4. La 1 noiembrie 1908 a
debutat în presa
românească: la Sibiu, în
revista Luceafărul,
condusă de O. Goga și O.
Tăslăuanu, a apărut
povestirea Codrea (Glasul
inimii). În aceeași revistă,
Rebreanu a mai publicat
nuvelele Ofilire (15
decembrie 1908), Răfuială
(28 ianuarie 1909) și
Nevasta (16 iunie 1911).
Debut editorial: la Orăștie,
apare volumul de nuvele
Frământări, la "Librăria
națională", condusă de
Sebastian Bornemisa. În
sumar, producții literare
tipărite în revistele
Luceafărul și Convorbiri
critice: Dintele, Lacrima
Glasul inimii, Culcușul,
Ofilire, Răfuiala, Nevasta,
Golanii, Cântec de
dragoste [Cântectul
iubirii], Proștii, Filibaș
[Ocrotitorul].
5. Înainte de a scrie și de a-și
publica romanele, scriitorul
și-a desăvârșit talentul de
prozator scriind povestiri și
nuvele. Cea mai cunoscută
nuvelă a sa este de bună
seamă Ițic Ștrul Dezertor.
Ciuleandra, nuvela sa
psihologică cea mai
cunoscută, va apărea ceva
mai târziu.
Romancierul a început să
scrie romane realiste, în care
acțiunea avea loc în decorul
unui sat din Transilvania,
Liviu Rebreanu a readus
problematica țărănească în
centrul atenției lumii literare,
prin romanul setei de
pământ, Ion. Subtitlul
acestuia era „Glasul
pământului, Glasul iubirii” și
anunța principalul conflict
din text, și a dat unul dintre
primele noastre capodopere
ale analizei psihologice.
7. Este autorul unor studii fundamentale despre
scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui
Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică,
dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală
(Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini).
Studiul Estetica basmului completează spectrul de
preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat
de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat
monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore
Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate,
numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase
conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de
cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică,
interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.
9. Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență
decisivă a intelectualului, războiul ca iminență a morții
este tragic și absurd.
Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război Introspecția psihologică se regăsește în
majoritatea operelor sale, prin observarea vieții
interioare, prin analiză psihologică a conștiinței
personajelor.
Reprezentant: Patul lui Procust Intelectualul - cu
dramele lui de conștiință - este prezent într-un cadru de
existență obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment,
ele fiind adevărate "monografii ale unor idei".
11. Mircea Eliade avea o serioasă formație filozofică încă din
România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar,
începând din 1925 adolescentul este aproape unanim
recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14
ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o
surprinzătoare imaginație, ceva mai târziu, primele romane.
Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din
Romanul adolescentului miop, cuprinde informații
autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul
lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să
aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând
talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat
o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității
sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a
fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.
13. Debutează publicistic în suplimentul literar al
Adevărului (1903), cu un articol despre studiile sale
clasice. În 1904 își începe colaborarea la Epoca, scriind
despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu
articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști
(Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-
Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea,
Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea
constituind subiectele reunite în cele două volume de
debut Pași pe nisip..., apărute în 1906. În această
perioadă a activității sale, preocupat fiind de mișcarea
literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările
cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
18. Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și
Gib Mihăescu întemeiază revista "Gândirea"
în anul 1921. Este fondator al ziarelor
Cuvântul și Curentul în 1928; director al
ziarului oficios România în 1938 și al
revistei România literară, 1938- suprimate în
1940; membru al Academiei Române, din
1955. Se afirmă ca romancier cu romanul
"Întunecare" (1927-1928).
Obține Premiul național pentru literatură în
1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie
în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului -
colaborare cu M. Nivicov.
19. NICOLAE IORGA
OPERA
Memorii și corespondență:
“Supt trei regi”
“Scrisori către Catinca”
“Oameni cari au fost”
“O viață de om - așa
cum a fost”
20.
21. NICHIFOR CRAINIC
OPERA
Poezii. Memorii scrise în
timpul detenției: "Zile albe,
zile negre" (1991)
Țara de peste veac. Poezii
antume: 1916-1944 (1997)
Nostalgia paradisului
(1994)
Puncte cardinale în haos
(1996 și 1998)
22. Crainic a debutat ca poet înaintea Primului Război Mondial,
cu poezii la diverse publicații literare, naționalist-
tradiționaliste: „Ramuri”, „Luceafărul”, „Drum Drept”,
„Flacăra”, „Dacia”, „Transilvania”, „Cuget Românesc”.
A condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei
„Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare
din perioada interbelică, de la Cluj la București, preia
conducerea acesteia de la Cezar Petrescu, devenind
directorul și mentorul ei și - după cum lăsa să se înțeleagă -
inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-
ortodoxism și naționalism. În "Gândirea" au apărut
numeroase articole și eseuri programatice care vor defini
orientarea politică naționalistă a curentului gândirist,
tributar ortodoxismului militant și prezentând similitudini
cu fascismul italian. Crainic a considerat chiar că nazismul
(național socialismul german) era opțiunea ideală, cea mai
corectă pentru România
23. În ceea ce priveşte creaţia
romanelor putem afirma că
perioada interbelică este cea
mai bogată din istoria
literaturii române, iar scriitorii
oscilează între căutarea unor
formule proprii, inovatoare şi
valorificarea modelelor
consacrate în literaturiile cu
tradiţie.
