Prezentare biografie

2. Părinții Ana și Grigore Popescu, Cluj, 1950-51
Adrian Popescu, poet, prozator și eseist, s-
a născut la 24 mai 1947, la Cluj-Napoca.
Este fiul medicului Grigore Popescu şi al
Anei, născută Verde.
A urmat școala primară „Gheorghe Barit”,
apoi secția umanistă a Liceului 12, absolvit
în 1965 și Facultatea de Filologie între
1966-1971, în oraşul natal, Cluj-Napoca.

3. Redactor la Revista “Steaua”,
1972
După obţinerea licenţei, este angajat la
revista “Steaua”, în calitate de corector
și apoi de redactor, unde în prezent
este redactor-şef.
- Debutul poetic are loc în ziarul Făclia,
în 1962.
- Este membru fondator al revistei
Echinox, unul dintre exponentii de
seamă ai grupării clujene.
- Colaborează la Tribuna, Steaua,
Amfiteatru, Luceafărul, Romania
literara, Vatra, Viața Romanească,
Convorbiri literare ș.a.
Dupa 1990 colaborează și la Viața
creștină, unde este o vreme și redactor.

4.  Umbria, Cluj, Editura Dacia, 1971 (Premiul pentru
debut al Uniunii Scriitorilor)
 Focul si sarbatoarea, Cluj, Editura Dacia, 1975
 Câmpiile magnetice, Bucuresti, Editura Eminescu,
1976
 Curtea Medicilor, Bucuresti, Editura Eminescu, 1979
(Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor)
 Suburbiile cerului, Bucuresti, Editura Eminescu, 1982
 O milă sălbatică, volum selectiv in colectia „Hyperion,
Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983
 Proba cu polen, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984
(Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj)
 Vocea interioară, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987
 Călătoria continuă, Bucuresti, Editura Cartea
Romaneasca (Premiul “Mihai Eminescu” al Academiei
Române) , 1989
 Pisicile din Torcello, Ed. Albatros, (Premiul pentru
poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul Revistei Poesis,

5. Premiul Salonului Național de Carte, Cluj, Premiul revistei
Ateneu, Premiul Revistei Familia), 1997
 Poezii, antologie, Editura Vitruviu, 1998
 Fără vârstă, Editura Cartea Românească, 1998
 Umbria, Editura Vinea, 2000
 Drumul strâmt, Editura Dacia, 2001 (Premiul Filialei Cluj a
Uniunii Scriitorilor)
 Dimineața în forul roman, Editura Limes, 2007
 Ieșirea în larg, Editura Paralela 45, 2010
 Cuibul, Editura Tipo Moldova, antologie, 2010
 Costumul negru, Editura Cartea Românească, 2013
 Poezii, 1971-2018, Colecția de poezie Echinocțiu, Editura
Școala Ardeleană, 2018
 Corso, Editura Cartea Românească, 2018

6. Proză
- Editura Tânărul Francisc, Dacia, 1992, ed. a II-a
2000, Paralela 45, ed. a III-a 2008, Ed Galaxia
Gutenberg
- Cortegiul magilor, Editura Dacia, 1996

12. Departajarea formală a poeziei religioase de poezia
peisajului italic, sau de cea a rememorărilor biografice,
este dificilă la Adrian Popescu. Tonul religios
preponderent, fundalul mitic, sau fabulos, se sprijină pe
elemente concrete, pe o geografie real-imaginară, mai
precis pe o geografie transfigurată în peisaj paradisiac.
Elementele figurative ale Italiei sau ale Bucovinei vor fi
punctele de pornire ale unor tablouri lirice, dar
deasupra lor se simte o aură inefabilă. Apoi, felul
general al elaborării poeziei acestui autor este peste tot
de tradiție echinoxistă, percepem mereu un impuls
metafizic, o orientare spre esențial, spre valori
simbolice. Un modernism care nu inovează stilistic, dar
ne dă impresia de autenticitate și de prospețime
senzorială.
(Titu Popescu- Adrian Popescu sau poezia reminescențelor
sacre)

13. Volumul de debut Umbria, Cluj, Editura Dacia, 1971
Cum observa și Stefan Borbely în prefața
antologiei intitulate tot Umbria, poezia lui Adrian
Popescu "s-a construit pe sine prin acumulare
concentrica de material sau prin itineranță, și nu
prin fracturi stilistice sau prin schimbări
pronunțate de identitate de la un volum la altul".
Poemele din cartea de debut dau deja tonul
fundamental al întregii poezii a lui Adrian
Popescu , evidențiind cu precădere ceea ce a
fost identificat de la început drept
"franciscanism" al viziunii, în sensul sugestiei
comuniunii fraterne, cvasi-religioase, cu
universul, în dimensiunile lui elementare,
surprinse cu emoție și înfiorare, în regimul
suavității si frăgezimii senzoriale, al candorii
copilărești. Nu e, totuși, o poezie "naivă",
dimpotrivă, se poate nota de pe acum foarte fina
caligrafie a imaginii. Eul poetic se configurează
în acest regim al candorii: este, "prin pulberea
lumii, copil, cu părul plin/
De viespi mari de aur și fluturi de noapte",
contaminat de focul stelar, cinând cu "subțiri
păstori de albine", atingand starea de grație,
transfigurat ca un "fuior de raze în mâna
nimanui".

14. Umbria
Umbria
provincie a imperiului
unde n-am fost niciodată
depărtarea mea.
Umbelifere
la marginea drumurilor tale
dâre de spumă
în urma roților
te fac mai ușoară printre
lucruri aeriene:
această prezență a naramzelor
mai îmbietoare ochiului
decât femeia însorită
pe care o mai zărești
la ultimul val de șosea
fierbințeala dulce a miezului și
dintr-o dată acel gust de cenușă
penet de lebădă
simun peste grădinile după-amiezii
licărul preferat licorii.
Provincie a Umbrei, Umbria
îți presimt străzile și terasele
seninul și stelele ce stau deasupră-ți
o ploaie strălucitoare te limpezește
o mireasmă lânceadă te acoperă
purpuriu norul picură peste tine
Umbră și Ambră, Umbria,
de care buzele mele nu sunt străine.
Nu striga
Dacă strigi, cade un somnambul
De pe muchia catedralei în mare.
Nu spune nimic, nu clătina
Marginea lacrimei în care stăm
Ca într-un lac pur o constelaţie...
Şi cu puţine lucruri se poate asemui
Dezamăgirea unui băiat blond
În fugă zănatecă pe lângă roţi
Gata să prindă în colivia pumnilor
Scânteia galbenă
Pe care-o smulg copitele de fier
Din pietrele unui drum de ţară.
.

15. Trei lacrimi, trei frunze
Trei lacrimi, trei frunze, trei...
Ființa noastră toată
îngrămădită pe o lamă orbitoare
în clipirea unui ochi de lanternă
la capătul grafitului
strânsă în ea însăși, ocrotindu-se,
bucurându-se de izbândă uneori,
nădăjduind, tânjind,
chemând cu disperare,
încercând să plutească,
și câteodată
eliberându-se lin, fără durere,
precum frunzele toamnei din arbori
zbătând numai puțin pleoapele
ca mierla deasupra norului de alice
Între patru ochi
Cuvintele tale de taină poți să le spui
Vântul le va smulge pe horn cu violență
Ca vârtejul apei trupul unui băiat
Ca o rugăciune suptă de stele
Și nu cred sunt rămână mai mult
Decât din pletele negre ale lui Absalom.
Dar nu știu la ce te mai gândești,
La o streașină dantelată, la hublouri,
Și ai vrut să intri într-o noapte acolo,
Cu o lanternă să Orbești porumbii
Să-i furi din colțuri și să vii la mine.

16. Scoica de trandafir dormind in roua
Vantul a lovit-o cu un bob de nisip
Si umeda o perla asteapta sa se nasca
Bolnava inauntru.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Genunchii degetelor melc s-au rugat
Atat de mult, asa de sfant aseara
Lovind in discul sau inflacarat.
Mâinile mele l-au trezit din somn
Și-a venit să-mi deschidă
Cel care locuiește înlăuntru
Și peste miezul său ascuns e domn.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pavilionul său regesc
Eu l-am întrezărit o clipă.
Ce câinii de vânătoare,
Ce umbre și ce lungi panașe
Aproape de semințe în curtea
Dinăuntru lărmuiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
Pe trepte nesfârșite am urcat
Pe lespezi de petale,
De la cămările cu miere
Înspre terasele cu vânt
Până când m-am visat și eu
Un bulb negru din miazăzi
Înfășurat într-o tunică subțire
De miresme străvezii
Stins colorate.
Deasupra un pieptar de zale
Desfoliate noaptea dintr-o stea
Numai din zvonuri foarte argintoase
Prin care acul de albină nu trecea.
Uneori trec asa prin apus,
De stau mai mult cum e firesc,
La curtile sale ca smerit supus,
În timpul sau dumnezeiesc.
Trandafirul aude, trandafirul aude,
O lege blanda ma ingaduie acolo".

17. Oracol
Un nisetru
visează fratele meu, într-un loc de venin.
Iar spre orele dimineții un cuțit cu lamă
albastră-i ferestruiește degetele dreptei,
tendonu-i fuge spre Unghii,
în despicătură-carnea sfâșiată
un gât frânt de ciupercă otrăvitoare
tija subțire, princiară,
ceafa unui tun harponat.
Și fratele respirînd aproape fericit,
după ce purpura contenește
să -l scalde: oracolul de azi-noapte
s-a împlinit, are parte, oricum
de prevestirile trimise de cei nevăzuți.

18. De câteva luni ne hrănim numai cu miere și
Fructe, bem apă din jgheabul frunzelor, dormim
Printre vulpile din deșert.
Pietrele și frunzele bolborosesc ele ceva, iscoadele
Noastre s-au întors de acolo cu limba tăiată.
Noaptea ne îngropăm morții de peste zi cât mai
Adânc. Pământul Făgăduinței se îngrașă din dureri.
În primăvară vor înflori oleandri, dar atunci mulți
Dintre noi vor fi murit, fără să mai vadă Mormântul.
Ioan intră primul în apele adriatice de smarald,
Împroșcând cu brațele tufe de spumă și alge,
Cavalerul Negru porni voiniceste suflând zgomotos,
Un triton înfierbântat urmărind o naiadă,
Delfinul, așa-i spuneam prietenului nostru mai mic,
Zăcea tolănit pe plajă-ntre două oceanide,
Cu barba plină de nisip și scoici încrustate în piele
Părea chiar Odiseu, aruncat de naufragiu pe țărmul
Faecilor, cu nava sfărâmată. Dar ajutat de Nausicaa.
Cu celelalt mai vârstnic Ioan îi priveam, bucurându-ne
De veselia lor, Eram amândoi fără sandale, de-a
lungul
Falezei, un miros de nucă verde, iodul, ne însoțea,
Briza ne răcorea tâmplele, venind dinspre larg.
Era locul numit, prin partea locului, aproape ca-n
Limba noastră- Căprița. Un nume de alint.
Împlineam ani tineri atunci, un sfert de veac fără
Unul, apoi am găsit în nisip un dinar spoliat de valuri,
Lucios, nefolositor, cu stema ștearsă, pe care l-am
Arătat prietenului, uimit- am știut iar că sunt iubit De zei.
Seara am băut vin roșu în cinstea anilor mei tineri,
Deasupra corturilor noastre clipeau stelele,
Marea tâifâsuia, tălăuzea, aproape, printre măslini.
În zori vom porni mai departe. Orbitor diamantul
Mormântul, marea ne îmboldesc plecarea, ne sângeră
Spinarea în bice de foc.Cum vom pătrunde pe una
Dintre porțile diamantului?
De dincolo vin zvonuri, tulburătoare mesaje, fluturi
Și păsări fâlfâie sosind din această țară nevăzută,
Turmele par a se-ndrepta spre ea, dar pentru noi nu sunt
luminișuri.
Nici poteci, frunzele sau pietrele bolborosesc ele câte
ceva,
Dar cine să le descifreze corect mesajul ascuns ochilor
mei.
Cine știe Cum se poate pătrunde prin una din fațetele fără
Fisură, șlefuite, orbitoare ale diamantului?
Expediție în ținutul diamantului

19. Laus serpentibus
Ei știu mai bine decât mine gustul secret
al fierului și al uraniului, al pietrei de smarald,
al zăcământului ascuns în dulcele-ntuneric,
ei îți aduc mesaje din împărăția de dincolo
și îl slujesc pe Hermes,
îl cunosc labirintul, firida pâlpâind, tărâmul umbros,
ei dețin bijuteriile visteriile Nopții și puterea otrăvii
suave,
limba mea e singură, nesigură și barbară,
o tâlcuiești ușor, o dovedești prea lesne,
venin și miere poartă ei sub limba despicată.
Necunoscut e mersul lor sublim, călătoria profundă,
nimeni nu o cunoaște cum nu putem știi urma
zborului de vultur pe cer, urma peștelui prin apă.
Fraze aproape inteligibile precum profeții rostea
prietenul nostru atacat de o viperă-n munți
în vreme ce veninul ca un sânge nou și sălbatic
îi cutreiera arterele, brobonindu-i palida frunte.
Dar nici lor nu li-i dat să-și dea dezlegare
singuri, precum scorpionul încolțit să se piardă
afară din timp, să devină O pur, fără-nceput și
fără sfârșit, albă vocală primordială, circ infinit.
Și pentru ei soarele silabiseste pietrele unde-i
surprindem cu ochii pândind, toropiți, extatici
înțelesuri aproape traductibiile, al zice, arhaice
murmurul murmurul murmurul murmurul.

20. Tu nu ești sunetul
Unde te ascunzi, pe ce tărâmuri nepoluate,
Din ce ascunzișuri îți iei zborul dimineața,
Din ce subterane te Ivești spre seară, unde
Fumegă ierburi interzise nu altarul Zeului?
Te-am văzut de câteva ori aievea, pe malul
Unui râu sau pe buza mormântului, nimeni
Nu-mi poate lua bucuria, nici umilința sau
Orgoliul de a te fi atins chiar numai o clipă.
Pe unde cutreieri împreună cu smintiții întru
Perpetuum mobile sau piatra alchimică, cu
Cei care-și pierd mai bine uzul rațiunii decât
Să renunțe la tine, deși tu nu le oferi nimic.
Unde poți fi, unde se prăjește cafeaua și se
Vântură pergamente aurii în trâmbe albastre
De tutun? unde se descarcă pe cheiuri umede
Lăzi cu arome de citrice? sau de paradis?
Unde se deschid incunabule cu slove pictate,
Unde bei un amestec de miere, alcool și fiere,
Unde îți pierzi noaptea cu discuții despre ahei,
Învățând sâ-ți dăruiești ultima țigară pe stradă?

21. Curtea medicilor (1979) dă glas
entuziasmului poetic provocat de
descoperirea Italiei, dar uzează și
de un joc de cuvinte. Curtea
medicilor, adică a doctorilor este și
Curtea Medicilor, a familiei
florentine binecunoscute. Tonul
este solemn: " cum ai păși din
autostradă în vechea șosea
romană,/ Via Appia sau Via
Flaminia...". Autorul evocă figura
mamei absentei fizic, defuncte, dar
prezentă în amintirea poetului: "Cât
de tânără ești".
Poetul se află la vârsta răscrucilor,
definitorie pentru orice artist.

22. Sau numai eu, vai mie, pot descifra electrocardiograme nervoase
zigzagul unui schior, grăbind spre finiș între mii obstacole;
sunt fiul risipitor al familia lor albe. Și Emil Isac
murind la numai câteva saloane de camera noastră( un
salon transformat în locuință cum se văd unele vagoane
dezafectate pe o linie moartă, pufăind din coșurile bucătăriei
improvizate) și Blaga între brazii de peste drum,
ca un pustnic în munte, îngropat de nămeți.
Numai eu știu limpezi filmele anilor duși la Curtea
medicilor în camerele lor de gardă, în Amfiteatru în
lifturile silențioase coborând în neant, urcând din coridoarele
nesfârșite oameni care se caută ( de bolile subpământului,
apei, văzduhului sau sunt căutați ( numai între 2 și 4)
ascultați, întrebați, palpați, fotografiați, măsurați, îmbrăcați,
spălați, bărbieriți.
Figaro, desigur, cânta binișor ( pe nas), știa italiana, stăpân
absolut al morților și Viilor, preț de câteva minute,
când părul ( blond sau negru, roșcat sau castaniu, sârmos
sau mătăsos) Ignora orice vârstă, profesiune sau condiție
socială.Îmi tundea chica Rebelă, zăngănindu-și foarfecele
nichelate. La nici zece ani frizerul venea acasă, mă aștepta
răbdător. Eram cineva. Cu vremea totul începe să
semene. Capetele, părul,
sprâncenele, câte regimente de convalescenți apucase să
tundă-ntr-o viață de om, câte divizii de adolescenți, câte
companii de copii?își scutura șervetul alb
buclele noastre și surâdea enigmatic.
Briciul lui susurând aproape de urechi, pe gât,
nu mai înfioară ca un proverb obscur.

23. Din toate cât rămâne?
Vreau să ajung la anii maturității-n bine,
știu vârsta mea-i livada în care poposiră
greoi norod din vale și stup, nu de albine;
eu, fruct semi-sălbatic cu izul de pădure,
arbust strivit sub talpa latinelor cohorte,
petale, zile faste, minuni și voci obscure,
din toate cât pot da alcool pur în retorte?
Presimt o trecătoare. Văd arborii pe stâncă,
își scutură frunzișul în ape reci și clare,
știu vara mea e dusă, deși-mi lucește încă,
sub stratul gros piciorul va mai găsi izvoare?
Tot ce a fost greșeală, patimă oarbă, glod
se va schimba încet în flacără, va arde,
iubirea mea-și va crește mult așteptatul rod?
O pâlpâire vie spre steaua fără moarte.
Nu peste mult, voi ști, vom ști, pe rând,
în adâncimi ascunse filoane se răsfață,
sub pământ începe-o altă zi. Cântând,
de acolo vin și-ți spun că-n toate a viață,
și-n mâluri și în ceruri, sub anticele pietre.
Nu simți urzeala firii, lucrată în oglindă?
Stejarul se ghicește, de când era în ghindă.

24. Proba cu polen
Proba cu polen se pare prietene că e cea
mai sigură,
el se depune în noi din nu știu ce tainice
Începuturi
ne îmbibăm cu polen de când ne naștem în
lume
și asemeni albinelor unși cu mirul grădinii
pe frunte
silabele noastre fragede zumzăie-n graiul
primordial.
Sau poate mai dinainte părinții noștri
presimt grăuncioarele
staminelor zburând nevăzute prin aerul
limpede
mână în mână viitorii părinți străbat o livadă
și crengile primăverii unduie peste creștetul
lor
polenul așteaptă doar anotimpul rodirii.
Proba cu polen se pare prietene că e
cea mai exactă
Aceluia găsindu-i după mii de ani
giulgiul cu urme
de sânge, firicele din perii bărbii și
dovada supliciului
i-au refăcut Chipul, Statura și Vârsta
aceasta din urmă
după anii polenului mărturisind fără
greș.
Polenul se strecoară pretutindeni în
țesuturile tale
în curtea uzinei se scutură din ulmii
săraci
pe sprâncenele muncitorului care-și
despachetează tainul
pe felia de pâine chiar dacă gustul
nu-l schimbă
în apa pe care o bea de la robinetul
crăpat
Invizibil polenul dar tenace pătrunde
în noi
albinele de dincolo îl presimt și-l
așteaptă
crește polenul cu anii nevăzut dar
statornic
acum în vreme ce-ți scriu îl simt pe
limbă
fierbinte auriu și mai presus de
moarte.

25. Căutam vetrele unei Europe primare
căutam miezul roşu al Siciliei
într-un început de vară
dornic să pipăi sâmburii negri ai unui anotimp
în afara anului,
când comerţul cu fructele Paradisului
e în creştere prin pieţele gălăgioase ale Sudului.
Vinerea cenuşii am ales-o pentru plecare
vegheat de noroc, dar pândit de neşansă
asemeni peştelui-spadă tras la cinci dimineaţa
între Tunis şi Mazara del Vallo
înroşind apele Mediteranei
păstrând între spinii înotătoarelor dorsale
alge africane
şi grăuncioare de aur din caravelele scufundate ale
fostei Case de Suabia
pieptănând pletele timpului.

26. Elegie
Când n-am să fiu decât un nume spus
între prieteni la un ceas de seară,
vezi, oboseala zilei s-a mai dus
și ei vorbesc devremi de-odinioară,
din vâlvătăi ce stăruie-n apus
voi trece pragul care ne desparte,
acel ce-am fost, acesta care nu-s
va năluci în viață peste moarte,
cu trup de abur preschimbat în foc
mă voi întoarce. Adiind târzie,
mireasma clipei noastre de noroc,
din toate- câte-au fost, va să învie.
Eu, cel de boarea blândă răsfățat
și-ndurerat cu mari poveri pe umăr
eu care port un nume de-mpărat,
scandând pe țărm cuvintele din urmă,
fiu al acestui veac și mai ales
al unui timp ce-n veci se termină,
albină-n zorii zilei la cules,
Minunea clipei adunând lumină,
nu voi mai fi atunci decât un nor
scurt risipit de vântul rece-al serii
alunecând deasupra tuturor,
un foșnet vag în geamul încăperii.

27. Nimeni nu are vreme
Nimeni nu are vreme pentru El. Nimeni aproape.
Meșteșugarul continuă să bată în fața atelierului.
Comerciantul să-și sporească avutul, artistul gloria,
omul puternic să-și etaleze însușirile și succesele,
cei tineri să muște din fructul zemos al plăcerii.
Numai cei care trec abia-i aruncă o privire în fugă
și parcă furișată, altfel nimeni nu-l însoțește pe drum,
și drumul urcă și soarele-i la amiază și nimeni nu
are timp pentru El, sunt petreceri și adunări importante
ale breslelor și cine e disponibil înaintea weekend-ului?
El suie și vipia-i adâncește durerea din brazdele spatelui,
din hașurile trasate cu priceperea metodică a meseriei,
și subtilele glose în glumă în creștet îi pătrund,
cu spinul subtil al sarcasmului. Și brusc ce bătrân
s-a făcut, în câteva ceasuri.
E trei și ei se grăbesc. Șoseaua-i acum arhiplină.
Cheful poate începe, cu El au sfârșit-o, uitat în ploaie, pe deal.
Un pahar și-o butadă risipească norii denși ai greșelilor.
Și dacă nu-i risipesc și dacă au fost orbi neprimindu-L,
acum ca atunci, pe cel care-ntre toți era Omul durerii?
Tenace memorie
Tenace memorie numai tu mă faci să opresc la
Assisi
și să o iau grăbit spre casa lui Francesco, băietanul,
dacă mă-ntâmpină Pica, provensala, am avut noroc
dacă-mi iese în cale mîniosul postăvar de rău.
Numai tu mă convingi să aștept legături imposibile
în gări de provincie umbriană, să-mi forțez șansa pe
bănci roșcate de lemn, alături de localnici hirsuți și
tinere cu obrazul pictat, dulce oval, de Filippo Lippi.
De ce nu mă porți, memorie, prin orașele nordice
unde și cu ochii închiși găsești drumul spre casă?
De ce mă duci numai printre coline și printre vii,
printre câmpuri arate de boi cu coarnele-ntoarse?
Îmi dai ghes să urc în campanile, poate voi mai zări
ultimele rânduri ale cohortei lui Octavian Augustus
învingându-l pe Pompei, necugetatul, praful stârnit
nu de sandale, de mașinile de marfă, cu obloane.
Tenace memorie, știu care-i partea ta în destinul
meu și mai știu că adesea ai dreptate împotriva
evidențelor, fă-mă să te îndrăgesc mai mult încă
și astfel, iubindu-te, în veci să nu te mai pierd.

28. Pisicile din Torcello
1
Pornit din zorii vârstei spre ostroave de tânăr călătorind
cu trenuri de noapte, străbătând Dolomiţii şi ajungând fericit
în Veneto, unde obiceiurile şi gusturile mai aspre ale localnicilor
îmi amintesc Ardealul.
Îmbarcat pe feriboturi şi în cabinele vapoarelor
mă-ndrept spre amurgul unei vieţi care se stinge în aurul bizantin.
Om al lagunelor, aţipit pe bancheta vaporettoului care, foarte devreme,
pleacă în prima cursă de la Fondamenta Nuova, spre insule, vârsta mi-
o caut
tot mai adânc, sub straturi de ciment şi pietre înnegrite, pe care ţopăie
bâtlanul şi egreta, cum treci pe lângă cimitirul marin San Michele
cu gardul de cărămidă, acoperit de mătasea verde a vremii, egreta,
bâtlanul.
2
Pornit în căutarea pisicilor enigmatice cu puteri ascunse, ca zeiţa
Bastet,
cea adorată în Egipt şi retezând cu o lamă de spadă, sau de pumnal,
capul
şarpelui Apophis, Întunecatul Dragon al Morţii, ce vine cu anii şi boala,
cu cancerul buzelor, dedate la viciul nicotinei şi stopul inimii fără vreun
avertisment, ca o grevă a controlorilor de zbor:“gata, de mîine nu mai
zbori,
deci, nu mai trăieşti..." Pornit în expediţia lui Noe spre Ararat,
ascuns printre puii de leu şi puii de pisică, împărţind bucăţile mai bune
cu ei,
navighez spre Torcello, într-o dimineaţă, înainte de a muri de tot, cerând
o altă amânare, o vară încă,de petrecut pe străzile din Murano, pe
podurile colorate, sau în preajma canalelor întortocheate ca destinul
meu.

29. 3
Aici, aş vrea să opresc, să mi se oprească rotirea
elicei inimii ostenite;
unde Murano se uită spre San Marco şi cele doua
cupole, Santa Maria della
Salute şi San Giorgio le priveşti din sud, aici, unde
Sfântul Francisc al
Deşertului, pământ nisipos, semn îţi face să
cobori, iar Burano-şi înclină
turnul clopotniţei, văr al celui pisan, în timp ce
apare deja faţada cu
portice de la Santa Maria şi Donato, din ostrovul
sticlarilor
dar, răgaz nu mai ai să intri în fucina degli angeli,
atelierele
îngerilor care răsucesc fluidul fiebinte al faptelor
noastre,
fuioare, toarse de degetele noastre, unite în
treimea unimii,
sau lacome de fructele plăcerii, şi nici să încerci
clin-clinul cristalului, să-ţi socoteşti plumbul greoi
din viaţă,
vreme nu ai nici să atingi candelabrele grele,
constelaţii de gheaţă,
ecouri pe urmele tale, dansând prin încăperi.
4
Ajuns, în fine, în ora matură a vieţii, debarci la
Torcello, fugind de urgie,
ca demult, de groază, cei din Altino, de barbari,
fugar şi tu de răutatea vremii, eonului,
descoperind uimit canalul limpede, ca un râu de
munte de acasă, în formă de magnet, un U.
Şerpuieşti pe lângă livezi de măslini şi lămâi,
aspirînd mirosul de viţă-de-vie, gata să dea rod cu
ciorchini uriaşi,
ca în mozaicurile Ravennei, promiţând beatitudinea prin
Sângele Mielului.
Ai ieşit de-a dreptul înaintea coloanelor micului
templu arhaic al Sfintei Fosca,
şi de-aici la “tronul lui Atila”, jilţ de piatră mâncat de
vărsatul furtunii,
în care stă nepăsător Neantul şi nici nu mai călăreşte, nici
nu mai bea vin roşu, nici nu mai
incendiază, nici nu mai ciopârţeşte pe nimeni, nici nu
alungă pisicile ce-se-nsoresc.
5
Pisici în mica piaţă ce dă spre Santa Maria Assunta,
Sfânta Marie cea Mare,
acum când scriu sunt zilele-i şi dulcea lor tristeţe, vara de
pe urmă, ce cu dulceaţa sa mă sufocă,
pisici încolăcite pe praguri şi pe pervazuri, pe “bancarelle”,
unde se
vând peştişori de cristal, amulete de os, şiraguri de dinţi de
înger,
pisici pe podurile ostrovului şi sub mesele barului cu
grădină de oleandri,
pisici sub straniul arbust numit “pitosforo”, pisici pe treptele
tocite,
pisici pândind şerpii ce ies din craniile damnaţilor în Marea
Judecată
unde albastrul mantiei Dreptului Judecător are adâncimea
iubirii Sale nebune,
pisici zgâriind mâna străinei care le mângâie curioasă şi
melancolică
pisici fixând vizitatorii cu dispreţul unor prinţese uzurpate
din tihnă.

30. 6
Pisici întâmpinându-te la intrarea în atriumul casei unde bei
puţină apă
şi guşti pesmeţii dulci, frământaţi sub smochin ca în
vremurile Vechiului Testament
o îmbii şi pe ea, dar din dar, pe ea care toarce,te priveşte
amuzată, ia cîteva firimituri,
cu limba ca o frunză de la Tropice, un jghiab roz-alb.
Pisici de Angora şi pisici africane, maronii sau galben
pufoase, de Etiopia
sau de Sicilia, pripăşite în Torcello, venind poate cu primii
colonişti în
barcazurile lor călăfătuite în grabă, de frica năvălitorilor,
pisici dând
târcoale mereu ruinelor şi sacilor negri de plastic, pe care
vine, o dată
la trei zile, barca salubritãţii şi-i duce, la incinerat,
pisici frecându-se, somnoroase şi alintate, de picioarele
japonezei care,
intră, prima, dansând, în piaţeta din faţa bisericii şi
încremeneşte...
7
Bate extatic din pleoape, e în afara Timpului, la Assunta, şi
grupul degeaba
o strigă, pleoapele-i par un fluture exotic tremurând pe
faţadă,
pisici cu granulele Lagunei în blana electrizată, sare şi iod,
pisici din Torcello, înrudite cu cele pe care le răsfaţă
memoria în
amfiteatrul din Taormina, pe scări şi în Efes, în porturi şi
cabane.
Vârsta mea se apropie de cea a lui Ezra Pound,
ascuns după o perdea în Veneţia tuturor măştilor, şi
speriind
trecătorii, bătrân nebun vorbind neomeneşte în graiul
felinelor. Demoni Orientali, spirite inferioare,
spuneţi-mi ce vedeţi, cu ochii voştri îngustaţi, ca tăişul de stilet
roman,
în abis? Schelete-mi păreţi la plimbare noaptea surprinse
de farurile maşinii
gonind gondole demente pe asfaltul aburit al nopţii valpurgice,
iasme ce dau cazne şi spaime călătorului, gonind, numai ochi
fără trup, spectre, trăind într- un timp fără timp, voi sunteţi chiar
carnea ce abur devine, lent, ireversibil,
totul se năruie şi deodată dispare ori renaşte în Haosul
fecund?
Voi, picotind pe malul fertil al Nilului, ca-ntr-o anticameră a
morţii,
Voi, enigmatice zeităţi ambigui, care nu mă puteţi ajuta deloc,
eu cele şapte vieţi ale voastre niciodată nu le-am jinduit: una
mi-e prea de-ajuns,
eu nu v-am iubit niciodată peste măsură,
şi nici în ultimul ceas nu vă pot iubi peste măsură.
Unde aţi îngropat cheia de la ultima cameră a vârstei şi ce
clinchete-s acolo?
Din zorii vârstei am pornit, într-un vapor de sticlă, spre mările
de Foc.
8
Cerul se cutremurã de fulgere de la Răsărit spre Apus,
cad păsări înspâimântate sau îşi iau zborul din arbori,
mulţimea în pieţele oraşului sau pe terasele blocurilor
se adună înfricoşată: sfîrşitul nu e prea departe, numai
Fecioara
opreşte mânia mâinii Fiului, sunt ca sticla înfierbîntatã de
Sticlar,
răsucită cu pricepere ca să-i dea o formã nepieritoare şi unică:
un om călătorind înspre Foc, mereu, din copilărie până la
adâncă bătrâneţe,
crezând că găseşte în ochii pisicilor din ostroave cifrul
ascuns.Dar cifrul e chiar scânteia eternă a sufletului,
Eu: carne, lichid, sare şi fosforescenţã marinã, om - adicã
Flacără.

31. Lupii negri
Iar când orașul se trezi lupii erau pe străzi în haite,
lupi tineri, feroci și lupi bătrâni plini de cicatrice,
cu blana mai năpârlită, arătându-și colții tociți la
trecători, sau mușcând picioarele tinerilor.
Îi căutau pe cei mai drepți, alegeau oamenii cu barbă și
ochi mai limpezi, îi târau de mâneci pe asfalt și-i
loveau
cu pricepere, cu ghearele, și-i sfâșiau cu caninii lucioși;
nu erau iertate nici femeile, ori copilandrii curajoși.
Un cal, orașul în lumina lividă a zorilor, un cal istovit
după o goană printre zăpezi, mușcat rău de gât,
împins într-o margine de clădire, la o încrucișare de
drumuri,
între o biserică dărâmată și o fântâna secată, în agora.
Căutau mârâind capul frumos al calului, ochii umezi,
adânci
buza orașului răsfrântă ca un balcon, arterele agere ale
bulevardelor,
jugulara S-ul pe care-l face ea ieșind în dreptul
Arhitecturii.
Crupa leneșă a cartierelor rezidențiale nu-i interesa;
nici burta flască a orașului-sat-dormitor și bodegă;
gureșe gospodine pe margine, regăsind febra defilărilor
îi ațâțau pe lupii negri cu chicoteli de șobolance
excitate.
Și lupii ca niște muște purpurii, conduse de tăuni,
pătrundeau
în pavilioanele orașului-cal, în culoarele nărilor ce
fremătau libere,
spurcau luminoasele încăperi ale cărților,
urinau în amfiteatre, foile arhimedice fură aprinse ca
frunzele.
Calul căzu întâi în genunchi, apoi corpul tot ajunse
pradă lupilor:
îl zdrobiră, îl mursecară, îl scuipară, îl umplură de balele
urii și ale
măscărilor subpământene, îl acoperiră de răni și
sudalme cumplite.
Unde erați, atunci, Ai Domnului Câini, în ajutor să-i
veniți?
și tu, Francisc, ce lupul din Gubbio l-ai îmblânzit cu
vorbe de har?
Patroană a lor, tu Sfântă Varvară, de ce nu le-ai zis
"Duceți-vă acasă"?
Unde am fost noi, să alungăm cu torța iubirii prăpădul
barbar?

32. Poarta Paradisului
E poarta de piatră din Veneția unde se văd
Mama și Pruncul, întâmpinându-te;
deasupra unei străzi si se mai cheamă
"Calle del Paradiso", mică
pe lângă largile "fondamenta" și mai lungul
"rio", ce dă în miratul "campo".
O cale, așadar, ce te scoate spre azur, după
câteva întortocheri umbroase;
spirale, sau trepte, cum vezi și pe zidurile
mănăstirilor din Bucovina,
și totul miroase a lemn proaspăt geluit, a
prisacă, a clei și ei talaș;
nu a lagună, pe unde trec impasibile bărcile,
cu cele șase, lame sestiere,
și cornul venețian la proră.

33. Toate versurile mele
Toate versurile mele au fost trăite. Puțin am inventat.
Așa cum sirenele orașului preced clopotele din zori.
Peste foile mele scrise și peste pleoapele obosite
Fluturi din grădinile pe unde am umblat își scutură
Pulberea grea când dorm somnul lui Iona. Viermele
Vine să roadă umbra patriarhală. Să-mi repete,
"Multe-ți scapă, muritorule, poate atât îi fi învățat
totuși-
Că ești un nume printre altele, dar Domnul îl ține
Minte!". " Ca pe Avraam din Ur te-a chemat să-I
slujești.
Scrisul poate sluji Domnului, nu e doar rătăcirea ta!”
Mâna
Angelei
De-acum atâta mi-a rămas să-ți țin
încheietura mâinii, palma-ți mică,
din trupul tău eu am tot mai puțin,
de mine se desprinde și mi-e frică.
Mă rog să nu devină corp subtil,
să nu dispară sânge, limfă, apă,
am mai rămas c-o mână de copil,
o strâng cu teamă, simt că scapă.
Mai flutură cu mâna desfăcută,
și degetele-ntinde-mi-le-ntregi,
pe o colină am văzut o ciută,
jos, cerbul încurcat în crengi.

34. Nu sfătuiesc pe nimeni
Nu sfătuiesc pe nimeni,
Tânăr sau bătrân,
Să se apuce de scris poezie,
E o ocupaţie periculoasă,
Aproape sinucigaşă,
Îţi pierzi, urmând calea poeziei,
Instinctele primare,
Respectul celorlalţi,
Şi chiar lumina ochilor,
De atâta trans-scris şi şters,
La calculator,
Devii un obsedat de
Frumuseţea invizibilă.
„De ce să nu te bucuri de poezia vieţii,
În loc să scrii poezii?”
Aşa m-a întrebat tatăl-meu,
Descoperindu-mi
Primele versuri,
Ascunse printre
Cotoarele colorate ale
Cărţilor din bibliotecă.
El nu a scris toată viaţa sa
Decât un singur poem despre un
Cireş solitar, pe care-l privea pe geam,
Din camera lui, transformată-n salon.
Dar de trăit poezia, a trăit-o din plin,
Eu căutam mereu să reţin clipa, peisajul,
Eu mă bucuram pe jumătate…
Acum la ora severă, cine-a avut dreptate?
Eu zic, poate greşesc, nu el.
Scriem bine, pentru că trăim prost?
O fi vreun dar acesta, sau o slăbiciune?

35. Hadrianus
Când eram tânăr eram mândru
Că mă strigaţi ca pe-mpărat,
Apoi, mi-a fost puţin ruşine,
Aflând că nu Sabina-i ţine
Aprinsă flacăra la pat
Şi-n cortul amplu şi-n palat.
Un sclav bitinian deţine
Favoruri mari şi-i lăudat.
Statui, palestre, temple varii,
Mistere de la Nil, sau Eleusis,
Îl bucură din plin şi îl desfată,
Îngenuncheat, a salutat o fată
Leproasă, uluindu-şi militarii,
Cu două din versetele lui Isaia…
Şi totuşi peste tot melancolia
Îi sigilează pasul şi trufia.
Mâncăruri dulci sau iuţi, greceşti,
Încearcă Împăratul, gusturi stranii,
Roma-l bârfeşte, dacă n-are veşti
Din lungile-i, britanice campanii…
Iar el întors la Villa din Tibur,
Suluri cu versuri, pergamente
Deschide iară, cu priviri atente,
Să nu îi scape jocul vieţii, pur…
Cel scris acolo şi jucat în jur,
Sub ocrotirea paşnicelor mierle,
De sclavi, de mimi ori de actori,
De curtezane ca un râs de perle,
Rostogolit pe pavimente-n zori,
Când navele pe Tibru-nsomnorat
Aduc dorade ce încă se mai zbat.
Chefalii aurii, dungaţi ori dansatori.
Am fost şi eu în dulce Tibur,
La Villa Hadriana şi la d’Este;
Pe Tiburtina însă, pot să jur,
M-a însoţit un ins ce arăta a fur,
Cu mâinile vorbea, o, ce poveste,
O plasă-mi întindea. Poate Proteu,
A fost şi nu ştiam? Un semizeu?
Sau însuşi pişicherul de Mercur?
O, Împăratul nu iubea Hierosolyma,
Şi sacri rotoli puse să-i distrugă.
Şi Cartea neamului ebreu, sublima.
Degeaba-i vin, cu glas de rugă,
Rabinii să-i înduplece pornirea,
El Templului îi vrea ruina,
Pe sine se iubeşte-Aelia Capitolina.

36. „I se pot zdrobi oasele“…
Când? Unde? Cum? Dincolo…
Biet muritor, ce-ai să te faci acum,
În faţă-i golul, iar în spate fum?
Tu, botezând cu numele-ţi cetăţi,
Mai grea sentinţă ai şi decât Tit,
Distrugătorul Templului israelit,
Sau cinicul tătân, Vespasian…
Vreau să-ţi dau mâna, Hadrian,
Cum aş da mâna unui viu,
Urcă din umbra rea, din Orcus,
Din chinul unui loc pustiu,
Întoarce-te, vreau să-ţi ating
Obrazul… Lacrimi îngheţate
Se simt… Le va topi austrul?
Găseşte-ţi pacea, de se poate.
Selene varsă lapte peste castru,
Ai vrea să te întorci? Dar unde?
Îţi aminteşti de aurul albastru
Al unui loc, în care te-ai ascunde?
La Villa Hadriana, tu mai speri?
Sublimele statui cu suple membre
Se prăbuşesc sub pini-umbeliferi,
Alexandrină, toamnă de septembre.
Azi, din sfărâmături se înfiripă
Şi din fragmente totul, sau aproape,
Un tors de aici, un creştet de-acolo,
Nike nu are întreagă vreo aripă,
E văduva lui Hercneptunapollo…
Trăiesc aceşti eroi cu calpe forme,
De meşteri modelaţi în pripă?
Întrebi şi boabe ai sub pleoape.
Inima lor, mai stins ca niciodată,
Trimite-n corpuri lenevitul sânge…
Ars, numai ciot şi gropi enorme,
Un loc viran acum e sacrul crâng?
Prăpastia aceea pusă între noi
Se-adânceşte… Împăratul plânge…
De ce să-l chem atuncea înapoi
În lumea noastră răsturnată?
Şi dacă mierlele sunt larii casei,
Penaţi pe care nu-i zăreşti uşor,
Dar stau mereu aproape? Coase-i
Închipuirii un veşmânt, frumoasei
Venus, din ce rămâne fă-le lor
Haine de aer, pallium sau tunică,
Cum au copiii, o măsură mică,
Fidelă întru totul sacrului Model.

37. În orice oraș
În orice oraș m-așteapt-o biserică,
Zveltă sau arcuindu-se sferică,
Unora le știu orarul fără greș,
Celor mici, cheia ascunsă sub preș.
Celor de lângă mare le iubesc
Mozaicul bizantin, cozmatesc,
Altora vitraliile, gardul de laur,
Celor dintre coline retablul de aur.
Celor din Alpi, albe ca lumânările
Arzând printre ghețuri, intrările
În stânga spre care duc scările.
Arsură
Carnea mea toată este o lumânare
Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu
Ca păsările mort
Voi cântări mai mult decât viu.
Ochiul arzând se hrănește din ceară
Și face un strop de rouă fierbinte
Odată am știut să zbor, odată,
Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte.
Trupul meu întreg este o lumânare
După ce se va fi scurs toată în țărână
Și flacăra se va topi în albastru
Veți mai simți o arsură pe mână.

38. Unde se scurge mercurul, vă întreb, domnilor fizicieni,
spre ce măruntaie ale pământului se grăbește dânsul
de ce e cuprins de atâta grabă, el, unicul ce are
atâta greutate, vă rog, bunilor fizicieni, unde fuge mercurul;
De ce uneori nu mai vrea să ne slujească, de ce-i cuprins
de panică, așa cum sunt uneori șoarecii și păsăretul,
de ce nu mai stă în oglinzi, în recipiente, de ce nu
ne mai reflectă obrazul, unde naiba are el de mers.
De ce să tot fugim după el, cu o sugativă în mână,
sau un cornet, e mai rău, vă spun, decât un mânz
de ce nu se lasă încălecat de o foaie de hârtie, de
o radiogramă, ne scapă printre degete, unde se duce.
Vă rog să mă ajutați, domnilor fizicieni, sunt un
poet cuviincios, naturist, tradiționalist, îmi plac băuturile
tari din fructele pădurii și mesele sărbătorești, nu mă prea
îndoiesc de cuvinte, el de ce se îndoiește de mine oare.
Nu mă sfiesc să-i rostesc, iată, numele ușor compromis,
(de o silabă rebelă) de ce nu-mi stă în palmă, de ce
e lunecos, eu l-am iubit așa cum e, l-am cinstit și
pe omonimul său, zeul cu vargă și aripi la picioare;
Unde, dar spuneți-mi odată unde se grăbește mercurul,
Patronul său are de condus umbrele celor duși
îl înțeleg, are de purtat vești din lumea subpământeană
la noi și invers, dar el, uite, e pe dușumea, e pe dale.
E pe îngustul pervaz, e pe masă, e în coșul de rufe, e
în culcușul pietrelor, e pe dale, zornăitor, e în cămară,
e în așternut, e în lingura de supă, e în paharul
de ceai, e între fructele-aurii, în ascunzișul copilăriei.
Perforează ca omida frunzele și hârtiile nescrise.
Unde se grăbește și de ce se grăbește mercurul,
de ce, domnilor fizicieni, v-am spus, eu sunt
un poet de modă veche, n-am nevoie de asemenea
farse, de ghidușii, de prezența acestui spiriduș
la masa mea. Vine să mă umilească, să mă
întristeze. Eu, care iubeam bronzul, argintul, aurul,
sunt, iată, tulburat de acest argint viu.
Sunt gata să trimit o călimară după dânsul
unde fuge mercurul, de ce fuge mercurul,
spre ce pol sau ecuator, de ce-și schimbă
mereu înfățișarea, cum să mă lupt cu el;
nu e nici lichid nici metal, nu e nici mort
nu e nici viu, cum să-l apuc, de unde,
domnilor fizicieni, nu e de glumit, iată eu
vă scriu, vă previn, un blând poet naturist.

39.  "Sunt un poet cuviincios, tradiționalist, îmi plac băuturile/ tari din fructele pădurii și
mesele sărbătorești/ Nu mă prea/ îndoiesc de cuvinte", afirma despre sine Adrian
Popescu, omițând să menționeze o singură notă a poeziei sale, și anume religiozitatea,
pe caren-o putea încă numi pe numele ei. Nu numai fiindcă și-a intitulat volumul de
debut Umbria, provincie miraculoasă a Sfântului Francisc și ei străbunul lui său latin
Properțiu, dar și fiindcă a scris de la început o poezie panteistă în spirit franciscan,
populată de ființe mărunte și serafice, create de un Dumnezeu blând și îngăduitor.
Umbria e inițial doar năzuința către un spațiu de sublimități, pentru a se identifica la
urmă cu studiul religios al Europei, de la Lourdes la Florența și din Grecia până în
Spania. Poezia exsanguă a lui Adrian Popescu se mișcă între misticismul lui Trakl și
acela a lui Turcea, cu urme din religiozitatea geografic- arheologică a lui Pillat.
Remarcabil poet într-o limbă de extremă finețe, artist delicat, suav, ardent evocând o
lume înfrățită muzical prin nume ca Toscana lui Fra Angelico, Liguria lui Montale, sau
Bucovina, " carissima beata" scăldate în lumină și vibrând de miracole precum coardele
viorii. Aceasta esteȚara Poetului de la prima la ultima lui carte. Ce gust de zmeură are
câteodată poezia lui Adrian Popescu! Citiți-l, dacă vreți să știți la ce mă refer!
Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Paralela 45,
2014

40. Poemul- dizertație
În realitate, departe de a fi un poet al beatitudinii, Adrian Popescu se definește ca un
melancolic. Toastul său, dacă există vreun toast, este rostit de cineva care se străduiește să nu
izbucnească în plâns. Amintirea a ceva frumos și pierdut pentru totdeauna, sau, poate, amintirea a
ceva si nici n-a fost trăit vreodată reverberează mereu în poezia lui Adrian Popescu.
Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941- 2000, Editura Mașina de scris, 2005

41. Ștefan Borbely, Dicționarul analitic de opere literare românești, vol III, M-P, Coord. Ion
Pop, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001

42. De autorul Umbriei, mă leagă o emoție specială: prima lui pagină de poeme tipărite în revista studenților
clujeni a apărut în numărul 2, februarie 1969, adică cel de la care preluam conducerea Echinox-ului, după
începutul frumos și dificil marcat de colegul său, doar cu un an mai vârstnic, Eugen Uricaru. Acele versuri, mai
toate antologice, m-au convins de la prima lectură că aveam în față un poet adevărat, cu o voce proaspătă și
nouă, în stare să treacă dincolo de mode și timp. Am și scris, cu bucurie, un fel de prefață- întâmpinare, înainte
de apariția cărții ce urma să inaugureze un destin nu tocmai comun. După aproape patru decenii, poemele de
atunci nu par a avea nici un rid, iar ceea ce a scris Adrian Popescu până în ziua de azi n-a făcut decât să le
prelungească, în armonioase polifonii, inconfundabilul ton fundamental.
Mi-a plăcut, ani de zile, să citez, cu diverse ocazii, multe dintre versurile acelui ciclu de neuitat și, mai
ales, unul de luminos ecou platonician: "Odată am știut să zbor, odată / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte". Îl
reiau acum fiindcă îmi pare că, dincolo de încărcătura emoțională a momentului evocator, concentrează ceva
esențial pentru definirea particularului sentiment al lumii pe care întreaga operă a poetului urma să-l aproximeze.
Căci în tot ce a scris până acum Adrian Popescu păstrează această amprentă originară, o muzicală reverberație
de arhetipuri, o memorie înfiorată de tipare inițiale. Fără nici o ridicare empatică a mâinii ori a vocii, cu o
modestie și cu un fel de umilință, ce justifică trimitere spre franciscanism, în fața a ceea ce, pentru un număr de
spirite atente la cer ce rămâne, se mai poate numi "misterul lumii".Adică o aură neafectată de procesul, așa de
însemnat și de neliniștitor pentru alții, al reproductibilității tehnice a operei în civilizația noastră de imaginar
generalizat și precar; întrucât vizează permanentul, ceea ce în fragilul joc al vieților de fiecare zi se conservă,
inalterabil. Cum se exprimă undeva, poetul refuză mereu să abdice de la "înțelesul minunii".
S-a putut spune, se va mai spune, că acest lirism a învățat lecția unui Blaga, și el pătruns de " largi fiori
de sfânt mister"; că într-un table mendelevian de istorie literară, poezia lui Adrian Popescu ocupă o căsuță "
neomodernistă", de vreme ce, în anii 70 ai secolului trecut, se afla, cu primii echinoxiști, într-un fel de coadă de
cometă a generației lui Nichita Stănescu, esteziantă, nu-i așa, și de un blamabil "modernism înalt". - Sunt și vor
mai fi etichete, ca atâtea altele, lipite și dezlipite pe rând, în febra clasificărilor de botanică literară. Rămân de
deschis, însă, și de Red deschis, cărțile, - iar ale lui Adrian Popescu nu înșeală nici un moment asupra
autenticității "mesajului". Nu e nevoie vorbe mari ca să ți se transmită imediat acel fior aparte, "larg" fără să-și
proclame lărgimea, "sfânt" fără gesticulația teatrală de metanii etalate sumar- hiperbolic. De la Umbria de
început, la Pisicile din Torcello ( 1997)... epitetul de "manierist" nu s-a lăsat nici el prea mult așteptat, însă în
înțelesul său tipologic, de ingeniozitate și rafinament al compunerii imaginii și decorului confesiunii. Răsfrâgeri de
peisaj italian, și natural și muzeistic, Umbria visată și mai apoi frecventată cu încântare, ca simbol dominant,
exemplar, ținut sacru și franciscan, au îmbogățit, marcând în profunzime, o poezie atrasă deopotrivă de miracolul
naturii genuine și de șlefuirea artistică a obiectelor. Fraza poetică însăși a fost și este, în chip tot mai evident pe
parcurs, atent cumpănită și articulată, în jocul subtil dintre notația concretului imediat și a contururilor aproximate
de reverie...

45. 1. Cristea, Dan: "Vârstele " poetice ale lui Adrian Popescu, în Convorbiri literare: an.136,
serie nouă, nr.11 (83), nov.2002, p 25-27
2. Dugneanu, Paul: Adrian Popescu, O milă sălbatica, în Luceafărul: nr.10/1984, p2
3. Flămînd, Dinu, Dicţionarul scriitorilor români, vol. III, Buc., 2001, p. 817-819
4. Manolescu, Nicolae, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Paralela
45, 2014
5. Poantă, Petru, în Modalităţi lirice contemporane, Cluj, 1973, p. 155
6. Pop, Ion, Postfață la antologia Ieșirea în larg, editura Paralela 45, 2007
7. Popescu, Adrian, Poezii 1971-2018, Editura Școala Ardeleană, 2018, Cluj-Napoca
8. Popescu, Titu, Adrian Popescu sau Poezia reminescențelor sacre, Editura Limes,
2019, Florești, Cluj
9. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, 1989
10. Ștefănescu, Alex., Istoria literaturii române contemporane, 1941- 2000, Editura Mașina
de scris, 2005