Durerea 2019

Asistent medical NEGOTEI ELENA
SAJ BRĂILA – curs 2019
DR.IUGA VIORICA Medic Primar Medicină Generalǎ
Medic Specialist Medicină de Urgențǎ

DUREREA – este un simptom care atrage atenţia pacientului şi medicului asupra unor
disfuncţionalităţi ale existenţei organismului. De ce să tratăm durerea, dacă ea reprezintă
o ˝santinelă˝ a sănătăţii şi bolii? Pentru că accesul la managementul durerii pentru a nu
suferi este un drept fundamental al omului.
Durerea este o provocare multiplă: medicală, socială, economică, psihologică, culturală,
religioasă.
Cu toate acestea, accesul la tratamentul durerii acute rămȃne inadecvat iar durerea
cronică ȋncă nu este recunoscută ca o problemă de sănătate publică asemenea altor boli
netransmisibile.
Cȃt de des ţi se ȋntȃmplă să ai o durere la
spate, sau piept, şi să o treci cu vederea ȋn
speranţa că se va duce de la sine? De cȃte ori
nu auzi pe cineva că se plȃnge de aceeaşi
durere de mult timp?

Terminologie
 Alodinia - durere la stimuli care în mod normal nu induc durere.
 Hiperalgezie - sensibilitate exagerată la durere.
 Disestezie - o senzație neplăcută anormală spontană sau evocată.
 Parestezie - senzație de furnicătură, amorțeală, înțepătură, care apare în
unele boli ale sistemului nervos.
 Hipoestezie - scăderea sensibilității la diverși stimuli.
 Analgezie - absența durerii la un stimul care în mod normal produce durere.
 Transducție - conversia stimulului nociceptiv în semnal electric.
 Transmisie - transmiterea potențialului de acțiune prin nervii periferici.
 Modulare - creșterea/supresia input-ului sensorial.
 Percepție - interpretarea” informațiilor senzoriale.

Conform Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Durerii (IASP) Durerea
este o experienţă senzorială neplăcută asociată cu leziune tisulară actuală sau
potenţială, sau descrisă în termenii unei asemenea leziuni (Merskey, 1986).
Durerea este un simptom, o experienţă subiectivă. Fiecare individ ȋnvaţă
sensul cuvȃntului din propria experienţă, dobȃndită ȋncă din copilărie, ca urmare
a traumelor corporale accidentale. Deoarece este o senzaţie neplacută, este
ȋntotdeauna asociată cu o reacţie emoţională. Cu cȃt aura emoţională este mai
importantă, caracteristică a personalităţii individului, dar şi a culturii din care
provine, cu atȃt durerea reală, fizică sau psihică, este mai mare.
Nu te obişnuiesti cu durerea, cu cȃt este de mai lungă durată, cu atȃt
este mai puternică, mai traumatizantă, ducȃnd inevitabil la modificarea
caracterului persoanei.
DUREREA – Definiţii şi clasificare

Durerea are de obicei drept cauză o rană, o boală sau ȋnaintarea ȋn vȃrstă.
Specialiştii ȋn terapia durerii clasifică durerea ca fiind: mecanică, biochimică sau
psihogenă.
 Durerea mecanică se manifestă ca urmare a unei cauze evidente cum ar fi un
traumatism, tumori sau stenoză spinală.
 Durerea biochimică poate proveni de la o hernie de disc cȃnd materia discului
intravertebral irită nervii spinali din apropiere.
 Durerea psihogenă este o tulburare asociată cu probleme de natură emoţională sau
mentală.

DUREREAACUTĂ
 ȋntotdeauna asociată cu o leziune tisulară acută, traumatică
sau ca urmare a unei boli sau cu o disfuncţie a musculaturii sau
a organelor interne, care nu produce leziune.
Durerea acută - asociată cu o leziune: - tisulară acută;
- traumatică;
- fără leziune: - urmare a unei boli;
- disfuncţie musculară (spasm);
- disfuncţie ale organelor interne.

Clinic, uneori, se ȋnsoţeşte de AGITAŢIE, dar frecvent bolnavul
este IMOBIL, cautȃnd să păstreze o POZIŢIE ANTALGICĂ;
Are hipomobilitate generală, o hiporesponsivitate la stimuli externi,
totul ȋnsoţit de semnele stimulării sistemului vegetativ simptic.
Anxietatea este un sentiment asociat, ȋntrucȃt durerea acută are
semnificaţia de pericol iminent pentru individ.
Durerea acută apare imediat după injurie, de obicei este intensă, dar de
scurtă durată, este determinată în principal de nocicepție (este rezultatul stimulării
nociceptorilor periferici - somatici, viscerali), iar reacția are o componentă
motorie și una cognitivă. Comportamentul bolnavului este caracteristic, uneori
defineşte sindroame care ajută mult la definirea diagnosticului. Durerea acută
se asociază cu un răspuns neuro-endocrin proporţional cu intensitatea durerii.
– durere superficială: tegumente, mucoase, este de scurtă durată, bine localizată, are caracter
ascuţit;
– durere profundă: muşchi, membrane, este mai greu localizabilă, mai persistentă şi are
caracter de arsură.

Aproximativ o treime din populație suferă de durere cronică sau recurentă, cu
implicații importante atât în domeniul medical, cât și în cel economic.
Pacientul cu durere cronică necesită mai frecvent îngrijiri medicale, având în același timp
și probleme din punct de vedere social și profesional. Impactul afectiv pe care durerea cronică
îl are nu poate fi ignorat, în special în situația în care aceasta duce la tulburări de somn,
anxietate, depresie, izolare, dizabilitate, sindrom de imobilizare și agravarea patologiei
concomitente sau chiar a simptomatologiei dureroase.
Tipuri de durere cronică
– cronica recurenta, benignă de intensitate crescută, repetată,
cu interval liber, ca ȋn migrenă;
– cronică intractabilă, constantă, de intensitate variabilă, ca ȋn
durerea de spate;
– cronică progresivă: ȋn artrita reumatismală, cancer.

 Durere nociceptivă:
o Somatică (receptori din muşchi, oase, ţesut celular subcutanat);
o Viscerală (receptori din viscere, peritoneu, cavitate pleurală – ascuţită, difuză,
nelocalizabilă adesea);
- Asociată cu: afectarea ţesutului, procese inflamatorii.
 Durere neuropatică – apare prin compresiuni directe asupra filetelor nervoase (SNP
sau SNC);
 Durere psihogenă – sindrom produs de factori : psihologici, de mediu;
o Greu de diagnosticat cauzele;
o Greu de tratat;
o Necesită o echipă multidisciplinară pentru abordarea complexă a mecanismelor de
producere.

DURERE
TOTALĂ
FIZICE
- Alte simptome
- Efectele secundare ale
tratamentului
ANXIETATE
 Pierderea poziţiei sociale
 Pierderea prestigiului şi
a venitului
 Pierderea rolului ȋn
familie
 Insomnie şi oboseala
cronică
 Senzaţie de abandon
 Mutilare
 Birocraţie
 Ȋntarziere de diagnostic
 Medici inaccesibili
 Lipsa de comunicare
 Esec terapeutic
 Prieteni care nu-i
vizitează
DEPRESIE EXASPERARE
 Frica de spitalizare/instituţionalizare
 Frica de durere
 Nelinişte ȋn legatură cu familia şi situaţia financiară
 Frica de moarte
 Preocupări spirituale; incertitudine cu privire la
viitor

Studiul durerii a făcut progrese atât în domeniul fundamental (mecanismele
durerii), cât şi în practica clinică. În managementul durerii, evaluarea şi
autoevaluarea sunt esenţiale, o analgezie adecvată având efecte favorabile imediate
şi pe termen lung, deoarece durerea este un factor major care afectează calitatea
vieţii.
Pacientul percepe de fapt suferinţa dată
de durerea asociată bolii. Aceasta implică:
 Componenta fizică a durerii;
 Starea psihoemoţionala a pacientului;
 Relaţiile şi sprijinul social de care beneficiază pacientul;
 Valorile, aşteptările şi interpretarea pe care o dă pacientul durerii.
Definiţia evaluării: abilitatea de a diagnostica şi de a face un plan de tratament iniţial.

Evaluarea durerii este o etapă obligatorie de management a acesteia şi se
realizează pe baza comunicării verbale şi non-verbale cu pacientul. Scalele
de evaluare pe baza comunicării verbale utilizate cel mai frecvent sunt:
Chestionarul McGill, Scala Analoagă Vizuală (VAS), Scala de Evaluare
Verbală (VRS) şi Scala de Evaluare Numerică (NRS).
Scala analog vizuală (VAS)

 Pacientul plasează un cursor pe o linie care are la capătul stâng marcată cu zero absenţa
durerii, iar la capătul drept numarul 10 care reprezintă cea mai cumplită durere
imaginabilă, în funcţie de cât de intensă este resimţită durerea sa.
 Verso-ul scalei este marcat de la 0 la 10, putându-se cuantifica intensitatea durerii
raportată de pacient.

Chestionarul McGill utilizează
cuvinte care descriu durerea.
 este un instrument utilizat cu
succes pentru evaluarea
efectelor diferitelor metode de
tratament al durerii.
 este utilizat cu succes la
adolescenţi şi evaluează cele
trei laturi ale durerii şi anume:
senzorială, afectivă, evaluativă,
dar nu şi intensitatea ei;
 copiii selectează dintr-o listă
adjectivele simple care
descriu cel mai bine durerea.

Metoda scalei cu chipuri simbolice˝Face scale˝ constă din imagini
de feţe ce exprimă aspecte variate de suferinţă, fiecare având o valoare
numerică într-o serie gradată de expresii.
Scala Oucher constă într-o scală numerică verticală situată pe partea
stângă a unui panou, pentru copii mai mari; pentru copii mai mici, pe
partea dreaptă a panoului există o scală cu 6 imagini fotografice, cu feţe
de copii reprezentând grade ascendente de durere.
Scala Termometru de Durere asociată cu chipuri simbolice constă în indicarea pe o
scală verticală de chipuri simbolice, care exprimă succesiv grade crescânde de durere,
de la nivelul 0 fără durere, la nivelul 10, cu durere maximă ca şi intensitate.

o Frecvenţa cardiacă este parametrul cel mai des utilizat, dar acest parametru are tendinţa de
reducere în timp, dacă durerea persistă. La copiii prematuri şi cei bolnavi, răspunsul cronotrop
al cordului este mai dezorganizat şi variabil. În general, măsurarea frecvenţei cardiace este o
metodă validă pentru durerea acută şi de scurtă durată.
o Sp O2 este un parametru utilizat, dar influenţat şi de alţi factori decât durere şi nu este sensibil
în cazul pacienţilor ventilaţi mecanic.
o Transpiraţia palmară evaluată cu un evaporimetru este un indicator sensibil la copiii la
termen pentru măsurarea durerii, dar nu poate fi aplicat la prematuri.
o Hormonii de stres cresc după un traumatism, răspunsul fiind mai mare la nou-născut; la copii,
creşterea cortizolului este unifazică şi mai redusă comparativ cu răspunsul bifazic al adultului.
Unii autori consideră că măsurătorile biologice trebuie să aibă prioritate la
grupele mici de vârstă, deşi parametrii biologici ca şi cei comportamentali au
tendinţa de a se obişnui în timp cu prezenţa durerii. Se utilizează în general
măsurarea frecvenţei cardiace, SP O2 (saturaţia în oxigen), apariţia transpiraţiei
şi răspunsul la stres.

Măsurarea durerii prin parametrii funcţionali şi biochimici este costisitoare,
nespecifică şi fără corelaţii cu intensitatea durerii, însă deosebit de utilă la bolnavii
incapabili de autorelatare prin imaturitate cognitivă. Asistarea multidimensională a
durerii la vârste mici cuprinde indicatori fiziologici şi comportamentali, iar la copiii
mari include autoevaluarea, observarea comportamentală şi indicatori fiziologici.
Manifestarea durerii este unică pentru fiecare individ şi nu depinde numai de
maturaţie, ci şi de influenţa unor factori individuali şi de mediu.

 Factorii care calmează//accentuează durerea, inclusive antialgicele utilizate;
 Cum e resimtiţă durerea (surdă, ascuţită, ca o arsură, ca un curent electric, ca o apăsare etc);
 Iradierea durerii;
 Severitatea, intensitatea (măsurată pe scalele menţionate);
 Variaţiile temporale (constantă, intermitentă, evoluţia ȋn timp, dacă are pusee dureroase
cu cauză identificabilă sau neidentificabilă).
Ȋn construirea experienţei dureroase se pleacă de la nocicepţie (producerea durerii), se trece
prin percepţia durerii (care apare la nivelul SNC) şi se ajunge ȋn final la expresia durerii (pe
care de fapt o evaluăm).
Expresia durerii este de multe ori mai mult decȃt nocicepţie, iar pentru a obţine un control
bun al durerii, pe lȃngă componenta fizică trebuie evaluată şi cea ˝non-fizică˝. Raportarea
durerii de către un pacient este influenţată ȋn mare măsura de aspecte culturale, experienţa de
viaţă, aşteptări, sisteme de valori, convingeri, toate acestea putȃnd să agraveze sau să uşureze
experienţa durerii.
– se detaliază urmărind anume:

CEFALEEA este unul dintre simptomele cel mai frecvent ȋntȃlnite atȃt ȋn condiţii
fiziologice, cȃt şi patologice, avȃnd rolul de a semnaliza situaţiile prejudiciante din
mediul extern şi perturbările patologice din mediul intern. Cefaleea este printre cele
mai frecvente motive de prezentare la medicul de familie sau la specialistul neurolog.
Există două mari tipuri de cefalee, grupate
de clasificarea elaborată de Societatea internaţi
onală de cefalee (HIS – International Headache
Society) ȋn:
 Cefalee primară, neasociată cu o leziune intracraniană, din care face parte migrena,
cefaleea de tip tensional, şi cefaleea ˝cluster˝;
 Cefaleea secundară atribuită unei leziuni cerebrale traumatice, vasculare, tumorale,
infecţioase, alterărilor homeostaziei, atribuită folosirii unei substanţe sau sevrajului la aceasta,
unor afecţiuni ale craniului osos, gȃtului, ochilor, urechilor, sinusurilor, cavităţii bucale sau
afecţiunilor psihiatrice, precum şi neuropatiile craniene dureroase.

Ghidurile europene de tratament recomandă tratamentul
profilactic al migrenei ȋn cazul atacurilor frecvente (mai mult
de două pe lună), neresponsive la tratamentul acut medicamentos,
cu aure frecvente, ȋn caz de alterare a calităţii vieţii (cu absenteism
şcolar şi de la locul de muncă).
Durata tratamentului profilactic trebuie să fie
de minimum trei-şase luni, pacientul trebuie să ȋşi
urmărească atacurile migrenoase cu ajutorul
jurnalului şi se consideră responsivi
pacienţii la care apare o reducere de peste 50% a
frecvenţei lunare a atacurilor ȋn decurs de trei luni.

Clasele de substanţe utilizate ȋn profilaxie sunt:
 Beta- blocantele (metoprolol 50-100mg; propranolol 40-240mg);
 Blocante ale canalelor de calciu (flunarizina 5-10mg);
 Medicamente antiepileptice (acid valproic 500-1800mg, topiramat 25-100mg).
Alte substanţe utilizate ȋn tratamentul profilactic al migrenei: antidepresive (amitriptilina
10-150mg, fluoxetine 10-40mg, venlafaxine 75-150mg), candesartanul (16mg), riboflavin (400
mg).
Ȋn cazul cefaleelor refractare la tratamentul medicamentos, o altă abordare
terapeutică este folosirea dispozitivelor de neuromodulare.

Ȋn funcţie de regiunea anatomică afectată, putem ȋntȃlni diverse tipuri de
durere ȋn sfera ORL: ȋn patologia rino-sinusală, ȋn patologia faringo-laringiană,
ȋn patologia otologică, ȋn patologia cervicală, nevralgii cranio-faciale,
glosodinie şi algii postoperatorii.
Tratamentul durerii acute auriculare în cazul afecțiunilor
inflamatorii ale urechii externe constă în administrarea
topică de substanțe antiseptice (betadină, rivanol etc.)
dublată de toaletă locală prin aspirație, precum și
administrarea de substanțe antiinflamatoare sau
antialgice topice și/sau sistemice. Tratamentul etiologic
(antibiotic sau antimicotic) trebuie individualizat în cazul
fiecărui pacient, în funcție de aspectul clinic și de evoluția
afecțiunii. În cazuri selecționate, se impune efectuarea
tratamentului chirurgical.

Medicina dentară este aproape identificată cu durerea. Toți ne temem de durerea
de dinți, de durerea generată de o patologie stomatologică, dar și de durerea asociată
actului terapeutic stomatologic.
Cele mai reprezentative dureri somatice superficiale sunt cele din
patologia gingivală și cutanată, precum și durerea dentară. Aceste dureri
pot fi localizate cu relativă ușurință de pacient.
Durerea somatică profundă este asociată patologiei traumatice, inflamatorii și tumorale
din sfera maxilo-facială. Ea poate fi cauzată de o patologie spontană sau de intervenții
stomatologice invazive.
Durerea provocată de tratamentul stomatologic poate fi diminuată prin folosirea unui
instrumentar rotativ de bună calitate, utilizarea frezelor și abrazivelor active (fără un grad
de uzură notabil) și prin alegerea pieselor de mână rotative cu sistem de răcire activat.

O altă modalitate de abordare a combaterii durerii în medicina dentară este
prevenirea sau evitarea durerii provocate de tratamentul stomatologic însuși
prin folosirea anestezicelor locale.
Tehnologiile inovative aduc în arsenalul medicilor dentiști metode moderne de lucru care
evită durerea provocată de actul operator. Astfel, laserii actuali permit prepararea cavităților și
prepararea dinților pentru coroane de înveliş protetice fără durere și fără anestezie. Unele tehnici
intervenționale full-contact cu țesuturile vii pot fi înlocuite cu tehnici moderne non-contact
accesibile, cum este amprentarea electronică a câmpului protetic.

 RISC VITAL
-Infarctul miocardic acut
-Angina instabilă
-Disecţia de aortă
-Embolia pulmonară
-Pneumotorax
-Pericardita acută
-Ruptura esofagiană
Clasificarea diferitelor afecţiuni care se manifestă prin durere
toracică în boli cu risc vital şi boli fără risc vital oferă medicului
curant un avantaj în managementul ulterior al durerii toracice.
 FĂRĂ RISC VITAL
-Angina pectorală stabilă
-Afecţiuni ale valvelor cardiace (PVM)
-Pneumonia
-Pleurezia
-Boala de reflux esofagian
-Spasm esofagian
-Ulcer peptic
-Sindromul radicular
-Durerea musculo-scheletică
-Colecistita
-Colica biliară
-Pancreatita
-Herpes zoster
-Anxietatea
-Hiperventilaţia
-Siclemia
-Folosirea cocainei
Afecţiuni care produc durere toracică:
În acest mod se poate face diferenţa între urgenţele medico-chirurgicale şi afecţiunile care
nu reprezintă o urgenţă.

 În infarctul miocardic acut, durerea este toracică anterioară, are
caracter constrictiv, de apăsare sau de presiune toracică, cu intensitate
mare, localizare retrosternală, cu iradiere precordială și uneori și la
nivelul toracelui anterior, spre regiunea cervicală (mandibulă), cu durata
de peste 30 de minute, fără răspuns complet la nitroglicerină.
Durerea poate iradia la nivelul brațului stâng, pe marginea ulnară a
antebrațului, cu parestezii la nivelul mâinii și degetelor sau la nivelul încheieturii pumnului.
Rar, durerea toracică anterioară poate avea caracteristici atipice: caracter de înțepătură sau
junghi precordial, senzație de disconfort toracic, localizare în epigastru.
 În disecția de aortă, durerea apare în peste 90% din cazuri. Absența durerii denotă, de
regulă, disecția cronică, în care episodul dureros a trecut neobservat. Durerea este severă,
sfâșietoare, cu debut brusc la intensitate maximă, diferind de durerea din infarctul miocardic
acut, care se amplifică progresiv.

Diagnosticul diferențial al sindromului dureros
abdominal mediat central
 Tumori maligne ale tractului gastrointestinal
 Boala Crohn
 Stenoza tractului gastrointestinal
 Colită ischemică
 Colecistită, pancreatită
 Megacolon
 Alergie alimentară
 Parazitoze
 Anevrism aortic
 Sindromul Fitz-Hugh-Curtis
 Porfirie
 Afecțiuni ale colagenului
 Afecțiuni ginecologice și urologice
În recent apăruta definiţie a comitetelor de lucru Roma IV, denumirea a fost
schimbată în durere abdominală mediată central (CAPS ).
Această tulburare funcțională se caracteri-
zează prin durere abdominală continuă sau
aproape continuă, puțin legată de funcţia
intestinală, asociată cu scăderea tonusului
zilnic și care a fost prezentă cel puţin în
ultimele șase luni.
Tratamentul se bazează pe o abordare
biopsihosocială formată în baza
parteneriatului medic–pacient.
Scopul tratamentului este de a reduce durerea și de a îmbunătăți calitatea vieții.

Colica renală domină tabloul durerii nefrogene și este considerată una dintre
cele mai intense dureri din patologie.
Durerea nefrogenă poate îmbrăca diverse aspecte clinice: colică renală (durere acută,
intensă, cu caracter pulsatil, ce caracterizează suferința organelor tubulare), durere renală
necolicativă, durere hipogastrică de origine vezicală, durere pelvi-perineală (de origine
urinară), durere uretrală, durere funiculo-scrotală.
Sintetic, colica renală poate fi explicată fiziopatologic astfel: migrarea unui calcul sau
a unui fragment de calcul cu suprafața abrazivă induce lezarea uroteliului cu denudarea termi-
națiilor nervoase subiacente și excitație dureroasă intensă.
În mod reflex se produce spasmul ureteral la nivelul zonei lezate, având ca scop oprirea
migrării, care induce leziuni, inflamație și durere. Unda peristaltică încearcă deplasarea și eli-
minarea corpului străin în cauză, ceea ce induce aspectul clinic de durere colicativă, caracteri-
zată prin preponderența succesivă a spasmului și a peristalticii intense.

Pancreatita cronică este un proces inflamator continuu, ireversibil al țesutu-
lui pancreatic, căruia îi modifică structura și funcțiile normale odată cu progre-
sia fibrozei. Simptomul cardinal este durerea, iar pe măsură ce are loc distruge-
rea celulelor acinare și insulare de la nivelul parenchimului, se instalează și
insuficiența exocrină, respectiv endocrină.
Durerea se accentuează după consumul de alimente, dar poate surveni și independent de
orarul meselor și durează de cele mai multe ori zile sau săptămâni. Ca simptome asociate du-
rerii, pot fi regăsite greața și vărsăturile. Din păcate, pacienții sunt asimptomatici ani de zile
înainte ca diagnosticul să fie stabilit (62 de luni dacă etiologia este consumul de alcool, 81 de
luni în celelalte cazuri).
Sindromul algic abdominal domină tabloul clinic, iar pacientul se pre-
zintă cu episoade intermitente de durere intensă, localizată cel mai frecvent la
nivelul etajului abdominal superior; specifică pentru pancreatită este durerea
„în bară”, cu iradiere posterioară.

Termenul de dismenoree derivă din limba greacă şi ȋnseamna flux menstrual lunar difi-
cil, dureros. Dismenoreea este deci menstră însoțită de fenomene dureroase. Fenomenele al-
gice pot fi contemporane cu menstra, pot să o preceadă şi să o continue.
În raport cu activitatea sexuală, dismenoreea primară, care apare de obicei în ciclurile
ovulatorii, se produce la 6–12 luni după menarhă, când se instalează ovulația regulată.
Dismenoreea apărută după vârsta de 20 de ani este de tip secundar.
Măsurile terapeutice generale constau în igiena generală, evitarea eforturilor intense,
căldură gimnastică, antispastice, vasculare și musculotrope, analgezice.
Un rol important revine tratamentului anxiolitic, tranchilizant, psihoterapiei şi/sau
schimbării mediului.

Durerea este unul din cele trei simptome cardinale în ginecologie. Localizată
în pelvis, în regiunea pelvihipogastrică sau sacrolombară, ea poate fi produsă de
tulburări funcționale sau organice ale tractului genital, dar și de afecțiuni
sigmoido-rectale, urologice, leziunile osoase, articulare, musculofaciale sau
nervoase pelviene. Câteodată, factorul primar al durerii este psihogen.
 Malformații congenitale vagino-uterine
 Leziuni cervicouterine dobândite
-Stenoza cervicală
- Adenomioza uterină și endometrioza rectovaginală
-Perforația uterină
-Anomaliile de poziție ale uterului
Fibroamele uterine
 Afecțiuni uterosalpingiene și ale peritoneului pelvin
-Inflamațiile uteroanexiale
-Abcesul pelvin
 Afecțiuni ovariene: Sindromul intermenstrual - hemoperitoneul de ovulație poate simula
o apendicită acută, mai ales dacă dehiscența de folicul este în dreapta.
 Aderențele pelvigenitale.
Tratamentul de primă intenție include antiinflamatoarele non-steroidiene, asociate
cu supresia ovulației prin medicamente anticoncepționale.

Durerea musculoscheletică, în special cea lombară, apare
frecvent în sarcină astfel încât personalul medical și pacien-
tele ajung să o considere o parte normală a sarcinii.
În timpul sarcinii apar modificări semnificative hormona-
le, posturale, musculoscheletice și biomecanice. Creșterea nivelu
lui de estrogen și progesteron produce modificări la nivelul mus
culaturii netede și viscerale.
Un nivel ridicat al relaxinei serice promovează sinteza fibre
lor de colagen ce prezintă o elasticitate mai mare și predispun la
laxitate ligamentară, compromițând stabilitatea articulară.
Informarea și educarea pacientei în vederea prevenirii instalării
durerii pelvine trebuie să fie disponibile pentru toate gravidele.

Trauma reprezintă principala cauză de deces în rândul populației tinere (15–
44 de ani) și a treia cauză de deces și invaliditate, la toate vârstele, conform estimăr
ii Organizației mondiale a sănătății (OMS). Cea mai frecventă cauză de traumatism
este accidentul rutier, responsabil de peste 50 de milioane de decese anual la nivel
mondial.
Importanța tratării durerii acute
Durerea este simptomul care domină tabloul clinic al pacientu-
lui cu traumă. Durerea acută determină suferință, dar și modificări
fiziologice, care accentuează sau agravează tulburările homeostati-
ce: transpirații, tahipnee, tahicardie, hipertensiune arterială, vaso-
constricție în diverse paturi vasculare și altele.
Toate aceste considerente fac din tratamentul durerii acute posttraumatice o prioritate
absolută, atât din punctul de vedere al pacientului (ameliorarea suferinței), cât și din cel al
echipei medicale (ameliorarea consecințelor fiziologice).

Obiectivele managementului durerii acute sunt:
- recunoașterea durerii și aprecierea/măsurarea intensității dureroase;
- aplicarea unui tratament adaptat la patologia declanșatoare, specificul pacientului și nive-
lul durerii;
- reevaluarea sistematică și periodică a durerii, adică aprecierea eficienței tratamentului
instituit;
- anticiparea durerii provocate de procedurile medicale (puncții, suturi ale plăgilor, reduce-
rii luxaţiilor, mobilizarea etc.) și tratamentul preventiv adecvat (anestezie locală, locore-
gională, generală sau suplimentarea preventivă a analgeziei sistemice).
Tratamentul trebuie aplicat precoce (în primele 30 de minute de la preluarea pacientului),
adaptat intensității dureroase, adaptat pacientului și patologiei traumatice și cronice și, ele-
ment esențial, tratamentul trebuie să fie eficient, analgezie optimală pe toată durata de evolu-
ție și tratament a leziunilor.

Importanța controlului eficient al durerii
Tratamentul durerii în arsuri trebuie instituit cât mai repede, chiar și pentru arsurile
minore. Literatura de specialitate subliniază că nivelul durerii influențează recuperarea
și calitatea vieții după perioada de spitalizare într-o măsură mai mare decât extinderea
arsurii sau decât starea anterioară de sănătate mentală a pacientului.
Primul gest care trebuie făcut după producerea arsurii este răcirea zonei arse cu apă
de la robinet sau la temperatura camerei, efectele fiind de oprire a agresiunii termice,
de prevenire a edemului și a agravării leziunilor tisulare, dar și de scădere a durerii la
nivelul plăgii.

Mijloace terapeutice
Abordarea durerii la pacientul ars dispune de trei modalități principale: tratamentul
chirurgical al plăgii arse, terapia farmacologică și cea non-farmacologică. Tratamentul
chirurgical prin excizia escarelor postcombustionale și acoperirea cu autogrefe oferă o
bună sancțiune terapeutică a durerii.
Pentru arsurile mai superficiale, folosirea unor pansamente speciale scade durerea
la nivelul plăgii arse, iar faptul că unele dintre ele permit un ritm de schimbare la
câteva zile reprezintă un avantaj suplimentar.

Tratamentul farmacologic
Tratamentul farmacologic reprezintă principala opțiune terapeutică pentru ameliorarea
durerii pacientului ars, care se poate administra fie pe baza unei scheme prestabilite pentru
fiecare zi, fie în modul controlat de pacient, ambele fiind variante mai eficiente decât
opțiunea „la nevoie”.
Fiecare centru de arsuri are propriul protocol de administrare a analgezicelor, dar majo-
ritatea consideră opioidele ca principala opțiune terapeutică. Abordarea tradițională la noi
susținea administrarea opioidelor majore în doze scăzute și rare, deși se accepta intensitatea
crescută a durerilor.

Tratamentul non-farmacologic
Modul de intervenție trebuie să țină seama în primul rând de tipul de personalitate și de
stilul de adaptare al pacientului. O bună comunicare previne agravarea anxietății, a frustrării
şi a atitudinii de respingere a tratamentului.
În cazul pacienților care se adaptează prin evitare, susținerea se poate face prin distrage-
rea atenției, utilă mai ales pentru copii, prin ghidarea imaginației, hipnoză și realitatea virtua-
lă generată de computer. Pentru pacienții care se simt mai liniștiți dacă știu ceea ce urmează
să li se întâmple, furnizarea de informații amănunțite asupra fiecărei etape de tratament și
implicarea activă în terapie pot duce la scăderea anxietății.
Alte intervenții se pot face prin terapie cognitiv-comportamentală, condiționare clasică
și operantă, folosirea tehnicilor de relaxare și a masajului, cu sau fără muzică.
Efectul benefic al acestor terapii complementare se observă în special în cazul durerii
procedurale provocate de schimbarea pansamentelor sau de terapia fizică de reabilitate
postcombustională.

În cadrul acestei specialități, durerea poate fi cauzată de afecțiunea dermatologică
propriu-zisă sau de actul medical curativ. Ȋn dermatologie, durerea cutanată este mai rar
întâlnită în manifestarea ei clasică, cel mai adesea fiind percepută sub formă de înțepătură,
usturime, junghi, arsură. În această categorie intră herpesul zoster, dermatozele buloase,
ulcerul venos, piodermitele, neoplaziile cutanate (stadii avansate).
În ceea ce priveşte tratamentele dermatologice, durerea este
resimțită de pacient în cazul tratamentelor prin mijloace fizice:
 electrocauterizare efectuată sub anestezie locală;
 crioterapie, ce poate fi urmată de eritem, durere, flictene;
 laserterapie – lasere chirurgicale, vasculare, pigmentare, cosmeti-
ce);
 tratamentelor chirurgicale (în dermatologie, coincid adesea cu
biopsia cutanată);
 injectării cu toxină botulinică (hiperhidroză palmară, plantară,
axilară).

Durata durerii
În mod convențional, durerea este împărțită în acută, subacută și cronică.
Durerea acută are o durată mai mică de șase săptămâni; persistența simptomelor algice
în mod continuu între șase săptămâni și trei luni caracterizează durerea subacută, iar
peste trei luni vorbim de suferință cronică.
Bolile reumatologice sunt o cauză importantă de pierdere a capacității funcționale, cu
impact psihosocial asupra pacienților, dar și asupra familiilor acestora. Este importantă și
evaluarea impactului pe care durerea îl are asupra acestor simptome asociate, precum
fatigabilitatea, depresia și anxietatea, tulburările somnului sau ale dispoziției.

Guta și tratamentul durerii în atacul acut de gută
Patologie inflamatorie, guta este asociată cu un impact major asupra calității vieții,
atât din cauza intensității durerii, cât și a consecințelor funcționale pe care le antrenează.
Hiperuricemia, caracteristică suferinței, are drept urmare depunerea de cristale de urat
monosodic la nivel tisular. Consecința o reprezintă apariția atacului acut de gută,
formarea de tofi, alcătuiți din agregate de cristale de acid uric depuse articular, periar-
ticular, pe părți moi cartilaginoase și, în cazurile cele mai nefericite, apariția nefropatiei
sau a nefrolitiazei cu acid uric.
Nivelul seric de acid uric este reprezentat de echilibrul dintre aportul prin dietă, bio-
sinteză și excreție. Prin urmare, hiperproducția sau reducerea excreției urinare va avea
drept consecință hiperuricemia, adică o valoare a acidului uric seric de peste 7 mg/dl
la bărbați, respectiv 6 mg/dl la femei. Indicele crescut de masă corporală și consumul
exagerat de alcool sunt factorii predictivi cei mai importanți pentru hiperuricemie și
pentru apariția gutei la majoritatea pacienților.

Tratamentul artritei acute gutoase
Managementul gutei presupune: tratamentul artritei acute; prevenirea atacurilor ulte-
rioare prin terapie hipouricemiantă; reducerea depozitelor de urat, pentru a preveni ata-
curi ulterioare și apariția leziunilor ireversibile. Ca principii generale, tratamentul artri-
tei acute are drept scop reducerea durerii, dar și a inflamației.
Opțiunile de tratament sunt reprezentate de: medicația antiinflamatoare nesteroidia-
nă (AINS), corticosteroizi, colchicină sau administrarea de ACTH.

Boala artrozică și durerea articulară cronică
Boala artrozică (artroza) reprezintă cea mai frecventă suferință întâlnită la nivel articu-
lar. Afectează o proporție semnificativă a populației la nivel mondial, motiv pentru care
este considerată principala suferință cronică degenerativă reumatologică.
Artroza apare în urma leziunilor progresive ale cartilajului articular, asociate cu reacții
hipertrofice de tip scleroză marginală la nivelul osului din imediata vecinătate a acestuia
(osul subcondral), precum și cu producție marginală de os nou (osteofite).
Deși manifestarea clinică principală este durerea
articulară cronică și progresivă, de intensitate variabilă,
poate trece un interval de timp până când ea să fie per-
cepută de pacient.
Acest aspect poate fi uneori întâlnit în pofida unor
modificări imagistice vizibile.

Tratamentul bolii artrozice
Tratamentul bolii artrozice are drept prim scop ameliorarea până la dispariție a durerii
articulare, dar și creșterea mobilității și prevenirea distrugerii și pierderii funcției articulare.
Un aspect important, asociat obligatoriu tratamentului medicamentos, este educația pacientu-
lui și îndepărtarea factorilor favorizanți.
Obezitatea este unul dintre predictorii cei mai importanți pentru artroza articulațiilor por-
tante și în special de genunchi. Simpla scădere în greutate cu câteva kilograme poate influen-
ța pozitiv durerea din gonartroză.
Exercițiile fizice nu trebuie limitate, inclusiv
pentru a păstra indemnă musculatura periarticu-
lară, cu rol protector pentru articulație.
Trebuie evitat însă stresul mecanic repetitiv
al unei anumite articulații.

Măsurile non-farmacologice de tipul fizioterapiei și kinetoterapiei pot fi foarte
utile pentru ameliorarea durerii și creșterea mobilității articulare.
Există o mare varietate de produse utilizate pentru tratamentul medicamentos al
artrozei, însă trebuie precizat că, până în prezent, cele mai multe nu au decât dovezi
de influențare a simptomatologiei, nu și efect curativ.
Tratamentul medicamentos al artrozei poate fi administrat topic (local), oral sau
intraarticular.
Tratamentul chirurgical ortopedic
– Protezarea articulară reprezintă o
măsură terapeutică foarte utilă pentru
controlul durerii, dar și pentru resta-
bilirea funcționalității articulare.

Durerea în DVL este considerată autolimitantă, deoarece până la 90% din pacienți
vor prezenta remisie în urma tratamentului conservator. Chiar și așa, durerea lombară repre-
zintă cauza principală pentru incapacitatea temporară de muncă.
Durerea în DVL este definită ca o durere delimitată superior de o
linie orizontală imaginară care trece prin vârful ultimei spine toracale,
iar inferior de o linie orizontală care trece prin prima apofiză spinoasă
sacrată.
În porțiunile laterale, durerea lombară este deli-
mitată de două linii imaginare verticale tangente la
marginile laterale ale mușchilor erectori spinali.

Cele mai frecvente cauze care determină dureri în DVL sunt:
 mecanice (hernia de disc lombară, stenoza de canal lombar, spondiloliza, fracturile pe os
patologic sau fracturile lom-bare traumatice);
 inflamatorii (spondilita anchilozantă, artrita inflamatorie și spondilita psoriazică);
 infecțioase (abcesele epidurale și paraspinale, osteomielita, discita, infecția cu virusul vari-
celo-zosterian);
 tumorale (tumori spinale primare, tumori spinale secundare – metastaze, mielom multiplu);
 alte cauze (prostatite, patologii pancreatice, patologii ale vezicii urinare).
Toate durerile în DVL cu etiologie bine cunoscută
au un tratament specific, fie conservator, fie chirurgical.
Durerile în DVL de etiologie necunoscută nu au un
tratament clar.

Exceptând rarele situații când nu se poate interveni cu niciun me-
dicament împotriva durerii din cauza unor contraindicații, abordarea
non-farmacologică este utilă cel mai des ca adjuvant al terapiei far-
macologice, fie adăugându-și efectul antialgic la cel al medicației, fie
permițând folosirea unor doze mai mici de medicament, limitând
astfel efectele adverse pe care practic toate antialgicele le au.
Trebuie precizat că managementul non-farmacologic
al durerii poate cuprinde măsuri terapeutice non-invazive
(electroterapie, masaj, hidroterapie, termoterapie, terapia
cognitiv-comportamentală, tehnici de biofeedback etc.)
sau invazive (dry needle, acupunctură, stimularea electrică
a măduvei spinării etc.).

A devenit un fapt obișnuit astăzi de a se utiliza în durerile moderate sau severe
asociații analgezice, pe principiul că prin asocierea mai multor mecanisme de acțiune
se pot obține efecte aditive sau de potențare, uneori cu reducerea efectelor adverse.
Coanalgezicele sunt, în general, acele substanțe care administrate concomitent cu anal-
gezicele determină un efect aditiv sau
de potențare.
Clasa Caracteristici
Anestezice
Generale: – inhalatorii;
– intravenoase;
– intrarectale;
– epidurale.
Locale: – prin infiltrații sau blocuri;
– intravenoase;
– epidurale;
– intrarahidiene.
Paraanalgezicele sunt substanțe care
au un efect diferit de mecanismele clasice
antialgice, dar ca urmare a acțiunii lor spe-
cifice, fenomenul dureros se atenuează sau
dispare.

Anestezice
Generale: – inhalatorii;
– intravenoase;
– intrarectale;
– epidurale.
Locale: – prin infiltrații sau blocuri;
– intravenoase;
– epidurale;
– intrarahidiene.
Analgezice propriu-zise
Opioide: – naturale;
– semisintetice;
– sintetice.
Neopioide: – inhibitori de COX1,2;
– α2 agoniști;
– agoniști serotoninergici;
– antagoniști NMDA.
Coanalgezice:
– antidepresive triciclice;
– neuroleptice;
– anticonvulsivante;
– miorelaxante;
– spasmolitice;
– calcitonina;
– adenozina;
– metoclopramid;
– inhibitorii de calciu;
– canabinoizii;
– GABA-agoniștii;
– L-dopa;
– capsaicina;
– antiaritmice;
– antivirale.

Această scară, gândită inițial doar pentru reducerea durerii din cancer, a fost apoi soco-
tită utilă pentru toate tipurile de durere cronică. După ani de experiență, s-a făcut recomanda-
rea ca atunci când un pacient se prezintă cu dureri severe persistente să nu se mai tatoneze
toate treptele, ci să se treacă direct la medicația prevăzută pentru treapta a treia.
Paraanalgezice:
– corticoizi (în durerile inflamatorii);
– nitriți (în durerile anginoase);
– antiacide (în durerea ulceroasă);
– acetazolamidă (în durerea glaucomotoasă).
Evident că această terapie nu este lipsită
de riscuri și este obligația echipei de îngrijire a
bolnavului să prevină și să monitorizeze atent
efectele adverse (mai ales depresia respira-
torie, care poate fi fatală).

OMS recomandă terapia în trepte a durerii
Preocuparea pentru managementul adecvat al durerii în cancer este reflectată
de documentele elaborate de OMS (10) în care sunt propuse modele pentru ma-
nagementul durerii atât la adulți, cât și la copii.
Scara de analgezie OMS prevede tratamentul în trepte în funcție de intensi-
tatea durerii. Durerea este clasificată în funcție de intensitatea măsurată pe o sca-
ră analog-vizuală (VAS), numerică sau descriptivă, în durere ușoară (VAS 1–3),
moderată (VAS 4–6) și severă (VAS 7–10).
Fiecărei grupe rezultate din această clasificare îi corespunde o clasă de
medicamente ce trebuie utilizate pentru a asigura tratamentul eficient al durerii.
 Pentru durerea ușoară se vor utiliza antialgice neopioide (AINS și paraceta-
molul).
 Pentru durerea moderată vor fi utilizate opioidele de treapta II (codeina, dihi-
drocodeina, tramadolul, dextropropoxifenul, pentazocina – nu toate sunt însă indi-
cate în tratamentul durerii).

 Pentru durerea severă vor fi utilizate opioidele de treapta III (aici sunt inclu-
se morfina, oxicodona, metadona, fentanilul, hidromorfonul, buprenorfina, peti-
dina, heroina).
Pe fiecare din cele trei trepte ale scării de analgezie OMS pot fi utilizate, ală-
turi de antialgice, și coanalgezice (medicamente care ca primă intenție nu sunt an-
tialgice, dar care adăugate unui antialgic îi potențează efectul), dacă durerea este
opioid-semiresponsivă.
În prescrierea tratamentului opioid există
câteva reguli care trebuie respectate:
– Se prescrie antialgicul regulat – la ore fixe (în
funcție de farmacocinetica fiecărui opioid).
– Se prescrie, alături de medicația regulată, și
doza la nevoie, care de obicei este 1/6 din doza
zilnică de opioid.

Această doză este luată de pacient când apare durerea de câte ori este nevo-
ie pe parcursul zilei, dar, în funcție de calea de administrare, intervalul dintre
două doze trebuie să fie de minimum o oră la administrarea per os, de minimum
30 de min. la administrarea subcutanată și intramusculară și de minimum 15 mi
n. la administrarea intravenoasă.
– Se prescrie medicație pentru combaterea efectelor secundare date de opi-
oide:
 greață, vărsături – se tratează profilactic pentru 5-7 zile, apoi se oprește me-
dicația antiemetică deoarece greața/vărsătura este un efect secundar tranzito-
riu ce apare la inițierea tratamentului cu opioide și dispare la administrarea
regulată;
 constipație – este un efect secundar permanent și de aceea pe tot parcursul
tratamentului cu opioide se vor administra laxative (combinație propulsive și
de înmuiere).

– Se titrează cu medicație cu eliberare imediată.
– Se preferă administrarea pe cale orală iar dacă nu se poate oral atunci se
preferă administrarea subcutanată.
– Dozele se revizuiesc zilnic până la controlul durerii.
– Dacă durerea nu este suficient controlată, se cresc dozele de opioid cu 30
–100% din doza zilnică anterioară.
În anumite cazuri se asociază benzodiazepine-
le (lorazepam), olanzapină, risperidonă. În cazu-
rile terminale cu delir se apelează la fenobarbital,
propofol, midazolam.
Depresia respiratorie se remite cu doze mici
de naloxonă 0,1 mg i.v., care se pot repeta la ne-
voie. Pentru mioclonii se pot folosi baclofenul,
dantrolenul, benzodiazepinele (clonazepam).
Confuzia, efectele psihomimetice, delirul se tratează de elecție cu haloperidol.
Efecte secundare

Durerea este un sistem de alarmă pentru existența unei leziuni tisulare sau a unei boli.
Spre deosebire de animal, la om există posibilitatea unei modulări mai complexe a fenome-
nului algezic datorită factorilor psihologici, cum ar fi credința, speranța, starea de conștiență,
toate acestea determinând modificări în percepția durerii.
Dorința puternică a pacientului de a-și calma durerile și încrederea în tratamentul apli-
cat pot determina un răspuns analgezic care se datorează parțial factorilor psihologici, consti-
tuind placeboanalgezia. Aceasta se observă clar în situațiile în care pentru un pacient care
are dureri se repetă aceleași manevre ca în cazul unui tratament anterior cu analgezice, mai
puțin administrarea unui analgezic adevărat. În acest din urmă caz sunt mobilizați numai fac-
torii psihologici, procedeul fiind în fapt o placebo-manipulare.
Consecințe clinice- Cercetările de până acum aduc numeroase argumente că în creier există
variate mecanisme fine care pot amplifica sau estompa atenția emoțională față de fenomenul
dureros. Ȋn timp ce alte simptome nu pot fi manipulate, efectul placebo la durere este real, de
aceea se recomandă ca la tratamentul cu analgezice să se adauge întotdeauna și psihoterapia
adecvată.

Ansamblul mijloacelor de combatere a durerii nu se mai limitează de multă vreme la
utilizarea medicației antalgice. Printre variatele metode cu rol antalgic câștigă tot mai mult
teren audierea muzicii de diferite genuri, în special cea „preferată”. Încă din Antichitate,
muzica era folosită ca element antalgic, cum exemplifică Luban Plozza obiceiul de a se trata
puseurile de lumbago acut prin cântatul la flaut în apropierea zonei dureroase (prin efectul
vibrațiilor sonore).
Se poate înțelege astfel rolul pozitiv al situațiilor de comutare a atenției pacientului de
la durere prin efectul unor substanțe farmacologice (analgezice) sau al alcoolului, dar și ro-
lul activităților plăcute – ca surse de endorfine, serotonină etc. – având ca rezultat procura-
rea unor emoții estetice (vizionarea de filme, audierea muzicii etc.).
Chiar dacă efectele muzicii sunt în general inferioare celor
oferite de medicația antalgică, durerea – ca experiență afectivă
aversivă complexă, cu conotații psihosociale importante – benefi-
ciază de muzicoterapie, o metodă fără riscuri și cu costuri reduse.

Dintre adulții din întreaga lume care trăiesc cu dureri cronice, aproape 60% suferă și de
tulburări psihiatrice precum depresie sau anxietate. Dat fiind că pacienții cu dureri cronice
suferă de un întreg amalgam de simptome fizice și psihologice, gestionarea acestor afecțiuni
este dificilă, iar folosirea opioidelor este tentantă.
Este important să înțelegem pacienții în contextul propriei culturi. Astfel, uneori este mai
acceptabil ca pacientul să comunice familiei și prietenilor durerea fizică decât durerea emoți-
onală. În multe culturi, depresia și anxietatea sunt considerate semne de slăbiciune personală
sau de probleme mintale grave, în timp ce o boală fizică determină compasiune. Dacă pacien-
tul suferă de fapt de depresie majoră sau anxietate, specialistul ar trebui să trateze tulburarea
respectivă și să își educe pacientul și familia acestuia pentru a înțelege că suferința și durerea
sunt la fel de reale pentru pacient când suferă de o boală fizică sau atunci când are o tulburare
psihică.
Durerile cronice în sine nu constituie un factor de risc pentru sinucidere, dar ar putea
exacerba alți factori de risc cunoscuți ai comportamentului suicidal. În acest sens, relația du-
rere-depresie este bidirecțională, conducând la augumentare reciprocă.

În al Doilea Război Mondial, mulți dintre soldații americani răniți raportau
dureri de o intensitate mult mai mică decât cea pe care ar fi trebuit să o simtă
pentru leziunile grave de care sufereau. Inițial, medicii au căutat semne pentru
deficite neurologice, dar la majoritatea nu s-a găsit o cauză medicală.
Beecher, care a tratat soldații din teatrul de luptă din Mediterana, scrie în
numărul din 1946 al revistei Annals of Surgery că perceperea durerii este modu-
lată de traumele emoționale. Anestezistul corelează, de asemenea, intensitatea
durerii cu dorința soldaților de a merge cât mai repede acasă.
Deși durerea este universală, cultura influențează modul în care pacienții
exprimă, înțeleg și caută tratament pentru durere. Când cultura, etnia și genul
persoanei care suferă de durere sunt luate în considerare, diagnosticarea devine
mai exactă, iar tratamentul, mai complex, oferindu-i alinare pacientului pe mai
multe paliere. Durerea nu este doar o experiență fizică, ci cuprinde și factori so-
ciali, familiali, interpersonali și spirituali.

„Terapia durerii” reprezintă deseori o alăturare nepotrivită, pentru că nu tot timpul medicii
reușesc să trateze durerea. Acest aspect poate duce la tragerea la răspundere a medicului de
către un pacient cu durere pentru care și opioidele au devenit ineficiente. De aceea, înlocuire
a termenului „terapie” cu „management” ar fi una benefică, iar folosirea sintagmei „medici-
na durerii” în loc de „terapia durerii” poate preveni multe neînțelegeri dintre medicul care
tratează durerea și pacientul său.
Durerea acută creează o stare de anxietate, în timp ce durerea cronică duce în timp la
depresie. Terapia durerii are o importanță majoră și după chirurgie, astfel încât medicii chi-
rurgi trebuie să cunoască anumite elemente esențiale în privința terapiei durerii. Afecțiunile
oncologice sunt însoțite, mai ales în stadiile terminale, de durere.
Tehnicile nemedicamentoase de control al durerii reprezintă soluții salvatoare pentru acei
pacienți care au depășit aria de eficiență a antialgicelor uzuale și pentru care riscurile admi-
nistrării medicației devin mai mari decât beneficiile. Anestezia intervențională în terapia du-
rerii este foarte utilă în durerea cronică (care durează mai mult de trei luni).

Dacă poți să-i dai speranță pacientului, va face tot ce poate pentru a își reveni, a avea
grijă de familia sa și de a își relua lucrul și locul în societate, îl vei motiva.
În terapia durerii, aceasta este o problemă importantă. Acesta este impactul educației
care ar putea fi resimțit în medicina primară, dacă îi educăm pe medici să discute cu paci-
entul și să recunoască stigmatizarea și ideația suicidară.
Unul din aspectele cele mai importante și adesea neglijat este modul în care pacienții
percep durerea: le e teamă, se simt izolați, sunt stigmatizați.
Ceea ce ar trebui să determine recomandarea de îngrijiri paliative de specialitate este
complexitatea sau persistența problemelor în gestionarea simptomelor.
Terapia durerii este rezultatul muncii în echipă, în mod frecvent cu medici de familie,
neurologi, neurochi- rurgi, ortopezi, psihologi și, nu în ultimul rând, medici de recuperare
medicală și fiziokinetoterapeuți.
Abordarea în echipă a pacientului este cheia succesului pentru a înțelege
complexitatea patologică și a face un plan de tratament.

Pe plan național: în România există foarte puține centre multidisciplinare de terapie
a durerii, deoarece lipsește o strategie națională în acest domeniu. În situația în care se
consideră mai util ca algeziologia să fie o supraspecializare, atunci algeziologii se pot
forma (în funcție de curriculă) din: anesteziști, neurologi, reumatologi, oncologi, neuro-
chirurgi, interniști, pediatri ș.a.
Este foarte important ca medicul specialist (indi-
ferent de specialitate) să realizeze că rolul său este să
trateze cu prioritate boala pentru care bolnavul i s-a
adresat. Cât privește durerea, el trebuie să intervină în
perioada acută, dar, când durerea s-a cronicizat, atunci
trebuie să îndrume bolnavul spre algeziolog.
De exemplu, se consideră că oncologul trebuie să se ocupe de terapia antitumorală,
lăsând algeziologului sarcina de a manageria terapia antialgică.

România se confruntă cu o situație critică în ceea ce privește terapia durerii, în special
a celei cronice. În domeniul durerii acute există o dinamică pozitivă, o contribuție semnifica-
tivă fiind reprezentată de dezvoltarea remarcabilă a specialității de anestezie-terapie intensi-
vă din ultimii ani, care a permis introducerea celor mai noi tehnologii, inclusiv în domeniul
tehnicilor de terapia durerii (blocuri analgetice regionale ghidate ecografic sau electric,
pompe de administrare automată și/sau la cererea pacientului a analgeticelor, sisteme de ad-
ministrare transdermică a substanțelor analgetice etc).
Dincolo de aceste date economice impresionante,
uriașa suferință determinată de durere reprezintă principa-
lul motiv pentru care tratarea adecvată a acesteia trebuie să
fie considerată un drept universal al omului.
Este de remarcat, de asemenea, progresul deosebit înregistrat în România în domeniul
medicinei paliative, specialitate care asigură o abordare holistică a durerii, în toate fațetele
sale (durerea fizică, aspectele psihologice, sociale și spirituale).

Durerea 2019

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Tendances

Tendances (20)

Similaire à Durerea 2019

Similaire à Durerea 2019 (16)

Plus de Elena Negotei

Plus de Elena Negotei (20)

Durerea 2019