acuzare

1. 1
P R O C U R A T U R A G E N E R A L Ă A
REPUBLICII MOLDOVA
G H I D U L
ACUZATORULUI
DE STAT
an. 2005

2. 2
T I T L U L I Dispoziţii generale
Realizarea principiului contradictorialităţii şi egalităţii părţilor
dictează ca una din sarcinile prioritare ale procurorului e să
contribuirea în calitate de reprezentant al statului la exercitarea
atribuţiilor în cauzele penale (art.124 din Constituţia Republicii
Moldova).
Sarcina de bază a procurorului în procedura penală este
apărarea drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor implicate
într-un proces penal, apărarea efectivă a intereselor statului şi
societăţii.
Atribuţiile procurorului în instanţa de judecată sînt
reglementate de art.53 Cod procedură penală în care se stipulează că
la examinarea cauzei penale în instanţa de judecată procurorul
reprezintă învinuirea în numele statului şi prezintă în instanţa de
judecată probele respective, participă la examinarea probelor
prezentate de partea apărării, prezintă noi probe necesare pentru
confirmarea acuzării, modifică învinuirea în sensul agravării ei,
modifică încadrarea juridică a infracţiunii săvîrşite de inculpat dacă
aceasta se confirmă prin probe, face demersuri, îşi expune părerea
asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor judiciare, asupra
faptei infracţionale săvîrşite de inculpat, încadrării ei în baza legii
penale şi a pedepsei care urmează a fi aplicată, declară apel sau,
după caz, recurs privind latura penală şi latura civilă a cauzei.
La ora actuală procesul judiciar penal serveşte drept garanţie
pentru stabilirea adevărului, datorită principiului
contradictorialităţii, adică al confruntării a două părţi opuse prin
polemică, argumente cînd fiecare circumstanţă se examinează, iar
fiecare probă se verifică atît prin prisma acuzării, cît şi apărării.
CAPITOLUL 1. Pregătirea procurorului pentru
participarea la judecarea cauzei penale
Reprezentarea învinuirii în instanţele judecătoreşti constituie o
atribuţie constituţională de bază a procurorilor.
Această activitate urmează a fi desfăşurată la un înalt nivel
profesional, contribuind real şi eficient la justa examinare a cauzelor
penale, în scopul protejării persoanei, societăţii şi statului de
atentatele criminale, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie condamnată.
Spre deosebire de urmărirea penală, cercetarea judecătorească
se efectuează în condiţii publice, cu excepţia cazurilor la care accesul
în sala de judecată pe parcursul întregului proces sau al unei părţi

3. 3
din proces poate fi interzis. Este vorba de interdicţia dictată de
interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii
naţionale, cerută de interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor în proces sau în măsura considerată strict, necesară de către
instanţă cînd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar
putea să prejudicieze interesele justiţiei (art.18 Cod de procedură
penală).
La şedinţele judecătoreşti poate fi prezentă orice persoană, cu
excepţia celora care n-au împlinit vîrsta de 16 ani şi a persoanelor
înarmate (art.316 alin.1 CPP).
Principiul contradictorialităţii al procesului penal, caracterul
public al şedinţei de judecată, susţinerea în numele statului a
acuzării de stat cer de la procuror o bună pregătire pentru
participarea la judecarea cauzei în instanţa de fond.
Nu se pune la îndoială faptul că procurorul conducînd
urmărirea penală sau exercitînd-o personal, cunoaşte materialele
cauzei. Însă acţiunile de urmărire penală nu se desfăşoară în condiţii
publice, majoritatea lor fiind efectuate de către ofiţeri, pe cînd în
instanţă cercetările au loc în prezenţa tuturor părţilor implicate în
procesul penal (inculpatul, reprezentantul lui, avocatul, partea
vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă,
reprezentanţii lor legali, expertul, specialistul, publicul). Aceasta îl
obligă pe procuror ca, înainte de începerea examinării cauzei de către
instanţă, să consulte încă o dată legea şi materialele cauzei.
Pentru aceasta este necesar:
1) La expedierea cauzei în instanţa de judecată pentru examinare în
fond sau înainte de începerea examinării ei acuzatorul de stat trebuie
să verifice:
- prezenţa în materialele cauzei a rezoluţiei sau, după caz, a
procesului-verbal de începere a urmăririi penale, dacă acestea au fost
confirmate de procuror în 24 ore (art.274 CPP);
- corespunderea ordonanţelor şi rezoluţiilor organului de urmărire
penală prevederilor art.255 Cod de procedură penală şi dacă ele sînt
semnate. Ordonanţa nesemnată de către persoana care a întocmit-o
nu are putere juridică şi se considera nulă;
- existenţa în dosarul penal a plîngerii prealabile de pornire a
urmăririi penale în cazul infracţiunilor prevăzute de articolele 152
alin.(1), 153, 155, 157 alin.(1), 161, 170, 177, 179 alin.(1) şi (2), 193,
194, 197 alin.(1), 198 alin.(1), 200, 2003, 204 alin.(1), 274 din Codul
penal, precum şi a furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ,
rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună
cu victima sau este găzduită de aceasta. Lipsa plîngerii prealabile a
victimei în cazurile indicate mai sus exclude urmărirea penală
(art.275 alin.6). La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul,

4. 4
inculpatul în cazurile menţionate urmărirea penală încetează
(art.276 alin.(1) CPP);
- aducerea la cunoştinţa bănuitului, părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor a ordonanţei de
efectuare a urmăririi penale de mai mulţi ofiţeri de urmărire penală
cu explicarea drepturilor de a face recuzări oricărui dintre ofiţeri
(art.256 CPP);
- existenţa circumstanţelor prevăzute de lege care condiţionează sau
după caz, exclud urmărirea penală: (a fost exclus articolul din cod,
modificat, a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia);
- respectarea legii privind locul efectuării urmăririi penale (sectorul
unde a fost săvîrşită infracţiunea sau, la decizia procurorului,
sectorul, raionul, oraşul unde a fost descoperită infracţiunea ori
unde se află bănuitul, învinuitul sau majoritatea martorilor (art.257
CPP);
- respectarea competenţei (art.271 CPP). Dacă organul de urmărire
penală nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar
nu mai tîrziu de 3 zile trimite cauza procurorului care exercită
conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului
competent. Dacă nu au fost respectate dispoziţiile privind
competenţa după materie sau după calitatea persoanei hotărîrile
judecătoreşti pot fi supuse recursului, ca fiind ilegale (art.427 CPP);
- includerea în ordonanţa de punere sub învinuire a împrejurărilor
comiterii crimei, motivelor şi semnelor calificative pentru încadrarea
juridică a faptei, circumstanţelor în virtutea cărora infracţiunea, nu
a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune,
formelor de participaţie, circumstanţelor care agravează
răspunderea, menţiunea despre punerea persoanei sub învinuire în
calitate de învinuit conform articolului, alineatului şi litera
articolului din Codul penal care prevede răspunderea penală pentru
infracţiunea comisă (art.281 CPP);
- modalitatea de înaintare a acuzării, adică dacă a fost efectuată în
prezenţa avocatului în decurs de 48 ore din momentul emiterii
ordonanţei de punere sub învinuire dar nu mai tîrziu din ziua în care
învinuitul s-a prezentat sau a fost adus silit (art.282 CPP);
- prezentarea materialelor de urmărire penală spre luare de
cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorului,
părţii civile, părţi civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor.
Părţii civile, civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor li se
prezintă doar materialele referitoare la acţiunea civilă la care ei sînt
părţi (art.293 CPP);
- întocmirea procesului-verbal de prezentare a materialelor de
urmărire penală cu indicarea numărului de volume şi numărului de
foi în fiecare volum al dosarului a corpurilor delicte, înregistrărilor
audio şi video reproduse, data, orei şi minutei începutului şi

5. 5
sfîrşitului luării de cunoştinţă de dosar pentru fiecare zi (art.284
CPP);
- existenţa unor hotărîri asupra aceleiaşi persoane pentru aceeaşi
faptă de încetare a procesului penal (art.285 alin.4) sau de clasare a
cauzei penale (art.286 alin.1) ori de scoatere a persoanei de sub
învinuire (art.284 alin.3 CPP), unor cauze care înlătură caracterul
penal al faptei: starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică sau
psihică, reţinerea infractorului, legitima apărare, riscul întemeiat
(art.35 Cod penal) sau a unor circumstanţe care exclud urmărirea
penală sau condiţionează pornirea urmăririi penale (art.262 alin.2
CPP.
Conform legislaţiei în vigoare de imunitate se bucură
următoarele persoane:
- Preşedintele Republicii Moldova – art.81 din Constituţia
Republicii Moldova;
- Deputaţii în Parlament, - articolele 9, 10 din Legea Republicii
Moldova despre statutul deputatului în Parlament nr.39-XIII
din 07.04.94, Monitorul Oficial nr.4/78 din 30.04.1994;
- Judecătorii de toate nivelurile – art.19 din Legea Republicii
Moldova cu privire la statutul judecătorului nr.544-XIII din
20.07.95, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60/664
din 26.10.1995;
- Membrii Curţii de Conturi – art.30 din Legea Republicii Moldova
privind Curtea de Conturi, Monitorul Oficial nr.312-XIII din
08.12.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.7/77 din
02.02.1995;
- Avocaţii Parlamentari – art.12 din Legea Republicii Moldova cu
privire la avocaţii parlamentari nr.1349-XIII din 17.10.97,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-83/671 din
11.12.1997;
- Guvernatorul Băncii Naţionale – art.23 din Legea Republicii
Moldova cu privire la Banca Naţională nr.548-XIII din 21.07.95
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57 din 12.10.05.
Aceste persoane pot fi trase la răspunderea penală numai cu
consimţămîntul Parlamentului.
- Judecătorii Curţii Constituţionale pot fi traşi la răspundere
penală numai cu încuviinţarea prealabilă a Curţii Constituţionale
(vezi Hotărîrea Parlamentului nr.318-XIII din 13.12.94 „Pentru
punerea în aplicare a Legii cu privire la Curtea Constituţională”,
art.16 din Legea cu privire la Curtea Constituţională nr.317-XIII din
13.12.94, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.8/86 din
07.02.1995.
- Avocaţii – art.44 din Legea Republicii Moldova cu privire la
avocatură nr.1260-XV din 19.07.2002, Monitorul Republicii Moldova
nr.126-127/1001 din 12.09.2002.

6. 6
- Notarii – art.20 din Legea Republicii Moldova cu privire la
notariat nr.1453-XV din 21.11.2002, Monitorul Oficial nr.154-
157/1209 din 21.11.2002.
Despre tragerea la răspunderea penală a avocatului sau
notarului organul de urmărire penală este obligat în timp de 6 ore
din momentul reţinerii sau tragerii la răspundere penală, să
informeze despre aceasta Ministerul de Justiţie.
- stabilirea identităţii şi personalităţii învinuitului cu anexarea la
dosar a documentelor oficiale: paşaportului sau buletinului de
identitate – numai pentru cei arestaţi; copiei adeverinţei de naştere
la minori (art.475 CPP), certificatului despre antecedentele penale,
care să cuprindă date privitoare la: eliberarea ori absolvirea de
pedeapsa penală, termenul pedepsei neispăşite, aplicarea amnistiei,
copiilor sentinţelor pentru rezolvarea chestiunii ce ţine de recidivă
(art.34 CP), certificatului despre starea sănătăţii, care se iau în
vedere la aplicarea pedepsei;
- examinarea chestiunii despre starea psihică şi fizică a bănuitului,
învinuitului în cazurile cînd apar îndoieli cu privire la starea de
responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător
drepturile şi interesele legitime în procesul penal. Expertiza în
cazurile date este obligatorie (art.143 CPP);
- respectarea termenului de ţinere a învinuitului sub arest. Curgerea
duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la
data cînd procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare (art.186
alin.2 CPP).
2) A analiza probele acumulate în dosar din punctul de vedere al
admisibilităţii lor, ţinînd cont de următoarele:
- efectuarea acţiunilor de urmărire penală în strictă conformitate cu
prevederile Codului de procedură penală în vigoare;
- aducerea la cunoştinţa martorilor a prevederilor legii, potrivit cărora
nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor
sale sau ale rudelor sale apropiate (art.90 alin.1 CPP);
- informarea bănuitului, învinuitului după reţinere sau
recunoaşterea în calitate de bănuit sau învinuit, în prezenţa
avocatului în limba pe care o înţelege despre conţinutul bănuielii ori
învinuirii, despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de
săvîrşirea cărora este suspectat ori învinuit, inclusiv despre dreptul
de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, să primească de la
organul de urmărire penală explicaţii asupra tuturor drepturilor sale
(art.64 alin.2 p.1), 2; 66 alin.2 p.1), 2) CPP);
- efectuarea acţiunilor de urmărire penală, cum ar fi cercetarea la
domiciliu examinarea corporală, luarea de probe pentru cercetare
comparativă, punerea sub sechestru a bunurilor, ridicarea de obiecte
ce conţin secret de stat, comercial, bancar, interceptarea,
comunicărilor, sechestrul corespondenţei, înregistrarea de imagini,

7. 7
internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru efectuarea
expertizei numai cu autorizarea judecătorului de instrucţiune.
Acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie , cercetare la
faţa locului, în domiciliu şi punerea bunurilor sub sechestru în urma
percheziţiei pot fi efectuate, cu excepţia fără autorizarea
judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a
procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante. Judecătorul de
instrucţiune trebuie să fie informat despre efectuarea acestor acţiuni
de urmărire penală în termen de 24 ore (art.301 CPP).
- prezentarea obiectelor spre recunoaştere împreună cu cel puţin 2
obiecte omogene; persoanelor împreună cu cel puţin 4 asistenţi
procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior (art.117, 116
CPP);
- participarea obligatorie a apărătorului: dacă aceasta o cere
bănuitul, învinuitul, inculpatul, dacă aceştia: întîmpină dificultăţi
pentru a se apăra ei înşişi, fiind mut, surd, orb sau avînd alte
dereglări esenţiale ale vorbiri, auzului, vederii precum şi defecte fizice
sau mintale; nu posedă, posedă în măsură insuficientă limba în care
se desfăşoară procesul penal; este minor; este militar în termen; i se
incriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional
de gravă; este ţinut sub arest sau este trimis la expertiza judiciară
psihiatrică în condiţii de staţionar; interesele lor sînt contradictorii şi
cel puţin unul din el este asigurat cu apărător, participă apărătorul
părţii vătămate sau al părţii civile (art.69 CPP);
- renunţarea la apărător poate fi acceptată numai în cazul în care ea
este înaintată de bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din
propria iniţiativă în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din
oficiu. Nu se admite renunţarea la apărător în cazul în care ea este
motivată prin imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică sau este
dictată de alte circumstanţe prevăzute de art.69 alin.(1) pct.2)-12).
Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător se decide de către
organul de urmărire penală sau de instanţă prin hotărîre motivată
(art.71 CPP).
3) Plenitudinea cercetării în şedinţa de judecată a tuturor
circumstanţelor cauzei depinde în mod decisiv de pregătirea
profesională a acuzatorului de stat, de cunoaşterea materialelor
cauzei, de iscusinţa lui de a prezenta probele după un plan bine
chibzuit din timp şi nu în ultimul rînd de principialitatea lui.
CAPITOLUL 2. Cerinţe generale faţă de comportamentul
acuzatorului de stat în şedinţa de judecată

8. 8
Pentru a participa la judecarea cauzei penale acuzatorul de stat
este obligat să respecte un şir de reguli atît de ordin juridic, cît şi
etic. În primul rînd, el este dator să se prezinte la şedinţa de judecată
la ora fixată de către instanţă fără întîrziere, în al doilea rînd, trebuie
să cunoască la un nivel înalt materialele cauzei penale numite spre
examinare. Totodată, el urmează să respecte ordinea şi solemnitatea
şedinţei de judecată. În acest sens procurorul este obligat:
- pînă la întrarea judecătorului sau a completului de judecată în
sala de şedinţă să-şi ocupe locul la masa respectivă instalată
pentru dînsul din partea dreaptă în faţa instanţei;
- pînă la intrarea judecătorului sau completului de judecată în
sala de şedinţă, după ce grefierul anunţă: „Intră instanţa, rog
s-o onoraţi” să se ridice în picioare (art.333 alin.(2) CPP);
- să se adreseze către instanţă cu cereri, demersuri, declaraţii,
să-şi expună părerile în chestiunile ce apar pe parcursul
examinării cauzei, să înceapă cuvîntarea în dezbaterile judiciare
cu cuvintele: „Onorată instanţă” sau „onorată judecată”, stînd
în picioare. Derogări de la această regulă se admit numai cu
permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată (art.333 alin.(3)
CPP);
- să nu intre în polemică cu instanţa sau cu alţi participanţi la
proces, faţă de care trebuie să dea dovadă de acelaşi respect;
- să se adreseze către inculpat, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente responsabilă şi reprezentanţilor lor,
martorilor conform numelui de familie şi stării procesuale a
persoanei în cauză. Spre exemplu: „inculpatul Ceban”, partea
vătămată Furtună”, „martorul Eni” şi aşa mai departe;
- în cazul în care în şedinţă participă un apărător se va adresa
„Stimate apărător Ungureanu”;
- cînd interesele unui inculpat sînt reprezentate de mai mulţi
apărători atunci se va da preferinţă adresării: „Am o întrebare
către avocatul (apărătorul) Ciumac. Stimate domnule avocat
Ciumac...” Dacă este vorba de un grup de inculpaţi, adresare
către apărătorul unuia din ei se poate face prin intermediul
numelui de familie al inculpatului. Bunăoară: „Onorată
instanţă, permiteţi-mi să-i pun o întrebare apărătorului care
reprezintă interesele inculpatului ... (se indică numele),
„Stimate avocat Petrov” ori „Domnule avocat (numele),
răspundeţi-mi, vă rog la următoarea întrebare” sau „permiteţi-
mi să vă întreb”.
Pe tot parcursul judecării cauzei acuzatorul de stat adresează
întrebarea către inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă şi reprezentanţilor lor, martori experţi,
specialişti numai cu acordul preşedintelui. În cazurile în care pe

9. 9
parcursul şedinţei de judecată acuzatorul de stat va trebui să pună
întrebări adăugătoare, persoanelor deja audiate în şedinţă ori a
efectua o confruntare în legătură cu divergenţele apărute în
depoziţiile persoanelor interogate pe aceleaşi împrejurări, se va
adresa preşedintelui cu formula: „Onorată instanţă permiteţi-mi de
a pune o întrebare adăugătoare martorului (numele) inculpatului;
părţii vătămate, în legătură cu (indică necesitatea). Primind învoirea,
acuzatorul de stat adresează întrebarea persoanei indicate.
La argumentarea poziţiei sale asupra chestiunilor apărute pe
parcursul şedinţei de judecată acuzatorul de stat poate folosi formula
P.A.U. Concluziile succinte făcute în baza acestei formule se
constituie din trei elemente:
P – poziţia (părerea), adică motivarea punctului de vedere al
acuzatorului de stat faţă de problema apărută la unul din
participanţi în procesul de judecare a cauzei „Consider că demersul,
cererea înaintată de (persoana care a înaintat-o) urmează ...” ori
„După părerea mea” declaraţia făcută de (numele, starea procesuală);
A – argumentarea, adică explicarea poziţiei (părerii) – „Deoarece în
baza legii...” ori „Din materialele cauzei, alte împrejurări (de
argumentat)”;
U – urmările, adică concluzia „De aceea consider că...” (se expune
hotărîrea propusă de către acuzatorul de stat).
În cadrul participării procurorului în instanţa de judecată o
însemnătate deosebită revine şi exteriorului acuzatorului de stat.
Acesta trebuie să se prezinte în instanţă în ţinuta vestimentară
prevăzută de lege, deoarece participînd la judecarea cauzei,
acuzatorul de stat este totodată reprezentantul oficial al statului.
CAPITOLUL 3. Procurorul în şedinţa preliminară
a instanţei de judecată
Prima etapă a judecării cauzei penale de către instanţă este
şedinţa preliminară, care constă în soluţionarea, cu participarea
părţilor, a chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei penale şi se
ţine cu respectarea condiţiilor generale de judecare a cauzei. Data
examinării este fixată de judecător sau, după caz, completul de
judecată în termen de cel mult 10 zile de la data repartizării prin
rezoluţie a cauzei penale de către preşedintele instanţei de fond. Cînd
inculpaţii sînt minori sau arestaţi, şedinţa preliminară se face de
urgenţă sau cu prioritate (art.345 CPP).
Cu omiterea şedinţei preliminare se examinează cauzele penale
privind: procedura de aplicare a măsurilor de constrîngere cu
caracter medical (art.496 CPP); acordul de recunoaştere a vinovăţiei
(art.506 alin.(1) CPP); infracţiunile flagrante (art.517 CPP);
infracţiunile săvîrşite de persoane juridice (art.320 CPP).

10. 10
Participarea procurorului la şedinţa preliminară este
obligatorie. La şedinţă va participa procurorul care a pus persoana
sub învinuire, i-a adus la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului
lui legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi
penale, a întocmit rechizitoriul şi a dispus trimiterea cauzei în
instanţa de fond pentru examinare, sau care a exercitat nemijlocit
urmărirea penală.
În şedinţa preliminară procurorul este în drept să înainteze
cereri, demersuri, recuzări şi îşi expune părerea asupra altor
probleme înaintate de părţi (art.346 CPP). Totodată el este obligat să
prezinte lista probelor pe care intenţionează să le cerceteze în cadrul
judecării cauzei, inclusiv cele care nu au fost cercetate pe parcursul
urmăririi penale (art.347 alin.(1) CPP).
În lista probelor procurorul le poate include pe cele dobîndite în
modul stabilit de legea de procedură penală şi care servesc la
constatarea existenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la
constatarea vinovăţiei, precum şi la stabilirea altor împrejurări
importante pentru justa soluţionare a cauzei.
În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de
fapt constatate prin intermediul următoarelor mijloace: declaraţiile
bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, martorului, raportul de expertiză; corpurile
delicte; procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală
(confruntări, prezentarea persoanei spre recunoaştere, cercetarea la
faţa locului, examinarea cadavrului, percheziţia etc.); documentele
(actul de revizie ş.a.); înregistrările audio sau video, fotografiile;
constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale (art.93 alin.(2) CPP).
Copia de pe lista probelor prezentate instanţei de către procuror
în şedinţa preliminară se înmînează, în mod obligatoriu, şi părţii
oponente, adică inculpatului şi apărătorului lui. Părţii civile şi părţii
civilmente responsabile li se înmînează lista probelor care se referă
la acţiunea civilă (documentele privind cheltuielile de judecată,
mărimea pagubei materiale sau morale (art.347 alin.(2) CPP).
În cazurile în care instanţa în şedinţa preliminară a dispus
prezentarea numai a unor probe incluse în lista procurorului, la
judecarea cauzei în fond acuzatorul de stat poate solicita din nou
prezentarea probelor recunoscute de judecător impertinente în
şedinţa preliminară (art.347 alin.(3) CPP).
Dacă la momentul parvenirii cauzei în instanţă se va stabili că
inculpatul suferă de o boală gravă care împiedică participarea lui la
judecarea cauzei, procurorul va solicita instanţei să suspendarea
procesului penal.

11. 11
Suspendarea şi reluarea procesului penal se fac în condiţiile
prevăzute în art.330 CPP, care se aplică în mod corespunzător
(art.349 CPP).
Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi unul dintre care
s-a îmbolnăvit grav, procesul penal în privinţa acestuia se suspendă
pînă la însănătoşire, iar în privinţa celorlalţi inculpaţi judecarea
cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia procesul
a fost suspendat participă la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îi
reprezintă dacă infracţiunea a fost săvîrşită cu participaţie. (alin.(2)
art.330 CPP).
După reluarea procesului suspendat în condiţiile indicate mai
sus, acelaşi judecător sau, după caz, complet de judecată judecă
cauza şi în privinţa inculpatului faţă de care a fost reluat procesul.
Pentru aceasta, preşedintele şedinţei de judecată prezintă
inculpatului materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor
condamnate în această cauză pentru a lua cunoştinţă de ele şi a-şi
pregăti apărarea. Pentru inculpatul în privinţa căruia a fost
suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost
suspendat. Inculpatul şi apărătorul său sînt în drept să solicite
repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate în lipsa inculpatului
dacă acesta are de concretizat anumite chestiuni (art.330 alin.3
CPP).
Suspendarea procesului în temeiul art.349 se face printr-o
încheiere a instanţei care este definitivă şi nu pate fi atacată (art.352
alin.(6) CPP).
În şedinţa preliminară procurorul potrivit prevederilor art.332
CPP poate cere încetarea procesului penal, dacă se vor constata
vreunul din temeiurile prevăzute de art. 275 pct.2)-9), 285 alin.(1)
pct.1), 2), 4), 5) Cod de procedură penală şi anume:
1) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia
cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană
juridică;
3) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
4) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de
reabilitare;
5) lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală
începe, conform art.276 CPP, numai în baza plîngerii acestuia;
6) în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească
definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a
constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
7) în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de
neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a urmăririi penale
pe aceleaşi acuzaţii;

12. 12
8) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează
sau, după caz, exclud urmărirea penală (victima traficului de
fiinţe umane (art.165 alin.(4) CP), victima traficului de copii
(art.206 alin.(4) CP) - se absolvă de răspunderea penală pentru
infracţiunile săvîrşite de ele în legătură cu aceste calităţi
procesuale dacă au acceptat colaborarea cu organul de
urmărire penală în cauza dată; art.217 alin.(4) – persoana fizică
care a predat benevol substanţele narcotice, psihotrope sau
precursorii este eliberată de răspundere penal pentru activitate
ilegală privind circulaţia acestora; art.278 alin.(6) CP – persoana
care a participat la pregătirea actului de terorism se liberează
de răspundere penală dacă ea, prin anunţarea la timp a
autorităţilor sau prin alt mijloc, a contribuit la preîntîmpinarea
realizării actului de terorism şi dacă acţiunile ei nu conţin o altă
componenţă de infracţiune; art.280 alin.(4) CP – persoana care,
benevol sau la cerinţele reprezentanţilor autorităţilor, a eliberat
ostaticul se liberează de răspundere penală dacă acţiunile ei nu
conţin o altă componenţă de infracţiune; art.282 alin.(2) CP –
persoana care, în mod benevol, s-a retras dintr-o formaţiune
paramilitară ilegală şi a predat arma se liberează de răspundere
penală, dacă acţiunile ei nu conţin o altă componenţă de
infracţiune; 290 alin.(3) CP – persoana care a predat de bună
voie arma de foc sau muniţiile pe care le deţine fără autorizare
corespunzătoare este liberată de răspundere penală; art.323
alin.2 CP – nu sînt pasibile de răspundere penală pentru
favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale
persoanei care a săvîrşit infracţiunea; 324 alin.(4) CP –
persoana care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii
enumerate în art.324 este liberată de răspundere penală dacă
ele i-au fost extorcate sau dacă persoana s-a autodenunţat
neştiind că organele de urmărire penală sînt la curent cu
infracţiunea pe care a săvîrşit-o; 337 alin.(2) CP – este liberat
de răspundere penală cetăţeanul Republicii Moldova racolat de
serviciul de spionaj străin pentru înfăptuirea unei activităţi
duşmănoase împotriva Republicii Moldova, dacă el nu a săvîrşit
nici un fel de acţiuni pentru realizarea însarcirării criminale
primite şi a declarat de bună voie autorităţilor despre legătura
sa cu serviciul de spionaj străin; 362 alin.(4) CP – acţiunea de
trecere ilegală a frontierei de stat nu se extinde asupra
cetăţenilor străini veniţi în Republica Moldova, fără paşaportul
statului sau fără autorizaţie, pentru a se folosi de dreptul de azil
acordat de Constituţia Republicii Moldova, precum şi asupra
persoanelor care sînt victime ale traficului de fiinţe umane; 364
alin.(4), (6) CP – nu se considera infracţiune fapta, prevăzută de
legea penală, săvîrşită întru executarea ordinului sau

13. 13
dispoziţiei legale a unui şef. Neexecutarea ordinului sau
dispoziţiei ilegale exclud răspunderea penală; 371 alin.(5) CP –
militarul care pentru prima dată a dezertat în condiţiile alin.1
al acestui articol se liberează de răspundere penală dacă
dezertarea a fost săvîrşită în urma unui concurs de împrejurări
grele.
Încetarea procesului penal în şedinţa preliminară poate avea
loc şi în cazurile cînd:
1) plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau
părţile s-au împăcat – în cazurile în care urmărirea penală poate
fi pornită numai în baza plîngerii prealabile sau legea penală
permite împăcarea;
2) există cel puţin una din cauzele prevăzute în art.35 din Codul
penal care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare;
reţinerea infractorului; starea de extremă necesitate;
constrîngerea fizică sau psihică; riscul întemeiat);
3) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de
iresponsabilitate şi nu este necesară aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical;
4) există o hotărîre definitivă a organului de urmărire penală sau
a instanţei în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a
constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri
(art.285 alin.(1) pct.1); 2); 4); 5) CPP ).
În cazul în care sentinţa de încetare a procesului penal
contravine cerinţelor legii, aceasta poate fi atacată pe căile ordinare
de atac (art.350 alin.(3) CPP).
Dacă în şedinţa preliminară nu s-au constatat temeiuri pentru
suspendarea sau încetarea procesului penal, instanţa de judecată.
Printr-o încheiere, numeşte cauza spre judecare în procedura
generală sau specială şi decide asupra listei persoanelor a căror
prezenţă la judecarea cauzei va fi asigurată de către părţi, inclusiv de
procuror (art.351 alin.(4) CPP).
T I T L U L II Judecarea cauzei penale în prima instanţă
Judecarea cauzei în instanţa de fond este a doua etapă de
examinare a cauzei penale şi cea mai importantă; deoarece în cadrul
ei se cercetează nemijlocit, sub toate aspectele, probele prezentate de
părţi sau administrate la cererea acestora, inclusiv se audiază

14. 14
inculpaţii, părţile vătămate, martorii, se cercetează corpurile delicte,
se dă citire rapoartelor de expertiză, proceselor-verbale şi altor
documente, precum şi se examinează alte probe prevăzute de Codul
de procedură penală în funcţie de care instanţa hotărăşte asupra
învinuirii înaintate inculpatului prin adoptarea unei sentinţe de
condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal (expirarea
termenului de prescripţie, aplicarea amnistiei, decesul inculpatului
etc.).
Examinarea cauzei în prima instanţă include patru etape:
partea pregătitoare a şedinţei de judecată; cercetarea judecătorească;
discursurile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului; deliberarea şi
adoptarea sentinţei.
Primele trei etape se desfăşoară cu participarea obligatorie a
procurorului – principalul subiect al acuzării, iar în cea de-a patra
participă judecătorul sau, după caz, completul de judecată, care
deliberează mai întîi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra
chestiunilor de drept (art.382 CPP).
CAPITOLUL 1. Procurorul la etapa pregătitoare
a şedinţei de judecată
Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile sînt legal
citate şi procedura de citare este îndeplinită (art.319 CPP).
Legislaţia procesual-penală nu formulează sarcinile
acuzatorului de stat la etapa pregătitoare a şedinţei de judecată. Ele
rezultă din atribuţiile procurorului în instanţa de judecată (art.53
CPP). În afară de aceasta, acuzatorul de stat are un rol activ în
vederea realizării cerinţelor prevăzute în articolele 354-364 Cod de
procedură penală (chestiunile ce urmează a fi soluţionate de instanţă
la etapa dată).
Mai întîi de toate, în partea pregătitoare a şedinţei de judecată
acuzatorul de stat trebuie să contribuie la examinarea cauzei de către
un judecător obiectiv şi imparţial. Conform art.33 CPP, judecătorul
nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat:
1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor,
fraţii sau surorile şi copii acestora, afinii şi persoanele devenite
prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi alte rude ale
lui, sînt direct sau indirect interesate în proces;
2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă,
parte civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din
aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu
învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia;

15. 15
3) dacă a participat în acest proces în calitate de martor, expert,
specialit, interpret, traducător, grefier, persoană care a efectuat
urmărirea penală, procuror, judecător de instrucţie, apărător,
reprezentant legal al învinuitului, inculpatului; reprezentant al
părţii vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile;
4) dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al
circumstanţelor cauzei sau a participat la adoptarea unei
hotărîri referitoare la această cauză în orice organ obştesc sau
de stat;
5) dacă el a luat în această cauză hotărîri anterioare judecăţii în
care şi-a expus opinia asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei
inculpatului;
6) dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă
imparţialitatea judecătorului.
Judecătorul nu poate participa la o nouă judecare a cauzei atît
în prima instanţă, cît şi pe cale ordinară sau extraordinară de atac şi
urmează a fi recuzat şi în cazul în care a mai participat în calitate de
judecător la examinarea aceleiaşi cauze în prima instanţă, pe cale
ordinară sau extraordinară de atac, precum şi în cazul participării ca
judecător de instrucţie. Această prevedere nu se extinde asupra
membrilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie, precum şi asupra
judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie la rejudecarea cauzelor în
baza hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
Totodată, acuzatorul de stat este obligat să întreprindă măsuri
întru asigurarea participării la şedinţă a inculpatului; căruia i se
explică drepturile şi obligaţiile, precum şi i se creează condiţii de
apărare, inclusiv de a fi sistat de un apărător.
Judecarea cauzei în lipsa apărătorului poate avea loc în cazul:
1) cînd inculpatul se ascunde de la prezentarea în şedinţă;
2) cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în
instanţă pentru judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi
de apărătorul lui;
3) examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni
uşoare cînd inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa.
În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea
apărătorului şi, după caz, a reprezentantului lui legal este
obligatorie.
La cererea procurorului instanţa, în cazul neprezentării
nemotivate a inculpatului la judecarea cauzei, este în drept să
dispună aducerea silită a acestuia şi să-i aplice o măsură preventivă
sau să o înlocuiască cu o altă măsură care va asigura prezentarea lui
în instanţă.
Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului pe motiv
că inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă numai în cazul
în care procurorul a prezentat probe verosimile că persoana pusă sub

16. 16
învinuire şi în privinţa căreia cauza a fost trimisă în judecată a
renunţat în mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în
faţa instanţei şi de a se apăra personal, precum şi se sustrage de la
urmărirea penală şi de la judecată (art.321 alin.6 CPP).
Judecarea cauzei în prima instanţă şi în instanţa de apel se
desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a reprezentatului ei
(art.323 alin.2 CPP).
În caz de reprezentare motivată a părţii vătămate, dacă acesteia
i se lezează drepturile şi interesele, acuzatorul de stat poate cere
amînarea judecării cauzei penale. Instanţa, consultînd opiniile
părţilor decide judecarea sau amînarea ei.
La cererea întemeiată a părţii vătămate instanţa o poate elibera
de prezenţa la şedinţa de judecată, obligînd-o să se prezinte la un
anumit termen stabilit pentru audierea ei (art.323 alin.4 CPP).
În caz de neprezentare motivată în instanţă pentru audiere
partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii
judiciare (art.323 alin.5 CPP).
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă sau
reprezentanţii lor participă la judecarea cauzei şi beneficiază de
drepturile şi obligaţiile prevăzute de legea procesual-penală.
În caz de neprezentare în instanţă a părţii civile sau a
reprezentantului ei instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare şi,
în acest caz, partea civilă îşi menţine dreptul de a intenta acţiunea
civilă în modul prevăzut de procedura civilă (art.324 alin.2 CPP).
Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a
reprezentantului ei la şedinţa de judecată nu împiedică soluţionarea
acţiunii civile (art.324 alin.4 CPP).
Apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile
şi obligaţiile în conformitate cu prevederile art.67-69 CPP care se
aplică în mod corespunzător.
În partea pregătitoare a şedinţei de judecată preşedintele
şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi
constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui
apărător, renunţă la el cu schimbarea lui sau singur îşi va exercita
apărarea.
Totodată, consider că procurorul trebuie să verifice dacă nu sînt
circumstanţe care fac imposibilă participării apărătorului la proces.
Apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal în cazul
în care este prezentă cel puţin unul din următoarele circumstanţe:
1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă
personală cu persoana care a participat la urmărirea penală sau
la judecarea cauzei;
2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:
a) persoană care a efectuat urmărirea penală;
b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal;

17. 17
c) judecător care a judecat cauza;
d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor;
3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei de
judecată;
Avocatul numit în calitate de apărător va fi înlăturat din
procesul penal dacă persoana pe care o apără are temeiuri reale de a
pune la îndoială competenţa sau buna-credinţă a avocatului şi va
depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător din proces.
Acuzatorul de stat trebuie să aibă în vedere că apărătorul nu
poate participa în procesul penal dacă a acordat anterior sau acordă
în prezent asistenţă juridică unei persoane ale cărei interese vin în
contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără, precum şi dacă
se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală de
prima (art.72 alin.(3) CPP).
În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al
imposibilităţii de a-l înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată
se amînă. Pentru lipsa nemotivată apărătorul poate fi sancţionat cu
amendă judiciară în cazul în care acesta a dus la cheltuieli judiciare
suplimentare.
Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat la şedinţă se
admite doar cu consimţămîntul inculpatului.
Dacă participarea apărătorului ales de inculpat este imposibilă
pe o durată care depăşeşte 5 zile instanţa amînă şedinţa şi propune
inculpatului să-şi aleagă un alt apărător iar în caz de refuz al
inculpatului de a-şi alege alt apărător, instanţa decide numirea unui
apărător din oficiu. Pentru înlocuirea apărătorului în condiţiile
indicate instanţa stabileşte inculpatului un termen de 5 zile (art.322
CPP).
În partea pregătitoare a şedinţei de judecată preşedintele
şedinţei de judecată cere ca martorii chemaţi la judecarea cauzei să
părăsească sala de şedinţe, ia măsuri ca martorii audiaţi să nu
comunice cu cei neaudiaţi.
Dacă la şedinţă nu se va prezenta una din părţi instanţa,
ascultînd opiniile părţilor prezente asupra acestei chestiuni, decide
asupra faptului de a continua sau amîna examinarea cauzei.
În caz de neprezentate a vreunui martor a expertului sau a
specialistului legal citaţi, procurorul şi alte părţi prezente la proces
îşi expun opiniile acestei chestiuni instanţa, ascultînd părerea
acestora, dispun continuarea şedinţei şi ia măsurile respective
pentru asigurarea prezenţei lor, dacă aceasta este necesar, sau
dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa
următoare (art.362 CPP).
Rolul important al procurorului în partea pregătitoare a şedinţei
de judecată este determinat de dreptul acestuia de a înainta cereri
privitor la citarea unor martori experţi, specialişti, despre solicitarea

18. 18
şi anexarea probelor materiale ş.a. Sarcina acuzatorului de stat este
de a contribui astfel la constatarea adevărului excluderea maximă a
tergiversării examinării cauzei. Din acest motiv atît cerinţele
formulate, cît şi expunerea părerii asupra cererilor altor participanţi
trebuie motivate.
Dacă se înaintează cîteva cereri sau o cerere conţine mai multe
solicităţi motivarea trebuie adusă în raport cu fiecare. În scopul
obţinerii unei concludenţe maxime, acuzatorii trebuie să-şi expună
gîndurile clar, precis, cu argumentare prin lege.
Deseori unii procurori, nedorind să-şi motiveze atitudinea faţă
de cererea făcută, propun instanţei să lase chestiunea deschisă,
pentru a fi soluţionată pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Neobiectînd împotriva faptului că la etapa pregătitoare ar putea fi
înaintate cereri, care pot fi soluţionate numai în cadrul cercetării
judecătoreşti, considerăm că este absolut neîntemeiat ca astfel de
excepţii să devină regulă.
Lăsarea cererii fără rezolvare limitează drepturile
participantului la proces care a înaintat-o. În asemenea situaţie el e
lipsit de posibilitatea de a folosi ceea ce se cere pentru susţinerea
poziţiei sale la cercetarea judecătorească.
În afară de aceasta, dacă instanţa va reveni la examinarea
cererii făcute la sfîrşitul cercetării judecătoreşti, atunci în cazul
admiterii ei inevitabil se tergiversează procesul judiciar.
La şedinţa de judecată procurorul trebuie să dispună de
documentul, care confirmă împuternicirile sale (art.359 CPP),
deoarece în partea pregătitoare a şedinţei de judecată preşedintele
stabileşte identitatea tuturor parţilor implicate în proces.
CAPITOLUL 2. Prezentarea probelor de către procuror
în cadrul cercetării judecătoreşti
Cercetarea judecătorească este acea parte a judecării cauzei în
care se administrează şi se verifică probele necesare pentru aflarea
adevărului asupra învinuirii aduse inculpatului.
Rolul principal în această etapă importantă a şedinţei de
judecată îi aparţine procurorului ca persoană abilitată prin lege să
reprezinte acuzarea în numele statului (art.53 alin.(1) pct.1) Cod de
procedură penală), participarea lui fiind obligatorie la judecarea
cauzei în cauza în care a condus sau, după caz, a efectuat de sine
stătător urmărirea penală. În caz de imposibilitate a participării
acestuia, procurorul ierarhic superior dispune, motivat, participarea
în şedinţe a altui procuror (art.320 alin.(1) CPP).

19. 19
Neprezentarea procurorului la şedinţa de judecată atrage
amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului
ierarhic superior. Pentru lipsa nemotivată, procurorul poate fi
sancţionat cu amendă judiciară în cazul în care aceasta a dus la
cheltuieli judiciare suplimentare (art.320 alin.(3) CPP).
Conform art.320 alin.4 Cod de procedură penală, dacă pe
parcursul judecării cauzei se constată că procurorul este în
imposibilitate de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi
înlocuit cu un alt procuror. Procurorului care a intervenit în proces
instanţa îi oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele
cauzei, inclusiv şi de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti
de participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea
procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început.
Procurorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale
deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni
suplimentare.
Reprezentînd învinuirea de stat procurorul se călăuzeşte de
dispoziţiile legii şi propria sa convingere bazată pe probele cercetate
în şedinţa de judecată (art.320 alin.(2) CPP).
Pentru ca examinarea cauzei să decurgă în limitele legii este
necesară instituirea unor relaţii corecte între procuror şi alte părţi
ale procesului penal respectîndu-se principiul contradictorialităţii,
care prevede egalitatea în drepturi a tuturor părţilor confruntate în
procesul judiciar-penal.
Procurorul trebuie să exercite un control permanent asupra
tuturor acţiunilor şi afirmaţiilor sale, ca să nu admită nici o abatere
de la ordinea stabilită în sala de şedinţe judiciare şi de aceea,
participînd la cercetarea judecătorească, el este obligat să se
călăuzească numai de lege, să respecte principiul independenţei
judecătorului, prevederile legislaţiei procesual-penale, să fie
disciplinat, să manifeste stimă faţă de judecată şi părţile în proces.
Procesul judiciar-penal, care se desfăşoară în condiţii de
transparenţă, solicită de la procuror stăpînire de sine, ţinută corectă,
comportament amabil cu persoanele implicate în proces. Nu se
admite atitudinea dispreţuitoare, lipsită de stimă a procurorului faţă
de inculpat, martori, parte vătămată şi alte persoane care iau parte
la judecarea cauzei. Se exclud, de asemenea, graba, exprimarea
nepotrivită şi incorectă.
Rezultatul examinării judiciare a cauzei în cea mai mare
măsură depinde de cunoaşterea de către procuror a materialelor
cauzei, de tenacitatea lui la stabilirea adevărului şi iscusinţa
profesională în poziţia aleasă bazată pe lege şi materialele cauzei
cercetate în şedinţa de judecată.
Procurorul nu va putea reprezenta acuzarea de stat la un nivel
cuvenit dacă nu va pregăti din timp un plan şi o tactică de cercetare

20. 20
în şedinţa de judecată a probelor acumulate în faza de urmărire
penală, în administrarea probelor noi pentru lămurirea
împrejurărilor cauzei, în deosebi, pe cauzele complicate şi cu mai
multe episoade. Dispunînd de explicaţii succinte, uneori chiar de
extrase textuale din declaraţiile inculpatului, părţii vătămate,
martorilor, mijloace materiale de probă, procurorul are posibilitatea
ca în cadrul cercetării acestora să înlăture divergenţele care pot
apărea pe parcursul examinării cauzei.
După cum s-a mai menţionat în calitate de probe în procesul
penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul
următoarelor mijloace:
1) declaraţiile inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, martorului;
2) raportul de expertiză;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale
cercetării judecătoreşti;
5) documentele (inclusiv cele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă
ele au fost dobîndite de organul de urmărire penală sau de altă parte
în proces, cu respectarea legii procesual-penale.
Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii
pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost
administrate şi verificate prin mijloacele sus arătate în conformitate
cu prevederile legii procesual-penale, cu respectarea drepturilor şi
libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi
autorizate de către instanţa de judecată (art.93 alin.(4) CPP).
Obiectul cercetării de către procuror în cadrul judecării cauzei
penale sînt împrejurările care conform art.96 Cod procedură penală
urmează să se dovedească:
1) faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii, precum
şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
2) circumstanţele prevăzute de lege care atenuează sau agravează
răspunderea penală a făptuitorului;
3) datele personale care caracterizează inculpatul şi victima;
4) caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune;
5) existenţa bunurilor destinuate sau utilizate pentru săvîrşirea
infracţiunii sau dobîndite prin infracţiune, indiferent de faptul
cui ele au fost transmise;
6) toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.
Pentru stabilirea celor indicate procurorul trebuie să aleagă
acea tactică de prezentare a probelor care să ducă la examinarea mai
obiectivă şi rapidă a cauzei şi stabilirea adevărului.

21. 21
Ordinea de desfăşurare a cercetării judecătoreşti şi de
prezentare a probelor este cea stabilită de lege.
În cadrul cercetării judecătoreşti, în primul rînd se cercetează
probele prezentate de către partea acuzării (art.365 alin.(1) CPP),
aceasta nefiind însă un lucru obligatoriu. Astfel, în alin.(2) al art.365
Cod de procedură penală se prevede ca instanţa, la cererea părţilor
sau a altor participanţi la proces, poate modifica ordinea de cercetare
a probelor dacă aceasta este necesar pentru buna desfăşurare a
cercetărilor judecătoreşti. Inculpatul poate să fie audiat la începutul
cercetării probelor sau la orice etapă a cercetării judecătoreşti.
Conform art.366 Cod de procedură penală, cercetarea
judecătorească începe cu expunerea de către procuror a învinuirii
formulate. Dacă în procesul penal a fost pornită o acţiune civilă, se
expune şi aceasta.
Preşedintele şedinţei de judecată întreabă inculpatul dacă îi
este clară învinuirea adusă, dacă acceptă să facă declaraţii şi să
răspundă la întrebări. În cazul în care inculpatului nu-i este clară
învinuirea formulată, procurorul îi face explicaţiile respective.
După executarea acţiunilor menţionate mai sus procurorul
prezintă spre examinare probele acuzării.
Dacă în şedinţă este prezent inculpatul, ordinea mai favorabilă
de stabilire a adevărului este audierea acestuia, chiar dacă
recunoaşte ori nu învinuirea.
CAPITOLUL 3. Audierea inculpatului
Instanţa procedează la audiere inculpatului, după ce, în partea
pregătitoare a şedinţei de judecată, s-a stabilit identitatea lui şi s-a
verificat dacă i-a fost înmînată informaţia în scris privind drepturile
şi obligaţiunile sale, copia de pe rechizitoriu şi dacă îi sînt clare aceste
documente.
Audierea inculpatului dacă acesta acceptă să fie audiat se face
conform prevederilor art.367 Cod de procedură penală. Preşedintele
şedinţei de judecată îl întreabă în ce relaţii se afla cu partea vătămată
şi îi propune să declare tot ce ştie despre fapta pentru care cauza a
fost trimisă în judecată.
Cunoscînd învinuirea, inculpatul în prima parte a declaraţiei
este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în
judecată. Este greşit procedeul instanţelor care se rezumă la a
consemna că inculpatul menţine cele declarate la organele de
urmărire penală. Nu trebuie uitat că declaraţiile inculpatului, fără a

22. 22
fi „regina probelor”, pot constitui prima sursă de aflare a adevărului.
În a doua parte a declaraţiei inculpatului i se pot pune întrebări.
Primii adresează întrebări apărătorul şi participanţii la proces din
partea apărării, apoi procurorul şi ceilalţi participanţi din partea
acuzări (art.367 alin.(1) CPP).
Preşedintele şedinţei şi, după caz, ceilalţi judecători pot pune
întrebări inculpatului după ce i-au pus întrebări părţile, însă
întrebări cu caracter de concretizare pot fi puse de preşedintele
şedinţei de judecată şi judecători în orice moment al audierii (alin.(2)
art.367 CPP). Consider greşită părerea unor procurori privind
necesitatea de a audia în primul rînd partea vătămată, deoarece,
după cum arată practica judiciară, în unele cazuri ea cade sub
influenţa rudelor inculpatului ori a altor persoane şi, ca rezultat, îşi
schimbă declaraţiile în favoarea inculpatului, fapt ce poate conduce
la unele dificultăţi în stabilirea adevărului. Ca exemplu: partea
vătămată într-o cauză de viol pe tot parcursul urmăririi penale a
depus declaraţii că fapta criminală a avut loc. Acest lucru l-a
recunoscut şi învinuitul. În urma aplicării violenţei fizice părţii
vătămate i-au fost pricinuite leziuni corporale, i-au fost rupte
hainele. Fiind audiată prima în cadrul cercetării judecătoreşti, partea
vătămată, sub influenţa la care a fost supusă pînă la şedinţa de
judecată, şi-a schimbat declaraţiile făcute în cadrul urmăririi penale,
spunînd că actul sexual a avut loc benevol. După astfel de depoziţii
ale părţi vătămate inculpatul nu-şi va mai recunoaşte vina. Dacă vor
fi audiate înaintea inculpatului şi alte persoane (martori), inculpatul
va selecta ceea ce îi este convenabil. Lui nu i se pot pune întrebări,
nu se poate efectua confruntarea în şedinţa de judecată.
Audierea la cercetarea judecătorească în primul rînd a
inculpatului dă posibilitate procurorului şi altor părţi de a face
interogări suplimentare, repetate, a efectua confruntări cu alte
persoane ce se audiază după inculpat.
Atunci cînd inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau
împrejurări, pentru ca a intervenit uitarea, sau cînd există
contraziceri între declaraţiile date anterior şi cele făcute în faţa
instanţei, procurorul nu are dreptul să treacă peste acestea şi este
obligat să ceară explicaţii, dînd citire, în întregime sau parţial, după
caz, declaraţiilor anterioare date de inculpat.
Cînd sunt mai mulţi inculpaţi în cauză, audierea fiecăruia se
face în prezenţa celorlalţi dar, cînd aceasta este necesar pentru
stabilirea adevărului, la cererea părţilor, instanţa poate dispune
ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă
(alin.(4) art.367 CPP). Pentru a se respecta principiul oralităţii şi
contradictorialităţii şi pentru ca inculpatul îndepărtat din sală să dea
explicaţii, declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu
celorlalţi inculpaţi după audierea lor.

23. 23
Inculpatul poate fi audiat ori de cîte ori este necesar în cursul
cercetării judecătoreşti şi el poate să facă declaraţii suplimentare
oricînd cu permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată (art.367
alin.(5) CPP).
Confruntarea este una din formele interogatoriului, a cărei
folosire cu iscusinţă de către procuror la cercetarea judecătorească
va contribui la stabilirea pricinii divergenţelor vădite dintre depoziţiile
inculpaţilor, părţii vătămate şi martorilor, precum şi a adevărului în
împrejurări litigioase.
Dacă există contradicţii esenţiale între depoziţiile din judecată
şi cele de la urmărirea penală procurorul conform art.368 alin.(1)
pct.1) Cod procedură penală, dă citire declaraţiilor inculpatului
depuse la urmărirea penală cu numirea foii şi volumului dosarului.
Se dă citire declaraţiilor inculpatului şi atunci cînd cauza se judecă
în lipsa acestuia.
Aceeaşi regulă se aplică şi în cazurile în care se dă citire
declaraţiilor inculpatului – depuse anterior în instanţa sau în faţa
judecătorului de instrucţie, dacă acesta din urmă l-a informat
despre posibilitatea citirii lor în instanţă (alin.(2) art.368 CPP).
Nu se admite reproducerea înregistrării audio sau video fără a
se da citire, în prealabil, declaraţiilor consemnate în procesul-verbal
respectiv (art.318 alin.3 CPP).
Trebuie avut în vedere că audierea inculpatului, cercetarea şi
aprecierea declaraţiilor lui sînt cele mai importante probe, indiferent
de faptul, dacă el îşi recunoaşte sau nu vinovăţia.
Inculpatului trebuie să i se creeze impresia că procurorul
cunoaşte bine circumstanţele cauzei.
Dacă procurorul va putea stabili relaţii de încredere cu
inculpatul atunci el fără nici o dificultate va putea determina starea
emoţională a acestuia.
Intonaţia interogării trebuie să fie liniştită, fără tensionare
emoţională, insistenţele pe ton ridicat de recunoaştere a vinei sînt
inadmisibile, ele pot crea o situaţie în care inculpatul se va închide
în sine, va fi derutat sau va da explicaţii incorecte.
Starea inculpatului în cadrul cercetării judecătoreşti e destul de
dificilă. Ca parte a procesului el are dreptul să administreze probele,
să înainteze demersuri, să ia parte la cercetarea probelor, cu toate
acestea prin declaraţiile lui se stabilesc, de fapt, datele în baza cărora
se ajunge la concluzia despre aceea dacă a avut loc fapta
prejudiciabilă de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul, dacă
această faptă a fost săvîrşită de inculpat.
Procurorul trebuie să manifeste tact şi iscusinţă la interogarea
inculpatului, care uneori se află într-o stare de depresie, să nu-i pună
întrebări care ar putea să-l traumeze şi mai mult.

24. 24
CAPITOLUL 4. Audierea celorlalte părţi
După audierea inculpatului se procedează la audierea celorlalte
părţi (partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente
responsabilă), deoarece şi declaraţiile acestora sînt mijloace de probă
care contribuie la aflarea adevărului.
Conform prevederilor art.369 Cod de procedură penală audierea
părţii vătămate se efectuează în conformitate cu dispoziţiile ce se
referă la audierea martorilor şi care se aplică în mod corespunzător.
Audierea părţii civile şi a părţii civilmente responsabile se face
conform dispoziţiilor ce se referă la audierea inculpatului.
La audierea părţilor indicate procurorul este obligat să verifice
relaţiile dintre aceste persoane şi inculpat, dacă declaraţiile lor nu
sînt o răzbunare faţă de inculpat, să confrunte veridicitatea acestor
declaraţii cu alte probe din dosar, cum ar fi cercetarea la faţa locului,
concluziile diferitelor expertize, declaraţiile martorilor ş.a. Fiind
importante surse de stabilirea adevărului către instanţa de judecată
trebuie să le acorde acestora importanţa necesară.
În baza alin.(3) art.369 Cod procedură penală partea vătămată
poate fi audiată ori de cîte ori este necesar în cursul cercetării
judecătoreşti şi ea poate să facă declaraţii suplimentare oricînd cu
permisiunea preşedintelui şedinţei.
Partea vătămată care refuză sau se eschivează să facă declaraţii
poartă răspundere penală conform art.313 din Codul penal (refuzul
sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii),
iar pentru prezentarea cu bună-ştiinţă a declaraţiei mincinoase
conform art.312 din Codul penal.
O altă modalitate de prezentare a probelor de către procuror
este audierea martorilor, expertului, interpretului. Acesta este un
moment important al cercetării judecătoreşti, deoarece în majoritatea
cauzelor adevărul se află anume din aceste declaraţii.
CAPITOLUL 5. Audierea martorilor
Audierea martorilor se face după audierea inculpaţilor şi a
celorlalte părţi. Martorii se audiază fiecare separat şi în lipsa
martorilor care încă nu au fost audiaţi. Primii sînt audiaţi martorii
din partea acuzării (art.370 alin.(1) CPP).
Declaraţiile martorilor sînt cel mai răspîndit mijloc de probă în
cauzele penale. Martorul se audiază conform prevederilor articolelor
105-110 Cod procedură penală, care se aplică în mod corespunzător
în orice circumstanţe. Procurorul trebuie să ia în vedere faptul că nu
e uşor să fii martor în judecată, în deosebi în momentul cînd toată
atenţia părţilor în proces, a publicului prezent în sala de judecată

25. 25
este concentrată asupra persoanei audiate, cînd fiecărui gest,
fiecărui cuvînt, chiar şi intonaţiei i se dă o importanţă deosebită.
De aceea procurorul trebuie să formuleze clar întrebările şi să
nu admită punerea întrebărilor, care sugerează răspunsul.
Declaraţiilor depuse de martor în timpul efectuării urmăririi
penale li se dă citire în instanţă, iar reproducerea înregistrării sonore
a declaraţiilor lui anexate la dosar se face în conformitate cu
prevederile art.371 Cod procedură penală în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în
şedinţa de judecată şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată
fie prin imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie
prin motive de imposibilitate de a asigura securitatea lui.
Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării
audio sau video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor
consemnate în procesul-verbal respectiv.
Dacă martorul care este eliberat prin lege de a face declaraţii în
baza prevederilor art.90 alin.(11) CPP (rudele apropiate, soţul, soţia,
logodnicul, logodnica inculpatului) nu a acceptat să facă declaraţii în
şedinţa de judecată, declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale
nu pot fi citite în şedinţa de judecată, precum nu pot fi reproduse
nici înregistrările audio sau video ale declaraţiilor lui.
Părţile la proces sînt în drept să pună întrebări martorului.
Primii pun întrebări participanţii la proces ai acelei părţi care a
solicitat audierea martorului, iar apoi ceilalţi participanţi.
Preşedintele şedinţei şi ceilalţi judecători pot pune întrebări
martorului în condiţiile prevăzute în art.367 alin.(2) CPP.
Fiecare din părţi poate pune întrebări suplimentare pentru a
elucida şi a completa răspunsurile date la întrebările altor părţi.
După audierea lor martorii rămîn în sală, la dispoziţia instanţei,
pentru a nu influenţa martorii din sala de aşteptare sau pentru
eventuale readuceri sau confruntări, pînă la terminarea actelor de
cercetare judecătorească care se efectuează în şedinţa respectivă.
Dacă se impune readucerea unor martori sau confruntarea
acestora între ei sau cu inculpaţii, instanţa poate dispune retragerea
lor sau a unora din ei, din sala de şedinţe, în vederea efectuării
acestor acte. Cînd instanţa consideră că prezenţa martorilor nu mai
este necesară, după ce va consulta opiniile procurorului şi ale altor
părţi, care s-ar putea să mai aibă întrebări, poate încuviinţa plecarea
acestora.
În situaţia în care unul sau mai mulţi martori lipsesc, dacă este
posibil, fără a fi prejudiciată aflarea adevărului, instanţa poate
dispune continuarea judecării cauzei. Martorul a cărei lipsă este
nejustificată poate fi adus silit.

26. 26
Atunci cînd probele administrate sunt suficiente pentru a
demonstra poziţia sau opinia lor procesuală, procurorul şi părţile pot
renunţa la audierea martorilor pe care i-au propus. Această
renunţare este supusă cenzurii instanţei care, trebuie să manifeste
un rol activ în aflarea adevărului. Din acest motiv ea nu va admite,
fără verificare cerere care poate să ascundă diferite interese contrare
aflării adevărului, şi va trebui să o propună părţilor spre discuţie.
Aflînd opinia acestora, dacă audierea martorilor nu mai este
necesară, instanţa va dispune ca aceştia să nu mai fie audiaţi.
CAPITOLUL 6. Dispunerea efectuării expertizei,
audierea expertului
Un alt mijloc de probaţiune pe care trebuie să-l folosească
procurorul la cercetarea judecătorească este apariţia necesităţii a
solicita instanţei dispunerea efectuării unei expertize, dacă aceasta o
cere situaţia. Considerînd că este necesară efectuarea expertizei,
instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea expertizei.
Încheierea trebuie să cuprindă temeiurile pentru care se dispune
expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate
expertului cu menţiunea cînd şi în ce împrejurări au fost descoperite
şi ridicate; întrebările formulate expertului; denumirea instituţiei de
expertiză, numele şi prenumele persoanei căreia i se pune în sarcină
efectuarea expertizei.
Dacă în şedinţa de judecată se va stabili că raportul expertului
nu este suficient de clar şi complet poate fi dispusă efectuarea unei
expertize suplimentare de către acelaşi expert sau de către un alt
expert.
În cazurile în care concluziile expertului nu sînt întemeiate,
există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală
de efectuare a expertizei, procurorul poate cere instanţei să dispună
efectuarea unei expertize de către un alt expert sau alţi experţi. La
efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea autenticităţii
metodelor utilizate anterior. În încheierea prin care s-a dispus
contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei. La
efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate
participa şi primul expert pentru a da explicaţii, însă el nu participă
la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor (art.148 CPP).
Conform art.153 Cod de procedură penală, în cazul în care
raportul expertului nu este clar sau are unele deficienţe, pentru
înlăturarea cărora nu sunt necesare investigaţii suplimentare, ori a
apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau
unele noţiuni în şedinţa de judecată procurorul cere audierea
expertului. Audierea ultimului se efectuează după aceleaşi reguli ca
şi cadrul audierii martorului.

27. 27
Este inadmisibil a pune expertului întrebări cu caracter juridic.
Avizul expertului în nici un caz nu trebuie să se refere la problemele
juridice (gradul de argumentare a infracţiunii, aprecierea juridică a
actului criminal, caracterul intenţiei ş.a.)
CAPITOLUL 7. Examinarea corpurilor delicte
O probă în cauza penală o constituie corpurile delicte, care
trebuie să fie examinate în şedinţa de judecată la cererea
procurorului sau a altor părţi. Corpurile delicte, conform art.372 Cod
procedură penală, pot fi examinate în orice moment al cercetării
judecătoreşti. Ele pot fi prezentate pentru examinare părţilor,
martorilor, expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost
prezentate corpurile delicte pot atrage atenţia instanţei asupra
diferitelor circumstanţe legate de examinarea acestora, fapt ce se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi
examinate, dacă este necesar, la locul aflării lor.
Martorilor, părţii vătămate, inculpatului li se pot prezenta în
şedinţa de judecată pentru recunoaştere o persoană sau un obiect,
dacă această persoană sau obiect nu le-au fost prezentate la
efectuarea urmăririi penale şi acestea servesc ca material probatoriu
în cauză.
CAPITOLUL 8. Cercetarea documentelor şi
proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale
Ca probe în dosar, cărora procurorul trebuie să le acorde atenţie
în cadrul cercetării judecătoreşti, sînt documentele şi procesele-
verbale ale acţiunilor procesuale. Dacă în documentele anexate la
dosar sînt expuse sau confirmate împrejurări care au importanţă ca
probe, la cererea părţilor ele trebuie să fie citite în şedinţă, în
întregime sau în parte.
Primele se cercetează documentele şi procesele-verbale ale
acţiunilor procesuale propuse de partea acuzării, apoi cele propuse
de partea apărării (art.373 CPP).
Pot fi citite, integral sau parţial, procesele-verbale ale acţiunilor
care confirmă circumstanţe şi fapte constatate prin percheziţie,
ridicare, cercetare la faţa locului, examinarea corporală,
reconstituirea faptei, interceptarea comunicărilor, examinarea
corespondenţei ridicate, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-
legală, raportul de expertiză şi prin alte mijloace de probă, precum şi

28. 28
documentele anexate la dosar sau prezentate în şedinţa de judecată
dacă în ele sînt expuse sau ele confirmă circumstanţele care au
importanţă în cauza dată. Documentele prezentate în şedinţa de
judecată se anexează la dosar în baza unei încheieri.
În temeiul art.373 alin.(3) Cod procedură penală cercetarea
documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale se
efectuează prin citirea lor de către partea care a cerut cercetarea lor
sau de către preşedintele şedinţei de judecată.
CAPITOLUL 9. Modificarea acuzării în şedinţa
de judecată în sensul agravării ei
Conform art.326 alin.(1) Cod de procedură penală procurorul
care participă la judecarea cauzei penale în prima instanţă este în
drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în
cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate
în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit
o infracţiune mai gravă decît cea incriminată anterior.
De exemplu, inculpatul în privinţa căruia se examinează cauza,
la urmărirea penală a fost pus sub învinuire pentru comiterea unui
furt al bunurilor altei persoane, prin pătrundere în încăpere în sumă
de 450 lei. În şedinţa de judecată s-a stabilit că în timpul ieşirii din
încăpere cu cele furate inculpatul a fost văzut de partea vătămată,
care i-a cerut să lase obiectele sustrase, însă el , n-a îndeplinit
cerinţele acesteia şi a plecat acasă cu cele sustrase.
În cazul dat, în acţiunile inculpatului sînt prezente elementele
infracţiunii prevăzute de art.187 alin.(2) lit.d) Cod penal, şi nu ale
celei prevăzute de art.186 alin.(2) lit.c) CP, după cum a fost pus sub
învinuire la etapa urmăririi penale. În aşa situaţie acuzatorul de stat
va înainta preşedintelui şedinţei de judecată un demers prin care va
solicita o pauză pentru a modifica acuzarea adusă inculpatului în
sensul agravării ei. Fiind anunţată pauza, procurorul, fără a lua
dosarul penal din instanţă, conducîndu-se de prevederile art.326
alin.(1), 281, 282 Cod de procedură penală, va emite o ordonanţă de
modificare a acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei,
care va cuprinde noua învinuire, aducînd-o la cunoştinţă
inculpatului, apărătorului lui şi, după caz, reprezentantului legal al
inculpatului, explicîndu-le conţinutul ei. Aceste acţiuni procesuale
se confirmă prin semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului
şi ale altor persoane, ulterior ordonanţa se transmite preşedintelui
şedinţei de judecată. Instanţa, la cererea inculpatului şi a
apărătorului lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării
de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă.
Ne vom referi în continuare la un alt exemplu. În cadrul
urmăririi penale inculpatul a fost pus sub învinuire pentru

29. 29
sustragerea bunurilor proprietarului în valoare de 9890 lei, iar în
şedinţă, cu certitudine, s-a stabilit că valoarea bunurilor sustrase e
de 11950 lei. În cazul dat acţiunile inculpatului urmează a fi
încadrate în baza art.195 alin.(1) CP – însuşire în proporţii mari a
bunurilor persoanei şi nu în baza art.186 alin.(2) lit.d) CP, după cum
s-a procedat în cadrul urmăririi penale. Şi în acest caz acuzatorul de
stat, prin ordonanţă, va modifica acuzarea în sensul agravării ei.
Modificarea acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării
ei, în baza alin.(1) al art.326 CPP, poate avea loc şi în cazurile în care
în ordonanţa de punere sub învinuire n-au fost indicaţi unii indici
care influenţează calificarea acţiunilor inculpatului (calificativul
„repetat”) ori unele circumstanţe care agravează răspunderea.
Dacă în cadrul judecării cauzei se constată că inculpatul a
săvîrşit o altă infracţiune care va influenţa încadrarea juridică a
învinuirii aduse lui, instanţa, la cererea procurorului, amînă
examinarea cauzei pe un termen de pînă la o lună, restituind cauza
către procuror pentru efectuarea urmăririi penale privind această
infracţiune, formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia
inculpatului, cu participarea apărătorului. În această situaţie,
instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi fără procesul-
verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el (art.326 alin.2 CPP).
Bunăoară, inculpatul este învinuit în baza art.145 alin.(1) Cod
penal – omorul unei persoane, iar în şedinţa de judecată s-a stabilit
cu certitudine că anterior el a mai săvîrşit un omor din interes
material, pentru care n-a fost judecat dar necercetarea aceastei
infracţiuni n-a fost cercetată în cadrul urmăririi penale, dar
necercetarea aceastei infracţiuni influenţează calificarea acţiunilor
inculpatului, ele urmînd a fi încadrate în baza art.145 alin.(3) lit. g)
– omor săvîrşit de către o persoană care a mai săvîrşit un omor
intenţionat prevăzut la alin.(1) sau (2) ale art.145 CP. Un alt exemplu:
inculpatul este învinuit de săvîrşirea furtului prin pătrundere în
încăpere cu cauzarea de daune în proporţii considerabile de 480 u.c.,
însă în şedinţa de judecată s-a stabilit că inculpatul a mai săvîrşit
un furt de la o altă persoană în valoare de 60 u.c. şi această
infracţiune n-a fost cercetată în cadrul urmăririi penale, dar episodul
de furt influenţează calificărea acţiunilor inculpatului, care în urma
cercetării trebuie să fie încadrate în baza art.195 alin.(1) CP –
însuşire în proporţii mari a bunurilor, indiferent de forma în care au
fot sustrase (art.186-192 CP).
Deosebirea dintre modificarea acuzării în şedinţa de judecată în
sensul agravării ei prevăzută în alin.(1) şi (2) ale art.326 Cod de
procedură penală constă în faptul că în cazul alineatului (1) probele
cercetate în şedinţă dovedesc incontestabil că acţiunile inculpatului
deja incriminate constituie o crimă mai gravă, inculpatului i se
prezintă o nouă învinuire, dar nu se audiază din nou, fiindcă

30. 30
modificarea învinuirii rezultă din probele deja cercetate în cadrul
şedinţei de judecată, iar în cazul alineatului (2) inculpatul a săvîrşit
o infracţiune omogenă necercetată în cadrul urmăririi penale, şi care
influenţează încadrarea juridică a învinuirii aduse lui. Ordonanţa de
modificare a acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei în
cazul alin.(2) cuprinde învinuirea adusă anterior plus învinuirea pe
episodul nou cercetat după luarea dosarului din judecată cu
indicarea calificării acţiunilor inculpatului în urma cercetării altei
infracţiuni săvîrşite de el. Rechizitoriu nu se întocmeşte. Învinuirea
finală cu materialele noi dobîndite în cadrul urmăririi penale pe
episodul nou cercetat se aduce la cunoştinţă inculpatului,
apărătorului lui şi a celorlalţi participanţi în condiţiile prevăzute de
art.293 şi 294 CPP, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă
pentru continuarea judecării. La demersul procurorului termenul
stabilit în art.326 alin.(2) CPP poate fi prelungit de instanţă pînă la 2
luni, la expirarea căruia cauza în mod obligatoriu, se trimite instanţei
pentru continuarea judecării.
CAPITOLUL 10. Prezentarea probelor suplimentare
Dacă în şedinţa de judecată au fost administrate toate probele
acumulate în cursul urmăririi penale şi prezentate de către părţi în
lista probelor în şedinţa preliminară, dar nu se poate lua o decizie
legală, procurorul, precum şi celelalte părţi implicate în examinarea
cauzei pot solicita preşedintelui şedinţei de judecată amînarea
şedinţei pe o perioadă de pînă la o lună pentru a prezenta probe
suplimentare în cazul în care consideră că probele prezentate în
instanţă sînt insuficiente pentru confirmarea poziţiilor lor (art.327
CPP). Legea nu specifică ce se înţelege prin „probe suplimentare”. În
orice caz, sintagma „probe suplimentare” presupune probele care nu
au fost administrate în cauza penală nici în cadrul urmăririi penale,
nici pe parcursul judecării.
În cazul în care se propun probe suplimentare, este necesar să
se indice faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite mijloacele
de probă, locul unde acestea se află, precum şi numele, prenumele
şi adresa exactă a martorilor şi experţilor. Cererea se pune în
prealabil, în discuţie, în contradictoriu, pentru ca fiecare dintre părţi
să-şi expună poziţia cu privire la admisibilitatea, pertinenţa,
concludenţa şi utilitatea probelor solicitate. După aceasta, instanţa
se pronunţă motivat asupra admiterii sau respingerii probelor.
Dacă instanţa respinge cererea de prezentare a probelor
suplimentare, considerînd că au fost administrate toate probele
necesare aflării adevărului; cercetarea judecătorească se încheie,
trecîndu-se la dezbaterile judiciare. În situaţia, în care instanţa
apreciază cererea ca întemeiată, admiţînd-o, se dispune fie judecarea

31. 31
cauzei în continuare, fie amînarea ei pe termenul indicat mai sus.
Astfel, este posibil ca unele probe suplimentare să fie administrate în
aceeaşi şedinţă de judecată, dacă procurorul sau altă parte a
procesului judiciar penal în cauza concretă a asigurat din timp
prezentarea probei în faţa instanţei. Dacă însă pentru administrarea
probelor suplimentare este necesar un anumit termen dar nu mai
mare de o lună, se va dispune amînarea examinării cauzei. Părţile
care au solicitat administrarea de probe suplimentare sunt obligate
să prezinte probele solicitate.
În cazul în care părţile nu prezintă probe suplimentare în
termenul cerut, instanţa soluţionează cauza în baza probelor
existente b.
Probele suplimentare se admit sau se resping motivat prin
încheierea instanţei. Audierea martorilor trebuie să se facă nemijlocit
în instanţă. Prezentarea în instanţă a unor noi declaraţii făcute de
martori, fără ca aceştia să fi fost apoi audiaţi de instanţă, încalcă
principiul nemijlocirii şi ele nu pot sta la baza unei hotărîri
judecătoreşti de condamnare.
După ce au fost administrate toate probele, cercetarea
judecătorească se declară terminată.
În cazurile cînd probele cercetate în şedinţa de judecată
dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit o infracţiune mai
gravă decît cea incriminată anterior, procurorul conform art.326
alin.(1) Cod procedură penală trebuie, prin ordonanţă, să modifice
învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul
agravării ei, aducînd la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi,
după caz, reprezentantului legal al inculpatului noua învinuire. În
asemenea situaţie instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului
lui, acordă termen necesar pentru pregătirea apărării de noua
învinuire, după ce judecarea cauzei continuă.
Iar dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc
incontestabil că inculpatul a săvîrşit o altă infracţiune care va
influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, instanţa, la
cererea procurorului, amînă examinarea cauzei pe un termen de pînă
la o lună, restituind cauza către procuror pentru efectuarea urmăririi
penale privind această învinuire, formularea unei învinuiri noi şi
înaintarea acesteia inculpatului cu participarea apărătorului. În
această situaţie instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi
fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el.
După aceasta, materialele noi, dobîndite în cadrul urmăririi
penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi
celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art.293 şi
294 CPP, apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru
continuarea judecării.

32. 32
Dacă au fost administrate toate probele propuse în lista
probelor la şedinţa preliminară şi din cercetarea judecătorească
rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este
necesară administrarea unor probe noi instanţa de judecată, la
cererea părţilor, poate amîna şedinţa de judecată pe o perioadă de
pînă la o lună pentru ca acestea să prezinte probe suplimentare. Prin
probe suplimentare se înţeleg probele care nu au fost încă
administrate. Probele se admit sau se resping motivat prin încheierea
instanţei. Ascultarea martorilor trebuie să se facă nemijlocit în
instanţă. Prezentarea în instanţă a unor noi declaraţii făcute de
martori, fără ca aceştia să fi fost apoi audiaţi de instanţă, încalcă
principiul nemijlocirii şi ele nu pot sta la bază unei hotărîri
judecătoreşti de condamnare.
După ce au fost administrate toate probele cercetarea
judecătorească se declară terminată.
CAPITOLUL 11. Structura şi conţinutul discursului de acuzare
Discursul acuzatorului în instanţa de judecată este una din cele
mai responsabile etape ale susţinerii acuzării de stat, care cuprinde
concluziile finale la care s-a ajuns în urma judecării cauzei şi
constituie un bilanţ al probelor cercetate de către instanţă.
Analizînd multilateral circumstanţele de fapt ale cauzei penale,
apreciind critic fiecare probă în parte, polemizînd în unele probleme
cu apărătorul, procurorul îl demască pe inculpat, individualizează
răspunderea acestuia, solicită măsura de pedeapsă.
Trebuie subliniat în mod special că orice discurs al procurorului
în instanţa de judecată, indiferent de caracterul şi volumul cauzei
examinate, este în fond o cuvîntare publică. Ţinînd cont de această
circumstanţă, procurorul este obligat să facă o apreciere socială şi
juridică profundă a infracţiunii comise, să dezvăluie motivele ei, să
arate nu numai faţa infractorului şi calea care l-a adus pe banca
acuzaţiilor, dar şi pericolul social al faptei acestuia. În acelaşi timp,
se va explica esenţa legilor în vigoare, punîndu-se accentul pe
inadmisibilitatea încălcării lor.
Discursul procurorului, ca de altfel şi întreaga lui activitate în
instanţa de judecată, trebuie să fie obiectiv, nepărtinitor, bazat pe
fapte stabilite veridic în cadrul şedinţelor de judecată.
Esenţa discursului procurorului o constituie datele urmăririi
penale, convingerea fermă a procurorului de temeinicia învinuirii,
confirmată prin datele dezbaterilor judiciare. Un rol important la
pregătirea de către procuror a discursului său îi revine atît caracterul
cauzei, cît şi condiţiilor procesului judiciar.

33. 33
Conţinutul şi structura discursului procurorului sunt
determinate de scopurile urmărite de acuzatorul de stat, de natura
şi actualitatea faptei penale, conţinutul probelor administrate,
personalitatea inculpatului, calitatea apărării, de locul examinării
cauzei, componenţa auditoriului, precum şi de calităţile individuale
ale oratorului.
În cadrul pregătirii discursului acuzatorul de stat trebuie să
elaboreze un plan-schemă, care ar include:
1. Introducere.
2. Expunerea circumstanţelor de fapt .
3. Analiza şi aprecierea probelor administrate în cauză.
4. Argumentarea încadrării juridice a faptei stabilite.
5. Circumstanţele care influenţează răspunderea penală şi
pedeapsa.
6. Caracteristica persoanei inculpatului.
7. Cauzele şi condiţiile care au favorizat săvîrşirea infracţiunii.
8. Consideraţiile privitoare la eventuala pedeapsă aplicată
inculpatului.
9. Concluzia referitoare la acţiunea civilă.
10. Propunerile cu privire la măsura preventivă, corpurile
delicte, alte chestiuni prevăzute în art.395-397 CP.
11. Cuvînt de încheiere.
11.1 Introducere
Orice discurs începe, în principiu, printr-un preambul, printr-o
introducere, numită exordiu. Această primă parte urmăreşte să facă
cunoscut, într-o formulă sintetică, obiectul procesului, să fixeze
atenţia judecătorilor şi, în acelaşi timp, să creeze o atmosferă
favorabilă acuzării. Un început bine structurat joacă un rol deosebit
de important în auditoriile de masă.
Introducerea o constituie primele cuvinte ale procurorului şi ele
trebuie să trezească interes, să fie înţelese, accesibile, trebuie să
prindă atenţia ascultătorilor.
Tonul şi mijloacele în acest scop vor varia în funcţie de natura
procesului şi de celelalte împrejurări. Dar, indiscutabil, exordiul
trebuie să fie scurt.
În general, procesele care pun în discuţie problemele sociale
permit o mare varietate de mijloace. Uneori exordiul este patetic,
alteori vehement, exprimînd indignarea autorului şi a opiniei publice,
poate începe cu un apel la judecători de a condamna actul criminal,
iar în procesele complicate se poate reduce la un rezumat, fixînd de
la început atenţia instanţei asupra senzaţionalului cauzei.

34. 34
Procurorul îşi poate începe discursul prin precizarea a ceea ce
intenţionează să dovedească, adică prin expunerea programului
cuvîntării. Aceasta îi oferă posibilitatea de a se concentra asupra
momentelor principale şi, de regulă, discutabile.
Alteori procurorul poate începe cu un citat, dacă în el este
expusă ideea principală, însă cu condiţia ca acesta să fie scurt, să
trezească interesul auditoriului, să se lege tematic cu conţinutul, să
fie un sport sau să reflecte scopul pe care acesta şi-l propune, pentru
acuzator.
Nu putem să nu fim de acord cu opinia că la începutul
discursului procurorul trebuie să indice articolul din Codul Penal în
baza căruia este învinuit inculpatul (se indică numele, prenumele,
iar în caz de necesitate şi alte date de anchetă, bunăoară, privind
antecedentele penale), precum şi categoria de infracţiuni la care se
referă fapta săvîrşită, măsura de pedeapsă penală prevăzută de lege.
Pentru ca discursul să conţină elemente de explicare a normelor de
drept (bineînţeles nu pentru instanţă, ci pentru ceilalţi participanţi
la proces, martori, pentru cei prezenţi în sala de judecată), este
necesar a se indica de ce fapta dată prezintă pericol social. În general,
discursul procurorului trebuie să fie clar şi accesibil nu numai
juriştilor profesionali (judecătorului , apărătorului), dar şi tuturor
celor prezenţi în sala de judecată, pentru ca şi aceştia să fie convinşi
de obiectivitatea şi echitatea propunerilor făcute de procuror.
11.2. Expunerea circumstanţelor de fapt
Exordiul este urmat de expunerea circumstanţelor de fapt.
Expunînd faptele, procurorul trebuie să ştie că o face pentru a
demonstra apoi o anumită teză. El trebuie să se facă bine înţeles, să
pună în lumină faptele şi să nu ascundă împrejurările nefavorabile
acuzării, nu numai din cauza că etica profesională cere acest lucru,
dar şi pentru că ele nu vor fi uitate de adversar.
În cauzele complexe cu multe episoade se recomandă
evidenţierea expunerii, în care procurorul arată unde, cînd, cum, cu
ce scop, cu ce mijloace a fost comisă infracţiunea, care sînt
consecinţele survenite. Episoadele trebuie grupate în funcţie de
participanţi, de modul de săvîrşire a infracţiunii, fie după obiectul
atentatului.
Expunerea se poate face în ordine cronologică, sistematică sau
mixtă.
Esenţa ordinii cronologice constă în expunerea circumstanţelor
cauzei în consecutivitatea stabilită în cadrul urmăririi penale şi în
judecată, ordinea sistematică presupune expunerea de către
procuror a circumstanţelor în desfăşurarea în care ele au avut loc în
realitate, iar ordinea mixtă îmbină ambele procedee.

35. 35
Dar indiferent de ordinea aleasă, de structura cuvîntării,
expunerea trebuie să preceadă analiza probelor. Argumentarea se va
construi astfel, ulterior, pe un teren solid, după ce judecătorii au
reţinut situaţia de fapt.
De aceea acuzatorii calificaţi trec de la expunerea
circumstanţelor de fapt la analiza probelor prin formularea
scopurilor probaţiunii.
Inevitabil apare întrebarea, care circumstanţe trebuie expuse:
cele din concluziile de învinuire sau doar cele care se consideră că s-
au dovedit în judecată. Deşi nu se poate impune o regulă, totuşi
considerăm că din punct de vedere metodic ar fi corect ca înainte de
analiza probelor să se elucideze situaţia de fapt, pornind de la
concluziile de învinuire, şi nu cea dovedită. Procurorul poate preciza
ce a fost dovedit în proces şi ce nu şi-a găsit confirmare în şedinţa de
judecată, numai după analiza probelor. Într-o asemenea abordare
instanţa şi cei prezenţi se vor convinge că procurorul, dovedind
perseverenţă în demascarea vinovaţilor, are o poziţie fermă bazată pe
fapte, iar în concluziile sale este obiectiv şi echitabil.
Studiul demonstrează că mulţi procurori nu denotă exigenţă
faţă de expunerea circumstanţelor de fapt. Dacă exordiul, de regulă,
este pregătit din timp şi pentru exprimarea gîndurilor sale procurorul
caută cele mai exacte şi mai expresive cuvinte, atunci situaţia de fapt
se expune într-o limbă seacă, inexpresivă şi cazonă. Perceperea
acestei părţi a cuvîntării, în special, în cauzele despre sustrageri şi
infracţiuni de serviciu, este dificilă în mare parte din cauza abuzului
de cifre şi terminologie specială. Acuzatorul de stat trebuie să se
străduiască să reprezinte tabloul general al infracţiunii prin trăsături
expresive, plastice, ceea ce face discursul mai accesibil şi mai
impresionant.
11.3. Analiza şi aprecierea probelor administrate în cauză
Unica sursă de informare despre faptă şi infractor o constituie
probele. Iată de ce analiza şi aprecierea probelor reprezintă partea
centrală şi principală a pledoariei acuzatorului – dacă nu prin volum
sau coraportul cu celelalte părţi, atunci indiscutabil prin destinaţia
sa. Anume prin analiza şi aprecierea probelor instanţa se convinge
de justeţea poziţiei procurorului.
Această parte a discursului procurorului este una de bază
potrivit importanţei ei, de aceea trebuie planificată minuţios. Nici un
fel de procedee oratorice, nici un fel de reflecţii nu pot înlocui lipsa
în discursul procurorului a unei fundamentări trainice.
Practica participării procurorilor în şedinţele de judecată denotă
că analiza probelor este deseori înlocuită cu o simplă enumerare a

36. 36
lor, iar în discurs sînt repetate declaraţiile martorilor sau se expune
conţinutul documentelor prezentate în instanţă.
Una din condiţiile importante ale reuşitei analizei probelor este
sistematizarea lor corectă. De natura şi particularităţile fiecărei
cauze şi, în special, de caracterul materialului probator depinde în
ce ordine se va face analiza probelor.
În cauzele cu un singur făptuitor acuzat de săvîrşirea unei sau
mai multor infracţiuni omogene, mulţi procurori încep analiza
probelor, de regulă, cu depoziţiile inculpatului, iar apoi, analizînd
alte probe, confirmă sau dezmint declaraţiile lui.
O asemenea metodă este îndreptăţită, deoarece conferă
discursului un caracter demascator şi ofensiv, în special dacă
inculpatul nu-şi recunoaşte vinovăţia.
Asupra faptelor comise cu complicitate în cauzele de grup şi cele
cu multe episoade, cînd la unele episoade au implicaţii mai mulţi
făptuitori, probele sînt analizate corespunzător fiecărui episod sau
grup de episoade. Probele pot fi sistematizate după locul şi modul de
săvîrşire a infracţiunii, după implicaţia participanţilor etc. Important
este însă să fie aleasă o asemenea ordine de grupare în care
procurorul, evitînd repetările, să poată dezvălui cît mai deplin şi mai
profund caracterul şi esenţa infracţiunii săvîrşite în general şi în
fiecare episod sau grup de episoade omogene în parte, să determine
exact rolul şi gradul de vinovăţie al fiecărui coinculpat.
Considerăm că procedează corect acei procurori care, după
analiza probelor din fiecare episod sau dintr-un grup de episoade,
formulează concluziile succinte.
Respectîndu-se o anumită consecutivitate şi logică, mai sînt
aduse aşa-zisele probe „directe” ale vinovăţiei inculpatului
(declaraţiile martorilor), apoi sînt expuse declaraţiile expertului,
actele expertizelor judiciare, corpurile delicte, procesele-verbale ale
acţiunilor procesuale şi alte documente declarate probe. Totodată,
doar referirea la declaraţiile martorului făcute de acesta în cadrul
cercetării judecătoreşti nu este suficientă, se cere o expunere
detaliată a acestora.
În cazul divergenţelor în declaraţiile martorilor, acuzatorul de
stat trebuie să facă o analiză detaliată a declaraţiilor precedente şi
actuale, să le compare cu alte probe administrate în cauză, să
aprecieze motivele modificării declaraţiilor şi să indice neapărat căror
declaraţii să li se dea preferinţă şi de ce.
După această analiză şi apreciere a probelor acuzatorul de stat
o conchide ca probele nominalizate sîntadmisibile şi suficiente.
Bineînţeles, făcînd o astfel de concluzie, acuzatorul de stat
trebuie să studieze minuţios materialele cauzei penale pînă la
examinarea lor de către instanţă, să verifice dacă perfectarea
procesuală a documentelor, acţiunile operative de urmărire penală

37. 37
corespund prevederilor CPP, dacă ultimele au fost efectuate de o
persoană cu atribuţii în acest sens. Iar în cadrul dezbaterilor
judiciare acuzatorul de stat poate verifica nemijlocit veridicitatea
datelor administrate, modalitatea de obţinere a lor.
S-a arătat că stabilirea circumstanţelor care urmează a fi
dovedite se face atît prin probe directe, cît şi indirecte. Sarcina
procurorului este de a folosi cu iscusinţă tot materialul probator
pentru elaborarea şi argumentarea unei poziţii obiective.
Deosebirea dintre probele directe şi cele indirecte constă nu în
forţa lor de convingere mai mare sau mai mică, ci în metodele de
operare, adică particularităţile probaţiunii, cînd există şi unele, şi
celelalte. Procedează greşit procurorii care preferă probele directe şi
nu analizează probele indirecte administrate la dosar.
Proba indirectă prin sine însăşi este insuficientă pentru a
formula concluzii categorice. În baza concluziei despre faptele
stabilite poate fi pus doar un sistem de probe indirecte, în care
probele se intercondiţionează şi a căror coroborare nu admite o altă
versiune, diferită de versiunea principală. După cum s-a arătat, se
cere a se dovedi că în cauză există un lanţ de probe şi că nici o verigă
din acest lanţ nu poate fi scoasă, fără ca lanţul să nu se rupă.
Operînd cu probe indirecte acuzatorul trebuie să expună toate
versiunile posibile, să le confrunte cu probele administrate şi să
demonstreze convingător că nici una din ele, cu excepţia versiunii
acuzării, nu rezistă unei verificări critice. În asemenea cazuri e
necesară nu numai dezminţirea celorlalte versiuni, dar şi
demonstrarea că anume versiunea acuzării este cea corectă, că nici
o probă nu o contrazice, dimpotrivă, toate probele o confirmă.
Una din lacunele tipice multor cuvîntări este neglijarea
principiilor logicii formale şi reproducerea mai mult sau mai puţin
detaliată a depoziţiilor inculpatului, părţii vătămate, martorilor, a
concluziilor experţilor şi a altor mijloace de probă, prin care
acuzatorul nu numai că îi oboseşte pe ascultători prin monotonie,
dar nici nu convinge pe nimeni de nimic.
Fără a urmări scopul de a cerceta regulile şi metodele de analiză
şi apreciere a fiecărui mijloc de probă, ne vom referi la unele abateri
de la aceste reguli, atestate nu rareori în practica susţinerii acuzării.
Se ştie că nici o probă nu are valoare dinainte stabilită şi
aprecierea probelor în ansamblu are loc în coroborare (art.101 CPP).
Este inadmisibil să se pledeze, chipurile, pentru a scoate în relief
adevărul, dar să se opereze cu fapte care nu au statut de adevăr
incontestabil sau sînt smulse din context, iar atunci cînd se
analizează depoziţiile inculpatului, părţii vătămate, martorilor, nu se
dă răspuns la întrebarea: sînt adevărate sau false, care e motivul ce
l-a determinat să susţină anume această poziţie. Cu mare atenţie se