1. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE
Pentru înfiinţarea unei livezi, sunt necesare fonduri mari, proporţionale cu suprafaţa
care se va planta. Aceste fonduri sunt blocate un timp destul de mare, deoarece recuperarea
investiţiei se face treptat începând cu anul 5-7 de la plantare, în funcţie de specie şi soi.
Deoarece terenul este ocupat cu pomi o perioadă lungă de timp (15-30 ani) şi fructificarea
începe după câţiva ani, eventualele greşeli de alegere a sortimentului sau de amplasare a
speciilor în teren, se manifestă târziu şi sunt foarte greu de remediat. Pentru a evita aceste
aspecte negative, înaintea înfiinţării livezii, trebuie studiate toate aspectele referitoare la
ecologia, biologia şi cerinţele speciilor pomicole. Este de preferat întârzierea înfiinţării
plantaţiei, cu 1-2 ani, decât plantarea în grabă, fără o fundamentare suficientă şi cu probleme
grave mai târziu. Sunt situaţii în teren, de amplasare greşită a speciilor şi soiurilor, de alegere
necorespunzătoare a polenizatorilor, de pregătire necorespunzătoare a solului cu implicaţii
negative asupra producţiei şi calităţii fructelor.
Alegerwa soiurilor si speciilor pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole
La înfiinţarea unei livezi, pentru a alege corespunzător sortimentul de specii şi soiuri,
trebuie avut în vedere modul de valorificare a fructelor. În funcţie de mărimea suprafeţei de
teren de care se dispune, deci de mărimea livezii, există mai multe posibilităţi de alegere a
sortimentului de specii. Pentru livada familială de lângă casă, care va asigura numai necesarul
de fructe pentru consumul familial, se alege un sortiment cât mai variat de specii, pe cât
posibil toate speciile care găsesc condiţii optime pentru creştere şi fructificare în zonă. Prin
sortimentul variat, se asigură diversificarea consumului de fructe şi o lărgire a perioadei în
care, în livadă, se găsesc fructe proaspete, fructe care sunt bogate în vitamine, săruri minerale,
aminoacizi, etc. În cadrul speciei, se asigură un conveier de soiuri cât mai larg ca perioadă de
maturare, dar cu număr mic de pomi pe soi, uneori numai un pom este suficient pentru
consumul familial. La alegerea soiurilor în cadrul speciei, trebuie acordată atenţie cuvenită
celor cu probleme la polenizare (prun, vişin, cireş, migdal, măr, păr, etc.). Pentru măr şi păr,
specii ce se pot păstra şi în perioada de iarnă se alege un sortiment care să asigure necesarul
de fructe pe perioada iernii.
Dacă suprafaţa de teren permite şi sunt resurse pentru valorificarea fructelor pe piaţă
ca fructe de desert, (fiind apoape de oraşe, unde cererea este mare sau de litoral), sortimentul
ales corespunde cu cel familial, dar trebuie ţinută seama de perisabilitatea unor specii şi
soiuri, la stabilirea numărului de pomi din fiecare. De exemplu, trebuie ştiut faptul că merele
şi perele de vară nu au capacitate de păstrare decât de câteva zile (la mere 1-2 săptămâni), nu
acumulează substanţă uscată multă şi nu pot fi valorificate prin industrializare. În general, ca
pondere, aceste soiuri nu trebuie să depăşească 10-15% în cadrul speciei. De asemenea,
pentru piersici şi prune, în perioada august-septembrie există o mare concurenţă făcută de
struguri şi pepeni verzi, deci atenţie la cantitatea de fructe care se poate vinde în condiţii bune.
Valorificarea fructelor prin distilarea borhotului şi obţinerea ţuicii, este cel mai puţin
economic dintre toate variantele posibile (fructe poaspete, uscate, prelucrate, etc.). Caisele
sunt destul de mult căutate în lunile iunie-iulie, pot asigura venituri bune acolo unde nu există
riscul gerurilor târzii. La cais, trebuie asigurată o eşalonare a maturării fructelor prin soi (deci

2. soiuri cu perioadă diferită de maturare) deoarece în cadrul unui soi, fructele se maturează
simultan (în circa o săptămână) şi cad din pom. Fructele căzute nu mai pot fi valorificate ca
fructe de desert (pentru consum în stare proaspătă).
O altă variantă de livadă o poate constitui asocierea a 2-3 specii care au condiţii
foarte bune în zonă, cu câte 2-4 soiuri fiecare pentru a obţine partizi mari de fructe şi
valorificarea acestora la export sau industrializare locală, prin contract cu fabricile de
prelucrare. Pentru consum familial se pot planta pomi din alte specii în conveierul dorit.
În partea de sud a ţării, dar nu numai, cultura căpşunului, a cireşului şi vişinului pot
asigura venituri foarte bune, dar la stabilirea suprafeţei cu aceste specii trebuie avute în vedere
două aspecte şi anume:
- sunt specii foarte perisabile, de la recoltare la valorificare nu trebuie să treacă mai
mult de o zi, altfel fructele se alterează şi devin nevandabile;
- recoltarea este anevoioasă şi necesită multă forţă de muncă. Dacă nu sunt recoltate
în timp, mai ales căpşunele, se depreciază şi producţia este mult diminuată.
Este de preferat, ca aceste specii să nu fie plantate în zonele în care în luna iunie
plouă frecvent, deoarece fructele sunt afectate, cireşele crapă, iar căpşunele sunt atacate de
Botrytis cinerea.
Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii
Relieful prin elementele sale, influenţează direct microclimatul local, determinând
neuniformitatea condiţiilor de mediu chiar pe suprafeţe mici. Pe locurile mai joase, pe văi se
acumulează o umiditatea atmosferică mai ridicată, aerul este mai rece, este riscul mai mare de
brume târzi, sunt condiţii favorabile pentru bolile criptogamice şi bacteriene. În zonele mai
ridicate, aerul circulă mai bine, riscul brumelor este scăzut. Pentru favorizarea scurgerii
aerului rece în lungul văii, se recomandă evitarea blocării acesteia prin plantarea pomilor, cu
reducerea riscului de acumulare în amonte a aerului rece şi creşterea riscului de îngheţ
primăvara. Dacă există versanţi lungi, iar plantarea acestora nu se face decât în jumătatea sau
treimea dinspre vale, se recomandă înfiinţarea unei perdele de protecţie în amonte de
plantaţie, perdea care să oprească scurgerea curenţilor reci.
Pentru fiecare specie sau uneori chiar pentru anumite soiuri, se alege terenul care
corespunde din punct de vedere al asigurării cerinţelor ecopedologice, în sensul că, în anumite
condiţii concrete, dacă o suprafaţă de teren trebuie plantată cu pomi, se vor planta speciile şi
soiurile care merg cel mai bine în condiţiile date. Fiecare specie sau uneori soi are anumite
cerinţe climatice şi faţă de sol, cerinţe ce pot sau nu fi asigurate într-un areal dat. Pentru a
asigura plantaţii încheiate şi longevive, la înfiinţarea plantaţiilor, trebuie evitate toate
elementele restrictive privind răspândirea în spaţiu a soiurilor şi speciilor. Au fost elaborate o
serie de principii care stau la baza amplasării în teren a pomilor din fiecare specie, dintre
aceste se pot aminti:
- respectarea cerinţelor faţă de factorii de mediu a speciilor şi soiurilor ce urmează a
se planta (temperatură, precipitaţii, insolaţie, etc.);
- efectuarea bonitării solului privind gradul de favorabilitate pentru cultura speciilor
pomicole (pH, starea de aprovizionare cu elemente nutritive, structura, textura, conţinutul în
calcar activ şi săruri, grosimea profilului să fie de cel puţin un metru, etc.);
- studiul reliefului (panta, expoziţia, etc);

3. - studiul florei specifice zonei şi a tradiţiei în cultura speciilor pomicole, etc.
Se vor evita terenurile cu apă freatică la mică adâncime, luncile cu risc de inundare,
zonele cu conţinut ridicat în săruri, zonele nisipoase cu solul neameliorat, zonele cu apă
stagnantă, etc.
Prin cultivarea cu specii pomicole, se pot valorifica terenurile cu pante mai mari de
14-15% prin amenajarea acestora ca plantaţii cu alei de trafic tehnologic, sau pentru suprafeţe
mici, prin plantarea pomilor în mici terase individuale care se măresc pe măsura creşterii
pomilor. Pe aceste terenuri în pantă, deşi sunt ceva mai greu de lucrat, se obţin fructe de
calitate foarte bună datorită insolaţiei puternice şi expunerii foarte bune a fructelor.
Un sol ideal pentru speciile pomicole ar trebui să aibă un pH neutru sau slab acid, un
conţinut în substanţe organice în jur de 2-2,5%, conţinutul în calcar activ sub 3-4%, conţinutul
în argilă să nu depăşească 40-45%, să fie reavăn, profund, bine drenat şi cu o bună fertilitate
naturală. Este greu de găsit un astfel de teren în zona colinară, zonă unde predomină cultura
pomilor şi arbuştilor fructiferi, dar prin plasticitatea soiurilor şi portaltoilor existenţi în
cultură, se valorifică o gamă largă de tipuri de sol.
Pregătirea terenului în vederea plantării
După alegerea terenului pe care se va înfiinţa livada, acesta trebuie să fie eliberat de
vegetaţia existentă, de obicei vegetaţie lemnoasă, pe cât posibil şi rădăcinile mari şi eventual
dacă terenul necesită, se nivelează. Aceste lucrări sunt specifice plantaţiilor comerciale şi mai
puţin plantaţiilor familiare.
Pentru asigurarea condiţiilor optime necesare creşterii sistemului radicular şi
asigurarea unui regim aerohidric optim, solul trebuie afânat pe o adâncime de 50-60 cm.
Această lucrare adâncă se poate face în mai multe feluri, în funcţie de condiţiile concrete ale
zonei şi de însuşirile solului. Pe solurile relativ plane sau în pantă mecanizabile, cu profilul de
peste un metru, fără calcar activ mult (sub 3-5%) şi fără schelet în substrat, se execută
desfundarea cu plugul balansier. Dacă însă solul nu permite inversarea straturilor (calcar activ
mult în Dobrogea, sau substratul are mult schelet) se execută o lucrare de afânare adâncă la
45-50 cm cu subsolierul. Pe supafeţe mici, în sol nelucrat mecanic, sau pe pante mai mari, se
execută mobilizarea adâncă locală a solului prin executarea gropilor de plantare de
100/100/80 cm. Această afânare adâncă executată prin una din cele trei posibilităţi, este
indispensabilă creşterii normale a pomilor, asigurării condiţiilor optime pentru creşterea şi
înmulţirea microorganismelor (responsabile de fertilitatea naturală a solului), asigurarea unui
drenaj mai bun, înmagazinarea unei cantităţi mai mari de apă în perioada repausului de iarnă,
etc.
A doua lucrare foarte importantă la pregătirea solului este fertilizarea de bază. Prin
această fertilizare se administrează îngrăşămintele organice (40-80 t/ha, în funcţie de
posibilităţi) şi chimice greu mobile în sol (500-800 kg/ha superfosfat şi 300-500 kg/ha sare
potasică). Odată cu aplicarea îngrăşămintelor chimice (care trebuie împrăştiate separat, dacă
se amestecă formează conglomerate şi nu se distribuie uniform pe teren) se aplică şi o
substanţă pentru dezinfecţia solului şi distrugerea viermilor tericicoli (Aldrin, Heclotox, 60-80
kg/ha). Îngrăşămintele trebuie aplicate după lucrarea adâncă a solului (desfundare) şi nu
înainte, cum se mai practică încă, deoarece aplicate înainte, ele se încorporează la 50-60 cm şi
nu sunt accesibile pomilor în primii ani, când sistemul radicular este slab dezvoltat.

4. Încorporarea îngrăşămintelor se face printr-o arătură la 25-27 cm, urmată de discuirea solului
în vederea mărunţirii. Pe solul nelucrat mecanic, administrarea îngrăşămintelor se face
localizat la groapă.
Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi
Plantarea pomilor este bine să se facă toamna atunci când este posibil (terenul a fost
pregătit corespunzător şi materialul săditor a fost scos din pepiniară) sau primăva devreme
când terenul s-a zvântat şi permite acest lucru. Pentru suprafeţe mai mici, se poate lucra la
plantare şi în ferestrele din iarnă, când temperatura este pozitivă şi solul nu este îngheţat.
Înaintea plantării, pe teren se marcheză locul fiecărui pom, prin pichetare. Schemele de
pichetare diferă în funcţie de configuraţia terenului.
Distanţele de plantare sunt foarte diferite de la o specie la alta, iar în cadrul speciei de
la un soi la altul în funcţie de vigoarea acestora şi de capacitatea lor de ramificare. La
stabilirea distanţei de plantare, trebuie reţinut faptul că, la pomii maturi, distanţa dintre
rânduri trebuie să fie mai mare sau egală cu înălţimea pomilor. Alegerea unor distanţe prea
mici, determină interpătrunderea coroanelor pomilor vecini, umbrirea reciprocă a pomilor şi
degarnisirea acestora, cu implicaţii negative asupra potenţialului productiv. Dacă se intervine
prin tăieri pentru a menţine forţat pomii în anumite limite, necorelate cu potenţialul biologic
de creştere, pomii reacţionează prin creşteri puternice şi nu fructifică sau fructifică puţin. La
alegerea unor distanţe prea mari de plantare, nu se valorifică eficient terenul, nu se realizează
un volum optim de coroană productivă şi producţia nu va ajunge la potenţialul soiurilor
folosite. Greşelile de pichetare, deci de amplasare greşită a pomilor, au efecte negative
deosebite în timp. Pentru a se evita acest aspect, obligatoriu amplasarea pomilor se va face
după un proiect făcut anterior, cu un sortiment de soiuri corect ales în funcţie de zonă. Acest
sortiment trebuie respectat, iar dacă anumite soiuri nu pot fi procurate, în momentul plantării,
trebuie înlocuite cu altele, numai de aceeaşi vigoare şi cu acelaşi comportament în procesul
polenizării. Nu sunt puţine cazurile, mai ales pe suprafeţe mici, în livezile familiale, când se
sapă gropile în livadă şi apoi se cumpără materialul săditor, în funcţie de oferta pepinierelor,
fără a corela distanţele de plantare cu vigoarea, de obicei, din necunoaşterea soiurilor noi
introduse în sortiment. Pentru a evita astfel de aspecte, se pot cere unele informaţii
pepinierelor care distribuie materialul săditor, pepiniere prezentate în anexa 2. Într-o parcelă,
se va folosi aceeaşi distanţă între rânduri, pentru executarea mai uşoară a întreţinerii solului,
iar între pomi pe rând distanţa se va corela cu vigoarea soiurilor.
Orientarea rândurilor trebuie făcută pe direcţia nord-sud, pentru o expunere egală a
pomilor la soare în cursul zilei. Pe terenul în pantă, orientarea rândurilor se face paralel cu
curbele de nivel şi numai pe pantele mici, până la 6-8%, perpendicular sau oblic pe versant.
Dispunerea perpendiculară a rândurilor pe panta terenului favorizează eroziunea solului şi nu
trebuie folosită decât în situaţii bine justificate.
Săparea gropilor se poate face manual sau mecanizat, în terenul lucrat, cu diametrul
de 50-60 cm şi 40-50 cm adâncime pentru pomi şi 30-40 cm în diametru şi 25 cm adâncime
pentru arbuşti, iar în terenul nelucrat, gropile vor fi de 100/100/80 cm. Înainte de plantare,
pomilor li se fasonează rădăcinile principale la 20 cm, se împrospătează rănile vechi, se
scurtează rădăcinile rupte până la ţesuturi sănătoase. Cu ocazia fasonării, se face şi trierea
materialului de plantat, înlăturându-se plantele deshidratate, cu atac de cancer, cu rădăcinile

5. sau scoarţa coletului distrusă de rozătoare, etc. După fasonare, pomii se mocirlesc într-un
amestec format din pământ, balegă proaspătă de bovine, apă şi eventual substanţe
stimulatoare de înrădăcinare (Radistim), de consistenţă fluidă, care să adere bine pe rădăcini,
după care pomii se distribuie la gropi. Mocirlirea are rolul de a asigura un contact mai bun
între rădăcină şi sol, evită rămânerea aerului în jurul rădăcinilor ce provoacă mucegăirea
acestora şi le stimulează creşterea. Plantarea trebuie făcută înainte ca mocirla să se usuce pe
rădăcini, altfel efectele acesteia sunt contrare scopului urmărit.
Este foarte important ca de la cumpărarea materialului săditor şi până la plantare, cât
şi pe timpul plantării, cu excepţia pomilor care se fasonează, mocirlesc sau se plantează
efectiv la un moment dat, ceilalţi să fie stratificaţi provizoriu (să aibă rădăcinile acoperite cu
pământ reavăn) pentru a fi ferite de soare şi vânt. Dacă nu se protejeazjă rădăcinile în cursul
unei zile, pomi pot fi deshidrataţi şi prinderea compromisă. De asemenea, transportul sau
manipularea materialului săditor nu se va face niciodată la temperaturi sub 0°.
Plantarea propriu-zisă se face de o echipă formată din 2-3 muncitori, din care unul
fixează pomul în groapă, al doilea asigură alinierea pe rând şi al treilea adaugă pământ. Pe
timpul umplerii gropii, pământul se tasează pentru a fixa corespunzător pomul. Trebuie
acordată atenţie mare adâncimii de plantare. Punctul de altoire trebuie să rămână deasupra
solului. Pentru aceasta, punctul de altoire a pomului se fixează la circa 5-7 cm deasupra
solului pe terenul orizontal, astfel ca, după aşezarea pământului din groapă, punctul de altoire
să fie deasupra nivelelui solului. Pe terenul în pantă, adâncimea de plantare diferă, astfel la
baza pantei pomii se plantează mai sus (7-10 cm) deoarece prin eroziune terenul se ridică, la
mijlocul pantei pomii se plantează ca pe teren orizontal, iar în partea de sus a pantei pomii se
plantează mai jos, deoarece de aici solul este spălat. Pentru arbuşti, semiarbuşti sau alt
material pe rădăcini proprii înmulţit vegetativ, plantarea se poate face mai adânc decât în
pepinieră, deoarece formează rădăcini adventive pe zonele îngropate.
La speciile la care prin combinaţia de altoire se obţin pomi de vigoare mică, este
foarte important ca altoiul să nu vină în contact cu solul pe perioada exploatării livezii (prin
eroziune, lucrările solului), deoarece există riscul emiterii rădăcinilor din altoi, trecerea pe
rădăcini proprii şi revenirea la vigoarea biologică, cu implicaţii negative asupra întreţinerii
ulterioare a plantaţiei.
Pentru speciile de arbuşti, semiarbuşti şi căpşun, plantarea se poate face pe rigole,
care se deschid mai uşor şi mai repede decât gropile.
Indiferent de modul de plantare, în gropi sau pe rigole, după plantare pomii trebuie
udaţi, chiar dacă solul este reavăn, udarea având rolul de scoatere a aerului din jurul
rădăcinilor favorizând astfel prinderea pomilor. La plantarea de toamnă, în jurul coletului
pomilor se face un muşuroi cu rolul de a proteja punctul de altoire peste iarnă, iar la plantarea
de primăvară o copcă pentru udare. După infiltrarea apei, pomii se muşuroiesc pentru a
menţine apa cât mai bine şi a favoriza prinderea.
Pentru plantarea unor suprafeţe mici, uneori se procură material săditor din pieţe, de
la persoane necalificate în producerea pomilor altoiţi. De cele mai multe ori, pomii astfel
procuraţi nu sunt altoiţi, nu corespund soiurilor sub numele cărora se comercializează. La
prun şi vişin, foarte frecvent se comercializează drajoni recoltaţi din plantaţii bătrâne şi
bolnave, drajoni care au şanse mici să se prindă, nemai vorbind de producţie. Procurarea
materialului săditor trebuie făcută de la unităţi specializate în acest scop, de obicei,

6. subordonate staţiunilor de cercetare din zona respectivă. Lista staţiunilor şi pepinierelor
pomicole aferente este prezentată în anexa 2. Pepinierele produc cu precădere speciile
pomicole specifice zonei respective şi în cantităţi mai mici alte specii. Pe bază de comandă
fermă sau contract, încheiat cu un timp înainte, pepinierele pot livra un anumit sortiment de
material săditor şi în cantitatea dorită.
Este de preferat să se folosească la plantare material săditor de un an, cu excepţia
nucului, la care poate fi de 2-3 ani. Pomii mai bătrâni, de obicei, sunt prea înalţi pentru a fi
conduşi în livadă cu trunchi mic-mijlociu, necesită scurtări severe pentru proiectarea coroanei
şi pornesc mai greu în vegetaţie după plantare.
Tipuri de plantaţii pomicole
În funcţie de suprafaţa de care se dispune şi de modul de valorificare a fructelor, se
pot înfiinţa mai multe tipuri de plantaţii pomicole:
- plantaţiile extensive, în care pomii ocupă o pondere mică în cadrul suprafeţei,
distanţele de plantare sunt mari între rânduri, iar intervalul se cultivă cu alte specii horticole
sau de cultură mare. Prin aceste plantaţii se asigură, de obicei, numai consumul familial de
fructe. De multe ori, pomii sunt plantaţi sub forma unor aliniamente pe marginile terenului.
Trebuie acordată atenţie la înfiinţarea unor astfel de plantaţii, care nu sunt economice şi la
care pot apare probleme de umbrire a suprafeţelor de teren a vecinilor şi o serie de
neînţelegeri. Dacă se impune înfiinţarea unei plantaţii de acest fel, pomii vor fi plantaţi la cel
puţin 2-3 m faţă de hotar, dacă sunt de talie mică, sau 4-5 m dacă sunt de talie mare.
Plantaţiile extensive cu rânduri echidistante (plantaţiile clasice) sunt prezente în zona colinară
cu relief neuniform, mai greu de amenajat. De obicei, în aceste plantaţii terenul este folosit şi
pentru producerea furajelor, lucrarea solului se face numai sub coroana pomilor. Atenţie la
momentul cosirii fânului, trebuie corelat acest moment cu efectuarea tratamentelor fitosanitare
în livadă şi respectarea timpului de pauză specific produselor chimice, altfel pot apare
toxialimentaţii la animalele hrănite cu astfel de furaje.
- plantaţiile intensive sunt plantaţii cu densităţi de circa 500-1000 pomi/ha, scopul
acestora fiind exclusiv producerea de fructe. Sunt plantaţiile cele mai folosite la toate speciile
pomicole. Trebuie ştiut faptul că, cu cât numărul de pomi creşte la unitatea de suprafaţă, cresc
investiţiile la înfiinţarea livezii şi tehnologia de întreţinere şi exploatare se complică.
Plantaţiile cu număr mai mare de pomi, se dezechilibrează mai uşor, au cerinţe mari faţă de
apă şi îngrăşăminte, necesită o tăiere de normare a rodului precisă, altfel se instalează
periodicitatea de fructificare. Frecvent apar fenomene de umbrire reciprocă a pomilor,
degarnisirea părţii inferioare a coroanei cu efecte deosebite asupra producţiei şi longevităţii
plantaţiei.
- plantaţiile superintensive au densităţi de peste 1000-1200 pomi/ha, se pot înfiinţa
numai cu specii pomicole la care există soiuri de vigoare mică (măr, păr), necesită investiţii
foarte mari la înfiinţare şi o tehnologie foarte bine pusă la punct pentru întreţinere.
Pentru condiţiile ţării noastre, consider că, plantaţiile intensive sunt cele mai
potrivite, corelând numărul de pomi la unitatea de suprafaţă cu vigoarea soiurilor folosite, se
pot obţine fructe de calitate şi producţii bune şi foarte bune din punct de vedere economic.
Pentru valorificarea superioară a terenului în plantaţiile tinere, se recomandă cultura
asociată printre rândurile de pomi a altor specii: arbuşti, căpşun, specii legumicole, care

7. asigură producţii bune şi ajută la recuperarea cheltuielilor de investiţie într-un timp mai scurt.
Speciile folosite pentru cultura intercalată, trebuie să nu concureze creşterea pomilor (să nu
fie rapace şi să nu-şi dezvolte rădăcinile mult în profunzime), să nu copleşească pomii (să nu
aibă talie mare) şi să suporte substanţele fitosanitare folosite la protecţia livezii. Posibilităţile
de intercalare diferă în funcţie de talia plantelor folosite, se poate cultiva întreg intervalul, iar
circulaţia mijloacelor mecanice (unde se face întreţinerea solului şi stropitul anticriptogamic
mecanizat) se realizează peste cultura intercalată, în benzi de o parte şi de alta a rândului (se
pretează bine căpşunul) rămânând mijlocul intervalului liber pentru mijloacele mecanice,
cultivarea alternativă a rândurilor, etc. La speciile pomicole cu creştere mai înceată şi care
necesită distanţe mari de plantare (nuc, castan comestibil) se pot cultiva intercalat specii
pomicole precoce şi cu longevitate mai mică (piersic, alun, arbuşti) prin plantarea unui rând
pe mijlocul intervalului speciei de bază şi a unui pom pe rând între cei ai speciei de bază. Prin
combinarea speciilor de bază cu cele intercalate, pot rezulta o multitudine de variante, care
pot fi întâlnite în plantaţiile tinere.
Forme de coroane folosite
Forma de coroană care se alege trebuie să fie în corelaţie cu distanţa de plantare (nu
se poate forma o coroană tip vas la distanţe mici de plantare) cu nevoile de lumină ale speciei
şi cu capacitatea de ramificare a soiurilor folosite. Coroanele alese trebuie să fie cât mai
aproape de tendinţa naturală de creştere a pomilor, pentru a le construi şi întreţine uşor. Din
punct de vedere tehnic, orice pom se poate conduce în orice tip de coroană, dar nu este
practic şi nici economic. La alegerea formei de coroană se ţine seama de:
- tipul de creştere naturală a pomilor: acrotonie, bazitonie, etc.;
- vigoarea de creştere şi capacitatea de ramificare a soiurilor folosite;
- mărimea plantaţiei şi posibilităţile financiare de realizare. Pentru câţiva pomi lângă
casă, se poate realiza uşor o coroană mai greoaie, dar pe suprafeţe mari sunt necesare mijloace
materiale pentru susţinere, legare şi forţă de muncă;
- construcţia coroanelor să fie cât mai simplă şi uşor de realizat şi întreţinut;
- să nu întârzie intrarea pe rod a pomilor;
- să asigure o bună expunere a fructelor asigurând o calitate optimă a acestora;
Se folosesc mai multe tipuri de coroane dintre care:
- coroanele vas cu 3-4 braţe (fig. 6.1), sunt recomandate la cais, migdal şi piersic,
specii cu pretenţii mari faţă de lumină şi mai puţin la prun, unde de fapt sunt mult folosite,
deoarece prunul dă rezultate bune condus în forme zvelte cu volum mic (fus svelt, fus tufă)
sau de volum mare (piramide);
- piramidele, etajată şi modificată, sunt recomandate pentru cireş, păr, prun şi uneori
vişin, specii care natural cresc mai bine prin ax şi nu au cerinţe mari faţă de lumină şi la mărul
plantat la distanţe mai mari (fig. 6.2);
- fusul svelt şi fusul tufă sunt recomandate mărului şi părului la densităţi mai mari de
plantare sau chiar soiurilor de prun şi piersic cu vigoare mai mică (fig. 6.3 a şi b);
- palmetele, liberă şi etajată, sunt recomandate în plantaţiile cu densitate medie şi
mare, la măr, păr, prun, piersic, etc., unde distanţa dintre rânduri este mai mică asigurând o
calitate bună a fructelor (fig. 6.4);

8. - tufa vas recomandată în ultimii ani la cireş, vişin şi mai puţin la piersic şi cais, este
o coroană cu trunchi mic, 20-30 cm şi 5-7 braţe distribuite uniform în jurul axului, scurt de
10-20 cm, coroană prin care se reduce simţitor înălţimea pomilor (fig. 6.5);
- coroanele artistice sunt folosite pentru efectul lor estetic, de obicei pentru pomii din
apropierea casei sau pentru mascarea unor garduri, ziduri sau construcţii mai puţin estetice.
În ultimul timp există tendinţa de a se folosi coroane simple ca mod de formare,
coroane formate numai prin tăieri, cu intervenţii minime în primii ani, până la apariţia rodului,
după care se face tăierea de încadrare în forma de coroană şi se elimină elementele de prisos.
În acest mod intrarea pomilor pe rod se anticipă cu 1-2 ani, cu efecte favorabile asupra
recuperării cheltuielilor. Pretabile la acest mod de formare sunt palmeta liberă, fusul svelt,
tufa vas şi piramida mixtă.
Întreţinerea plantaţiilor pomicole
Pentru asigurarea condiţiilor optime de creştere şi fructificare a pomilor, în livadă se
execută o serie de lucrări specifice: întreţinerea solului, fertilizarea, irigarea, tăierea, protecţia
fitosanitară, protecţia recoltelor împotriva brumelor, recoltarea şi valorificarea fructelor, etc.
Întreţinerea solului în livadă are drept scop înlăturarea concurenţei pentru apă şi
hrană pe care buruienile o fac pomilor, asigurarea unui regim aerohidric optim în sol, necesar
microorganismelor, distrugerea crustei şi evitarea pierderii apei prin evaporare, etc.
Există mai multe metode de întreţinere a solului, fiecare având avantaje şi
dezavantaje. Dintre cele mai utilizate posibilităţi de întreţinere a solului amintim:
- ogorul lucrat se practică în general în plantaţiile tinere, asociat sau nu cu culturi
intercalate, şi în plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii mai puţine. Întreţinerea solului
constă în lucrarea repetată a acestuia cu grapa cu discuri sau cultivatorul. Are avantajul că
distruge buruienile şi elimină concurenţa făcută de buruieni, se asigură un regim aerohidric
bun în straturile superficiale ale solului, se conservă bine apa, iar solul se încălzeşte mai uşor
primăvara. Dintre dezavantaje amintim: calitatea mai slabă a fructelor şi o perioadă mai mică
de păstrare (mere), nu se permite intrarea cu mijloacele mecanice pentru stropiri după ploaie,
humusul se mineralizează mai repede şi deci fertilitatea solului scade dacă nu se intervine cu
îngăşăminte organice.
- înierbarea totală sau alternativă a intervalului dintre rânduri, constă în semănarea
intervalului dintre rânduri cu amestecuri de ierburi şi lucrarea solului numai sub coroana
pomilor. Iarba cosită periodic, se poate folosi pentru furajare sau ca mulci pe rândul de pomi.
Este un sistem din ce în ce mai folosit în plantaţiile pe rod, deoarece permite accesul
mijloacelor mecanice pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare când solul este ud, asigură o
mai bună calitate a fructelor, în zonele umede, iarba consumă o parte din apa în exces, etc.
Dintre dezavantaje se poate aminti faptul că, solul este mai rece şi primăvara riscul brumelor
este mai mare, se favorizează răspândirea rădăcinilor în straturile superficiale ale solului.
Înierbarea se poate aplica numai acolo unde există suficientă apă din precipitaţii sau din
irigare, iar în anumite cazuri, în iarba existentă se instalează mamifere rozotoare (şoareci,
şobolani) care pot distruge scoarţa din jurul coletului. Unde sunt carenţe hidrice se practică
înierbarea alternativă a rândurilor cu schimbarea periodică a acestora. Pentru evitarea formării
rădăcinilor în straturile superficiale ale solului, se recomandă distrugerea periodică a
înierbării.

9. - erbicidarea intervalului şi lucrarea solului pe rândul de pomi, se practică mai ales
în plantaţiile mature şi bătrâne. Nu se recomandă folosirea erbicidelor în plantaţiile tinere,
deoarece pomii nu au sistemul radicular bine dezvoltat, iar prin spălarea erbicidelor se poate
produce afectarea rădăcinilor cu implicaţii grave asupra creşterii ulterioare a pomilor.
- înierbarea totală a livezii după intrarea pe rod, este foarte mult practicată în Europa
Occidentală, cu distrugerea vegetaţiei care se formează şi lăsarea acesteia pe sol. Are
avantajul că îmbogăţeşte solul în materie organică, dar se menţin dezavantajele de la
înierbarea intervalului şi anume: riscul mai mare de îngheţ primăvara, competiţia pentru apă
între pomi şi iarbă şi riscul rozătoarelor.
În unele cazuri, pentru economie de forţă de muncă, se practică erbicidarea solului
pe rândul de pomi cu lucrarea sau înierbarea intervalului, dar numai în plantaţiile mature, sau
erbicidarea vetrelor cu buruieni perene greu de combătut: pir, pălămidă, susai, etc.
În plantaţiile tinere, indiferent de modul de întreţinere sau cultivare a solului pe
interval, este bine ca în jurul pomilor să se practice mulcitul cu resturi vegetale (iarbă, frunze,
paie), care asigură o menţinere relativ constantă a umidităţii în sol, inhibă creşterea
buruienilor, asigurând astfel o bună creştere a pomilor.
Fertilizarea are drept scop asigurarea pomilor cu elementele minerale necesare unei
creşteri şi fructificări normale. Fertilizarea se face în funcţie de perioada de vârstă în care se
află pomii, de producţia de fructe care se tinde a se obţine, de cantitatea de precipitaţii din
zonă şi de însuşirile fizico-chimice ale solului. În mod normal, înainte de fertilizare, trebuie
efectuate analize de sol pentru a vedea starea de aprovizionare cu elemente minerale. Dacă nu
este posibil acest lucru, se pot lua ca repere pentru fertilizare starea de vegetaţie a pomilor şi
lungimea lăstarilor indicatori (lăstarii de la periferia coroanelor pomilor maturi). Dacă pomii
au creşteri normale pentru vârsta lor, atunci cantitatea de îngrăşăminte trebuie să fie de circa
150-200 kg/ha azotat de amoniu, 120-180 kg/ha superfosfat, 80-100 kg/ha sare potasică anual
şi 30-40 t/ha gunoi de grajd aplicat la 2-3 ani. În plantaţiile tinere, înainte de intrarea pe rod
sau în primii ani de fructificare, dacă pomii au creşteri mari, uneori peste un metru, nu se
recomandă fertilizarea cu azot, care prelungeşte perioada de vegetaţie şi aşa mare la pomii
tineri, determină creşteri viguroase şi întârzie intrarea pe rol.
În perioada de vegetaţie se pot aplica şi stropiri fertilizante cu îngrăşăminte specifice
sau uree în concentraţie de până la 1%, în special pentru a corecta unele carenţe. De
asemenea, pe plan local, se pot folosi îngrăşăminte rezultate din gospodărie: gunoi de păsări
macerat şi diluat 1:20, gunoi de porcine după fermentare, diferite composturi din deşeuri
menajere sau frunze, etc.
Trebuie menţionat faptul că, îngrăşămintele trebuie aplicate în zona rădăcinilor active
pentru a fi valorificate mai bine. În practică, acest lucru se poate face repartizând
îngrăşămintele la nivelul proiecţiei coroanei, fie de jur împrejurul pomului (unde este posibil)
fie sub formă de fâşie de o parte şi de alta a rândului de pomi. Nu se recomandă administrarea
gunoiului de grajd la nivelul coletului şi lăsarea lui peste iarnă (apare frecvent în livezile mici,
particulare) deoarece gunoiul pe de o parte se spală pe timpul iernii, se pierde azotul, iar pe de
altă parte constituie adăpost pentru o serie de dăunători. Dacă nu este bine fermentat, gunoiul
de grajd poate provoca leziuni la nivelul scoarţei pomilor. Indiferent de modul de administrare
a îngrăşămintelor, în special cele organice trebuie încorporate imediat după aplicare, pentru a
fi valorificate corespunzător de pomi.

10. Pentru fertilizarea solitară a pomilor de talie mare din plantaţiile clasice, se pot
administra circa 30-40 kg gunoi de grajd la intervale de 3-4 ani şi câte 500 g azotat de
amoniu, 800 g superfosfat şi 200 g sare potasică/pom.
Administrarea îngrăşămintelor pe bază de azot trebuie făcută eşalonat, în 2-3 etape,
din care 1/3 toamna, 1/3 primăvara la înflorire şi restul la circa o lună după înflorit.
Pe terenurile cu textură uşoară (nisipoase, luto-nisipoase, etc.) şi pe cele cu conţinut
mic în substanţă organică, se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, care se pot semăna
de toamna sau primăvara devreme şi se încorporează când cel puţin jumătate din plante au
înflorit. Pe cât este posibil, se pot folosi plante melifere care atrag insectele polenizatoare cu
efecte bune asupra procesului de legare a fructelor.
Irigarea
Irigarea este necesară acolo unde cantitatea de precipitaţii nu este suficientă sau nu
este bine repartizată pe perioada de vegetaţie şi în livezile tinere. În funcţie de specie şi de
zonă, cantitatea de apă consumată diferă cu vârsta pomilor, starea de vegetaţie şi producţia de
fructe. Pe lângă asigurarea umidităţii optime a solului şi asigurarea condiţiilor normale pentru
creşterea şi fructificarea pomilor, apa poate fi folosită şi pentru protecţia acestora împotriva
brumelor târzii (irigarea prin aspersie în dimineţile cu risc de brumă), pentru valorificarea
superioară a îngrăşămintelor (udarea după fertilizare), udarea de aprovizionare efectuată
toamna şi eventual pentru umectarea solului în vederea lucrării mecanice.
Momentele critice pentru fiecare specie în parte sunt specifice, dar în linii mari
nevoile pentru apă a speciilor pomicole sunt: la 2-3 săptămâni după legarea fructelor, la
diferenţierea mugurilor de rod, înainte de pârgă şi în perioada de maturare a lemnului.
Cantitatea de apă care se administrează trebuie să asigure umectarea stratului de sol pe o
adâncime de cel puţin 60 cm, (zona de distribuire a rădăcinilor) ceea ce corespunde cu 350-
400 m3/ha sau 200 l/pom la udarea individuală a pomilor de vigoare mare şi 100 l/pom la cei
de vigoare mică. Pentru udarea solitară a pomilor se fac şanţuri în zona de proiectare a
coroanelor, iar după infiltrarea apei, şanţurile se acoperă.
Metodele de udare a pomilor sunt cele cunoscute: pe brazde, prin aspersie şi picurare
(udarea localizată), fiecare cu avantaje şi dezavantaje. Aplicarea uneia sau alteia dintre
metode, depinde de sursa de apă, baza materială şi financiară a proprietarului. Apa de udare
nu trebuie să conţină săruri, în special cloruri, mai mult de 5‰ sau metale grele.
Tăierea
Tăierile, după scopul şi perioada din viaţa pomilor în care se aplică, sunt de trei
feluri: de formare, de producţie şi de regenerare.
Tăierile de formare se aplică în primii 4-5 ani de viaţă ai pomilor şi urmăresc
realizarea formei de coroană dorită şi mai puţin obţinerea fructelor. Tăierile sunt specifice
fiecărei forme de coroană în parte, în funcţie de structura permanentă care se va forma
(scheletul pomului). Se recomandă ca în perioada de tinereţe să se reducă pe cât posibil
tăierile în uscat, formarea pomilor făcându-se prin intervenţii în verde sau dirijări ale
ramurilor. Intervenţiile severe de tăiere, pentru formarea unor coroane rigide, standardizate,
au drept efect întârzierea intrării pe rod şi de multe ori amplificarea ritmului de creştere şi aşa
mare la unele specii pomicole (prun, cais, piersic, etc). Dirijarea creşterii ramurilor şi

11. lăstarilor se face prin: dresare, înclinare, arcuire şi mai puţin prin alte intervenţii: frângere,
inelare, crestare, etc.
Dresarea se referă la modificarea unghiului de inserţie, prin apropierea de ax a unei
ramuri de vigoare slabă, pentru a favoriza ritmul de creştere. Se realizează prin legarea de ax
în poziţia dorită (fig. 6.6).
Înclinarea se referă la îndepărtarea faţă de ax a unei ramuri viguroase, cu scopul de
a-i reduce ritmul de creştere (fig. 6.7), iar arcuirea constă în legarea unei ramuri aproape de
orizontală sau sub orizontală în vederea diferenţierii mugurilor de rod (fig. 6.8). Arcuirea se
aplică numai ramurilor care nu interesează în formarea scheletului, iar după o perioadă de
fructificare, se epuizează şi se înlătură din coroană.
La speciile care emit uşor lăstari anticipaţi (piersic, cais, unele soiuri de prun şi
vişin), pe perioada de vegetaţie se execută ciupiri (ruperea vârfului de creştere) pentru a
stimula ramificarea, înlăturarea lăstarilor concurenţi (lăstarii apropiaţi celui de prelungire şi cu
poziţie superioară pe ramura mamă), pentru a obţine ramuri anuale lungi, ramificate şi pentru
a scurta perioada de formare a coroanelor. La piersic, este necesară degajarea vârfului de
creştere prin ruperea în fază erbacee a lăstarilor, pe 15-20 cm sub lăstarul de prelungire,
pentru a obţine creşteri bune şi a forma mai repede scheletul. Numărul intervenţiilor în
perioada de vegetaţie, depinde de specie şi ritmul de creştere a lăstarilor, şi poate fi de 2-3 pe
an.
La soiurile cu vigoare mai mare şi care nu ramifică bine, pentru a forma coroane bine
garnisite, este necesar să se intervină cu tăieri ale ramurilor anuale, la 50-60 cm faţă de
punctul lor de inserţie, sau pentru ramurile de prelungire la 50-60 cm faţă de ultima scurtare.
Tăierea de producţie. Din ultimii ani ai perioadei de formare, (anul 4-5) paralel cu
tăierile de formare se fac şi tăierile de producţie, care continuă pe toată perioada de exploatare
a livezii. Aceste tăieri au ca scop două aspecte:
- întreţinerea coroanelor;
- normarea încărcăturii de rod.
Prin tăierea de întreţinere a coroanelor se urmăreşte menţinerea dimensiunilor
coroanei în funcţie de spaţiul lăsat prin distanţa de plantare, prin tăierea de plafonare a
înălţimii şi limitarea extinderii laterale pe rând şi între rânduri. De asemenea, se asigură
rărirea coroanei pentru o bună pătrundere a luminii, se înlătură ramurile lacome, rupte, uscate,
bolnave, etc.
Concomitent cu tăierea de întreţinere, se execută şi normarea încărcăturii, înlăturând
surplusul de muguri de rod, lăsând pe fiecare ramură şi pom un număr de muguri direct
corelat cu vigoarea, deci fiecărei ramuri îi va reveni o cantitate de fructe pe care o poate hrăni
şi susţine în condiţii optime. Din această cauză, la noi în ţară, se practică o tăiere în detaliu la
principalele specii pomicole (măr, păr, prun, piersic, cais), nemaifiind, de obicei, nevoie de
normări ulterioare a rodului prin rărirea fructelor. Cu ocazia tăierii de producţie, se operează
pe ramurile de semischelet, care se reduc la o treime sau jumătate din lungime, în funcţie de
grosime şi cantitatea de muguri de rod pe care o au. Ramurile de semischelet epuizate se
suprmă la inel, fără a lăsa ciot (fig. 6.9). La măr şi păr nu se recomandă scurtarea ramurilor
anuale, indiferent că sunt sau nu purtătoare de muguri de rod. Se poate norma (scurta) mlădiţa
(ramură cu doi sau mai mulţi muguri de rod), în special la păr, după 2-4 muguri micşti la
unele soiuri. Scurtarea nuieluşelor sau a mlădiţelor, determină pe de o parte înlăturarea

12. rodului la soiurile cu fructificare tip standard (Golden delicious) şi provoacă îndesirea
coroanelor prin stimularea creşterii sub punctul de intervenţie. Ramurile scurte (ţepuşele sau
pintenii) nu se răresc indiferent de numărul lor. La soiurile cu fructificare tip spur
(Starkrimson), la care ţepuşele predomină, normarea se face prin reducţia semischeletului
după un anumit număr de ţepuşe, în funcţie de grosimea lui.
La cireş, vişin, prun şi cais, scurtarea ramurilor anuale nu influenţează semnificativ
producţia, dar stimulează creşterea vegetativă (fig. 6.10) şi deci nu se recomandă. Dacă
numărul ramurilor anuale lungi, purtătoare de muguri de rod sunt mai multe decât necesarul
pentru o producţie optimă, acestea se răresc şi nu se scurtează. Scurtarea ramurilor anuale este
acceptată numai la pomii cu ramurile degarnisite, unde se scurtează o parte din ramurile
anuale în cep, pentru a stimula regarnisirea.
De asemenea, cu ocazia tăierii de producţie, la toate speciile cu excepţia piersicului,
se urmăreşte întinerirea periodică a semischeletului, astfel încât acesta să nu depăşescă vârsta
de 4-5 ani. Există o corelaţie pozitivă între vârsta semischeletului şi calitatea fructelor, în
sensul că cele mai bune fructe se găsesc pe ramuri cu suport de 2-3 ani.
Este bine de precizat faptul că, toate intervenţile de scurtare sau transfer a creşterii pe
ramuri laterale, se fac deasupra şi cât mai aproape de o ramificaţie slabă, fără a lăsa cioturi,
care se usucă şi afectează sănătatea ramurii rămase.
Pentru piersic, tăierea este specifică şi se bazează pe normarea ramurilor mixte la
nivel de pom, în funcţie de vigoarea acestora, între 150-300 buc/pom, fără să prezinte interes
ramurile de semischelet (fig. 6.11). Rărirea ramurilor mixte se face în general la 20-30 cm una
de alta pe ramura suport şi se scurtează dacă lungimea lor depăşeşte 60 cm. În zonele mai
degarnisite ale coroanei se recomandă lăsarea unor cepi pentru formarea ramurilor de rod
pentru anul următor. După fructificare, ramurile mixte la piersic se epuizează şi la tăierea din
primăvara următoare, se suprimă.
Pentru coacăz şi agriş, tăierea constă în normarea tulpinilor în cadrul tufei, păstrând
un echilibru între tulpini, pe vârste. La o tufă normală în plină producţie, se lasă câte 3-4
tulpini de 1-5 ani, tufa având astfel, 16-20 de tulpini de vârste diferite, uniform repartizate în
spaţiu. Tulpinile anuale de vigoare mică, sub 50 cm nu prezintă interes ca tulpini de înlocuire,
dacă este cazul se scurtează în cepi, pentru fortificarea tufei sau se suprimă.
La zmeur, tăierea constă în suprimarea tulpinilor de 2 ani care au fructificat,
înlăturarea vârfului tulpinilor anuale care a degerat peste iarnă, sau care a fructificat în
septembrie, suprimarea tulpinilor mai mici de 50 de cm şi rărirea celorlalte în cadrul benzii la
25-30 cm, în funcţie de vigoare acestora (fig. 6.12). Banda se menţine cu o lăţime de circa 50
cm, iar înălţimea tulpinilor se limitează, dacă este cazul, la 1,6-1,8 m.