de Mahamet” este Meh-
med beg, sangiacul Nicopolei, implicat
în lupte pentru domnie din Ţara Româ-
nească (îl sprijină pe Teodosie, fiul lui
Neagoe Basarab, în luptele acestuia
pentru păstrarea domniei, instaurează
chiar o administraţie otomană în Ţara
Românească, în 1522; îl instalează ca
domn pe Vladislav, sprijinit de boierii
Craioveşti).
Dincolo de conţinutul scrisorii,
interesantă mai ales pentru istorici,
Scrisoarea lui Neacşu, publicată pen-
tru prima dată în transcriere latină de
N. Iorga, la 1910, păstrată în Arhivele
Braşovului, înseamnă o etapă decisivă
în evoluţia limbii române, „o limbă
foarte apropiată de limba vorbită în
zilele noastre” (Al. Rosetti).
Tudor NEDELCEA
Liuba DIMITRIU
Vino, maica mea cea dragă!
Brațele mi le dezleagă,
Spală-mi rănile de sânge
Și la sânu-ți cald mă strânge,
Că de-un veac tot rod cu dinții
Lacrimile umilinței,
Dar nu pot scăpa din ele,
Că-s prea mică și sunt grele!...
Vino, maică, mai degrabă,
Pune frați-mi toți la treabă,
Nistrul mai adânc mi-l sape
Și de stepă-n veci mă scape!
Și mai vino, maică sfântă,
Să-mi pui vălul cel de nuntă,
Visul tot mi-l împlinește
Și cu Prutul mă unește!
Ciucur-Mingir, 1920
Codreni, satul în care m-am născut, e unul
mic. Școala lui era primară. Dar nici pentru
aceea nu avea elevi destui. Clasele erau si-
multane: în aceeași sală studiau concomitent
două clase. Elevii clasei întâi stăteau în băn-
cile de lângă geamuri, iar cei din clasa a treia
– în cele de lângă perete.
În cadrul aceleiași ore învățătorul da sar-
cini școlarilor din clasa întâi, să facă în ca-
ietele lor bețișoare, de pildă, și, cât aceștia
scriau, îi întreba pe cei din clasa a treia tabla
înmulțirii.
Elevii claselor a doua și a patra aveau
lecții în aceeași sală de clasă, dar în partea a
doua a zilei.
Eram câte vreo 4-5 copii în fiecare clasă.
Cu toate astea, ea nu s-a închis.
Școala era situată în casa unui deportat, se
vede că fusese unul sărac, pentru că avea doar
două camere, în una se afla sala de studii, cu
vreo 10 bănci, iar în alta – cancelaria, care
era cu sobă și cuptor. În spatele ei era o livadă
mare și bătrână. În recreații, toată școala stă-
tea prin copaci. De la cireșele care se coceau
devreme și până la perele care se pârguiau
odată cu prima zăpadă elevii – în acea peri-
oadă grea pentru toți – erau aproape tot anul
în căutare de fructe și pomușoare care să le
potolească foamea.
În mijlocul livezii trona un cireș bătrân,
care – așa ni se părea – atingea cu vârfurile
lui norii, întinzându-și crengile peste jumăta-
te de sat.
Cireșele lui se coceau devreme, în primele
zile ale lunii mai, și rodea generos pentru toți
copiii satului.
Mare bătaie de cap cu cireșele celea!
De cum suna de recreație, se umplea
cireșul de copii. Încăpea toată școala în el.
Preocupați să găsim printre frunze cireșe
roze, aproape niciodată nu auzeam clopoțelul.
Învățătorul nostru, Nicolae Cocul, el și di-
rector, și contabil, și om de serviciu, și paz-
nic, umbla pe sub copac, mai punea în gură
o cireașă-două, îndemnându-ne cu blândețe:
„Hai, treceți la lecții!”
A fost îngăduitor până într-o zi, când din
centrul raional a sosit un inspector școlar și ur-
case și el în pom să mănânce cireșe, întârziind
împreună cu noi la lecția de caligrafie.
De atunci învățătorul nostru ne mustra dacă
întârziam la ore. Doar pe mine nu mă certa. Și
asta, pentru că la una dintre lecții, după ce fă-
cusem stâlpușorul de linioare și mă plictiseam,
ca toți cei din clasa întâi, așteptând să i-l arăt,
domnia sa i-a întrebat, la verificări, pe cei din-
tr-a treia: „Cât e 7 x 7?” Nimeni nu știa, fiecare
dintre ei fiind cu gândul la vacile pe care ele-
vii le pășteau după lecții, la caii cu care rălu-
iau păpușoiștile ajutându-și tații, la buruianul
pe care urma să-l adune pentru purceluși sau
iepuri... Și atunci am ridicat mâna. „49!” am
spus, reținând ceea ce le predase cu o jumătate
de oră mai devreme. „Vedeți, măi!, a rostit ca
o concluzie învățătorul. Până și cei din clasa
întâi știu, dar voi habar n-aveți”.
Astfel, încurajat de lauda lui, odată cu clasa
întâi am absolvit și clasa a treia, iar cu clasa a
doua – și pe cea de a patra.
Când intram după clinchetul clopoțelului,
învățătorul se prefăcea că nu mă vede printre
cei întârziați.
El ne mustra, iar noi, care ne așezam în
bănci cu buzunarele pline de cireșe, îi promi-
team că n-o să mai întârziem. Și asta – până la
recreația următoare. Nu ne grăbeam să intrăm
în clasă și pentru că, imediat ce coboram din
pom, locul nostru îl ocupau graurii, pofticioși
și ei ca și noi de cireșe care se coc devreme.
Copacul bătrân era locul preferat al jocu-
rilor noastre de multe ori, când fugeam de la
lecții, ne ascundeam în el ca niște naufragiați
pe o mare.
Într-o zi însă, atunci când am ieșit la
recreație, am rămas cu toții șocați de ce-am
văzut: cireșul cel bătrân zăcea răsturnat la
pământ, iar doi săteni îi tăiau cu topoarele și
beschiile crengile mari și-i bucățeau trunchiul.
Directorul școlii se plimba în jurul copacului
prăvălit, frecându-și palmele bucuros:
Acum n-o să mai întârziați la lecții!
Noi ne-am bulucit tăcuți în jurul cireșului
ca la înmormântare. Se auzeau doar zvâcnetul
beschiei și loviturile topoarelor. Îi priveam cu
ură pe cei care îi retezau ramurile groase. După
aceea niciunul dintre noi nu le-a mai dat „bună
ziua!” când îi întâlneam pe drumurile satului,
chiar dacă ei le-au spus părinților că o făcuse-
ră la indicația directorului școlii cu făgăduiala
acestuia că vor putea să-și ia buștenii din copa-
cul tăiat ca să-i folosească pentru defoc.
Învățătorul nostru era om bun, probabil nu
se așteptase la atâta supărare din partea unor
copii ce nu pricep mare lucru, a stat o vreme
și el ca și cum nedumerit de ce vedea, apoi s-a
apropiat de o colegă care avea în colțul ochilor
două steluțe mici de lacrimi, a mângâiat-o și,
fără să mai scoată clopoțelul din buzunar, ne-a
anunțat blând:
Hai, treceți în clasă!
Pentru prima dată n-a întârziat nimeni la
lecție.
Am pășit tăcuți pragul sălii, trăgând ușa
după noi. Învățătorul urma să intre peste câteva
minute, după ce ne ocupam locurile în bânci,
iar el scotea catalogul din cancelarie. Când a
deschis însă ușa clasei – surpriză! –, aceasta era
pustie, nu era în bănci niciun copil, deși îi văzu-
se chiar el cum intraseră cu toții la oră.
Noi, după ce pătrunserăm în clase, ne-am
înșfăcat fiecare ghiozdanele și traistele cu cărți
și caiete și, – tuleo! – în grabă mare, ne-am
strecurat pe geam afară, pierzându-ne, într-un
gest de protest copilăresc, pe ulițele satului.
În zilele următoare învățătorul, venit în
satul nostru dintr-o localitate românească
de dincolo de Bug, care ne mirase că putu-
se să procedeze ca un tăie-
tor de pădure, pentru că în
multe recreații mâncase și
el cireșe cu noi, pe care cei
mai curajoși dintre colegi
i le aruncau din vârfurile
unde ajungeau numai grau-
rii – ca să ne împace, a adus
mai mulți puieți de la o pe-
pinieră pe care i-am plantat
împreună – o livadă întrea-
gă de cireși – în locul co-
pacului bătrân, despre care
încercase să ne convingă că
nu mai rodea ca înainte.
În sinea noastră însă nu
l-am iertat niciodată, pentru
că pomii sădiți de clasa noas-
tră aveau să rodească hăt mai
apoi și nu în recreația urmă-
toare, din ei urmând să se în-
frupte alți copii, ca să întârzie la alte lecții de
peste ani, și nicidecum noi, cei care îi sădeam
atunci cu entuziasm prefăcut, ca niște copii
care știu că sunt păcăliți, dar care, pentru a
le face plăcere celor mari, se prefac că nu cu-
nosc acest lucru.
De atunci, tot caut gustul acelor fructe în
mii de pomi pe care i-am întâlnit de-a lungul
vieții mele, dar nu am mai dat de el niciodată.
Nicolae DABIJA
Cireşul din copilărie
Scrisoare confidenţială
(informaţii militare secrete)
LUCIAN BLAGA
Aceasta e toată școala din Codreni (Bișcotari), care încăpea într-
un cireș (fotografie din 1958, protagonistul, elev în clasa a IV-a, în
primul rând de jos, al doilea din dreapta; în centru – învățătorul
Nicolae Cocul).
LA POARTA RAIULUI Între morală şi filozofie
La sesiunea dedicată alegerii noului președinte al
AȘM, Adunarea Generală a întrunit 109 membri titulari,
membri corespondenți și membri ai celor trei secții de
științe ale AȘM, ceea ce constituie mai mult de 2/3, con-
form prevederilor Statutului AȘM, Adunarea fiind consi-
derată deliberativă.
Pe agenda Adunării s-a propus pentru examinare o
singură chestiune: „Alegerea preşedintelui Academiei de
Ştiinţe a Republicii Moldova”.
Preşedintele Comisiei de concurs pentru alegerea pre-
şedintelui Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova,
acad. Mitrofan Ciobanu, a prezentat raportul despre acti-
vitatea Comisiei și concluzia finală a acesteia, vizând reco-
mandarea candidaturii academicianului Ion Tighineanu la
funcția de președinte al AȘM. Membrii Adunării Generale
au luat act de Raportul președintelui Comisiei, după care
pretendentul la funcția de președinte al AȘM, acad. Ion
Tighineanu, și-a prezentat programul managerial în fața
distinșilor membri ai Adunării.
A urmat sesiunea de dezbateri, în cadrul căreia au
luat cuvântul: acad. Gheorghe Ghidirim, acad. Sveatoslav
Moscalenco, acad. Mircea Bologa, acad. Teodor Furdui,
acad. Andrei Ursu, acad. Valeriu Pasat, m.c. Constantin
Gaindric, dr. hab. prof. univ.Aurelian Dănilă, dr. hab. prof.
univ. Pavel Topală, precum și vicepreședintele Academiei
Naționale de Științe din Ucraina, acad. Serhii Pirojkov. În
luările de cuvânt, vorbitorii s-au referit la obiectivele sti-
pulate în programul de activitate al candidatului Ion Tighi-
neanu la funcția de președinte al AȘM, la transformările
care au loc în contextul reformei, la rolul actual al științei
și inovării, dar și cel pe care ar trebui să-l aibă știința în-
tr-o societate modernă, invocând modul de organizare
și finanțare a cercetărilor, dar și criticile care i se aduc
Academiei, pe fundalul cărora se produc efecte negative
asupra imaginii percepute în societate și reputației acestei
importante instituții a statului, semnalând în context pro-
bleme de importanță majoră pentru societate.
După sesiunea de dezbateri, s-a decis includerea can-
didatului Ion Tighineanu la funcția de președinte al AȘM.
Comisia de numărare a voturilor, constituită din 7 persoa-
ne, reprezentând toate secțiile de științe ale AȘM: acad. Eva
Gudumac (președinte), acad. Gheorghe Mișcoi, acad. Sera-
fim Andrieș, acad. Tudor Lupașcu, m.c. Alexandru Stratan,
dr. hab. Valeriu Cușnir (secretar), dr. hab. Vasile Botnari.
Astfel, noul președinte al Academiei de Știinţe a Repu-
blicii Moldova a fost ales acad. Ion Tighineanu.
Sesiunea s-a închei at cu intonarea Odei Academiei, de
academicianul-compozitor Eugen Doga.
Eugenia TOFAN, Serviciul de Presă al AȘM
EVENIMENT
PRIMUL TEXT ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Domnule academician Ion Tighineanu!
Sincere felicitări cu ocazia alegerii Dumneavoastă în
fruntea Academiei. Ca fondator al Catedrei de economie
a muncii în 1970 și membru al Senatului Politehnicii,
până în 1977, mă bucur dublu împreună cu intelectuali-
tatea tehnică a Basarabiei.
Doresc multă sănătate și prosperare științeiAcademiei.
Sergiu CHIRCĂ,
membru de onoare al Academiei Române

2. 2 Literatura şi arta Nr.15 (3840), 11 aprilie 2019
101 ani de la Unirea Basarabiei cu România Ion C. Inculeţ – 135 de ani de la naştere
Biblioteca „Alba Iulia” a
sărbătorit la 5 aprilie curent ju-
bileul de 135 de ani al naşterii
lui Ion C. Inculeț, mare patri-
ot, preşedinte al Sfatului Ţă-
rii, instituţie care cu cele 86
de voturi ale patrioţilor-teme-
rari a schimbat cursul isto-
riei României moderne.
Tânărul Inculeţ a re-
venit pe plai basarabean în
fruntea celor 40 de studenţi
basarabeni de la Petrograd în
toamna lui 1917, pentru a „lă-
muri” şi a „întări” cuceririle
revoluţiei ruse din februarie a
lui Aleksandr Kerenski. Aici
găsesc o altă realitate: basara-
benii sunt epuizaţi de război,
de nedreptăţi istorice, de jug
ţarist şi de sărăcie. La Chişi-
nău este observat, ascultat şi
propus ca deputat în Sfatul
Ţării, apoi propus şi la postul
de preşedinte al Parlamentu-
lui şi face echipă eroică, uni-
onistă, cu Ion Pelivan, Pan
Halippa, Ion Buzdugan, Daniel Ciugureanu…
În perioada ianuarie – martie valul votului Unirii
porneşte din Soroca lui Constantin Stere, trece prin
Bălţi, Orhei şi ajunge în judeţul Chişinău, iar către
27 martie, la şedinţa Parlamentului, este votat Actul
Unirii în Sfatul Ţării cu 86 de voturi!
Astfel Basarabia, ruptă la 12 mai 1812 de la sâ-
nul Ţării-mame de imperiul sângeros de la răsărit,
a fost prima fiică a Ţării, revenită la vatra străbună.
Către 1 Decembrie, la Alba Iulia se adună toate pă-
mânturile înstrăinate, inclusiv Bucovina, vor fi sem-
nate actele de întregire a ţării, după care urmează 22
de ani de înflorire economică şi culturală, perioadă
interbelică ce situează România pe primele locuri în
Europa.
Renăscută ca pasărea Phoenix din ruinele Pri-
mului Război Mondial, când cea mai mare parte a
teritoriului României era doar tranşee, răni şi cimiti-
re militare, România a devenit o ţară prosperă graţie
fenomenului Unirii, eroilor ei. Dumnezeu atunci a
fost român, citez pe cineva din memorie. Dumne-
zeu, la drept vorbind, în mai multe rânduri a fost ro-
mân şi am simţit asta. Dar... Suntem unde suntem.
Cunoaştem motivul, sperăm să nu fie veşnic.
Omul politic, matematicianul cu studii serioase
la Dorpat, Estonia, şi la Petrograd, Rusia, politicia-
nul Ion Inculeț se manifestă după 1918 în calitate de
ministru cu diferite portofolii în mai multe cabinete:
Ion Gh. Duca, Constantin Angelescu, Gheorghe Tă-
tărăscu. A scris mai multe cărţi, inclusiv de astrono-
mie, inclusiv „O revoluţie trăită”... La 10 octombrie
1918 este primit membru al Academiei Române cu
teza de doctorat „Relaţiile dintre timp şi spaţiu într-o
nouă lumină”, înaintat de marele savant Petre Poni.
Fapta sa de eroism, a membrilor Sfatului Ţării,
reunirea Basarabiei cu Patria-mamă, nu va fi iertată
de imperiul răului de la răsărit, de politica expansi-
onistă a Moscovei. Aproape toţi artizanii Unirii au
fost urmăriţi şi lichidaţi, urmărite familiile lor.
Basarabeanul născut la Răzeni, judeţul Tighina,
Imperiul Rus, din părinţii Maria şi Constantin, fru-
mosul şi falnicul flăcău Ion Inculeț îndată după 1918
s-a căsătorit cu prinţesa Rucsanda Cantacuzino-Ba-
şotă. Imediat se nasc în familie doi fii, Ion şi George.
În toamna lui 1940, la 18 noiembrie, seara, moare
subit la conacul său din Bârnova, aproape de Iaşi,
în urma unui atac cerebral, iar peste doi ani moare
şi soţia sa… Avea mandat de ministru de interne la
acea oră foarte complicată în istoria României... Un
detaliu aparte: sicriul lui Ion Inculeț a fost deshumat
pentru ca un reprezentant al URSS, venit special de
la Moscova, să recunoască pe Inculeț, ba i-a luat şi
un pantof drept mărturie.
Fiii, Ionel şi Georgel, au ales să facă studii în
domeniul ştiinţelor exacte şi ei, ca şi merituosul lor
tată. Sunt urmăriţi de acelaşi imperiu răsăritean şi
evadează din Ţară. În scurt timp, chiar pe parcursul
deplasării lor voalate pe continent, înţeleg că nu au
loc nici în Europa…Ajung dincolo de ocean, ingine-
rul George Inculeț se stinge de cancer, iar fratele său,
Ion I. Inculeț, moare la o vârstă înaintată, în Canada,
în calitate de profesor universitar…
„Un destin egal cu un roman”, avea să concluzio-
neze profesorul de istorie Veaceslav Inculeț, nepot al
marcantului unionist (străbunicul său și politicianul
au fost veri, nu fraţi, concretizează tânărul profesor),
în alocuţiunea sa prezentată în faţa elevilor de la Li-
ceul-Internat Municipal Sportiv din Chişinău, însoţiţi
de profesoara de istorie Nadejda Luca şi biblioteca-
ra Vera Jantuan, precum şi câteva eleve de la Lice-
ul Teoretic „Dante Alighieri”. Pe parcursul acestei
adevărate lecţii-model de istorie au fost spuse şi alte
adevăruri, ascultate cu mult interes de adolescenţii
prezenţi. Şi toate aceste elemente ale unei distinse bi-
ografii de basarabean-martir, cunoscute, în principiu,
de la 1989 încoace, au căpătat o nouă interpretare
chiar şi pentru cei iniţiaţi. Ca în toate cazurile marilor
biografii ar mai exista întrebări, ar mai urma şi răs-
punsuri... Îi mulţumim tânărului profesor de istorie,
care îi seamănă leit celebrei sale rude, şi îi dorim să
trăiască bucuria realizării idealului secular al neamu-
lui. Cât de curând, să reuşim şi noi să ne bucurăm.
Ion C. Inculeț... Un om pentru care biografii con-
semnează când 5, când 15 aprilie ca data naşterii.
Dacă amintim că în 1884 era în vigoare stilul calen-
daristic vechi, enigmele ar spori. Ce este foarte clar:
basarabeanul, patriotul şi martirul Ion C. Inculeț şi-a
trăit viaţa ca pe un propriu „roman” al destinului
unui mare patriot, roman care aşteaptă să fie studiat,
scris…
Elena TAMAZLÂCARU
Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova a fost
gazda unui mese rotunde dedicate aniversării a 101-a
a Unirii Basarabiei cu România: istorie şi actualitate,
dar şi noi interpretări şi consideraţii. Evenimentul a
fost organizat de trei institute de cercetare – Institutul
de Cercetări Juridice, Politice şi Sociologice, Institutul
de Istorie şi Institutul de Filologie Română „Bogdan-
Petriceicu Hasdeu”.
La deschiderea lucrărilor evenimentului, cu un
cuvânt de salut a participat preşedintele interimar al
AŞM, acad. Ion Tighineanu. Academicianul a expri-
mat mulţumiri directorilor şi colectivelor celor trei in-
stitute pentru organizarea acestui eveniment de mare
importanţă, care evocă amintiri valoroase din viaţa în-
aintaşilor noştri. „Este un efort comun, întreprins la ni-
vel de secţie de ştiinţe, şi, sunt sigur, este un eveniment
care consolidează Secţia de ştiinţe sociale, economice,
umanistice şi arte. Luând în considerare profilul ce-
lor trei institute, cred că este un efort multidisciplinar.
Este important să înţelegem ce s-a întâmplat cu 101
ani în urmă, dar nu mai puţin important este să înţe-
legem ce avem de realizat astăzi şi mâine în lumina
evenimentelor de acum 101 ani, prin prisma adevăru-
lui istoric. În pofida faptului că timpul trece necruţător
de repede, percepţia este că evenimentele ce au avut
loc cu 101 ani în urmă sunt mai aproape de noi şi masa
rotundă organizată astăzi de Domniile Voastre contri-
buie la această apropiere”, a menţionat acad. Ion Ti-
ghineanu. În numele Prezidiului, al membrilor AŞM,
preşedintele Tighineanu le-a dorit participanţilor mult
succes în realizarea agendei mesei rotunde cu îndem-
nul ca aceasta să devină o tradiţie frumoasă şi un bun
exemplu pentru comunitate.
Dr. hab. Victor Juc, director al Institutului de Cer-
cetări Juridice, Politice şi Sociologice, a reiterat coo-
perarea laborioasă dintre cele trei institute de cerceta-
re, exprimându-și speranţa că acest triumvirat va avea
şi alte activităţi în domeniul colaborării ştiinţifice.
„Actul din 27 martie 1918 a proclamat reunificarea
neamului românesc pe anumite baze. După 101 ani
ajungem la concluzia că dată fiind decizia sau Decla-
raţia celor două Camere ale Parlamentului României
din 27 martie 2018 privind repetarea aceluiaşi scena-
riu, vedem că Actul Unirii din 27 februarie 1918 rămâ-
ne o problemă care merită să fie cercetată şi examina-
tă în continuare”, a subliniat cu referire la eveniment
directorul Victor Juc. Totodată, politologul a subliniat
că masa rotundă respectivă este una cu posibilităţi de
exprimare liberă, astfel încât fiecare din cei prezenţi să
poată să-şi expună punctul de vedere.
La rândul său, conf. univ., dr. hab. Nina Corcin-
schi, directorul Institutului de Filologie Română
„Bogdan-Petriceicu Hasdeu”, a ţinut să mulţumească
directorilor Gheorghe Cojocaru şi Victor Juc pentru
că au cooptat şi Institutul de Filologie la organizarea
acestui eveniment, exprimând certitudinea că o dez-
batere pe tema Unirii Basarabiei cu Ţara îi priveşte
pe toţi şi trebuie să includă specialişti din diferite do-
menii, întrucât Actul Unirii a fost deopotrivă istoric şi
cultural, cu mari repercusiuni în toate sferele sociou-
mane. Nina Corcinschi a mărturisit că recent a revenit
de la un colocviu de la Braşov, iar prof. Mircea Ivano-
iu, de la Universitatea Transilvania, i-a dăruit cartea
„Elita Basarabiei la 1917-1918”. 10 personalităţi care
au făcut Unirea”, rugând-o să le vorbească studenţilor
basarabeni despre personalităţile noastre basarabene
care au avut curajul şi determinarea de a se implica în
istorie şi de a mişca lucrurile înainte, astfel încât să se
facă un transfer metonimic de curaj şi de determinare
şi de dorinţă de a reintra din nou într-un făgaş al nor-
malităţii. „Cred că orice carte pe acest subiect, orice
dezbatere competentă ne duce cu un pas înainte, mişcă
lucrurile din loc şi ne apropie de dorinţa noastră comu-
nă de reîntregire a neamului”, a punctat cercetătoarea
în speranţa că participanţii vor avea discuţii pe acest
subiect important şi dezbateri eficiente pentru toţi.
Înainte de a trece la sesiunea de discuţii, actorul
Sandu Cupcea a venit cu o Rugă pentru neamul româ-
nesc, pe care o recită şi la Alba-Iulia, şi în alte locuri
cu încărcătură istorică din Ţară, prin care a reuşit să
facă să vibreze inimile tuturor celor prezenţi.
„Ceea ce s-a întâmplat în acest an sigur că nu s-a
întâmplat ceea ce am dorit la cotă maximă. S-a întâm-
plat totuşi o valorificare efectivă a documentelor”, a
spus acad. Mihai Cimpoi, amintind în context şi con-
ferinţa de la Bălţi, la care au fost mai mulţi cercetători
de la Chişinău care au conferenţiat la această temă,
fiind prezenţi la o oră de memorie pentru înaintaşii
noştri.
Înainte de a reveni cu anumite teze vizavi de ge-
nericul întâlnirii noastre, prof. univ., dr. hab. Vale-
riu Cuşnir, vicedirectorul Institutului de Cercetări
Juridice, Politice şi Sociologice, a formulat câteva
întrebări, la care tot Domnia Sa a dat şi răspunsuri,
şi anume: ce? de ce? pentru ce? La prima întrebare
„Ce?” răspunde: „E clar că Actul Marii Uniri a fost
un act de o profundă semnificaţie istorică, ce a mar-
cat naţiunea română, act care de fapt a avut nu doar
o conotaţie regională, dar şi internaţională, act care
s-a produs în anumite împrejurări istorice existente
pe atunci”. De ce? „Dat fiind faptul că acest act a fost
unul care a condus la consolidarea naţiunii române,
a dus la reîntregirea ţării de fapt, la unificarea teri-
toriilor, act care a creat condiţii pentru dezvoltarea
naţiunii române, în primul rând, pentru un trai mai
bun al oamenilor, care au instaurat ordinea, pacea şi
într-un fel sau altul, au existat ca o Ţară – România
Mare”. Şi cea mai complicată întrebare, în opinia sa,
pentru ce marcăm noi această sărbătoare? „Dacă vă
amintiţi, anul trecut, în cadrul Academiei, institute,
universităţi au organizat o serie de conferinţe ştiin-
ţifice consacrate Actului Marii Uniri. Nici institutul
nostru nu a rămas în urmă”, a relevat prof. Cuşnir,
prezentând documentul final, Declaraţia comună a
participanţilor, care a concrescut ad-hoc într-un con-
gres al oamenilor de ştiinţă din domeniul dreptului
din Republica Moldova şi România.
În intervenţia sa, dr. hab. Vasile Bahnaru a vorbit
despre Unirea pro şi contra sau aspectele pozitive sau
negative ale Unirii din 1918, venind, într-un fel, şi
Domnia Sa cu o variantă de răspuns la întrebarea de
ce, formulată de antevorbitorul său, prof. Cuşnir, doar
că, filolog fiind, s-a întrebat prin versul renumitului
poet Adrian Păunescu: „Ce dracul s-a-ntâmplat, mon-
cher, de taci?”. Deci, clarifică prof. Vasile Bahnaru,
„În primul rând, trebuie să reţinem: Unirea din 1918 a
avut loc nu cu România, ci cu trei judeţe din România,
frontul era mai sus de Focşani şi membrii Sfatului Ţă-
rii, în pofida acestui fapt, au votat Unirea. Să nu uităm
cine erau şi membrii Sfatului Ţării, o bună parte din
intelectuali, nu vorbesc de soldaţii care au fost aleşi în
Sfatul Ţării, care erau majoritari, erau intelectualii”, a
conchis dr. hab. Vasile Bahnaru.
„Noi, cei de la drept, într-adevăr am valorificat mai
multe documente detaliat, mai ales anul trecut, pregă-
tind marcarea Centenarului Marii Uniri. Eu personal
m-am documentat detaliat referitor la Declaraţia Sfa-
tului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti
privind declararea independenţei din 24 ianuarie 1918,
fiindcă până la Marea Unire au avut loc un şir de eve-
nimente pe meleagurile noastre care au fost documen-
tate şi de către noi în ultimii ani, au fost valorificate”,
a menţionat prof. univ., dr. hab. Andrei Smochină de
la ICJPS, precizând că vor depune eforturi conjugate
pentru a publica o analiză sau un studiu referitor la
aceste documente cu o semnificaţie politică şi juridică
deosebită pentru acea vreme de la 1918, dar şi cu mare
impact în explicarea realităţilor istoriei.
Dr., conf. univ. Octavian Ţîcu a subliniat că
această aducere a istoriei în explicarea realităţilor
este, în primul rând, faptul că anul 2018 a fost unul al
sincerităţii pentru noi, istoricii, pentru că anul Cente-
narului ne-a permis să fim sinceri cu noi înşine şi cu
cei cărora le scriem istoria şi le explicăm, pentru că
lucrurile care au fost scrise şi publicate în perioada
acestui an, dincolo de cantitatea pe care o atestăm noi
toţi în cadrul Institutului de Istorie, au arătat o explo-
zie de publicaţie nemaiîntâlnită. Este o performanţă
în sine, la fel ca şi faptul că discursul românesc a pre-
valat în spaţiul public şi chiar în cel politic, aspect nu
mai puţin important din acest punct de vedere. „Felul
în care s-a rezolvat problema Basarabiei şi statutului
României, în general, trebuie să fie pentru noi toţi
moment important de reflecţie şi pentru ceilalţi în în-
ţelegerea argumentelor care au permis marilor puteri
să ia o decizie favorabilă României”, a conchis isto-
ricul Octavian Ţîcu.
În discuţiile din cadrul mesei rotunde au mai in-
tervenit conf. univ., dr. Gheorghe Negru, conf. univ.,
dr. Constantin Ungureanu, conf. univ., dr. hab. Ana
Pascaru, conf. univ., dr. Anatol Ţaranu, cercetător şti-
inţific Ion Negrei, conf. univ., dr. Elena Negru, conf.
univ., dr. Dinu Poştarencuş.a.
Eugenia TOFAN,
Serviciul de Presă al AŞM
Documente: Istoria zbuciumată Destinul de mare român
al artizanului Marii Uniri
C
ocioaba scorojită din mahala-
ua borfaşilor de la Hânceşti stă
lăţită într-o rână ca o javră ră-
molită sub dealul priporos din peisajul cu
mărăcini, adunând mila trecătorilor. Rar
pământean păşeşte pragul cuibului farma-
zonic, dar cine se încumetă să tragă clampa,
baba Avezuha ştie cum să-i deschidă în ghi-
oc germinaţiile oculte... Mai deunăzi Vasile
Munteanu din Lăpuşna oprise maşina în
dreptul păguboasei bojdeuci, stătu un pic în
cumpănă, dar hotărî totuşi să pătrundă între
pereţii sălbăticiţi.
Zgripţuroaica, gălbejită la faţă, stătea la
masa răvăşită de cărţile ei de noroc, alintate
de lumina unui felinar afumat cu feştilă pâlpâ-
indă. Pe craca uscată de cireş, prinsă de tavan,
doi ochi focoşi – amuleta vie a farmazoanei,
bufniţa purtătoare de veşti în puterea nopţii –
se înfipseră ţintă în făptura vizitatorului.
– Vedeam eu că-mi pică azi un năpăs-
tuit, am tras bobii, zise râzând cotoroanţa
atotştiutoare, măsurându-l iscoditoare pe
cel venit din creştet până-n tălpi.
Vasile adulmecă în văzduhul îmbâcsit
de taine al cămăruţei întunecate adierile
tremurânde pline de farmece tămăduitoare
de apucături pământeşti. „Baborniţa ştie ea
ce ştie”, îşi mângâie Vasile inima.
– Babă Avezuhă, mă obijduiesc toţi în
satul cela... Parcă şi primăria-i cu mine, şi
poliţia, dar n-am linişte în suflet...
– Te cred că n-ai... Te mănâncă păduchii
vecinilor. Aşa-i?
– Aşa-i.
– Apăi, se vede că ai zidit păcate mul-
te, măi omulean de cruce... Iar greşelile-s
greu de îndreptat. Te-a împins aghiuţă să
te cracăni până peste terenurile obşteşti ale
sătenilor, dar acte doveditoare de stăpân –
n-ai!... La ce ţi-a trebuit să îngrădeşti ariile
celea de imaş de pe valea Lăpuşniţei? Doar
ştii că acolo pasc vitele satului. Pe când tu
(parcă te mânca într-un loc) te-ai grăbit şi
ai arat o bună parte din toloacă. Ce-i drept,
mare spor şi agoniseală nu aduni tu din pe-
ticele celea desţelenite, dar te-ai vârât ca
musca-n borta calului.
– D-apu’ vezi matale, tot sătenii m-au
alintat – am fost cel mai iubit stăpânitor al
ţăranilor din sat, preşedintele tuturor col-
hoznicilor la vremea mea, şi am tot drep-
tul să-mi pretind mofturile. La privatizarea
terenurilor obşteşti, după cum zici, m-au
susţinut consilierii Primăriei, ba şi prima-
rul Bubuioc, pentru că-s persoană văzută în
sat, om stimat, cum ar veni, ba am şi actele
în regulă!
– Pricep eu, dar pentru această năzdrăvă-
nie ghiocul îmi arată că nu ai chiar toate ac-
tele cum trebuie... Şi-apoi, vezi tu, ţi-ai mai
băgat nasul şi în acareturile celea prăpădite
ca vai de ele de pe malul râuşorului care abia
mai gâfâie cu firişorul subţirel de apă vântu-
rată în iazurile de pe şes. Dacă nu mai plouă
o lună-două, numai amintirile au să-ţi rămână
din iazuri!...
– Am eu interesele mele acolo, pentru că
am privatizat fermele celea! Dar de ce mă is-
piteşti aşa? râgâi Munteanu.
– Păi, ştii prea bine că tot ce faci de hatâ-
rul tău e un strigăt la cer pentru ceilalţi. Dacă
aveai un pic de obraz, lăsai măcar o trecere
pentru vite. Unde acum să-şi pască turma
Pavel Moşneagu, de-o vorbă, ori alţi săteni
care îşi mână turmele la păscut? Iaca Pavel
are o casă de copii, dar nu s-a spurcat vreo-
dată să întindă mâna la avere străină ca voi,
iştilalţi. Cred că doseşti tu ceva de-al lui Uci-
gă-l-Crucea în carapacea ta râioasă! Zic asta,
fiindcă nu i-ai mai plătit lui Pavel Moşneagu
cei aproape o jumătate de milion de lei pentru
că patru ani de zile ţi-a păscut şi îngrijit oile!
L-ai tot purtat pe om cu zăhărelul! În schimb
ai ştiut cum să-l strâmtorezi până într-atâta, că
acum bietul ţăran abia răsuflă de necaz. Doar
ştii prea bine cât de năpăstuit e săteanul tău!
Anii iştia tot bandiţii voştri i-au furat caii, i-au
otrăvit o mulţime de oi, câini. Pentru ce? Pen-
tru că el munceşte din zori şi până în noapte ca
să vă facă de mâncare vouă? Parcă tu nu ştii că
Pavel e unul din cei mai importanţi producă-
tori de carne şi brânză de calitate în zona noas-
tră? Produsele lui ajung pe piaţa comercială
a comunei voastre, ba şi la cantinele şcolare.
Numai că, vezi, izbânzile sale vă zgândără pe
mulţi la băşică... Cu ce drept ai blocat păşuni-
le satului, care, înţelegi prea bine, ar trebui să
rămână proprietate obştească? Văd eu că încă
nu te-au învăţat minte procurorii ceia când
astă-vară te-au ţinut câteva luni sub anchetă
acolo, la răcoare, în capitală? Ia aminte, deo-
camdată ai scăpat ca prin urechile acului, dar
nu pe multă vreme. Acum aşteaptă alţi bobi
sositori din rândul celor procurori, agenţi fis-
cali… Măi Chirică, ai să intri rău în bucluc!
– E-he-ei, păcatele mele! Simt eu că au
să mă năboiască iştia cu controalele – sar
noaptea prin somn... Da’ eu de ce am venit
la ’neatale? se zborşi, în fine, patronul Vasi-
le. Ştiu că poţi scoate şi argintul-viu din su-
flet, aşa că fă cumva să chiorască controlorii,
abate-i din cale...
– Nu, măi zăludule, nu pot să-ţi fac pe
uşurinţă. De data asta, ştii, mă tem şi eu de
pedeapsa cerului. Crezi tu că noi, prezică-
toarele, avem puteri nemărginite?...
– E-e-e, baborniţă afurisită! Vasile
Munteanu scuipă de ciudă în ghiocul vrăji-
toarei şi părăsi valvârtej cocioaba.
Farmazoana răbufni pe urmele vizita-
torului obraznic într-un blestem cu farmec,
prezicându-i nesimţitului ceasul pocăinţei
în conturul haşurat de întunericul unui viitor
picat în disperare...
Andrei MOROŞANU
Blestemul cu glamour
FOILETON
Imaşul obştesc din lunca Lăpuşniţei,
îngrădit nelegitim
Câmpii verzi, întinse, solitare pe partea
dreaptă a drumului spre casa părintească,
care m-a aşteptat/ne aşteaptă sub zăpada
imaculată, iarna, şi, îmbrăcată în lumina
pomilor roditori de pace, şi ţarina neagră,
proaspăt arată, cât vezi cu ochii, de cealal-
tă parte a drumului, care pare prea înşi-
rată uneori, aproape întotdeauna, dar mai
ales când călătoreşti de unul singur.
Pentru că cei de pe scaunele alăturate
ale microbuzului, în sunetele unui vechi
cântec rusesc despre trandafirii albi in-
terpretat de Iuri Şatunov, solistul de mult
inexistentei formaţii „Laskovîi mai”, piro-
tesc.
Îmi arunc din nou privirea pe geam.
Pământul respiră profund, îmbrăcă linţo-
liu cromatic la un moment dat, cu o linişte
de veacuri pe chipul mereu nou, mereu
însufleţit de adierea primăverii, veghează
şi acum, ca şi anul trecut, ca şi de la înce-
putul lumii, la rădăcina pâinii noastre ”cea
de toate zilele”...
Oamenii aleargă, construiesc şi dă-
râmă, înalţă şi distrug, strâng şi iarăşi ri-
sipesc din cele adunate cu atâta grijă de
bunul nostru pământ.
Grămezi, tone de mere, alte fructe şi
legume, rămase pe câmpuri, ca nişte la-
crimi pe obrazul plaiului de o mută sufe-
rinţă.
Pentru că şi acum, partidele din noul
Parlament aleargă fără niciun rost, arun-
când unul în altul cu invective şi injurii, în
timp ce mai mult de jumătate din popula-
ţie a ales calea cea bună şi dreaptă, votând
parcursul european.
Cât timp Blocul „ACUM” şi socialiştii se
admiră reciproc, etalându-şi „curăţenia”
(de unde şi până unde socialiştii - curaţi?
De unde şi până unde, destui deputaţi din
Blocul „ACUM”, trecuţi prin ciur şi prin
dârmon, migrând prin mai multe formaţi-
uni, doar ca să parvină – fără nicio pată?)
oamenii, mai ales la ţară, se crucesc, vă-
zând că cei pe care i-au votat de buni vor,
cu tot dinadinsul, să facă cârdăşie cu cei
care i-au dus, le-au dus părinţii, fraţii, su-
rorile, în siberiile de gheaţă şi care abia aş-
teaptă să-şi pună din nou mâna hapsână
pe sărmanul nostru popor.
Pe de altă parte, dacă-i vorba despre
discuţiile în jurul mult trâmbiţatului pachet
de legi prezentat de Blocul ACUM pentru
„deoligarhizarea” Republicii Moldova, care
reprezintă, de fapt, o mişcare de preluare a
iniţiativei de către acest Bloc, le propunem
s-o înceapă... cu sine, adică cu Andrei Năs-
tase şi cu oligharhii care stau bine mersi în
spatele lui, îndrumându-l.
Apoi vin la rând cei pe care Blocul
ACUM îi complimentează la tot pasul şi
le adresează invitaţii la colaborare, socia-
liştii, în frunte cu Dodon şi Greceanîi, care
râmă pământul, doar-doar ar veni iar ruşii
la putere să-i vâre pe românii basarabeni
din nou prin puşcării (cum anunţase odată
Dodon) şi să-i deporteze în Gulaguri.
Credem că deoligarhizările propuse de
noi ar fi nişte exemple demne de urmat şi
astfel s-ar mişca din loc lucrurile.
În cazul unor alegeri repetate, spre
care ACUM-iştii împreună cu socialiştii îm-
ping de zor această parte a neamului ro-
mânesc, dintre care o bună parte a crezut
în promisiunile de bunăstare făcute de ei,
am îndemna electoratul să se reorienteze
spre Partidul Liberal, cu ai săi lideri, Dorin
Chirtoacă şi Mihai Ghimpu, oameni cin-
stiţi, dintr-o bucată, care n-au trădat nici-
odată interesele naţiunii, nu s-au legat cu
duşmanii românismului, ci au mers pe uni-
cul făgaş drept, pe calea Reunirii cu Ţara,
deci şi a intrării în Uniunea Europeană.
De aceea, cât mai este timp, gândiţi-
vă bine, oameni buni, cui le veţi încredin-
ţa destinele la viitoarele (şi foarte apro-
piatele, precum bine se vede) alegeri
parlamentare.
Cântăriţi bine faptele celor care se vor
pretinde din nou a fi păstori blânzi pentru
sufletele noastre, unii dintre ei dovedin-
du-se până la urmă a fi „lupi hrăpitori”,
care atâta aşteaptă - să le încredinţăm
destinele.
Prin urmare, credem că toată tevatura
aceasta cu discuţiile dintre ACUM şi socia-
lişti, la alegerile anticipate, eliberează spa-
ţiul pentru Partidul Liberal şi destoinicii săi
lideri, buni gospodari, oameni integri şi de
cuvânt, Dorin Chirtoacă şi Mihai Ghimpu.
Nina JOSU
MERGEM PE CALEA ALEGERILOR REPETATE? Meditații pe verticală

3. 3
Literatura şi arta
Nr.15 (3840), 11 aprilie 2019
Răzvrătitul din provincie
Să nu te crucești, nu alta!
Vă mai amintiţi de ameninţa-
rea lui Dodon că atunci când va
ajunge preşedinte va nimici unio-
nismul, îl va scoate în afara legii?
Iată că Dodon a început punerea
în aplicare a acestui plan. După
ce a strălucit cu editarea în zeci
de mii de exemplare a făcăturii de Istorie a Moldovei
(în trei volume!), scrise la comanda lui de pseudoisto-
rici în frunte cu Nazaria şi Şornikov, iată că recent au
mai scos de sub tipar un început de „antologie” antiu-
nionistă cu denumirea de „Iudele Moldovei. Partea I”.
O făcătură anonimă, scrisă de anonimi, doar cu indi-
carea organizaţiei „Mişcarea populară Salvăm Moldo-
va”. O scriitură agramată, plină de tot soiul de greşeli
ortografice, de falsuri, de incitare la război civil. Chiar
dacă, fricoşi din fire, nu au lăsat niciun nume pe opul
„Iudele Moldovei, Partea I”, se poate lesne citi printre
rânduri numele celor care stau în spate.
Folosind tehnologiile moderne, nu mi-a fost prea
greu să dau de numele anonimilor autori. Preşedintele
organizaţiei nominalizate este fostul şef al contraspio-
najului serviciului de securitate moldovenesc, colone-
lul Ion Mahu. Având în vedere faptul că în Republica
Moldova nu a fost aprobată Legea lustraţiei, se poate
presupune că „prezenţa şi implicarea foştilor lucră-
tori ai KGB ai URSS în viaţa contemporană a statului
moldovean este o realitate“ (V. Nichituş). Să desprin-
dem câteva secvenţe din declaraţia de constituire ros-
tită de acest „mare apărător al Moldovei”, care pre-
feră să vorbească în limba rusă. „Scopul principal al
organizaţiei este de a-i depista pe toţi cei care distrug
statul, pe toţi cei care vor sa-l vândă, pe toţi cei care
sunt trădători ai acestui popor pentru ca în viitor să
fie publicată lista acestor „likvidatori”… Va fi orga-
nizat un congres al popoarelor (câte popoare conţine
acest popor moldovenesc? – n.n.) Republicii Moldo-
va, unde va fi aprobat un plan de acţiuni… 80% din
populaţia Republicii Moldova sunt împotriva unirii
(dar cu cei peste 355.000 de adepţi ai unirii şi cam
tot atâţia încă ezitanţi ce facem?)…Au uitat unde e
înmormântat Ştefan cel Mare (la Putna, pe teritoriul
actualei Românii, tovarăşe colonel, nu ştiu dacă dum-
neata ai ştiut asta vreodată!)…Să stopăm antiunirea
(pasărea pre limba ei piere, a dorit să spune unirea-
n.n.Este un diletant cu aere de atotştiutor în ale istori-
ei, limbii vorbite). Istoria noastră este foarte veche în
Europa şi se numeşte „Istoria Republicii Moldova”
(n-am ştiut că Burebista, Decebal erau republicani, că
Bogdan I a fondat nu statul Moldova, cu capitala la
Baia, ci statul Republica Moldova, cu capitala la Chi-
şinău!). Românii au şi ei o ţară formată cu vreo 500
de ani mai târziu decât Republica Moldova (aiureli,
nu cunoaşte elementara istorie pe care o cunoaşte un
elev din clasa a 5-a). Numai trădătorii consideră că
românii au o istorie mai veche decât moldovenii, şi au
dreptul să ne asimileze… …Uitaţi de unirea voastră,
fiindcă o să se găsească forţe destule, forţe patriotice,
care dacă o să trebuiască o să se mobilizeze (adică
o să ia arma în mână şi vor trage, cum i-a îndemnat
altă dată şi Zinka Karabinka) şi o să mobilizăm toată
populaţia RM pentru a ne apăra demnitatea de mol-
dovan, demnitatea noastră istorică… Numai unirea
tuturor forţelor politice şi obşteşti poate să oprească
această „vakhanalie”. Forţele care au început distru-
gerea Republicii Moldova sunt foarte mari (dar ceva
mai sus spunea că constituie doar vreo 20%!). Acest
proces (unionismul) este destul de serios, care poate
să aducă cu timpul la distrugerea statalităţii RM…
PSRM are un program real de dezvoltare a ţării. Igor
Dodon este un patriot adevărat! Noi îl susţinem pen-
tru că la momentul de faţă el este unicul politician
din ţară cu o echipă puternică, care pledează pentru
neutralitatea, suveranitatea şi integritatea Moldo-
vei” (atât de suveran, că mai în fiecare lună aleargă
la Moscova după sfaturi). Partea bună în toate aceste
bâiguieli pseudopatriotice este că tovarăşul vede, într-
adevăr, puterea adevărată a unionismului. Acum este
clar de unde vine ideea (şi realizarea) acestei „liste de
trădători de ţară”. Deci, coordonator al proiectului
este I. Dodon. Executori: colonelul SIB I. Mahu, „is-
toricul” S. Nazaria şi alte cozi de topor.
Am avut „marea onoare” să fac şi eu parte din
lista celor 85 de adevăraţi unionişti incluşi în opul
„Iudele Moldovei” drept „unionist şi rusofob înver-
şunat”. De menţionat că numele adevăratului Iuda
Roşca nu a fost inclus în această listă. Se vede că şi
noii lui stăpâni nu au crezut în unionismul lui de altă-
dată. Aici aş veni cu un scurt comentariu: într-adevăr,
mă consider un unionist înverşunat (cum ar trebui să
se considere orice cetăţean prin vinele căruia curge
sângele strămoşilor geto-daci!), nu însă şi rusofob în-
verşunat. Am prieteni, colegi de breaslă inginereas-
că printre ruşi, pe care îi stimez. Nu-i pot stima pe
cei care au venit cu baionetele să instaleze iadul în
Basarabia, care prin genocidul promovat (lichidări în
închisorile staliniste, foametea organizată din 1946-
1947, colectivizarea forţată, prin cele patru valuri de
deportări (1941, 1949, 1951, 1955-1989) au înjumătă-
ţit populaţia acestei aşchii de ţară. Le-aş pune o între-
bare acestor mari „patrihoţi” ai R.M.: unde eraţi, tov.
Mahu, Nazaria şi compania, în 1992, când unioniştii
apărau integritatea statului Republica Moldova, atacat
de Rusia? Oare nu eraţi de partea cealaltă a baricadei,
alături de „fratele mai mare”, luptând pentru menţine-
rea urss, adică împotriva statului suveran Republica
Moldova?
Voi încerca să prezint unele secvenţe din acest
„opdodonist”, în mare păstrând stilul şi limbajul au-
torilor (infect, plin de greşeli!), şi să fac unele comen-
tarii.
„Unionismul este o sectă antihristă, anticreş-
tină”. Dar ce facem cu cele peste 35% de adepţi ai
Unirii? Toţi sunt o sectă anticreştină? Desigur, doar
mişcarea voastră este una creştină, condusă de poli-
truci şi urmaşii celor care au participat la genocidul
aşchiei de popor român din Basarabia.
„…Militarii români i-au adus pe deputaţii Sfatu-
lui Ţării sub baionete în sala de şedinţe înconjurată
de trupele regale”. Halal de aşa istorici. Să nu ştie
tovarăşii că până la şedinţa din 27 martie 1918 a Sfa-
tului Ţării Bălţiul, Soroca şi Orheiul votaseră Unirea
cu România (fără armatele române în spate)? Prima
a votat Unirea Zemstva de la Bălţi (3 martie 1918).
Ştiu prea bine, dar îşi câştigă cei treizeci de arginţi de
la stăpân.
„Din 1859 în România sunt stăpâni străinii, ni-
cidecum românii. Şi în această fermă de dobitoace
din care este o singură ieşire spre abator ne cheamă
unioniştii să ne integrăm, să ne unim”. După astfel de
declaraţii, aceşti tovarăşi ar trebui să fie declaraţi per-
soane indezirabile în România, dar România e prea
loială faţă de astfel de tipi. Din spusele acestor „isto-
rici”, până la 1859, sub turci, şi mai apoi, de fapt sub
ruşi, românii erau stăpâni?
„În acel nenorocit an – 1859 – cu ajutorul trădă-
torilor în frunte cu A. I. Cuza poporul român a fost
lipsit de orice suveranitate”. Trebuie să fii bolnav
mintal ca să declari astfel de gogomănii. Că Rusiei
(iar aceşti pseudoistorici sunt ambasadori permanenţi
ai Rusiei) şi Austro-Ungariei nu le-a plăcut, este de
înţeles. Dar în mod similar putem considera că uni-
rea statelor italiene şi formarea statului unitar Italia
i-a lipsit pe italieni de suveranitate. Şi Germania are
astăzi mai puţină suveranitate decât cele vreo 20 de
landuri răzleţite, câte existau până la Unirea sub Bis-
marck din 1871?
„Muntenia a fost înfiinţată în 1296, iar Ţara Mol-
dovei – cu 500 de ani mai înainte”. Bravo, adevăraţi
istorici!
„Românii sunt pe cale de a-şi pierde limba, înlo-
cuindu-şi limba românească cu un jargon franglez…
România este lipsită de valori, de istorie, de suvera-
nitate, de economie”. Tovarăşi, dar de ce nu vă uitaţi
cum se vorbeşte în această Basarabie – o limbă stâlci-
tă, rusificată până la refuz, inventată la Tirişpolea, la
care au participat ideologii voştri spirituali. Desigur,
România era mai suverană atunci când se afla sub ciz-
ma sovietică. Cât priveşte economia, iată că în 2018
PIB-ul pe cap de locuitor al României l-a depăşit pe
cel al Rusiei, cu toate bogăţiile ei naturale enorme.
„Falsa atribuire lui Mihai Viteazul a unirii care
nu era unire…”. Trebuie să fii cu totul deplasat ca să
spui astfel de gogomănii. Că faptul că marele Mihai
Viteazul a încercat (fie şi pentru scurt timp) să scoată
ţara (cele trei principate româneşti) de sub jugul oto-
man e un lucru rău. Unirea cnezatelor ruseşti şi lăţirea
cu mult peste vecini e un lucru bun!
„Prutul apără moldovenimea de invazia apusului,
de decreştinare”. Dar de invazia sălbăticiei asiatice
Nistrul ne apără? Ca să vezi, cei mai mari creştini or-
todocşi sunt alde Nazaria, Mahu, foşti comunişti, Do-
don, ai căror părinţii au închis şi au distrus bisericile.
Nu în zadar stăpânul Putin l-a decorat pe Nazaria cu
„Ordinul Prieteniei”.
„Când oare în istoria moldovenilor sau a munte-
nilor să fi existat vreodată un Ideal Naţional?”.To-
varăşi „istorici”, a existat în permanenţă. A existat la
Burebista, care a unificat Regatul Dac în sec. I î.Hr. A
existat la Decebal, care şi-a apărat idealul naţional de
invazia romană până la sacrificare. A existat la dom-
nitorii Ştefan cel Mare, la Vlad Ţepeş şi la Iancu de
Hunedoara, care au creat primul Front Antiotoman
în sec. XV. Cu siguranţă, a existat la valahul Mihai
Viteazul (1599-1601), la Tudor Vladimirescu (1821),
la cei peste 50 de revoluţionari paşoptişti moldoveni
de la 1848, printre care A.I.Cuza, C. Negri, V. Alec-
sandri, Al. Russo, M. Kogălniceanu, care în 1859 au
realizat Mica Unire.
„Ce are Ştefan cel Mare cu integrarea euroatlan-
tică?” se întreabă autorii. Dar cu integrarea rusească
nici atât. Să ne amintim cât l-a costat pe Marele Ştefan
încercarea de apropiere de Rusia: lichidarea fiicei sale
Elena, numită de ruşi Voloşanca, care i-a supravieţuit
tatălui său doar cu un an, şi a nepotului său, ţareviciul
Dimitrie.
„Uniunea Europeană este în esenţă un proiect
antinaţional – antigerman, antifrancez, antiitalian
şi, într-o măsură şi mai mare, antiromânesc…”. Da.
Numai Rusia este prorusă, protătară, probaşkiră, pro-
iakută etc. Ei bine, să încercăm să înţelegem antieuro-
penismul acestor cozi de topor angajate în promova-
rea antieuropenismului rusesc. Dar tocmai rusul Petru
I a deschis calea spre Europa, i-a adus pe ruşi cât de
cât mai aproape de civilizaţia şi bunăstarea europea-
nă, spre care s-au îndreptat toate puhoaiele nomade
din est: hunii, slavii, avarii, maghiarii, tătarii, turcii,
ruşii. Ce căuta rusul kievean Sveatoslav la gurile Du-
nării? Bunăstarea europeană îi atrăgea ca un magnet
pe aceşti vântură-lume.
„…Tot soiul de „intelectuali” români cer ca ro-
mânii să se lepede de Eminescu, „aruncând din deba-
ra cadavrul lui Eminescu, Creangă, Ureche, Costin,
Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Sfîntul mitropolit
Varlaam, sfântul mucenic Constantin Brîncovea-
nu…”. Într-adevăr, există astfel de „intelectuali” des-
creieraţi ca şi voi. Dar poţi face oare comparaţie între
educaţia românească şi cea din Basarabia, când, după
„eliberarea” realizată de fraţii voştri ruşi în 1944, i-aţi
„aruncat din debara” pe Eminescu, Creangă, Ure-
che, Costin, din istorie – pe Ştefan cel Mare, Mircea
cel Bătrân, înlocuindu-i cu surogatele Canna, Cor-
neanu, Ceban ş.a., iar limba, frumoasa limbă română
„burghezită”, înlocuită cu surogatul de „limbî mol-
dovneascî”, născută în minţile bolnave ale celor de la
academia de năuci tiraspoleană?
„Strategia unionistă este una – aducerea moldo-
venilor la sapă de lemn, la foamete şi război civil…”.
Observaţi unde ţintesc aceşti mari „salvatori ai Mol-
dovei”. Tocmai contrariul. Unioniştii vor ca moş Ion
să primească pensie românească, de 5 ori mai mare
decât mizerabila pensie pe care o primeşte acum. Sa-
lariul să fie ca în România, de 3-4 ori mai mare.
„Unioniştii prezintă pericol pentru pacea interna-
ţională”. Aberaţii. Şi unionismul vietnamez (au dis-
părut cele două Vietnamuri) a reunificat naţiunea, iar
pericolul pentru „pacea internaţională” a dispărut. Şi
unionismul coreean va aduce „pacea internaţională”
pe Peninsula Coreeană şi în regiune.
„…La cheremul cui vom lăsa conaţionalii noştri
din această zonă (din Transnistria, ca răspuns la pro-
punerea acad. Nicolae Dabija de a face schimb de te-
ritorii!)”. Dar la cheremul cui i-aţi lăsat voi, tovarăşi,
pe conaţionalii noştri din sudul şi nordul Basarabiei,
din Bucovina, teritorii ciopârţite de ideologii voştri
spirituali Stalin, Hruşciov ş.a.?
„Recunoaşterea pierderii Basarabiei după cel de-
al II război mondial este conformă dreptului interna-
ţional spre deosebire de a. 1918 când Rusia Sovieti-
că nu a recunoscut anexarea”. Prostii. Dar cea de la
1812, când cea mai frumoasă parte a Moldovei a fost
ruptă din trupul Ţării de către Imperiul Rus, este con-
formă? Dar tocmai de atunci s-au început toate aceste
vânzoleli cu aşa-numitul stat „Republica Moldova”.
„Lucrurile fariseice se urzesc din 1859, când fa-
riseii au trădat valorile strămoşeşti, trecutul români-
lor. Ei continuă cu avan lucrarea începută de Cuza,
ei distrug sufletul, tradiţiile, valorile, limba, istoria,
familia…”.Tâmpenii! Adică ceea ce a făcut moldo-
veanul Alexandru Ioan Cuza a fost rău, a distrus totul,
dar tocmai această unire a permis ieşirea de sub robia
otomană (aşa cum unirea cnezatelor ruseşti le-a per-
mis ruşilor să iasă de sub robia tătaro-mongolilor!).
Să declari că această Unire a „distrus sufletul, tradi-
ţiile, valorile, limba, istoria, familia…” este culmea.
Tocmai în Basarabia ocupată de Imperiul Ţarist s-au
întâmplat toate acestea: distrugerea sufletului, tradiţi-
ilor, valorilor, limbii, istoriei, familiei…, inclusiv a or-
todoxismului prin introducerea limbii ruse, necunos-
cute de bieţii ţărani, puşi să comunice cu Dumnezeu
într-o limbă neînţeleasă lor. Aceasta a dus la apariţia
inochentismului, a altor secte religioase. Un om nor-
mal ştie că pentru orice popor unitatea naţională este
sfântă. Pentru aceşti tovarăşi unirea cnezatelor ruseşti
este un lucru bun. Şi anexarea unor teritorii străine,
inclusiv Basarabia, este un lucru bun. Dar revenirea la
matcă a Basarabiei este un lucru prost. Curat murdar.
„Într-adevăr, imbecilii nu cunosc istoria neamului
românesc…”. Tocmai unioniştii cunosc bine istoria
multimilenară a poporului pelasgo-traco-daco-geto-
român, o istorie cum n-o au multe neamuri europe-
ne, nemaivorbind de Rusia, care se laudă cu istoria
ei „unimilenară”. O istorie a regatului Daciei al lui
Burebista, care se întindea din Panonia până la gurile
Bugului. O istorie a Daciei lui Decebal, care i-a făcut
pe stăpânii lumii de atunci – romanii – să plătească
un tribut umilitor tocmai 16 ani. Istoria n-o cunoaşteţi
voi, aşa-numiţi istorici de soldă, care aţi scris „Istoria
Moldovei” în trei volume doar cu începere din sec.
al XI-lea (când Rusia kieveană, repet – kieveană, nu
moscovită! – era deja constituită ca stat, să nu uităm:
cu ajutorul varegilor!). Nu dea Domnul să scrieţi că
moldovenii (românii) sunt mai vechi decât ruşii! Nu
vă iartă stăpânii de la Kremlin).
„România este una dintre cele mai sărace ţări din
UE”. Fals. Să operăm cu cifre, nu cu braşoave, tova-
răşi istorici. Această „cea mai săracă ţară din UE”
a avut, în 2017 un PIB de peste două ori mai mare
decât în 2007, anul intrării în UE. În 2018 PIB-ul
României pe cap de locuitor a depăşit PIB-ul Rusi-
ei: 26 500 USD şi, respectiv, 25 411 USD (în pofida
bogăţiilor sale naturale enorme Rusia are un PIB de
4 ori mai mic decât al Luxemburgului, mai mic decât
al Coreei de Sud, mai mic decât al Estoniei (28 592
USD!). Conform FMI, după puterea de cumpărare
PIB-ul României, în 2015, a fost de 20787 USD, în
Bulgaria – 19 097 USD; în Belarus – 17 654 USD;
în Muntenegru – 16 123 USD; în Macedonia – 14009
USD; în Albania – 11301 USD; Bosnia şi Herţego-
vina – 10492 USD; Ucraina – 7519 USD; Republica
Moldova – 5 006 USD (locul 131 în lume!). Conform
datelor statistice din 2017, România a devenit a 16-a
economie din UE (din 27!).
„Românii fug cu milioanele aiurea în UE. Dacă ar
şti rusa, ar fugi şi în Rusia”. Aiureli. În UE este clar
de ce fug milioane de români (de altfel şi milioane de
ruşi, e plină lumea de ruşi!), fug spre un trai mai bun,
spre linişte. Dar în Rusia la ce să fugă? La mizeria
materială şi spirituală de acolo?
„Unitatea „românilor” întotdeauna a depins de
interesele şi poftele Occidentului”. Doar unitatea Ru-
siei a depins de interesele proprii. Oare nu prin unitate
poporul român a scăpat de imperiile vecine – Otoman,
Austro-Ungar şi Rus, reconstituindu-şi ţara? Asta vă
deranjează.
„Toţi patrioţii din ţările Europei socot UE drept
sursa injustiţiei, corupţiei, degradării morale şi so-
ciale”.Da! Rusia, iubita acestor cozi de topor, este
etalonul justiţiei, anticorupţiei, avansării morale şi so-
ciale, al bunăstării! Rusia cu peste 70000 de sate pără-
site, cu boala ei naţională – alcoolismul –, cu sărăcia
sa materială şi spirituală inimaginabilă, în special, la
sate.
„Dar ce întregime este între moldovenii ortodocşi
şi „românii” actuali anti-ortodocşi, pro-homosexu-
ali, robi ai oligarhiei globale?”. Tovarăşi neiude!
Chiar aţi dat-o în bară. Puteţi compara Biserica Orto-
doxă Română, cu minunata sa ghirlandă de mănăstiri
şi biserici, multe construite de Ştefan cel Mare, cu
bisericile neoortodoxe din Basarabia (cele vechi au
fost distruse sau prefăcute în grajduri şi depozite de
către mentorii voştri ideologici!), completate în grabă
cu slujitori de-ai luiAleksie şi Kirill, în mare parte an-
alfabeţi în domeniul cultelor? Iar R. Moldova poate fi
„salvată” doar de steaua satanică cu 5 colţuri (absolut
identică cu cea a lui Dodon), care se află pe emblema
organizaţiei nominalizate mai sus, doar de „patrioţi”
în majoritate ruşi?
„Trebuie să revenim la studierea istoriei Moldo-
vei, noi mereu am fost moldoveni, nu am fost nicioda-
tă români. Nu există niciun document care să spună
că ţara noastră a fost România”, declară „istoricul”
Serghei Nazaria. Halal de aşa istoric, care nu vede
rădăcinile multimilenare ale poporului pelasgo-traco-
geto-daco-românesc. Şi ruşii la începuturi îşi spuneau
slavi, nu ruşi, nume împrumutat de la varegi!
„Deja la televiziunea naţională ţara noastră nu
se numeşte RM dar Basarabia. Doar împreună pu-
tem scăpa de acest pericol. Salutăm crearea forţelor
prostataliste! Să facem tot posibilul pentru a ne salva
ţara!”. Pentru cei scurţi la minte, amintim că Basa-
rabia este o scornire rusească, pentru a ascunde fur-
tul părţii de est a Principatului Moldova. Iar vorbind
astăzi de Republica Moldova înseamnă să accepţi
înstrăinarea sudului şi nordului Basarabiei. Japonezii
nici peste 75 de ani nu renunţă la suveranitatea asupra
Insulelor Kurile (nişte insule sterpe!), ocupate tempo-
rar de către urss Rusia).
Aceste cozi de topor, ambasadori ai lui Putin în
mult pătimita Basarabie, îşi vor permite astfel de go-
gomănii şi ameninţări atâta timp cât noi vom rămâ-
ne slabi, neuniţi la nivel cu puzderie de „proroci”.
Agonia lor este un răspuns la creşterea numărului de
adepţi ai unirii cu România de la 2%, în 2004, la peste
35% în 2018. Asta îi deranjează. De aceea au început
această campanie periculoasă, care trebuie să ducă (în
viziunea lor!) la un război civil.
Iar noi, cei mulţi, dar… vorba lui Lăpuşneanu, ce
facem?
Valeriu DULGHERU
„IUDELE MOLDOVEI” – UN NOU PROIECT AL LUI DODON
Patrioţii noştri
strâmbă din nas când
aud de Ucraina: Ea
ne-a furat o parte din
pământurile natale!
I-aş crede, dacă nu
m-ar fi învăţat la şcoală
să citesc şi diverse surse. În trecutul recent,
nu ea ne-a furat pământurile, ci Uniunea
Sovietică, mai exact, Iosif Stalin. Ucraina
aflându-se lângă noi, Stalin a hotărât să le
alipescă la ea. Patrioţii locali, deprinşi şi
alintaţi cu zicala Pică pară mălăiaţă în gura
lui Nătăfleaţă, au sperat ca Ucraina să aibă
obraz şi să întoarcă benevol ceea ce a câş-
tigat pe nedrept şi pe degeaba. Evident, cu
scuzele de rigoare şi cu promisiunea că nici-
când nu va mai proceda în aşa mod.
Variantă posibilă numai la grădiniţa
de copii. La cei maturi, teritoriile străine
se cuceresc şi se ocupă exclusiv pe cale
armată şi tot în asemenea mod acestea se
eliberează. În istorie nu există niciun caz
când fostul ocupant să se răzgândească şi
să restituie pământurile furate de la vecini.
Ucraina trebuie să fie recunoscătoare Uni-
unii Sovietice: aceasta i-a făcut republică,
completându-i teritoriul cu pământuri ane-
xate de la vecini.
Nordul Bucovinei şi sudul Basarabi-
ei sunt pierdute pentru totdeauna. Ba mai
mult: populaţia românească de acolo, închi-
zându-i-se şcolile naţionale, se va ucrainiza
într-un timp record. Oricât de multe preten-
ţii faţă de ruşi am avea, să fim de acord:
toate naţiunile fostei URSS au avut noroc
că Ucraina e mai slabă decât Rusia. În caz
contrar, dacă ucrainenii erau în locul ruşi-
lor, vai şi amar de limbile naţionale: astăzi
vorbeam cu toţii într-o ucraineană fluentă
de la... Prut şi până la Vladivostok.
Klaus Iohannis, Preşedintele Români-
ei, trebuia să întreprindă o vizită oficială
la Kiev. În ajun autorităţile ucrainene au
emis un ordin prin care suspendă predarea
în limbile minorităţilor. Preşedintele ro-
mân şi-a contramandat călătoria. E un gest
demn. Dar care nu rezolvă nimic. Nu era
mai bine să se angajeze în discuţii cu partea
ucraineană? Te apuci, proverbiala recalci-
tranţă a ucrainenilor se tempera niţel şi se
putea ajunge la un numitor comun? Poate
că, gândind naiv, Petro Poroşenko, cunos-
cător al limbii române, ar fi făcut o excep-
ţie, manifestând înţelegere şi indulgenţă.
După ce am criticat Ucraina, a venit
momentul s-o şi laud. Statul Republica Mol-
dova, actualmente, există graţie Ucrainei.
N-ar fi ea, ne-ar înghiți ruşii într-o noapte
cu tot cu referendum. Dodon şi-ar pierde cu
plăcere funcţia de preşedinte, acceptând-o,
cu aceeaşi plăcere, pe cea de guvernator de
provincie.
Persistă un contrast izbitor între fi-
rea basarabeanului şi cea a ucraineanului.
La noi o bună parte de cetăţeni critică
conducerea, dar votează tot pentru ea, în
speranţa că aceasta va prinde la minte şi
va începe să lucreze pentru popor. Ba-
sarabenii sunt în esenţă naivi, fricoşi şi
laşi: evită să-i critice pe şefi de teamă că
vor fi concediaţi. La ucraineni atmosfera
e diametral opusă: ei îi aruncă în tombe-
roane pe şefii nestimaţi. Sunt curajoşi la
maximum. Anterior, exit-pollul (sonda-
jul prealabil) la basarabeni a dat în bară.
Vinovaţi sunt basarabenii: le lipseşte
elementara sinceritate. La ucraineni, din
contra, rezultatele exit-pollului aproape
că au coincis cu rezultatele reale de la
scrutinul prezidenţial. De ce? Pentru că
ucraineanul spune lucrurilor pe nume.
Probabil, ucrainenii s-au săturat de Pe-
tro Poroşenko, actualul preşedinte. Viaţa
n-a devenit mai bună, iar corupţia prosperă.
Preşedintele, el însuşi, se adevereşte unul
dintre cei mai bogaţi cetăţeni din ţara ve-
cină. Miliardarul de ciocolată, cum îl po-
reclesc ruşii. În primul tur, el a acumulat
un pic mai puţin de 16 procente. Cum va
vota circa o jumătate din populaţie, care n-a
optat pentru niciunul din cei doi rămaşi în
cursă, vom afla în curând.
Îmi pare că actorul Vladimir Zelenski
are prioritate. Se simte un suflu nou pe
scena politică a Ucrainei. Dacă reuşeşte,
Zelenski se plasează pe locul trei în lista
învingătorilor în cursa prezidenţială din
partea oamenilor de creaţie. După actorul
Ronald Reagan în SUA şi scriitorul Vaclav
Havel în Cehia. Va izbuti oare Zelenski să
doboare în ansamblu întreaga nomenclatu-
ră de la putere? Are şanse de succes. Deşi
schimbarea preşedintelui nu coincide cu
schimbarea concomitentă a nomenclaturii.
Vladimir Zelenski şi-a câştigat popu-
laritatea şi faima graţie unui film serial cu
denumirea Servitorul poporului (Слуга
народа). În ultimă instanţă, şi-a creat un
partid cu aceeaşi denumire. Începutul e su-
perb. Faza iniţială e relativ superbă la toţi
politicienii. Apoi majoritatea trece printr-
o fază dificilă, culminând cu dizgraţia
populară. Lumea aşteaptă rezultate con-
crete, nu promisiuni deşarte. Perioada de
la conducere e aidoma unui examen lung-
prelung cu săpuneală consistentă. Nu toţi
rezistă. Zelenski e doldora de rezerve. E
tânăr, are doar 41 de ani. Doi copii şi părinţi
intelectuali. Oponenţii îl suspectează că s-ar
afla sub tutela miliardarului Ihor Kolomois-
ki. Iniţial, fiecare ne aflăm sub tutela cuiva.
Cineva, cu bani, trebuie să te susţină. În caz
de obţii victorie, depinde cum te achiţi cu
binefăcătorul tău. Nolens-volens, prezen-
tul Ucrainei, până la 21 aprilie curent, se
plasează între trecutul lui Poroşenko şi
viitorul lui Zelenski.
Ce vom câştiga noi? Pământurile furate
nu le vom primi înapoi. Scuze de rigoare
– nici atât. Cu forţa armelor nu vom ataca
Ucraina ca să le eliberăm. Suntem fricoşi şi
slabi. Şi atunci? Ne bucurăm că vecinul din
est se confruntă aprig cu un alt vecin mai la
est, apărându-şi propria demnitate şi inde-
pendenţă. Graţie acestei confruntări, ne sim-
ţim şi noi apăraţi. Ce bine e când ai noroc. Te
simţi un luptător ţanţoş şi umflat în pene, ne-
făcând nimic. La ce bun să te trudeşti, când
altcineva, luptându-se pentru sine, concomi-
tent luptă şi pentru tine. Salut!
Iulius POPA
(ppiulius@yahoo.com
Prezentul cu Poroşenko la trecut şi cu Zelenski în viitor?
Binev-aţitrezit,
unioniştilor!
Somnsănătos,ACUM!
N-am crezut niciodată că
blocul ACUM va avea viaţă
lungă. Aţi citit vreun rând de-
al meu în care l-aş fi picurat cu
vreo lacrimă de bucurie că a
scos lumea-n stradă şi, de rând
cu Usatâi al nostru şi Fâsu al lui
Putin din mahalaua Sorocii, se
revoltă răcnind împotriva regi-
mului oligarh al lui Plahotniuc? Nu poate supravie-
ţui o formaţiune politică, în spatele căreia stă un alt
maher cu punga bucşită cu milioane, fugit de puş-
cărie din ţară, care l-a găsit pe un Năstase (nu l-aş fi
crezut niciodată, cu gradilocvenţa sa ponosită, că ar
fi absolvit dreptul în România) să-i ia preaputerni-
cului treuca avuţiei.
Dar de-a dreptul am rămas surprins nevoie mare,
că căpăţânele înfierbântate alepartiduţelor unioniste se
vor întâlni aşa de rapid într-un Bloc, dând o lovitură
zdrobitoare celor două partide din ACUM! Şi-n clipa
când i-am văzut semnând acordul de constituire (ar fi
fost mult mai sănătos să-şi dizolve parcelelepolitice de
două parale într-un singur partid al Reîntregirii), m-a
cercat regretul (dar unul sincer!)faţă de un istoric cu
multe scaune la cap, Octavian Ţâcu, un politician ca
______Ţurcanu, capabil să intre în Cartea recorduri-
lor Guinness la tempoul vorbirii, care s-au aventurat
nu numai să intre în ACUM, dar şi să facă pledoarii
gratuite (şi atât de puerile!) întru susţinerea intenţiilor
nemaipomenit de bărbătoase ale acestei formaţiuni: de
a face un guvern minoritar, cu nişte deputaţi, vânduţi
steluţei roşii, care, ar răsturna, împreună cu umeraşii
candizi ai Maiei Sandu şi umerii oţeliţi cu euro ai lui
Năstase, zidul măroi, imperial al lui Plahotniuc. Dar
atunci Năstase va trebui să mai ceară câteva milioane
ţopăieşti pentru deputaţii socialişti cei mărunţi, care –
oho! – se vând măşcat, nu numai cu gramul, dar cu
chila de valută forte.
Oameni buni, votanţii trebuie să-i cânte prohodullui
ACUM. Trei sferturi dintre ei au convingeri unioniste
sau chiar, ca şi colegii mei universitari, sunt unionişti
veritabili şi au votat pentru această formaţiune, ca să
nu li se ducă votul în caznaua roşie a fâsâitului prin
palatele Moscovei, nici în cea a lui PDM, căci să crezi
că steliştii sunt duşmani ai dictaturii e egal cu a crede că
epava Voronin va veni a treia oară în fruntea şfichiului
ăsta de ţară! Să fim serioşi.
Să-i urăm lui ACUM somn sănătos! Va fi unul, la
început, cu destule halucinaţii, dar i-a pus ştreangul la
gât Blocul Unioniştilor. Şi mie nu-mi pare rău nicio
picătură, văzând că în această perioadă post electorală
a făcut nişte fiţe, că-mi ziceam că-i leit o domnişoară
virgină, cu acte în regulă de la expertiza genicologică,
dar care nu vrea să se mărite. Doamne fereşte!nici cu
cavalerul cu cele mai numeroase moşii prin primăriile
ţărişoarei, care îi propune postul de prim-ministru, ci
ea vrea morţiş să rămână fată mare, cu aceea întreagă,
dar să-i fie sclavi şi procurorul general, cu întreaga jus-
tiţie, ba şi întreg legislativul! Mai mult ca atât, în afară
de izrailitean cu cei şapte lachei ai lui, toţi socialiştii
deşalaţi, cu coloana vertebrală paralizată, să-şi arunce
imediat steluţele din frunte şi să adereze (e de dorit, s-o
facă pe gratis!) la divizionul lor de 26 procente şi să-i
lase pe dânşii să conducă ţara micuţă, deocamdată fără
a năzui la Ţara cea mare. Pentru că lui Ţopăilă din Ger-
mania, avid de putere, tot nu-i place, ca şi lui Plahot-
niuc, să înfunde puşcăria.
Rândurile ce le scriu sunt pentru Maia Sandu. Cât
e încă tânără şi frumoasă, o rugăm să se mărite. Dar
nu înainte de a săvârşi cât mai curând o faptă care,
chiar dacă n-ar face-o o veritabilă Ioană D’Arc a Ba-
sarabiei, cel puţin, i-ar rămâne numele înscris în Cartea
de Onoare a Neamului: să adereze, cu tot PAS-ul ei,
la Blocul Unioniştilor, să le sporească numărul în par-
lament (fiţi serioşi: un istoric ca Ţâcu nu va apăra cu
demnitate ideea Reîntregirii în legislativ?!). Maia tre-
buie să înţeleagă: pe Năstase nu-l va convinge să facă
asemenea lucru, că-l are în spate pe ştiţi voi cine. Cum
poți dumneata, doamnă dragă, care ai pierdut scrutinul
prezidenţial, sfătuită prosteşte de companionul dumita-
le să anunţi în ajun că n-ai nevoie de sprijinul votanţilor
PDM, dumneata, care ai anunţat într-un interviu că eşti
gata să votezi Reîntregirea, dacă s-ar pune problema,
cum îţi permiţi să-ţi înmormântezi cariera cu un infatu-
at, care i-a aruncat unui ziarist: „Nu există prostie mai
mare, decât unirea cu România”? Acum a venit timpul
să-i doreşti echipei lui Năstase: somn sănătos! Acest
om e un ghinionist în politică. Pentru că gândeşte şi
face ce-i spune alt oligarh, patronul. Lasă-lsă doarmă
de unul singur, cu micuţa armie a lui, de rând cu năpăs-
tuiţii, care au meritat soarta celor care vânează banul şi
se înstrăinează de neam.
Gheorghe CALAMANCIUC

4. 4 Literatura şi arta Nr.15 (3840), 11 aprilie 2019
În ziua de 14 iunie 2018, la Editura
„Cartier” a avut loc lansarea a două vo-
lume consistente de proză ale scriitorului
Mihail Gheorghe Cibotaru (M.Gh.C.) cu
genericul „Către voi, prin lumina întune-
ricului”.
Participând la eveniment, am felicitat
autorul şi reprezentanţii editurii pentru
această minunată ispravă.
Totodată, fiind admirator mai vechi al
operei lui M.Gh.Cibotaru, cu prilejul dat
am îndrăznit să nuanţez şi unele impresii
personale despre scrierile autorului în ge-
nere. Le prezint punctat în continuare.
· Stilul distinct de redare meticuloasă
a evenimentelor, situaţiilor, detaliilor, nu-
maidecât evidenţiindu-se pronunţat firul
lucrării, astfel ca să nu rămână loc pentru
vreun semn de întrebare.
· Principialitatea manifestată de au-
tor în toate condiţiile şi împrejurările. De
exemplu, devenind (de la bun început) un
militant al mişcării de renaştere şi eliberare
naţională (nu cu „gura” şi „romantismul”,
ci cu sufletul şi raţiunea), fiind încântat de
dulcele nostru grai moldovenesc, Domnia
Sa a afirmat şi afirmă constant că limba li-
terară utilizată în Republica Moldova este
Limba Română, aducând argumente con-
cludente în favoarea acestui deziderat.
Satisfacţia sufletească ce m-a copleşit
lecturând cartea de memorii „Crestături pe
tulpina unui destin”, care m-a readus ima-
ginar pe meleagurile floreştene. Extrem de
impresionante sunt caracteristicile atribui-
te părinţilor, aprecierea rolului acestora în
procesul de educare a copiilor etc.
· Trăirile profunde, îngrijorarea auto-
rului în legătură cu dezechilibrul ecologic
ca urmare a unor acţiuni nechibzuite ale
autorităţilor (stăvilirea cursului normal al
râurilor, concentrarea şi specializarea în
agricultură ş.a.).
· Deportările staliniste şi consecinţele
lor nefaste.
· Combaterea consumului excesiv de
alcool de către unii băştinaşi, precum şi a
mistificărilor, a furturilor.
· Exodul masiv al moldovenilor peste
hotare şi tristeţea deosebită a autorului în
legătură cu aceasta.
· Generaţia nouă de specialişti care
îmbină calităţile moştenite de la predece-
sori cu noile primeniri, demolând conser-
vatismul păgubos de tip sovietic – temă la
care revine constant autorul.
· Viziunile filosofice originale ale
autorului faţă de fenomene ca „iubirea”,
„viaţa” ş.a.
Am mai menţionat, la acea lansare, că
M.Gh.C., de-a lungul întregii sale cariere
literare, a fost şi a rămas un scriitor realist,
care redă cu lux de amănunte veridice eve-
nimente din diferite perioade postbelice,
dar şi contemporane.
Ulterior, citind (cu creionul în mână,
cum se spune) romanele, volumele de me-
morii şi nuvele lansate, m-am convins că şi
în ele M.Gh.C. nu deviază de la principiile
sale, dându-ne, în plus, noi lecţii de mo-
ralitate.
De aceea, găsesc necesar (de cuviin-
ţă, cum se zice prin părţile Floreştilor)
să-mi dau cu părerea şi vizavi de aces-
te scrieri (cu excepţia celor asupra căror
m-am pronunţat anterior: în revista „Via-
ţa Basarabiei”, nr. 4, 2015, precum şi în
volumul VIII al memoriilor „Labirintul
Destinului”).
Nu înainte însă de a aprecia la justa sa
valoare şi conţinutul profund al prezentării
volumelor „Către voi, prin lumina întune-
ricului” în prefaţa intitulată „Nebănuitul
drum de la întuneric spre lumină”, sem-
nată de scriitorul Iurie Colesnic. Ea nu te
lasă indiferent şi te îndeamnă să citeşti cele
scrise pe întuneric de către M.Gh.C. Pre-
faţatorul afirmă că autorul „… atacă teme
fundamentale, dragostea şi ura, egoismul
şi generozitatea, mărinimia şi nimicnicia,
gelozia şi libertinajul, căutând o linie de
conduită dictată de conştiinţă, provenită
din educaţie, din tradiţie, din toleranţă
faţă de cel care greşeşte. Fiindcă a greşi e
la fel de omeneşte…”
Impresionează şi disocierea argumen-
tată (de I. Colesnic) a prozei lui M.Gh.C.
în anumite planuri: memoralistic, etic, pu-
blicistic, identitatea etnică, conştiinţa naţi-
onală. Găsim şi aici constatarea că autorul
este un scriitor realist, ale cărui etape ale
creaţiei „sunt comparabile cu timpul în
care au fost zămislite”. Cred că acest ade-
văr poate fi confirmat de toţi cei care au
citit operele lui M.Gh.C.
Şi încă o concluzie absolut veridică
din Prefaţă produce o impresie puternică:
„Autorul este un tradiţionalist, convins de
faptul că adevărul şi binele vor învinge. E
o poziţie tot mai rar întâlnită în realitatea
noastră, unde valorile morale s-au demo-
dat sau chiar au fost distruse în esenţa lor.
Aceste demersuri ale autorului ne duc la
gândul că nu totul este pierdut, că noi,
la fel ca şi eroii lui, putem renaşte senti-
mentele noastre din cenuşa în care au fost
transformate”.
Aşa este! Subscriu şi eu (în calitate de
cititor al operei lui M.Gh.C.) acestor afir-
maţii absolut veridice.
Dar să trecem la reflecţiile propriu-zise
pe marginea scrierilor în cauză.
Cugetări asupra
nuvelelor lui M.Gh.C.
Ştiu că lui M.Gh.C. îi place termenul
„proză scurtă”. Este simplu de înţeles la ce
genuri de scrieri se referă acesta. Totuşi,
ajuns la compartimentul „Nuvele”, am ho-
tărât să apelez, încă o dată, la DEX (Ed.
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996),
pentru a concretiza că nuvela „…este mai
amplă şi mai complexă decât schiţa, mai
scurtă şi mai simplă decât romanul, care
înfăţişează un episod semnificativ din viaţa
unui sau mai multor personaje (prezentate
în mediul social)”.
Şi numai după ce m-am convins că pre-
supunerile (închipuirile – de la Trifăneşti
cetire) mele au substrat ştiinţific, am pur-
ces la lecturarea şi studierea nuvelelor din
volumul I al scrierilor.
* * *
Mai întâi, am luat cunoştinţă de nuvela
„… Şi nu ne duce în ispită…”, al cărei fir
roşu îl reprezintă ispita infidelităţii eroinei
principale, Profira Badea („o idilă sanato-
rială”), şi mustrările ei de conştiinţă pentru
înşelarea soţului.
Şi în cazul dat, M.Gh.C. abordează
stilul filosofic de îmbinare a meditărilor
cu realitatea, elucidând din nou şi predis-
poziţia sa faţă de natură. Este vorba de
asocierea de către eroină a zvâcnirilor
ispititoare ale dragostei cu splendoarea
florilor care-i aduc satisfacţie şi încânta-
re. Ea încearcă chiar să compare „com-
portamentul” florilor cu cel al oamenilor,
atribuindu-le superioritate primelor. Mai
mult, ea le „invidiază” pentru faptul că
nu se dau duse în ispită, întrebându-l pe
Dumnezeu de ce n-o ajută şi pe dânsa să
fie la fel. O asemenea îmbinare compara-
tivă a frumosului cu ispita demonstrează
şi ea că, precum scriam mai sus, M.Gh.C.
rămâne fidel stilului său scriitoricesc dis-
tinct, care cucereşte cititorul.
La fel de convingătoare este şi filosofia
trecerii peste ispita de a-ţi înşela partenerul
conjugal, ea rezumându-se la superiorita-
tea cugetului faţă de sentimentele de mo-
ment în luarea deciziilor.
Cunoaştem că în viaţa reală au loc ase-
menea întâmplări, în urma cărora făptaşii
caută ieşiri din încurcături pe care şi le-au
creat singuri, lăsând la o parte raţiunea şi
dând ascultare unor zvâcniri de moment
ale inimii.
Este bine că eroii principali ai nuvelei
trec, treptat, peste bănuieli, mărturisindu-
şi sincer faptele reprobabile (nelalocul lor),
în speranţa că vor păstra familia. Anume
aceasta lasă de înţeles autorul, care, încă o
dată, ne dă o lecţie de viaţă.
Tot aici găsim şi învăţăminte de mora-
litate, care reies din meditările eroilor nu-
velei ca urmare a confruntării cu ispite de
acest fel, cum ar fi cele ale Profirei Badea:
„… de ce oare e atât de ciudată memoria
noastră? O fugară şi întâmplătoare întâl-
nire cu un străin, o mică jignire din par-
tea celui apropiat, o simplă neplăcere sau,
dimpotrivă, o plăcută surpriză ţi se întâm-
plă, ţi se înşurubează în memorie adesea
pentru totdeauna. În schimb, foarte des
uităm lucruri şi fapte esenţiale, inclusiv
principalul, cine suntem, de unde ne tra-
gem şi încotro se cuvine să păşim…”
În acelaşi context se înscrie şi întreba-
rea din finalul nuvelei: „Ce ştim noi unii
despre alţii, dar mai ales despre noi înşine
pe parcursul timpului, pe care avem con-
vingerea că-l stăpânim şi-l trăim?”
Şi încă o nuanţă pe care nu o pot evita.
Faptul că autorul ne-o prezintă pe eroina
principală cu „ochi albaştri” ne demon-
strează cât de mult ţine dumnealui la acest
şarm al soţiei sale (dna Tamara), descris
consistent în cartea „Crestături pe tulpina
unui destin”.
Tema ispitei amoroase, dar într-un
context mai complicat din punct de vedere
moral, M.Gh.C. o abordează şi în scrierea
„Blestemul iubirii”. Principalul constă în
faptul că, pe final, toate îndoielile se clari-
fică, şi sentimentele reciproce de dragoste
ale eroilor capătă dreptul la „legiferare”.
Vor profita dânşii de această întorsătură a
situaţiei? Autorul lasă continuarea medită-
rilor pe seama cititorului.
* * *
În nuvela „Pragul”, autorul ne preîn-
tâmpină să nu facem paşi nechibzuiţi. Este
vorba despre greşelile unui personaj în
raport cu familia, cu cei dragi, pe care i-a
părăsit în urma unei întâmplări amoroase,
dar şi despre conştientizarea, mulţi ani mai
târziu, a prostiei făcute. Încercările acestu-
ia de a se căi şi sugestiile de a reveni la
relaţiile familiale de altădată nu-i impre-
sionează pe fosta soţie şi fecior, care nu-i
iartă trădarea.
În contextul dat, extrem de explicită mi
se pare poziţia soţiei protagonistului prin-
cipal în momentul când acesta încearcă
să-şi cerşească iertarea: „…Tărăboiul din
casă, din curte, de oriunde, chiar de adu-
ce multă nevoie pe cap, poate fi lichidat,
ştergându-se urma. Dar cel din suflete,
ce facem cu el? Mai ales când pică aşa,
pe nepusă masă, ca din pod?...” Este şi
aceasta o formulă alegorică de moralitate
gen M.Gh.C., care urmează a fi însuşită de
societate, mai ales de către cei din genera-
ţia tânără.
Cicatricele pe suflet din cauza trădării
(în cazul dat – a unităţii familiei) nu dis-
par niciodată. Iar prin gândurile, meditările
celui vinovat autorul ne face, ne obligă să
recapitulăm şi noi viaţa trăită: „Anii… Pe
care noi îi dorim cât mai mulţi la număr,
dar cărora nu le purtăm nici un respect. Îi
irosim anapoda. Ne dăm seama de acest
trist adevăr abia după ce ei trec. Înţelep-
ciune întârziată… Egală cu zero…”
Este, de fapt, o recomandare de a face
un atare bilanţ şi, în caz de necesitate, de a
introduce corectivele pozitive ce se impun
pentru următorii ani de viaţă pe care ni-i
mai dă bunul Dumnezeu.
* * *
Opera lui M.Gh.C., în mare măsură,
(re)naşte, altoieşte cititorului sentimentul
de a reveni (măcar cu gândul) la baştină.
Oriunde ne-am afla, ducem dorul de locul
unde ne-am născut şi am crescut până a ne
lua „zborul” din cuibul părintesc.
Asemenea trăiri are şi eroul nuvelei
„Mlaştina”.1
Dar, de data aceasta, nu este
vorba despre zvâcnirile legate de locurile
natale, la întoarcere – după mulţi ani de
despărţire de ele, ci de schimbările produ-
se în acest răstimp. Bunăoară, mare i-a fost
mirarea că pe locul unei mlaştini de altăda-
tă a găsit zidită o biserică. Mlaştina aceea
îi „înghiţise” fata pe care o iubea şi pe care
n-a salvat-o, gândindu-se mai mult la sine
şi fugind fricos de la faţa locului.
Morala nuvelei constă în scoaterea la
suprafaţă a adevărului despre întâmplare,
chiar şi peste ani şi ani de zile. Aici, su-
1
Depresiune naturală de teren fără scurgere,
în care se adună şi stagnează apa provenită din
precipitaţii, din inundaţii sau din pânza freatică.
(DEX-ul Limbii Române, Univers Enciclope-
dic, Bucureşti, 1996).
biectul „mlaştina” este utilizat vizavi de
eroul ei negativ (şi în genere faţă de oa-
menii de acest gen). Astfel, interlocutorul
oaspetelui venit de peste ocean îi reproşea-
ză acestuia că a ştiut să observe, să oco-
lească mlaştina şi, în faţa pericolului, s-o ia
iute la picior. Şi mai departe: „…ni-i plin
pământul cu fel de fel de mlaştini. Precum
şi însăşi viaţa. Şi datoria noastră, ai drep-
tate, e să ştim a le ocoli, a ne feri de ele,
sau dacă se întâmplă să ne împotmolim, să
avem curaj şi tărie ca să ieşim cu bine din
îmbrăţişarea lor… Periculoase sunt toate
mlaştinile – şi mari, şi mai mici, şi foarte
adânci, şi nu prea, dar cele mai pericu-
loase sunt cele din noi… Sufletul împânzit
de mlaştini totdeauna e mai mascat, mai
acoperit – nu de stuf, papură, rogoz, ci de
făţărnicie subtilă, greu de observat.”
Extraordinară comparaţie! Din neferi-
cire, există şi astfel de oameni, împotmoliţi
în mlaştinile proprii. M.Gh.C. le sugerează
să iasă din ele cât mai pot s-o facă.
* * *
Despre omenie şi recunoştinţa ome-
nească citim în nuvela „Ochiul de veghe”.
Dar şi despre trăirile şi optimismul unui
nevăzător. Ne dăm seama că ele (trăirile)
sunt descrise în baza propriilor simţiri ale
autorului (suferind şi el de o atare mala-
die), care sugerează că vederea poate fi
restabilită prin transplantarea ochilor sănă-
toşi de la donatori. Nu cunosc dacă exis-
tă asemenea cazuri reuşite, dar dorinţa de
a-şi recăpăta vederea îl îndreptăţeşte pe
M.Gh.C. să considere transplantul de ochi
o metodă veridică.
Revenind la termenii „omenie” şi „re-
cunoştinţă”, descifrăm că nu toţi posedă
asemenea calităţi. Sunt oameni şi oameni.
Soţia eroului principal îl părăseşte pe aces-
ta de îndată ce devine orb – în urma sal-
vării unui copil dintr-o casă cuprinsă de
flăcări. Iar mama copilului salvat i-a fost
alături salvatorului ajuns nevăzător, susţi-
nându-l o perioadă îndelungată de timp, ca,
până la urmă, să-i doneze pentru transplant
un ochi propriu. („Albastru”, bineînţeles.
Cititorul ştie de ce.)
Iarăşi avem o lecţie de morală a maes-
trului-scriitor.
În viaţa reală, cazuri de păcătuire în
faţa lui Dumnezeu – prin părăsirea celor
apropiaţi şi dragi în cele mai grele momen-
te, când aceştia au nevoie de sprijin, – sunt
mai multe. Cunosc, bunăoară, că renumitul
fotbalist român M.N. a fost părăsit defini-
tiv de consoartă, după ce acesta a rămas
paralizat în urma unei nefericite căderi la
pământ în timpul unui ordinar antrena-
ment. Nu-ţi poţi închipui mai mari trădări
în asemenea situaţii dificile.
* * *
Nuvela „Orfan cu patru părinţi” are
ca temă, în general, exodul moldovenilor
peste hotare pentru un câştig mai bun. Pe
M.Gh.C. îl preocupă, îl doare acest feno-
men de la apariția lui până în prezent. Îmi
amintesc, în contextul dat, cât de des îmi
vorbea (pe când activa în calitate de redac-
tor-şef al revistei „Luceafărul”, organ de
presă al Partidului Renaşterii şi Concilierii
din Moldova, pe care-l conduceam în peri-
oada postprezidenţială) despre consecinţe-
le familiale nefaste ale plecărilor la câştig
(divorţuri, copii rămaşi pe seama bunicilor
sau chiar lăsaţi în grija străinilor etc.).
Acelaşi dramatism conţine şi nuvela
dată – prin meditație protagonistului, Du-
mitru Grindă, privind trădarea tatălui său
plecat peste hotare, unde şi-a creat o nouă
familie, mama sa, rămasă acasă, procedând
la fel. Până la urmă, tatăl lui cu familia sa
cea nouă s-a oploşit în America, mama cu
a ei – în Italia. Iar fiul, cu două mame şi doi
taţi (precum ar ieşi), a rămas orfan.
Sunt convins că cele descrise se bazea-
ză pe fapte (întâmplări) reale. Cum, de al-
tfel, şi în romanul „Bătăuşul”, despre care
mi-am dat cu părerea în eseul pomenit mai
sus.
Merită atenţie, după mine, dialogurile
filosofice (între părinţi) legate de peripe-
ţiile (complicaţiile) vieţii, care survin şi
atunci când idealurile creatorilor familiei
coincid. Sunt foarte interesante deducţiile
moralizatoare, chiar instructive pe tema
dată.
O altă problemă la care revine autorul
se referă la năpasta patimii băutului. Cele
descrise vin să preîntâmpine amatorii de
alcool că de la o duşcă-două până la consu-
mul fără măsură e o cale scurtă, pe care, de
multe ori, nici n-o observi. Formula utili-
zată în sensul dat de autor constă în sfaturi-
le insistente ale soţiei (Olguţa) date soţului
(Dumitru, eroul principal al nuvelei) „să
lase păhărelul”, ca „să nu se deprindă”,
consecinţele fiind bine cunoscute.
Sunt convins că la noi, la moldoveni,
majoritatea soţiilor procedează la fel. Iar în
această bază mulţi iubitori de alcool reu-
şesc să se dezbatere de această meteahnă,
despre care M.Gh.C. scrie permanent – în
concordanţă cu realităţile de la noi.
Soţiile, bunele noastre soţii, luptă cum
pot pentru păstrarea căminului familial.
Aidoma eroinei scrierii analizate, Olguţa,
pe care soţul o caracterizează ca „salvatoa-
rea mea de înstrăinare şi de ispita paharu-
lui”. Impactul pozitiv care a urmat a con-
tribuit la „cimentarea” armoniei familiale
a eroilor. Lupta a meritat!
* * *
După cum ziceam, tema dragostei (mai
ales sub aspect filosofic) este practic per-
manentă în operele lui M.Gh.C. Şi în nu-
vela „Vârticuşul” dăm din nou de „ispită”,
dar şi de căutarea unui răspuns la întreba-
rea privind trăinicia acestui fenomen mira-
culos – dragostea.
Personajul principal, Florin Alerguş,
familist în toată puterea cuvântului, care,
la o vârstă înainta-
tă, se îndrăgosteşte
de o altă femeie,
primeşte răspunsul
scontat şi poveţe
de la un aşa-zis iu-
băreţ, care în viaţa
sa a schimbat mai
multe soţii, ca până
la urmă să rămână
singur, fără nicio
susţinere din partea
foştilor „ai săi”.
Interesantă este
forma răspunsului,
din care reiese că
„Dragostea e un
vârticuş. Din cele
mai sălbatice. Căci
nu te întreabă de
nimic. Te rupe de
la pământ, dacă nu
ştii cum să stai ca
să nu te rupă, şi te
suceşte, şi te învâr-
teşte după hatârul
său, urcându-te în
nori şi după nori ca
atunci când socoţi
că vezi toată lumea
şi toată cât o vezi e a ta, apoi brusc îți dă
drumul şi revii vertiginos îndărăt acolo de
unde te-ai dat smuls… Şi dacă mai ai tă-
rie, îţi revii cu încetul, iar dacă nu, gogeşti
toată viaţa după acea „satisfacţie” vârti-
cuşească…”
Iar pe final, cel de a întrebat este sfătuit
să nu repete rătăcirile celui ce i-a răspuns,
să fie Bărbat în nobilul sens al cuvântului.
Şi aici totul se încheie cu bine: îndrăgos-
titul abandonează vârtecuşul şi revine în
grabă acasă, la familie.
Astfel, în această lucrare luăm cunoş-
tinţă de un alt aspect al filosofiei dragostei.
* * *
În ultima nuvelă din volumul I al scrie-
rilor impresionante ale lui M.Gh.C. „Dra-
gostea: un dar? Sau un blestem?” desluşim
meditări filosofice profunde despre feno-
menul în cauză.
Aici este evidenţiat sentimentul primei
iubiri, care nu te părăseşte toată viaţa, chiar
dacă ai încerca să-l izgoneşti din tine. Prin
gura (spusele) unuia dintre personaje auto-
rul sfătuiește cititorul să ocrotească acest
sentiment. Căci e bine pentru suflet când
are unde reveni „fie şi pentru câteva clipe,
atunci când se pomeneşte cuprins de triste-
ţe sau, mai ales, de zgâlţâirea prea aspră a
vieţii, când are un punct de sprijin. E atât
de important să ai unde te întoarce…”
Dar nu toţi procedează astfel. Unii (în
general dintre cei ale căror sentimente
similare au fost respinse) se lasă duşi pe
valurile urii, pentru a izgoni, a uita ca pe
un blestem sentimentul iubirii. Dar nu le
prea reuşeşte, fiindcă, în opinia unei eroine
a nuvelei (citeşte: a autorului), „Dragostea
e un mare dar. Poate cel mai mare dar din
viaţa omului”.
Paralel cu descrierea nedumeririlor şi
căutării răspunsurilor la întrebările legate
de dedesubturile fenomenului în cauză,
autorul abordează şi un aspect de altă na-
tură al vieţii moderne: reducerea interesu-
lui multor contemporani de-ai noştri faţă
de cărţi, care, în loc să fie citite, se pră-
fuiesc prin librării. Confirm şi eu această
concluzie realistă, în cunoştinţă de cauză.
Consider, şi în această ordine de idei, că
scrisul cu peniţa îşi are şarmul lui şi el tre-
buie utilizat în continuare, odată ce o bună
parte dintre cititori preferă cartea tipărită.
Vor reveni şi ceilalţi la acest gen de ediţii.
Sunt convins!
Referitor la romanele
recente
„Strigătul din vis”
Fiecare operă scrisă de M.Gh.C. e citită
cu interes, fiindcă trezeşte sentimente apar-
te şi prin abordarea a diverse aspecte din
trecutul şi prezentul nostru ca neam.
În romanul „Strigătul din vis” auto-
rul, printr-un procedeu artistic original,
ne conduce spre rădăcinile noastre daci-
ce. Descriind vitejia dacilor, care nu s-au
supus romanilor, retrăgându-se în munţi,
regele Decebal alegând moartea decât să
se predea, M.Gh.C. ne îndeamnă să ţinem
mult la „fibra” de dac adevărat (viteaz,
neînfrânt) din noi, să nu ne mulţumim
cu situaţia de „cap plecat”, pe care, chi-
purile, „sabia nu-l taie”. Căci afirmaţia
că noi „De la Râm ne tragem!” se referă
la „talentul de îngenunchere, la plecarea
capului în faţa ocupanţilor”. Dă de gândit
această constatare.
Revenind la „fibra dacică”, accentuăm
esenţa ei dezvăluită de închipuitul (de că-
tre autor) străbunic dac, care i s-a arătat în
vis eroului principal al romanului: „Fibra
Dacică, ia aminte, e absolut Independen-
tă de cel în care stă ascunsă încă până la
naşterea lui. Ea e Veşnică. Dar dă de ştire
că există doar cu ajutorul persoanei în ca-
uză. E de ajuns ca acela să conştientizeze
cine e, cine i-au fost strămoşii, şi să ma-
nifeste respectul, dar şi dragostea pentru
Istoria Neamului său, că Fibra răbufneşte
din propriul interior şi îmbrăţişează în-
treaga făptură gata să se încaiere la luptă
cu cei de-i ameninţă şi trecutul, şi prezen-
tul, şi viitorul…”
În contextul dat, acest străbun dac ne
porunceşte (sfătuie): „Amintiţi-vă de stră-
bunii voştri Daci. Urmaţi-le exemplul. Şi
chiar de vă pomeniţi în acele guri hapsâ-
ne, feriţi-vă de măselele lor zdrobitoare şi
ţineţi suliţa, paloşul, propriile unghii în
gâtiţa lor. Să fiţi uniţi. Fibra dacică o să
vă ajute neapărat!... Şi lăsaţi frica cea de
sabie, care ar putea să vă linşeze de cap.
Capul totdeauna trebuie să fie ridicat. Cât
mai sus! Să vadă cât mai departe! Să ştie
unde-i duşmanul şi cum să-l lovească pri-
mul…”
Consider că aceste îndemnări, izbuc-
nite din adâncul inimii şi raţiunii pămân-
teanului nostru prozator, merită cele mai
înalte aprecieri, fiindcă sunt nu numai im-
presionante, ci şi de învăţătură.
În altă ordine de idei, maestrul-scriitor
– cu bătaie lungă (ricoşeu) la alolingvi-
concetăţeni de-ai noştri, care, stabiliţi cu
traiul în Moldova, n-au dorit şi nu doresc
să însuşească limba băştinaşilor (Limba
Română) – ne prezintă episoade cu lecţii
de învăţare a limbii române, din proprie
iniţiativă, de către un militar rus, care-şi fă-
cea serviciul într-o unitate a armatei sovie-
tice situată pe teritoriul României, în pe-
rioada imediat următoare de după război.
Exemplul dat confirmă încă o dată faptul
că dulcea noastră limbă poate fi însuşită
fără mare efort. Dorinţă să fie.
Ne conving de acest lucru, bunăoară,
voluntarii Corpului Păcii din SUA, sosiţi
anual în Republica Moldova, care vorbesc
fluid româna doar după câteva luni de stu-
diere şi aflare în mediul nostru.
Şi numai rusofonii încăpăţânaţi de la
noi s-au împotrivit mereu vrerii noastre le-
gale de a ne aşeza limba maternă în capul
mesei, la locul cuvenit. Aceştia nu doar au
ignorat s-o înveţe, ci au provocat, în baza
dată, mişcarea separatistă cu consecinţe
nefaste.
Se simte că problema în cauză îl fră-
mântă continuu pe autor. Şi abordarea ei
în roman (în formula artistică gândită de
dumnealui) mi se pare oportună.
Stima şi dragostea faţă de Limba Ro-
mână se manifestă şi în alte sujeturi. Bu-
năoară, în cel vizând dorinţa personajului
la care ne-am referit mai sus, Ivan Vasi-
liev, ca şi a fiicei lui, Rodica, să cunoască
această limbă – „o limbă atât de sonoră şi
muzicală…”
Cu siguranţă, o atare tratare a temei
relaţiilor veneticilor cu băştinaşii de către
M.Gh.C. constituie o nouă lecţie pentru
alolingvi. Dea Domnul să le fie de folos.
Mircea SNEGUR ÎNVĂŢĂMINTE DE MORALITATE (1)
„…prin lumina întunericului”
27 august 1991.
Proclamarea Independenței RM
3 septembrie 1990. Mircea Snegur a fost ales
Președinte al Republicii Moldova