1. Cuprins
Capitolul 1: Consideraţii teoretice privind familia şi copilul ....................................................2
1.1. Familia-unitatea de baza a societăţii...............................................................................2
1.1.1. Familia –cadru şi factor al dezvoltării psihice a copilului........................................2
1.1.2. Familia-mediu socio-economic şi afectiv al dezvoltării copilului...........................5
1.2. Rolul familiei în creşterea şi dezvoltarea preşcolarului şi şcolarului............................10
...........................................................................................................................................15
1.3. Ocrotirea minorului si asistenta sociala in mediul rural................................................15
1.3.1. Activitatea de asistenta sociala in mediul rural......................................................15
1.3.2. Consilierea in asistenta sociala...............................................................................22
1.4. Problemele familiale si influentele lor asupra copilului................................................24
Capitolul 2: Comunicare şi conflict.........................................................................................28
2.1. Definitia si rolul comunicării........................................................................................28
2.2. Tipuri de comunicare....................................................................................................31
2.3. Bariere in procesul de comunicare................................................................................32
2.3.1. Modalităţi ineficiente de comunicare.....................................................................32
2.3. Modalităţi de ameliorare a comunicării.........................................................................39
2.3.1. Limbajul responsabilităţii.......................................................................................39
2.3.2. Prevenirea reacţiilor defensive în comunicare.......................................................41
3.3.3. Exploatarea alternativelor.......................................................................................42
2.3.4. Modalităţi de rezolvarea conflictelor.....................................................................42
Capitolul 3: Cauze si consecinte ale dezorganizarii familiei asupra dezvoltarii psihice a
copilului ...................................................................................................................................45
3.1. Scopul, obiectivele si ipotezele cercetarii.....................................................................45
3.2. Metodologia cercetarii...................................................................................................45
3.2.1. Metode de culegere a datelor..................................................................................45
3.2.2. Universul populatiei...............................................................................................48
3.3. Rezultatele cercetării şi interpretarea............................................................................50
3.4. Studii de caz..................................................................................................................56
3.5. Concluzii asupra cercetării............................................................................................64
Concluzii si propuneri..............................................................................................................69
Bibliografie...............................................................................................................................72
ANEXE....................................................................................................................................75
1

2. Capitolul 1: Consideraţii teoretice privind familia şi copilul
1.1. Familia-unitatea de baza a societăţii
1.1.1. Familia –cadru şi factor al dezvoltării psihice a copilului
A. Concept şi definire
Familia este cea mai veche şi cea mai importantă institutie din lume. După cum este
familia noastră tot aşa va fi şi societatea noastră.
Orientarea câteodată prozaic şi chiar crud exprimată, a secolului nostru către
interpretarea ştiinţifică se simte astăzi în toate secolele de gândire şi activitate umană.
De febra activităţii exploratoare sistematice, familia nu putea rămâne, fireşte, străină.
Antropologi şi sociologi, economişti şi jurişti, biologi şi medici phsihologi şi pedagogi au
investigat şi investighează în continuare celula familială, dărâmând vechiile mituri şi
prejudecăţi, ridiculizând şi pulverizând interpretările naive, ordonând şi organizând datele
pentru a construi din ele imaginea adevarată a grupului social de bază, a funcţiilor pe care el
le îndeplineşte în cuprinsul comunităţii umane, funcţii dintre care, fară indoială că este cea
mai importantă, o constituie creşterea şi educarea copiilor.1
După cum menţiona şi doamna M. Voinea : familia este o formă complexă de relaţii
biologice, sociale, materiale şi spirituale între oamenii legaţi prin căsătorie, sânge sau
adopţiune.
Evoluţia familiei a avut loc în condiţiile unei complexe împletiri a factorilor biologici
cu cei sociali.
B. Funcţiile familiei
Familia a indeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii, şi anume : de reproducere,
economică, de socializare, de aşteptare, familială. 2
După R.Hill sunt cinci funcţii ce sunt aşteptate ca familia să le îndeplinească pentru
membrii ei şi pentru societate, subzistenţă fizică a membrilor familiei prin producerea de
hrană, adapost şi îmbrăcăminte :
1. mărirea numărului de membrii ai familiei prin reproducere
1
Osterrieth Paul, Copilul şi familia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuereşti, 1973,
p. 5
Voinea Maria, Familia si evoluţia sa istorică, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică,
2
Bucureşti, 1978,
2

3. 2. socializarea copiilor prin rolurile de adulţi în familie şi alte grupuri sociale
3. menţinerea ordinei între membrii familiei şi străini
4. menţinerea moralului şi motivaţiei pentru a îndeplini sarcini în familie şi în alte
grupuri sociale.
5. producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unităţii
familiale.
Familia este o comunitate umană întemeiată prin căsătorie care uneşte pe soţi şi pe
soţii şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic,
spiritual şi juridic.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, familia este : “forma socială de
bază intemeiată prin căsătorie şi care constă în soţ, soţie şi descendenţii acestora.” 3
Familia, în profida extremei varietăţi structurale de origine istorică sau culturală, notă
propie a familiei ca instituţie socială având la bază alegerea reciprocă a partenerilor măritari,
este de a asigura reproducerea speciei, în condiţii socioculturale determinate. Astfel, conform
definiţiei lui C. Levi Strauss, familia este : “un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind
alcatuită din soţ, soţie, copii născuţi prin unirea lor (grup căruia i se pot adăuga rudele), pe
care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale. Ca grup
social întemeiat alegerea reciprocă a partenerilor măritari cu roluri şi statute precise
asociate membrilor lui, apoi având aptitudini, ţeluri şi aspiraţii comune şi asigurând
creşterea copiilor. 4
Familia nu se întemeiază pe comoditate. Nu are ca scop doar tovărăşia. Nu este de
ajuns să locuieşti în aceiaşi casă, să mănânci la aceiasi masă şi să dormi sub acelaşi acoperiş.
Ţelul familiei este împlinirea reciprocă, creşterea şi devenirea. O familie inseamnă unitate în
idealuri, interese şi în filozofia de viaţă. O familie se bucură de bucuriile celuilalt şi este
alături în necaz.
Constituind unitatea grupală fundamentală a societăţii, familia a reprezentat şi
reprezintă o temă predilectă de reflexive şi analiză a spiritualităţii umane, a politicii sociale,
dar şi a mai multor discipline ştiinţifice, fiecare propunându-şi să surprindă, dintr-o
perspective specifică şi specializată, dimensiunile, dinamica şi funcţiile grupului familial.
Complexitatea acestei forme de comunitate umană, determinată de multitudinea şi
varietatea de relaţii care se stabilesc între cei care o compun, precum şi între familie ca
3
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1988, p. 366
4
Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de psihoogie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p.
262
3

4. entitate distinctă şi societate, la care se adaugă evoluţia în timp a trăsăturilor sale
caracteristice, face dificilă încercare de a defini familia într-o formă atotcuprinzătoare.
Familia, s-a spus, este o realitate bilogică, prin unitatea ce se realizează între bărbat şi
femeie şi prin procreare ; este o realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitate
de viaţă între cei ce o compun ; este o realitate juridică, fiindcă societarea reglementează
prin norme juridice cele mai importante relaţii din cadul ei. 5
Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfaşoară acţiunea educativă a familiei.
Mediul influenţează, iar educaţia acţionează, nu însă independent, ci concomitent. Nicăieri în
lume familia nu este o unitate independentă de societatea în care există6.
Ceea ce trebuie însă subliniat este că exercitarea funcţiilor familiei este condiţionată
de tipul de familie, de forma de organizare a vieţii de familie, de relaţiile de autoritate, de
diviziunea rolurilor din familie, dar şi de tradiţii, obiceiuri.
Familia este un mediu optim pentru formarea şi devenirea umană, este un mediu
afectiv, social şi cultural.
C. Rolul de părinte
Rolul de părinte reclamă noi responsabilităţi, fiecare dintre membrii cuplului aflându-
se în faţa unei puternice provocări încercând strategii personale de echilibrare a rolurilor de
soţ, soţie, mamă sau tată. Încă din perioada primei sarcini, soţii operează unele modificări,
atât în aşteptările reciproce, cât şi în stilul de viaţă. Se pregătesc deci , pentru apariţia
copilului, din punct de vedere material (rearanjarea spaţiului şi mobilierului), financiar,
emoţional (încurajări, discuţii, manifestări de tandreţe şi întelegere reciprocă).
Principalele preocupări, uneori îngrijorare a viitorilor părinţi se concentrează în jurul
capacităţii lor de a face faţă noilor probleme determinate de creşterea copilului. Odată cu
apariţia copilului se produc schimbări în setul de rol-statusuri, ambii părinţi trăiesc emoţii noi
şi dobândesc sensul responsabilităţii, ceea ce nu elimină dificultăţi de adaptare.
Începe o perioadă de negocieri cu privire la timp, bani, energie şi activităţi. De multe
ori soţii se simt neglijaţi deoarece soţiile-mamă sunt obosite, iar ritmul cotidian al familiei
este corelat cu ritmul biologic al nou-născutului. Apar, de asemenea, probleme sexuale,
conflicte măritale centrate pe comunicare şi incongruenţă . Factorii care influenţează
performanţa rolurilor soţilor ca şi părinţi sunt: sprijinirea soţiei de către soţ în timpul sarcinei,
stima de sine a părinţilor, caracteristicile copilului.
5
Emese Florian, Dreptul familei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 3
6
Jinga, I., Negreţ, I., Familia, acest miracol insulator. EDP., Bucureşti, 1999, p.62
4

5. Satisfacerea nevoilor fundamentale ale copiilor mici îi stimulează pe părinţi însă,
deseori , aceştia încearcă sentimente negative ca: furia, nervozitatea, dependenţa şi chiar
neajutorarea. Lipsa pregătirii pentru îndeplinirea rolului de părinţi poate conduce la neglijarea
copilului, la abuzarea acestuia, la tensiuni familiale sau chiar la violenţă. De la înscrierea la
şcoală a primului copil născut şi până la naşterea ultimului copil, părinţii se întâlnesc periodic
cu responsabilităţi cărora le pot sau nu le pot face faţă complet. În mod compensatoriu se
consideră că dacă un parinte are dificultăţi în relaţia cu copilul său, la o anumită etapă de
dezvoltare a acestuia, poate coopera eficient la altă etapă de dezvoltare. Ideea principală este
ca odată cu fiecare etapă a ciclului de viaţă familială părinţii nu se confruntă doar cu noi
abordări şi provocări legate de creşterea copiilor, ci şi cu noi perspective ale sistemului
familial.
Uneori, părinţii se simt incapabili să construiască o autoritate parentală adecvată sau
să indeplinească corespunzator rolul de părinte, nereuşind să comunice empatic şi încrezător
cu copiii sau să accepte schimbarea în gândirea şi comportamentul acestora; ajung chiar la
lipsa de control asupra copiilor de la care aşteaptă un comportament matur.
Principala problemă care apare este împărţirea responsabilităţilor privitoare la
creşterea şi educaţia copiilor, precum şi la gospodărie. Aceste responsabilităţi pot fi
îndeplinite cu dificultate datorită faptului că, de cele mai multe ori, părinţii au slujbe şi se
confruntă cu provocări din parte vieţii sociale. Preocuparea de a oferi cea mai bună îngrijire
copilului în contextul unei vieţi sociale foarte intense, poate să ducă şi spre consecinţe de
genul: conflicte măritale, neglijarea copiilor sau chiar abuzul acestora. Ceea ce este foarte
important de remarcat din statistici este faptul că numărul cuplurilor care decid separerea sau
divorţul, în această etapă este din ce în ce mai mare . Deci , apariţia unui nou membru al
familiei în condiţiile continuării vieţii profesionale şi dezvoltării aspiraţiei spre performanţă
socială reprezintă un aspect relevant pentru modificările din structura vieţii de familie. Pentru
foarte multe familii acest element se converteşte într-o dificultate greu de soluţionat mai ales
în contextul unei vieţi precare din perspective material-financiară.
1.1.2. Familia-mediu socio-economic şi afectiv al dezvoltării copilului
Ne referim la familie în mod restrâns, adică alcatuită din parinţi şi copii, pentru că, în
sens larg, familia cuprinde şi bunici, unchi, mătuşi, veri.
Între membrii aceleiaşi familii există relaţii de strânsă dependenţă, întemeiate pe un
joc afectiv foarte intens, de aceea mediul familial este de a reacţiona la trebuinţele iniţiale ale
5

6. copilului şi favorizează prima elaborare a personalităţii proprii şi a imaginii sale despre lume
dupa modalităţile esenţial afective.
Cadrul familial este locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească cu mult
înainte ca el să fie în stare să facă distincţia între aceste două elemente.
Impulsurile primare ale copilului îşi vor găsi aici satisfacţiile cuvenite sau vor
întâmpina frustrările inevitabile, temperate însă de dragoste; aici ele se vor nuanţa prin jocul
acomodărilor şi renunţărilor.
Familia constituie o adevarată şcoală a sentimentelor. Datorită membrilor săi diferiţi
ca vârstă, sex, posibilităţi psiho-fizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bun
început introdus într-un eşantion foarte reprezentativ al societăţii, cu diversitatea sa de
persoane, cu încrucişarea sa de generaţii, cu prezenţa la un loc al trecutului şi viitorului, care
leagă între ei pe toti membrii surclasând neînţelegerile şi sentimentele de afecţiune.
Datorită acestei bogăţii şi varietăţi de relaţii, pe care alte medii nu le oferă individului
tocmai din cauza omogenităţii lor, trebuie să recunoaştem funcţia profound socializatoare a
familiei. Familia impune copilului ocazia de experimentare şi necesităţi de adaptare socio-
afectivă; copilul trăieşte în familia sa o multitudine de relaţii interindividuale, iar pe cele pe
care nu le traieşte direct, le are sub privirea sa şi le vede cum funcţionează.
Poziţia primordială o ocupă relaţiile dintre părinţi şi relaţiile pe care aceştia le
stabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul îşi formează idea de pereche,
familie, creştere a copiilor. Aceste relaţii sunt adânc interiorizate de către copil şi se
evidenţiază chiar în perioade îndepartate când copilul devine adolescent, tânar, părinte.
Prin diferenţele pe care le înmănunchează, familia dă copilului cea mai mare şansă de
a se defini pe sine, punându-i în acelaşi timp la dispoziţie şi modelele la care se poate referi
individualitatea sa înnascută.
Grupul familial joacă un rol important în achiziţionarea de către individ, a coerenţei
personale, în acelaşi timp, datorită vieţii de colectiv, copilul descoperă aici comportamentele
sociale de bază (apărarea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor celorlalţi).
Acţiunile şi relaţiile din sânul familiei asigură simultan socializarea şi individualizarea
copilului7.
,,În fiecare om o lume îşi face încercarea “, spunea Eminescu.
Într-adevăr suntem ,, lumi “diferite care trăiesc într-o singură lume: societatea umană.
Când copilul vine pe lume, este primit de către nişte oameni care gândesc, acţionează,
simt, se exteriorizează într-un anumit fel. Aceşti oameni trăiesc, îşi dezvăluie
7
Osterrieth, Paul, op.cit, p.52
6

7. comportamentul în faţa copilului. Nu este vorba despre comportamentul uman în general, ci
despre comportamentul unor persoane care face parte dintr-un grup social bine determinat,
trăind într-o epocă determinată.
Această comportare este încarcată cu o experienţă seculară implicită şi supusă
presiunii preocupărilor şi ideilor de moment.
Copilul se naşte într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei expresie este familia
şi modurile ei de a proceda, mai cu seama educative, cadrul la care participa nu numai
făpturile umane ci şi obiectele, condiţiile materiale. Familiile sunt ,, fabricile “care produc
personalităţi umane.
Încorporând copilul într-un anumit cadru cultural, familia îi propune şi îi impune căile
de realizare a materii sale umane; el va deveni uman potrivit cu formele de cultură pe care i le
prezintă mediul familial8.
Numim familia ,, şcoală a sentimentelor “, ,, şcoală a relaţiilor individuale “, dar
oricum am numi-o, familia presupune referirea la un anume sistem de valori, care inevitabil
este produsul unei culturi.
Pe de altă parte, familia introduce copilul în lumea materială, în lumea obiectelor şi a
manipulării lor, în lumea activităţilor umane curente. Familia îl invaţă pe copil să traiască, îl
iniţiază în nenumaratele activităţi şi îi susţine fundamentele, îl ajută să descopere
nenumăratele noţiuni în modul cel mai correct şi mai direct.
Copilul este ajutat de familie să traiască, să stabilească schimburi cu mediul ambient ,
i se oferă cadru de referinţă afectiv, social, economic.
Cadrul pus la dispoziţia copilului găseste modele umane pe care le va imita într-o
prima fază, dar de care se va diferenţia treptat nu numai uman, dar şi ca autoritate autonomă
caracteristică.
Cu ceea ce acumulează copilul în cadrul familiei, el se va integra sau nu mai uşor în
grupurile sociale din care inevitabil va face parte; se vor simţi în personalitatea sa influienţele
reglatoare, socializatoare şi individualizatoare pe care, inevitabil, familia i le-a reprezentat şi
uneori impus.
Aşa cum arată şi A. Munteanu, ,, având în vedere complementaritatea rolurilor jucate
de cei doi părinţi este necesar ca încă din primele săptămâni de viaţă ale noului născut, ambii
părinţi să se implice în educaţia sa; alături de o mamă tandră şi stimulativă, el are nevoie şi de
prezenţa tatălui care, în limita timpului disponibil, trebuie să se implice corect în multiplele
probleme care apar “. Astfel ,,tatăl este considerat primul partener de joacă al copilului,
8
Osterrieth Paul, op.cit., p.71
7

8. intrucat el petrece de patru-cinci ori mai mult timp jucându-se cu acesta, decât îngrijindu-l
(datorie ce revine prin tradiţie preponderant mamei ).
Pentru a se stimula evoluţia intelectuală a sugarului, familia trebuie să-l antreneze pe
copil într-o serie de experienţe care să-i precizeze acestuia capacităţile cognitive.
De asemenea, pentru dezvoltarea limbajului este bine ca părinţii să-i vorbească
copilului de câte ori acesta este treaz. Aşa cum remarcă şi R. Vincent ,,triunghiul tată-mamă-
copil are un rol important în învaţarea vorbirii “9.
Când copilul învaţă să vorbească, el învaţă cerinţele structurii sociale. Experienţa
copilului este transformată chiar de învaţarea generală de propriile sale acte de vorbire,
aparent voluntare. Structura socială devine substratul experienţei, sale în mod esenţial prin
consecinţele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de câte ori copilul vorbeşte, ori
ascultă, structura socială din care face parte este întărită în el, iar indultitatea lui socială este
bine modelată. Structura socială devine realitatea psihologică a copilului în curs de dezvoltare
prin însăşi modelarea actelor sale de vorbire. Copiii care au acces la diferite sisteme de
vorbire pot adopta diferite conduite sociale şi intelectuale în ciuda potenţialului comun10.
Prin învaţarea codurilor restrânse, copilul dobândeşte, în familiile poziţionale, un
puternic sentiment al identităţii sale sociale în detrimental autonomiei şi al capacităţii de
autocontrol; el va tinde să reproducă în experienţa principiul statutar al delimitărilor
simbolice care guvernează structura social pe care a interiorizat-o odată cu învaţarea
limbajului. Prin comparaţie, un copil socializat într-o familie orientată către persoane,
dobândeste autonomie şi capacitate de control al sinelui, dar sentimental identităţii sociale
poate fi mai slab; el este capabil să reînterpreteze experienţa socializării personale, iar
pornind de aici principiul organizării sociale care a stat la baza acesteia poate fi schimbat.
Mediul familial este cel care imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi.
Astfel, subiectul educaţiei este reprezentat de către toţi membrii familiei, fiecare însă,
exercitându-şi atribuţiile în funcţie de experienţă şi posibilităţile sale, dă concepţia despre
educaţie, de locul pe care îl ocupă în structura familiei, de autoritatea pe care o are.
Autoritatea este expresia concepţiei despre educaţie a părintelui sau învătătorului şi o
manifestare atitudinală în relaţiile cu copiii.
Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei, acumulate
spontan sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ şi afectiv din
9
Vincent, R., Cunoaşterea copilului, EDP. Bucureşti, 197, p.38
10
Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006
8

9. familie. Ea conferă părinţilor acel climat ascendent şi generator de stimă şi admiraţie,
indispensabilă acţiunii educative pe care o întreprind.
Sunt cunoscute numeroase modificări de ordin fizic şi fiziologic ce se produc de-a
lungul dezvoltării entogenetice a copilului. Fixarea unui regim raţional de viaţă şi muncă,
preocuparea pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă a
organismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru învăţarea deprinderilor
igienicede autoservire, de adoptarea unui regim de muncă şi odihnă, de fortificare a
organismului şi de întărire a sănătăţii sale11.
Pe linia dezvoltarii intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii
psihice , a copilului, prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale
componente- procese senzoriale, limbajul, memoria, gândirea, atenţia, insuşirile psihice. Sunt
anumite momente care marchează adevarate salturi în dezvoltarea psihică, în producerea
cărora aportul familiei este considerabil. Avem în vedere îndeosebi perioada primului an,
când se pun bazele vieţii psihice. Perioada pubertăţii ridicâ şi ea o serie de probleme care
solicită într-o măsură mai mare intervenţia educativă a familiei.
Un mare volum de informaţii sub formă de percepţii, reprezentări, idei privitoare la
realitatea înconjurătoare se asimilează sub îndrumarea familiei.
Statutul social al familiei va fi determinat de tată. Dominaţia tatălui va imprima
copilului o viziune fermă asupra vieţii, dar acesta nu va trebui să impună ferm legea, ci şi să
păstreze afecţiunea copilului.
Tatăl este cel care conferă familiei, dar şi copilului un sentiment de protecţie şi
siguranţă, inspirând copilului dorinţa arzătoare de a deveni ca el. Pentru ca tata este cel care ,,
îl aruncă pe copil şi-l prinde fără ca acestuia să-i fie frică, el conduce maşina, el mânuieşte
securea, el îl poartă în braţe când acesta este obosit. Deci sentimentul de siguranţă pe care
copilul îl are când tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină lumea. “12
Un examen calitativ al gestiunii timpului arată că duratele pe care părinţii le petrec
alături de copiii lor îndeplinesc trei funcţii:
-,, o funcţie de întreţinere şi reparaţie “ corespunzând nevoii menajere (pregătirea
mesei, întreţinerea obiectelor de îmbrăcăminte), sau unor activităţi legate de sănătatea
copilului;
-o a doua de ,, reconfort “ ( jocuri comune, momente de tandreţe şi confesiune);
-a treia, funcţia de ,, dezvoltare “, corespunzatoare unor obiecte educative explicite.
11
Idem
12
Vincent, R., op.cit., p.46
9

10. Diferenţele dintre bărbaţi şi femei apar cu claritate: în timp ce femeile asigură toate
cele trei funcţii independent de prezenţa sau absenţa soţilor, bărbaţii sunt specializaţi exclusiv
în funcţia de reconfort; tatăl intră de unul singur în raport cu copilul, numai pentru a se juca, a
trăi satisfacţia unor gesturi de tandreţe reciprocă sau pur şi simplu numai pentru a se convinge
după ,, aerul “ senin al copilului, dacă totul este în regulă.
Dacă intervine în alte momente, el o face pentru a da o mână de ajutor mamei, dacă nu
întotdeauna în prezenţa acesteia, cel puţin la solicitarea ei.
Rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri înţeles ca secundar, nici de
bărbaţi, nici de femei. Deosebirile între rolul masculin şi cel feminin, vizează modul, natura
implicării, şi nu gradul, mai mic sau mai mare, de implicare , care nici nu poate fi evaluat,
întrucât nu pot fi comparate cantitativ comportamente diferite calitativ. Ele relevă în esenţa
două raporturi, cu timpul şi cu spaţiul , două viziuni asupra lumii, două morale.
Tatăl munceşte pentru a asigura bunăstarea grupului, întrucât rolul său principal este
de a asigura securitatea materială a familiei. În timp ce mama ,,munceşte pentru ceilalţi,
alături de ei “, tatăl munceşte singur pentru ceilalţi.
De aici, rezultă o mare disponibilitate a mamei, o atitudine atentă, deschisă în orice
moment la problemele copiilor. Aceasta nu înseamnă că mama intervine efectiv în orice
moment în viaţa copiilor. Timpul matern este o alternanţă între momente de intervenţie,
momente de simplă prezenţă, de preocupare şi control de la distanţă.
1.2. Rolul familiei în creşterea şi dezvoltarea preşcolarului şi şcolarului
Între trei şi şase ani este perioada celei mai autentice copilării. Esenţa profilului
psihologic al acestei etape de dezvoltare se exprimă prin trezirea sentimentului de
,,personalitate”. Acesta este relevant de o anumită ,,atitudine de poziţie“, cum spunea Wallon,
spirit de contrazicere, obrăznicie, apoi, printr-o anumită ,,paradă a eului “, relevată prin
agilitatea copilui, ,,graţie stângace, dar plină de farmec “, care este folosită pentru a determina
atenţia şi admiraţia celor din jur, de asemenea prin imitarea părinţilor pe care copilul o
practică în jocurile sale sub forma identificării cu persoane pe care el le socoteşte importante.
Activitatea prin care se realizează exersarea funcţiilor psihice este jocul: ,,copilăria
este facută pentru a te juca “, spunea psihologul elveţian E. Claparede. Jocul corespunde
nevoii de mişcare şi creaţia copilului. La copilul mic, antepreşcolar, jocul trebuie să fie
susţinut şi de părinţi, care trebuie să se antreneze şi să ia parte cu copilul pentru a-i deschide
noi orizonturi ale imaginaţiei.
10

11. Deosebirea dintre muncă şi joc la această vârstă constă în faptul că în timp ce jocul
este înterupt dupa bunul plac al celui ce se joacă, munca are un început şi un sfârşit,
presupune menţinerea unei direcţii în acţiune.
Prin intermediul jocului, copilul cunoaşte realitatea. Gândirea sa are caracter global
intuitiv, în sensul că el percepe ansambluri concrete, situaţii încă prea puţin diferenţiate, nu
este capabil încă de analiză şi sinteză, nu ştie să scrie şi să povestească după criterii logice.
Dar, fabulează şi inventează, are tendinţa de a crede ca fiinţele şi obiectele există pentru
folosinţa şi interesul său. Copilul gândeşte, în primul rând cu ochii, cu urechile, cu mâinile,
cu corpul, dar treptat începe să gândească tot mai mult prin cuvinte13.
Educaţia la această vârstă, după cum arată M. Debesse, are în vedere trei direcţii
importante: educaţia simţurilor, educaţia imaginaţiei, educaţia caracterului.
Educaţia simţurilor implică atât antrenarea analizatorilor în formarea şi diferenţierea
senzaţiilor, cât şi obţinerea unor percepţii variate. În educarea simţurilor este important să se
aibă în vedere caracterul global al gândirii preşcolarului. Astfel acţiunea de cunoaştere
porneşte de la percepţii de ansamblu, încă slab diferenţiate, din care se desprind treptat
detalii, şi nu invers.
Putem spune ca educarea simţurilor începe cu educarea mâinii. Mâna este un
instrument de cunoaştere şi de creaţie. Pipăitul este cel mai sigur dintre simţuri, el corectează
iluzia unor date senzoriale. Dezvoltarea motricităţii care la început este globală, presupune
exerciţiu, prin care se creează posibilitatea de a se perfecţiona mişcările, gesturile,
economisindu-se energie. Prin activităţi de colorat, punctat, colaj, împletit, destrămat se
realizează un antrenament îndelungat de dezvoltare a motricităţii. Părinţii trebuie să aibă în
vedere coordonarea acestor deprinderi pe făgasul normal, să ofere copilului o gamă largă de
posibilităţi, astfel încât să trezească interesul pentru unele activităţi şi deprinderi ale
comportării civilizate: spălatul dinţilor, suflatul nasului, ştersul mâinilor şi al picioarelor,
închisul şi deschisul uşii, utilizarea tacâmului, şerveţelului, creionului, culorilor, formarea
grafismului.
Desenul constituie o activitate agreată de copil. Progresele realizate în desen
corespund celor realizate în gândire. Prin desen, ca expresie liberă, copilul realizează o
activitate creatoare. Desenul pregăteşte iniţierea în deprinderea scrisului şi a cititului.
Mihailescu, I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitara,
13
Bucuresti, 2006
11

12. Activitatea ochiului se trezeşte înaintea activităţii mâinii. Sugarul este un privitor activ şi
avid. Educarea privirii devine obiect al grijii părintelui şi educatorului.
Autoeducaţiei vizuale a copilului, practicate din instinct, în contact cu situaţiile
interesante, i se asociază acţiunea educatorului care îi arată ce trebuie văzut, asociază
impresiile vizuale cu cele verbale. În tren, de exemplu, copilul vrea sa vadă, se aşează lângă
geam. Dorinţa de a vede şi atinge depăşeste orice joc senzorial, ea implică şi obligă la
activitate atenţia, memoria, gândirea, imaginaţia.
,, Copilaria nu dispare niciodată din viaţă ea constituie izvorul permanent din care
decurg toate meandrele vieţii noastre. “ –G.Calinescu
Dupa vârsta de trei ani, mediul familial se confruntă cu o nouă problemă: copilul
merge la grădiniţă. Este necesară grădiniţa ? De ce ? Raspunsul este cu hotărâre: da!
Pentru că grădiniţele de copii au un deosebit rol formativ prin desfăşurarea în cadrul
lor a activităţilor obligatorii şi oferă condiţii de adaptare la relaţii sociale mai nuanţate .
Grădiniţa are program educativ progresiv, cu intenţionalităţi clare, solicită expres
copilul pentru a se exprima, gândi, îl atrage în sfera unor interese cognitive mai largi; în
comparaţie cu familia, creează o mai mare coerenţă a capacităţilor de cunoaştere şi
obişnuieşte pe copil cu situaţia de colectiv.
Necesitatea integrării copilului de grădiniţă nu exclude însă participarea familiei.
Dimpotrivă, copilul are nevoi pe care şi le satisface în continuare şi cu ajutorul familiei14.
Deja copilul începe să ,, părăsească “ familia şi să-şi trăiască părţi din timp în afara
acesteia, încercând să înveţe să se descurce şi singur în alte împrejurări. Atmosfera de
siguranţă şi loc călduţ, pe care familia o oferă, în general, copilului va disparea. Viaţa în
colectiv îi va oferi copilului şi situaţii neplăcute, uneori frustrante, cărora copilul trebuie să le
facă faţă. Aici rolul familiei este foarte important: ea nu trebuie să se substituie copilului, ci
trebuie să înţeleagă cauzele şi să încerce împreună cu educatorul să-l ajute pe copil să le
depăşească.
Pentru că aşa cum am menţionat în capitolele anterioare, copilul este educat şi în
familie, dar educaţia dirijată prin grădiniţă şi şcoală are specificul ei.
În fiecare etapă a creşterii, prima misiune a educaţiei este de a oferi copilului un
mediu favorabil. Pentru a-l educa în mod corespunzator, ca şi în perioada anterioară, copilul
trebuie cunoscut sub toate aspectele: fizic şi psihic.
Astfel, dezvoltarea fizică a preşcolarului are următoarele caracteristici: creşterea are
tendinţe uşoare de încetinire, cu un puşeu discret de creştere în jurul vârstei de cinci ani;
14
George Neamţu, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004
12

13. procesul de osificare este active la nivelul epifizelor osoase lungi, a oaselor toracice,
claviculare;
Muşchii se dezvoltă dar sunt încă palizi, abia spre sfârşitul acestei perioade structural
ori devenind tot mai intense, iar silueta lui mai longilină.
Din cauza cutiei toracice late şi scurte, rezistenţa organismului este mică.
Sistemul nervos: perioada preşcolară se caracterizează printr-o mare excitabilitate,
creşte rolul coordonator şi reglator al scoarţei cerebrale, copilul îşi dezvoltă treptat
capacitatea de a-şi reţine impulsurile; are loc o disciplinare a conduitei. Organele de simţ
devin mai active, percepţiile vizuale preiau masiv experienţa celorlalţi analizatori.
Somnul copilului începe să se modifice sub impresia celor petrecute în timpul zilei,
copilul are vise ( coşmaruri ).
În perioada preşcolară se afirmă fineţea acuităţii auditive. Sensibilitatea faţă de ritm şi
melodie, reprezintă o condiţie a dezvoltării auzului. Activităţile muzicale se cer alternate cu
activităţi şi momente de tăcere, care au o valoare afectivă dar şi tacere mintală.
Dansul asociat cu activitatea motorie şi vizuală, ca şi desenul, reprezintă un mod de
expresie liberă, favorizează educarea echilibrului în mişcări, dar şi a auzului şi a simţului
ritmic. În activităţi de dans apare sentimentul de grup.
Educarea imaginaţiei reprezintă, alături de educarea senzorială, o altă faţă a educaţiei
intelectuale la această vârstă. Prin forţa şi capacitatea imaginativă, copilul intră în lumea
umană. Îi plac istorioarele şi poveştile extraordinare, inventează el însuşi personaje
imaginare. Adesea amestecă realul cu imaginarul, scorneşte tot felul de lucruri şi este încântat
de ceea ce inventează. ,,Inventând mereu, copilul se inventează câte puţin pe sine “, spune
P.Lengrand.
Mijloacele de educare a imaginaţiei sunt poveştirile, basmele, desenele animate,
jocurile spontane şi de creaţie. În educarea imaginaţiei se impune un anumit echilibru, o
selecţie şi măsură între imaginar şi real, în raport de copil.
Celor ,, prozaici “ li se va stimula imaginaţia, celor care trăiesc în vis cu ochii
deschişi, li se vor oferi poveşti mai realiste. Acest lucru este necesar pentru a preveni
dereglările de imaginaţie, dar la copilul de trei-şapte ani este specifică o anumită pendulare
între real şi imaginar.
Educarea caracterului este în relaţie cu dezvoltarea funcţiilor psihice de cunoaştere şi
exprimă gradul de socializare a copilului, reflectă modalităţile şi mijloacele de stabilire a
legăturilor cu mediul social. La vârsta preşcolară, socializarea face progrese datorită
dezvoltării limbajului şi contactului tot mai variat (familie, stradă, grădiniţă.) Se formează
13

14. atitudini de simpatie şi antipaţie. Jocul în care se identifică cu mama, cu tata, cu educatoarea
devine o activitate esenţială în educarea sensibilităţii, a atitudinilor, ca şi în relevarea propriilor
dificultăţi a imaginii despre sine ce începe să se contureze astfel. Manifestă cerinţe crescânde a
nevoii de tandreţe din partea familiei. Asimilând în mod treptat, în forme încă rudimentare,
diferite modele de conduită, copilul se manifestă la această vârsta ca individualitate, dar nu
ajunge încă la nivelul unei conştiinţe morale. El trăieşte comportarea şi nu o justifică. Mediul
social –familia şi grădiniţa –joacă un rol mobilizator. Cuminţenia este virtutea principală.
Ascultarea se bazează pe ordinele ce i se dau şi pe interdicţiile ce i se fac. Pe această cale
încep să se contureze o serie de deprinderi de conduită.
Pentru conturarea unei personalităţi puternice, sănatoase, trebuie avută în vedere
evitarea frustraţiilor inutile, să se facă o educare a identităţii şi corectitudinii.
Nu putem disocia toate aceste fenomene pentru că ele se desfăşoară împreună, se se
interferează şi se condiţionează. Familia nu exista într-o lume, ea face parte din societate şi
cea mai potrivită atitudine a acesteia este de a armoniza şi completa acţiunile şi viaţa sa cu
acţiunile şi cerinţele grădiniţei.
Ce poate realize familia pentru preşcolar ?
Ea trebuie să fie factor prezent în viaţa lui şi să i-l ajute pe acesta să se supună să se
implice în respectarea unor reguli noi şi a unor cerinţe mereu noi şi, pe masură ce copilul
creşte, tot mai numeroase.
O familie conservatoare, hiperprotectoare, va da grupului social copii dificili, care se
vor adapta cu dificultate.
Familia trebuie să menţină relaţii de apropiere şi colaborare cu grădiniţa şi mai apoi
cu şcoala. Părinţii trebuie să participe uneori la desfăşurarea programului în grădiniţă, să
discute cu educatorii, să-i cunoască şi pe părinţii celorlalţi copii, să manifeste interes pentru
problemele legate de educaţia copiilor lor15.
Scopul este comun şi pentru familie şi pentru grădiniţă: copiii să crească armonios şi
în conformitate cu exigentele lumii din care aceştia fac şi vor face parte.
Majoritatea copiilor vin din familii oficial închegate dar diferenţele sunt foarte mari şi
ele provin din simplul fapt că oamenii sunt diferiţi prin atitudini, grad de cultură, stare de
sănătate. Familia trebuie să asigure preşcolarului o atitudine liniştită şi prietenoasă.
15
Karla Krogsrud Miley, Michael O’Melia, Brenda DuBois, Practica asistentei
sociale. Abordarea participativa, Editura Polirom, Iasi, 2006, p.16
14

15. Nu toţi părinţii au studii de specialitate privind educaţia şi particularităţile copilului,
dar părinţii trebuie să îşi observe copiii permanent şi să fie capabili prin aceasta să dea
specialiştilor informaţiile necesare atunci când va fi nevoie de ele16.
În dialogul educaţional cu familia este binevenită realizarea unei sensibilizări a
părinţilor pentru a semnala prompt orice probleme speciale care apar cu privire la
manifestările şi dezvoltarea copilului prevenind unele întârzieri sau ,,handicapuri “ în planul
maturizării fizice, psiho-motrice, intelectuale sau socio-afective; în acelaşi sens, se impune
adoptarea unui program educaţional unitar grădiniţă-familie, pentru a rezolva oportun
problemele pe care le pun anumiţi copii.
1.3. Ocrotirea minorului si asistenta sociala in mediul rural
1.3.1. Activitatea de asistenta sociala in mediul rural
1.3.1.1. Ocrotirea minorului
Dezvoltarea socială din ce în ce mai alertă impune de asemenea şi elaborarea unei
strategii unitare asupra viitorului generatiilor tinere din cadrul societăţii.
Aceasta incumbã capacitatea urgentã a tuturor instituţiilor si organismelor care pot si
trebuie sã concure la solutionarea problematicii în domenii.
Crearea unui organism interministerial subordionat nemijlocit Guvernului, care sã fie
alcãtuit din reprezentantii tuturor institutiilor direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocit
angajate în procesul de formare a copiilor, ar fi de bun augur pentru întreaga societate, el
putând armoniza si concerta toate fortele implicate în acest proces constructiv.17
Acest organism proiectat, având un statut functional şi nicidecum onorific, ar trebui
format din specialisti de prima mãrime din urmãtoarele institutii, organisme si organizaţii:18
1. Ministerul Sănătăţii
2. Ministerul Educaţiei Naţionale
3. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale
4. Ministerul Tineretului şi Sportului
5. Ministerul Culturii
6. Ministerul Economiei şi Finantelor
7. Ministerul Justiţiei
16
George Neamtu, op.cit, p.41
17
Ion Pitulescu, Criminalitatea Juvenilã-fenomenul copiii strãzii, Editura National,
Bucuresti, pag, 120.
18
Ion Pitulescu, Criminalitatea Juvenilã-fenomenul copiii strãzii, Editura National,
Bucuresti, pag. 45.
15

16. 8. Parchetul General
9. Ministerul de Interne (I.G.P)
10. U.N.I.C.E.F
11. Secretariatul de Stat pentu Probleme Handicapaţilor
12. Comitetul Roman pentru Adoptii
13. Centrul de Cercetãri pentru problemele Tineretului
14. Radio - Televiziunea Românã.
Un asemenea organism ar fi mult mai eficient decât actualul Departament pentru
Protectia Copilului, înfiintat prin Hotãrârea nr. 16/1997, a cãrui activitate este înca
neperceptibilă. s-ar impune ca astfel de organisme să fie concepute şi în plan teritorial la
nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor, astfel încât să se poată stâpãni întreaga situaţie.19
Problemele de maximă importantă care vor constitui obiectul muncii organismului
national si respectiv acelor locale vor fi:20
• Cunoaşterea exactă a situatiei familiilor cu mulþi copii, îndeosebi a celor cu
greutăţi materiale insuficient consolidate moral.
• O evidenta precisã asupra familiilor cu efectiuni psihice, viciate,handicapate
intelectual sau fizic, în vederea urmãririi evolutiei comportamentale a minorului
sau a minorilor proveniti din astfel de familii.
• Cunoasterea riguroasă, pe fiecare pe fiecare localitate si unitate teritorialã, a
copiilor ce prezintã tulburãri de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel
încât sã poatã fi ajutati medical, educativ sau prin orice alte mijloace în vederea
atenuãrii afectiunilor de care suferã.
• Asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale copiilor şi prevenirea
delicventei juvenile.
• Cunoasterea familiilor care îsi neglijeazã îndatoririle fatã de copii, îi abandonează,
neglijează, maltrateazã sau îi expun unor riscuri sociale.
• Adoptarea unor mãsuri corespunzãtoare pentru ca minorii sã fie crescuti într-un
mediu familial stabil necesar unei dezvoltãri fizice si mentale corespunzãtoare.
• Ajutorarea prioritarã atât a familiilor de rromi, ineficient socializate si încã
migrante, cât si a celor vizibil marcate de actuala criza economicã.
19
Florica Mãnoiu, Viorica Epureanu, Asistenta Socialã în România, Editura All,
Bucuresti, 1996, pag.87.
20
Comform Hot. Nr. 16/1997, de înfiintare a Departamentului pentru Protectia
Copilului.
16

17. • Avãndu-se în vedere deficitul de experienta pedagogicã existent în prezent în
interiorul unor familii, aceste institutii specializate vor trebui sã elaboreze actiuni
prin care sã obisnuiascã pãrintii în legaturã cu îndatoririlor ce le revin în domeniul
îngrijirii si educãrii copiilor, relatiile care trebuie sã caracterizeze a familiei,
perioadele critice din viata copiilor metodele care trebuie folosite pentru depãsirea
momentelor dificile, etc.
• Actiuni pentru transformarea familei într-o institutie cu rãspunderi bine definite în
ceea ce priveste cultivarea în rândul minorilor a resposabilitãtii sociale, a normelor
si valorilor proprii societãtii de drept.
• Metode de prevenire a delicventei atât în textele procedurale si legislatiei, cât si în
sistemul de institutii si servicii specializate care sã aibã ca obiectii reeducarea
motivatiei, nevoile si ocaziile de comitere a infractiunilor de cãtre minori.
• Protectia bunãstarii, a dezvoltãrii drepturilor si intereselor copiilor
• Interventia oficialã a statului pentru apararea intereselor minorilor in conditiile in
care acestea sunt periclitate.
• Crearea unor servicii si programe comunitare de prevenire a delicventei juvenile,
astfel incat numai in extremis sa se apeleze la instantele specializate in aplicarea
legislatiei penale.
• Conceperea, atat la nivel macrosocial, cat si in plan teritorial, a unor planuri de
prevenire a delicventei juvenile.
• Indatorirea de a se intreprinde demersurile necesare in vederea acoperirii
necesitatilor ce apar la un moment dat sau intr-o anumita perioada in societate sau
intr-un teritoriu
• Fundamentare riguroasa a necesarului de case de copii, internate, camine si creste
pe fiecare la calitate sau teritoriu ar putea ameliora intr-o mare masura situatia
existanta in prezent. De asemenea, corespunzator necesitatilor locale, se impune
constructia unor de ocrotire medicala a copiilor handicapati fizic sau mental, astfel
incat acestia sa poata beneficia de ingrijirile corespunzatoare starii de neputinta in
care se afla.
• Declansarea unor companii de depistare si tratare medicala a celor care inhaleaza
aurolac sau alte produse toxice; dar si masuri profilactice urgente prin care sa se
stopeze tentatiile curiozitatii adolescentine pentru cunoasterea consumului de
substante halucinogene.
17

18. • Masuri pentru cazarea in instiutii special amenajate a copiilor care, din diverse
motive, nu au nici un fel de camin sau care traiesc in strada, pentru a li se putea
acorda conditii decente de trai.
• Acestui efort facut de institutiile publice ar trebui sa I se realiza intr-o mai mare
masura cel bisericii si diverselor organisme si institutii de binefacere, care, prin
posibilitatile de care dispun, ar putea sa contribui mult mai substantial la
ajutorarea copiilor abandonati, infirmii sau fara posibiltati materiale de existenta.
Este necesar ca organismul national de ocrotire si formare a minorilor au nemijlocitul
concurs al Ministerului Educatiei Nationale, sã elaboreze programe de cercetãri pedagogice si
didactice, sa organizeze centre de perfectionare a pregãtirii corpului profesoral, astfel încât
activitatea formativ-educativã sã dobândeascã valentele caracteristice etapei în care se aflã
societatea româneascã.
În ceea ce priveste implicarea mass-mediei în activitatea de ocrotire si formare a
minorilor, se impune o mai mare penetrare a acesteia în viata si preocupãrile copiilor, o mai
puternicã activitate de explicitare, prin mijloacele specifice de care dispune si în corelatie
directã cu posibiltãtile lor de întelegere, a unor idei, concepte, notiuni si cerinte ale cãror
sensuri sunt încã insuficient deslusite, dar care fac parte din viata spiritualã cotidianã.21
Se impune elaborarea unor mãsuri de preventie si chiar interzicerea difuzãri pe
posturile TRV a productiilor pornografice, a celor care elogiazã furtul si violenta. În egalã
mãsura, diversi editori, întelegându-si mai bine misiunea si responsabilitatea socialã, trebuie
sã renunte la tiparirea si difuzarea publicatiilor porno si sexi, publicatii care practic, pe lângã
faptul ca degradeazã imaginea relatiilor interpersonale, contamineazã cu virusi deosebit de
periculosi viata si comportamentul minorilor.
Mijloacele de informare trebuie sã fie constiente de importanta rolului pe care-l au, de
responsabilitatea lor pe plan social si de influenta pe care o exercita asupra psihicului
minorului, suprasolicitând în prim-plan amoralul, nefirescul si excentricul, în raport cu
firescul.
Ministerul Justitiei, Parchetul General si Ministerul de Interne va trebui sa conceapã
noi institutii prin care sã aplice politica penalã în rândul minorilor, implicit în cadrul unor
clãdiri separate, special amenajate în acest scop.22 Acest obiectiv trebuie fãcut în strânsã
21
Ion Pitulescu, Criminalitatea juvenilã-fenomenul copiii stãzii, Editura National,
Bucuresti, 2000, pag, 56.
22
Victor Doculescu, Protectia juridicã adrepturilor omului- mijloace interne si
internationale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, pag. 53.
18

19. colaborare cu “Principiile directoare de la Riad”, care sunt principii directoare emise de
Natiunile Unite pentru prevenirea delicventei juvenile.
De asemenea, acelasi minister în competenta cãruia intrã si Directia Generalã a
Penitenciarelor va trebui sã proiecteze, în conformitate cu legislatia internationalã referitoare
la protectia minorilor privati de libertate, un nou sistem de tratament al minorilor internati în
unitãtile speciale de reeducare, în care sã aibã în vedere modalitãtile de tratare a minorilor în
stare de arest sau în asteptarea judecãtii, continutul dosarelor judiciare, înmatricularea si
transferul în si din locul de detentie, clasarea si plasamentul postdetentiei, etc.23
Rezultã de aici si necesitatea existentei unei formatiuni de politie specializatã pe
minori, care ar putea, pe de o parte, conlucra optim cu serviciile sau compartimentele
existente în cadrul parchetelor, iar pe de alta parte ar putea primi sprijin calificat mai
consistent din partea celorlalte institutii investite cu rãspunderi în legaturã cu prezentul si
viitorul copiilor cu tulburãri de comportament sau comportament deviant.24
Mã refer la unitãtile sanitare, comisiile locale de autoritate tutelarã, centrale de
expertizã psihologicã si unitãtile de cercetare a problemelor de tineret care, printr-o
concentrare mai riguroasã a eforturilor, ar putea sã-si amplifice ajutorul în directia soltionãrii
unor probleme ce tin de fenomenul deviatiei juvenile.
1.3.1.2. Probleme ale copiilor sau „copiii problema” in mediu rural
Dupa plecarea mamei sau a ambilor parinti la munca in strainatate, pe fondul unei
privari afective si a lipsei de supraveghere din partea parintelui, copiii se confrunta cu o serie
de probleme de mai mare sau mai mica importanta in mediul scolar, in grupul de prieteni, in
comunitate.
Principalele probleme identificate in mediul scolar se refera la modul de relationare cu
colegii si, in special, la modul de indeplinire a cerintelor didactice. Absenteismul si
indisciplina (ca forme ale deviantei scolare) ating cote mai ridicate in mediul rural decat in
urban, in timp ce rezultatele scolare slabe sunt in proportie mai mare in mediul urban. De
asemenea, cu o frecventa mai mare in mediul urban apar conflictele cu colegii si tendinta de
marginalizare.
De asemenea, indiferent de mediul de provenienta sau studiile subiectilor
absenteismul si rezultatele scolare slabe sunt semnalate intr-o proportie mai mare in familile
23
Ion Pitulescu, Criminalitatea juvenilã-fenomenul copiii strãzii, Editura National,
Bucuresti, 2000, pag. 150.
24
Ibidem, pag. 153.
19

20. legal constituite, in timp ce actele de indisciplina sunt mai frecvente la copiii proveniti din
familiile monoparentale.
Indiferent de nivelul studiilor, la subiectii lasati in grija bunicilor sau la alte rude se
inregistreaza valori mai mari pentru absente si rezultate scolare slabe in mediul rural decat in
mediul urban.
Indiferent de mediul de rezidenta sau durata medie a absentei parintilor din mediul
familial, accesarea serviciilor sociale de catre persoana de ingrijire sau copil se realizeaza
intr-o proportie foarte mica. Putem deduce de aici ca, fie familia a gasit strategii de
subzistenta si nu este nevoita sa apeleze la serviciile sociale, fie persoana de ingrijire nu este
informata in legatura cu tipurile de servicii sociale existente in comunitate.
Efectele asupra copilului se simt atunci cand familia largita nu mai reprezinta un
sprijin pentru acel copil, fie in cazul in care parintele plecat la munca in strainatate a promis
un sprijin financiar acelora carora le-a incredintat copilul si nu respecta aceasta promisiune.
Efectele sunt mai complexe, se poate vorbi de pierderea legaturii copilului cu propria familie,
ramanerea in sistemul de protectie a copilului din lipsa unei alte alternative familiale viabila,
situatia juridica a copilului devine neclara, nu se poate incepe procedura de adoptie si nici de
decadere din drepturile parintesti, este complicat. Pe de alta parte, la intoarcerea din
strainatate, pe baza unei anumite sume de bani stranse acolo au solicitat reintegrarea copilului
in familie, dar sunt situatii foarte rare.
Reactiile copiilor sunt descrise de catre profesionisti ca urmand un traseu bine definit.
Ei remarca initial schimbarea aspectului fizic, urmata de abandon si absenteism scolar, de
schimbarea grupului de prieteni, a anturajului si uneori comiterea unor infractiuni, toate pe
fondul unei privari afective.
1.3.1.3. Asistenta sociala
Asistenta socialã a familiei este o importantã formã de redresare medico-socială a
acestei unităţi de baza a oricãrei colectivitãti.
Redresarea se poate înfãptui, dacã exista o strânsã colaborare între organismele
publice si cele private, în actiunea pe teren în folosul familiei dependente.
Cele douã forme de organisme în domeniul asistentei familiei, adicã cea de stat si cea
particularã, colaboreazã si se completeazã reciproc în realizarea actiunilor întreprinse.
În prezent, în Romania, Secretariatul de Stat pentru Handicapati, este organul central
de specialitate al administratiei de stat, care realizeazã coordonarea, îndrumarea si controlul
20

21. activitãtii de ocrotire socialã a persoanelor handicapate, în scopul recuperãrii, integrãrii socio-
profesionale si asigurãrii protectiei sociale a acestora.
Acest Secretariat de Stat pentru Handicapati a fost înfiintat prin H.G. nr. 1161 din 1
noiembrie 1990.
Inspectorate de stat pentru Handicapati functioneazã în fiecare judet si acesta rãspund
de bunul mers educativ-pedagogic si medico-social al unitãtilor speciale amplasate pe raza
teritorialã a judetului.
Conform aceleiasi H.G., nr.116 din 1.XI.1990, Secretariatul de Stat pentru
Handicapati preia de la Ministerul Învãtãmântului şi Stiintei si de la Ministerul Muncii si
Protectiei Sociale, prestatiile privitoare la handicapati. Inspectoratele de stat teritoriale pentru
handicapati, pe baza H.G., mai sus mentionatã, au preluat la data aparitiei hotãrârii, de la
oficiile de Asistenta Socialã ale Directiilor de Muncã si Protectie Socialã – atributiile ce le
reveneau corespunzãtor acestor reglementãri ( cedare de unitãti).
Ministerul Muncii şi Protectiei sociale, s-a organizat în conformitate cu prevederile
H.G., nr.962 din 11august 1990. Conform prevederilor articolului 2 din Hotãrâre, pe linia de
Asistenta Sociala, ar reveni urmãtoarele atributii:
1. Asigurã ocrotirea socialã a minorilor si persoanelor handicapate pentru sprijinirea
integrãrii lor sociale si profesionale.
2. Asigurã coordonarea protectiei sociale a grupurilor sau persoanelor defavorizate.
Ocrotirea minorilor este una dintre principalele ramuri ale Asistentei Sociale, pentru
care însã nu avem o legislatie elaboratã dupã decembrie 1989 si în consecintã este valabilã si
astãzi.
În concluzie, asistenta socialã stiintificã urmãreste ridicarea familiilor dependente la
un anume grad de independentã, normal a grupului de familii din aceeiasi categorie socialã.
Activitatea de asistentã sociala nu se mãrgineste numai la acordarea de ajutoare, care dacã
amelioreazã pentru moment o situatie, nu o poate schimba definitiv. Scopul principal urmãrit
de Asistenta Socialã, este eliminarea cauzelor care au adus familia sau individual în situatia
de trebui sã solicite un ajutor.25
În tara noastrã, functiile familiei sunt reglementate din punct de juridic, actele
normative stipulând, pe de-o parte, rolul familiei ca realitate biologicã consacratã de uniunea
dintre bãrbat si femeie si actul procreerii, iar pe de altã parte statutul ei de institutie social-
juridicã definitã de comunitatea de viatã si de interese intre soti, între pãrinti si copii, între
Florica Mãnoiu, Viorica Epureanu, Asistentã socialã în România, Editura All,
25
Bucuresti, 1996, pag. 69.
21

22. membrii grupului familial. Valoarea socialã a familiei în societatea modernã este datã atât de
calitatea ei de sursa fundamentalã a principalelor procese si fenomene demografice, cât si de
mãsura în care reuseste sã asigure o dezvoltare corespunzãtoare membrilor sãi, stimulându-le
integritatea socialã si participarea la viata social-economicã si culturalã. Constituind
principalul factor al dezvoltãrii fizice si intelectuale a populatiei, familia influenteazã în mod
direct si semnificativ, mai ales prin intermediul functiei sale de socializare, nivelul si
profunzimea constiintei morale a descendentelor în acord cu normele, valorile si idealurile
societãtii.
1.3.2. Consilierea in asistenta sociala
In asistenta sociala tehnicile de consiliere au aplicabilitate in toate formele de
interventie sociala care au ca baza relatia directa cu clientul, atunci cand intre client si asistent
social se creaza o relatie de ajutor directa, si in care schimbarea starii clientului este necesara.
Unele dintre cele mai uzuale tehnici in consilierea realizata in asistenta sociala deriva
din terapia centrata pe client (Client Centre Approche) construita pe baza cercetarilor lui Carl
Rogers, terapia centrata pe sarcina (Task Centred Approch), construita pe baza rezultatelor
activitatii lui H.H. Perelman, analiza tranzactionala, fundamentata de E. Berne, etc.
Consilierea se realizeaza ca un proces gradat de parcurgere a unei serii de etape si pasi
in vederea amplificarii potentialului de autodeterminare a clientului.
Dupa autorul american Charles Zastrow procesul de consiliere cuprinde trei principale
etape vazute din perspectiva asistentului social:
a. Constituirea relatiei,
b. Explorarea problemei,
c. Explorarea solutiilor alternative.
Fiecarei dintre aceste etape ii corespund anumite cerinte pe care consilierul trebuie sa
le respecte pentru reusita actiunii.
a. In prima etapa, cea a constituirii relatiei consilierul trebuie sa tina cont de
urmatoarele exigente:
- sa intretina o atmosfera nondirectiva, unde clientul sa se simta in siguranta, si sa se
simta in stare sa-si comunice problemele;
- sa obtina increderea clientului ca este o persoana capabila de a-l intelege si ajuta si
ca este dispus sa o faca;
- sa analizeze in mod obiectiv cele relatate de client, avand mereu reactii empatice
fata de cele relatate, fara a se lasa antrenat in izbucniri emotionale. Empatia este capacitatea
22

23. de a intelege si reflecta ceea ce clientul spune si simte pastrandu-ti integral capacitatea de a
lua decizii neafectate de trairile emotionale. Simpatia apare tot ca o impartasire a
sentimentelor clientului dar insotita de oferirea milei. Empatia este orientata spre rezolvarea
problemelor in timp ce simpatia are tendinta de a le prelungi. Asistentul social trebuie sa se
plaseze mereu in locul clientului, sa-i inteleaga valorile si presiunile la care este supus;
- sa abordeze o atitudine nemoralizatoare intrucat asistentul social este chemat sa
sprijine clientul nu sa-l judece;
- sa priveasca clientul ca pe un egal intrucat inainte de orice nevoie pe care o prezinta
clientul nostru el este om. Tratandu-ne clientul cu superioritate el nu va fi motivat sa ne
vorbeasca despre problemele sale. Toate spusele asistentului, reactiile acestuia, tonul vocii,
trebuie sa transmita clientului mesajul ca nivelul intelegerii empatice a consilierului este
ridicat. Este necesara starea de calm, relaxare, incredere in fortele proprii si in cele ale
clientului;
- sa utilizeze un vocabular adecvat puterii de intelegere a clientului;
- sa pastreze confidentialitatea celor discutate cu clientul in limitele in care cele
dezvaluite de acesta nu semnaleaza un pericol social grav si iminent, sau un pericol iminent la
adresa clientului;
- este periculos sa se realizeze consilierea cu persoane apropiate, prieteni sau rude
intrucat implicarea emotionala este mai intensa si este mult mai dificil de mentinut
obiectivitatea necesara rezolvarii problemei.
b. In etapa explorarii problemei in profunzime consilierul trebuie sa se ghideze
dupa urmatoarele exigente:Indiferent daca ni se pare ca am sesizat deja fondul problemei sau
nu, etapa de explorare in profunzime a problemei trebuie realizata efectiv din trei motive
principale:
- ar putea sa existe probleme mai grave conexe cu problema in lucru care nu au fost
deja sesizate;
- fondul problemei sa nu-i fie inca clar clientului trebuie cercetate in profunzime
reactiile clientului fata de problema nevoile si asteptarile sale reale;
- explorarea problemei ca si intreg lucrul de caz se face impreuna cu clientul si
pentru client. In aceasta a doua faza trebuie explorata problema in intreaga sa extindere de cat
timp dureaza ?, ce cauze presupuse are ?, ce alte cauze ar putea sta la baza ei ?, ce simte
clientul despre problema ?, care este starea sa fizica si emotionala ?, ce a intreprins deja
pentru a face fata problemei si cu ce rezultate ? Raspunsurile la aceste intrebari vor directiona
desfasurarea ulterioara a consilierii;
23

24. - chiar daca aria problemei a fost conturata pot ramane detalii neluate in consideratie
ce ulterior se pot dovedi semnificative;
- daca problema poate fi impartita in probleme mai mici sau in subprobleme, este
momentul sa realizam acest lucru. Se va aborda cu prioritate acea problema sau parte a
problemei care apare cea mai stresanta pentru client in masura in care este
abordabila la acest nivel al interventiei.
c. Cea de a treia etapa a procesului de consiliere implica explorarea solutiilor
alternative.
Rolul asistentului social in aceasta etapa este acela de a indica posibilele alternative si
a explora impreuna cu clientul modalitatile concrete de aplicare a eventualelor solutii si
consecintele aplicarii fiecareia.
Clientul trebuie sa faca fata multor sarcini , dintre care unele pot creea un disconfort
temporar. El trebuie sa-si assume responsabilitatea de a face fata acestor sarcini. Sarcinile
trebuiesc stabilite in conformitate cu posibilitatile de “crestere” ale clientului, pregatindu-l
pentru sarcini din ce in ce mai dificile.
Temporar consilierul poate prelua unele sarcini care depasesc puterea clientului de a
le face fata, dar in acelasi timp sunt urgente pentru acesta.
Clientul are dreptul la autodeterminare, alegerea solutiei la problema sa ii apartina,
impreuna cu alegerea ordinii desfasurarii interventiei. Alegerea solutiei de catre asistent in
locul clientului poate avea urmatoarele consecinte:
a) solutia se dovedeste nesatisfacatoare pentru client si acesta isi pierde increderea in asistent;
b) solutia se dovedeste satisfacatoare pentru client si acesta devine dependent de consilier
pierzandu-si autonomia personala.
Majoritatea solutiilor se vor dovedi partial dezirabile, partial indezirabile, iar efectele
negative se vor cumula. Dreptul clientului la autodeterminare poate fi incalcat numai atunci
cand acesta alege un curs al evenimentelor cu un inalt grad de periculozitate sociala sau
individuala. Aceeasi situatie permite si incalcarea dreptului clientului la confidentialitate,
instiintarea clientului de aceasta incalcare fiind obligatorie.
1.4. Problemele familiale si influentele lor asupra copilului
a. Familia – ca factor al subrealizării şcolare
Nevertheless, Lee-Corbin şi Evans au arǎtat cǎ pǎrinţii pot diminua influenţa negativǎ
a divorţului asupra copiilor dacǎ investesc timp şi efort şi prin evitarea implicǎrii copiilor în
conflictul dintre pǎrinţi. Cauzele care ar duce la subrealizarea propriilor copii ar fi faptul cǎ
24

25. pǎrinţii au expectanţe foarte mari, acestea neapropindu-se câteodatǎ chiar deloc de cele ale
copiilor. În multe dintre cazuri copilul este împins sǎ obţinǎ în continuu succes, probabil
fǎcând eforturi intelectuale, artistice şi emoţionale destul de mari pentru a satisface
activitǎţile. În câteva cazuri pǎrinţii vǎd în proprii copii a doua şansǎ de a se realiza prin ei.
Succesele copiilor devin mult mai importante decât abilitǎţile şi nevoile adevǎrate. Copii vor
ezita sǎ le arate pǎrinţilor rezultatele lor şcolare dacǎ nu ating acel standard înalt impus Sau în
alte cazuri pǎrinţii aşteaptǎ prea puţin de la ei, şi astfel nu-i încurajeazǎ sǎ citeascǎ, deoarece
s-ar plictisi mai târziu la şcoalǎ, însǎ rezultatul ar fi acela cǎ plǎcerea pentru citit, aritmeticǎ
sau chiar gândit ar putea sǎ disparǎ. Cel mai bun lucru pe care-l pot face pǎrinţii este sǎ
demonstreze acel comportament care-l vor de la copii sǎ-l aibǎ ( ibidem, pp.613-614).
Copilul supradotat subrealizat prezintǎ anumite caracteristici specifice în cadrul
familiei, astfel el este mult mai dependent de mamǎ, tatǎl îl respinge sau dominǎ şi îi oferǎ
puţinǎ afecţiune; relaţia dintre tatǎ şi fiicǎ este negativǎ sau chiar inexistentǎ; copilul se
identificǎ din foarte puţine puncte de vedere cu pǎrinţii; existǎ probleme sociale şi emoţioanle
în cadrul familiei; pǎrinţii sunt mai severi în pedepse şi foarte restrictivi( Clark, 1988, p.474).
Familiile cu un statut socio-economic scǎzut nu reuşesc adesea în a oferi o deschidere
care sǎ stimuleze dezvoltarea unor capacitǎţi de gândire superioare. Experienţe utile cum ar fi
cǎlǎtoriile, activitǎţile educaţionale şi rezolvarea problemelor prin activitǎţi
comune( conversaţie) pot fi neglijate. Astfel de studenţi pot proveni din zone rurale izolate,
oraşe dezavantajate economic sau anumite minoritǎţi etnice sau culturale care nu încurajeazǎ
dezvoltarea culturalǎ( Whitmore, 1985).
Mai multe investigaţii au revelat faptul cǎ pǎrinţii copiilor cu subrealizǎri nu sunt
mulţumiţi de rolul lor parental, au niveluri proiectate şi nu au încredere în posibilitǎţile şi în
succesul copiilor( Creţu, 1997, p.80). Mai mult de atât ei nu pun un accent atât de mare pe
educaţia copiilor în special în mediul rural, pentru ei contând mai mult ajutorul copiilor lor în
„gospodǎrie”. Bǎieţii din clasele de jos prezintǎ dificultǎţi destul de mari în perioada
şcolaritǎţii, iar în comparaţie cu fetele au note mult mai mici cel puţin pânǎ sǎ ajungǎ la
colegiu( Chilman, 1969, p.42).
b. Copii ramasi singuri acasa prin plecarea parintilor in strainatate
Concret, în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi oameni, preponderent din păturile
modeste ale populaţiei dar şi din cele sărace, in general din mediul rural, aleg să emigreze fie
motivând lipsa unui loc de muncă în regiunea de rezidenţă, fie pentru a obţine salarii mai
bune. În multe dintre aceste situaţii sunt afectaţi si copiii iar fenomenul copiilor ramaşi acasă
25

26. în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate a atras iniţial atenţia presei, în special prin
cazuri izolate dar care au impact mediatic puternic.
Cu repeziciune fenomenul a devenii cunoscut ca cel al „copiilor rămaşi singuri acasă",
chiar dacă semnificaţia sa concretă nu se aplică decât Ia un procentaj mic al copiilor cu
părinţi migranţi. Cu ţoale acestea complexitatea fenomenului, a cauzelor şi a consecinţelor
sale, a dinamicilor şi a modului în care prevederile legislative sunt implementate efecliv în
teren precum şi a practicilor profesioniştilor au constituit tot atâtea provocări nu doar pentru
autorităţi dar şi pentru societatea civilă. în acest context, societatea civilă este reprezentată de
ansamblul de ONG-uri implicate într-un tel sau altul în analiza fenomenului sau în intervenţii
directe în sprijinul copiilor afectaţi, precum şi de mass media şi publicul larg în general.
Esle de netăgăduit faptul că dinamica si complexitatea fenomenelor imigraţia şi copiii
rămaşi acasă) care afectează familia şi societatea în ansamblu, sunt factorii care îngreunează
şi reduc capacitatea de cercetare şi analiză a subiectului. Mai mult. dificultatea este dublată de
lipsa datelor viabile şi recente din alte surse, fapt ce este determinat de mecanisme de
monitorizare slab dezvoltate cu precădere la nivel local.
Mai multe cauze operează la originea fenomenului şi pe mai multe niveluri. Aceste
niveluri de cauzalitate sunt intercondiţionate şi uneori se amplifică reciproc. Principalii
factori de la baza fenomenului pot fi evidentiati prin perspectiva următoarelor niveluri:
1) Nivelul cauzelor imediate - care se referă la dorinţa/decizia părinţilor de a obţine
venituri mai bune şi astfel să îmbunătăţească statusul material şi economic al familiilor lor.
2) Nivelul cauzelor subiacente - care se referă pe de o parte la serviciile sociale de
bază iar pe de cealaltă parte la cunoştinţele, atitudinile şi practicile atât ale familiilor cât şi ale
comunităţilor cu privire la fenomen şi la drepturile copiilor,
3) Nivelul cauzelor profunde care se referă la valori şi opinii ale românilor cu
privire la chestiunea migraţiei dar şi a rolurilor şi comportamentelor familiale.
Este de necontestat faptul că atât migraţia cât şi efectele asupra copiilor prin plecerea
la muncă în străinătate a părinţilor sunt două fenomene extrem de complexe, afectând atât
familia cât şi societatea.
Cercetarile in domeniu pun în evidenţă câteva tendinţe generale cu privire la
fenomenul copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor lor la muncă în străinătate.
Dincolo de cifrele reprezentând estimări naţionale asupra numărului de copii afectaţi de acest
fenomen, realitatea concretă a acestor familii, în căutare de resurse mai multe şi mai bune
care să le asigure dezvoltarea, reclamă formularea unor recomandări pertinente care să
26

27. conducă la implementarea efectivă a unor măsuri în beneficiul tuturor copiilor din România,
în special a celor mai vulnerabili, marginalizaţi sau excluşi.
27

28. Capitolul 2: Comunicare şi conflict
2.1. Definitia si rolul comunicării
Comunicarea este relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege şi influenţa reciproc
prin intermediul schimbului continuu de informaţii, divers codificate26. A comunica, ca formă
de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicative, care este şi
aptitudine şi capacitate dobândită.
Comunicarea reprezintă:
• trecerea informaţiei de la o persoană la alta;
• schimburi verbale şi/sau nonverbale între parteneri;
• curajul de a te oferi celorlalţi;
• ştiinţa de a folosi mijloace de exprimare - cuvinte, gesturi, tehnici;
• voinţa şi capacitatea de a orienta mesajul spre celălalt cu înţelegerea nevoii
acestuia de comunicare;
• împărtăşirea unor stări afective, decizii raţionale şi judecăţi de valoare.
Pe baza teoriilor comunicarii putem identifica câteva din particularităţile
comunicării27:
- comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalţi, în mediul
în care evoluează;
- în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea
anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;
- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată
(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori),
metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea
(comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);
- orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un
anume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o
relaţie de strânsă interdependenţă;
- procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice
comunicare, odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă
persoanele implicate în proces;
26
Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa, 1998, Psihologie şcolară, Ed. Polirom,p.80
27
Tran, V., Stănciugelu, I., Curs de teoria comunicării, Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice
"David Ogilvy", Bucureşti, 2001, p.7-8.
28

29. - procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un
mesaj, el nu mai poate fi „oprit” în „drumul” lui către destinatar;
- în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sfera mai
mare de cuprindere;
- semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită, atât între partenerii actului de
comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj;
- orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind
mai semnificativ.
Comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul pornind de la
propria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin intermediul
mesajelor noi cunoştinţe, ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele, şi aşa mai
departe, realizând astfel o înaintare în cunoaştere. R. Adler şi G. Rodman28, aseamănă
comunicarea cu „un film în derulare al cărui sens provine din desfăşurarea unor serii de
imagini aflate în interrelaţie”. Permanenţa şi continuitatea ar fi, astfel, o primă trăsătură
caracteristică a comunicării.
Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin gesturi,
expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente atitudinale etc., prin
urmare, comunicarea se realizează prin coduri, care au un caracter simbolic, convenţional.
Codul trebuie să fie învăţat de fiecare persoană în parte, printr-un proces de asimilare activă,
dar şi de selecţie, ducând la constituirea unui sistem individual, prin reţinerea a ceea ce este
esenţial, astfel încât procesul de comunicare să aibă o bază comună pentru toţi interlocutorii.
Astfel, fiecare partener foloseşte în comunicare „limba internalizată” pentru a-şi transmite
mesajele, dar acestea capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codul
comun. Ele sunt însă adaptate şi situaţiei de comunicare dintr-un anumit moment al
contextului. Caracteristic comunicării umane este echilibrul între ceea ce este stabilit şi ceea
ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacă
interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale.
Ca o altă trăsătură a comunicării umane ce se poate constata este caracterul simbolic
al acesteia, subliniindu-se, în acelaşi timp, natura arbitrară a simbolurilor.
Tot din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât
avându-se în vedere existenţa a doi poli: emiţător-receptor. Bipolaritatea poate fi considerată
ca o altă trăsătură esenţială a comunicării.
28
Adler B.R., Rodman G., Understanding Human Communication, New York, 1985, p.5;
29

30. Tatiana Slama-Cazacu29 sugerează o imagine interesantă şi semnificativă, considerând
limbajul – ca sistem de simboluri – asemănător unei „pârghii sociale” care „ca şi pârghia
fizică, destinată să modifice starea unui obiect, aceasta constituie pentru vorbitor un mijloc de
a acţiona direct prin semnale, asupra celorlalte persoane. Extremităţile acesteia sunt
emiţătorul şi receptorul”. Se subliniază că „în organizarea expresiei sale, emiţătorul este
obligat a se adapta la receptor, alegând semnale din sistemul lingvistic / paralingvistic
cunoscut de partener, preferând valori semnificative cunoscute ca fiind înţelese de acesta; în
demersul său se foloseşte de o apartenenţă reciprocă la un anumit moment istoric, la un
anumit tip de colectivitate, profesiune, etc.”
Prin cele spuse este introdusă în discuţie o nouă caracteristică, şi anume
adaptabilitatea. Este interesant de subliniat că, făcând acest efort de adaptare, emiţătorul se
lasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, şi receptorul este obligat să se adapteze
emiterii, făcând efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate reprezentat de emiţător,
valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conştient
reciprocă, în interesul comunicării eficiente. Astfel, adaptabilitatea funcţionează ca o cerinţă a
comunicării implicând reciprocitate în atitudine.
Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător/receptor sunt
complementare şi intervertibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca emiţător
şi receptor, influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel puţin la nivel non-
verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată, pe de o parte, de mesajele ce le
recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra
conduitei celuilalt. Astfel, ne putem referi la o altă caracteristică a comunicării,
reversibilitatea. Importanţa acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care
orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la
distanţă) această caracteristică apare ca fiind mai puţin pregnantă.
De asemenea nu poate fi ignorată aici necesitatea flexibilităţii, ca o caracteristică a
partenerilor de comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu al
comunicării are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi,
implicit, a comunicării însăşi. Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei
uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate, indivizii
continuând apoi să se influenţeze unii pe alţii, pentru a menţine această uniformitate.
29
Slama-Cazacu, T., Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.193.
30

31. Un alt aspect demn de menţionat este faptul că, în comportamentul sau în cuvintele
partenerilor de comunicare, se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la ideea
că individul uman poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul care îi este propriu.
Cu alte cuvinte, în comunicare există o anumită intenţionalitate, şi aceasta constituie
o altă caracteristică a sa. În termeni foarte generali, „un mesaj este transmis de emiţător (E)
căre o altă persoană, receptor, (R), atunci când mesajul este considerat de (E) ca o potenţială
sursă de satisfacţie, prin cunoaşterea reciprocă a informaţiei. Deci (E) acţionează ca şi cum
propriile sale obiective ar fi servite de faptul că atât el cât şi receptorul dispun, după
transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. Ceea ce contează este emisia intenţionată de
mesaje, comunicarea orientată spre un scop, susţinută, din punct de vedere psihologic, de
anumite motivaţii şi atitudini ale emiţătorului.
Egalizarea informaţiei reprezintă, deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor,
un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe
Pentru ca o comunicare să fie optimă, ea trebuie să respecte anumite condiţii:
• consistenţa de conţinut a mesajului să fie oferită de cantitatea de informaţie
cuprinsă în mesaj şi să fie semnificativă pentru ambii interlocutori;
• expresivitatea comunicării să fie elaborată şi asigurată prin elemente de
paraverbal;
• informaţiile comunicate să fie inteligibile.
Decalogul comunicării:
• Nu poţi să nu comunici.
• A comunica presupune cunoaştere de sine şi stimă de sine.
• A comunica presupune conştientizarea nevoilor celuilalt.
• A comunica presupune a şti să asculţi.
• A comunica presupune a înţelege mesajele.
• A comunica presupune a da feedback-uri.
• A comunica presupune a înţelege procesualitatea unei relaţii.
• A comunica presupune a şti să-ţi exprimi sentimentele.
• A comunica presupune a accepta conflictele.
• A comunica presupune asumarea rezolvării conflictelor.
2.2. Tipuri de comunicare
Există mai multe tipuri de comunicare, în funcţie de diverse criterii referenţiale:
31

32. a. partenerii implicaţi în comunicare
• comunicare intrapersonală
• comunicare interpersonală
• comunicare în grupul mic
• comunicare publică
b. statutul interlocutorilor
• comunicare verticală - între parteneri care au statute inegale (elev-profesor);
• comunicare orizontala -între parteneri cu acelaşi status (elev-elev);
c. codul folosit
• comunicare verbală
• comunicare paraverbală
• comunicare nonverbală
• comunicare mixtă
d. natura conţinutului
• referenţială- se referă la un adevăr ştiinţific sau de altă natură;
• operaţional/metodologică- vizează înţelegerea informaţiei transmise;
• atitudinală- valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul.
2.3. Bariere in procesul de comunicare
2.3.1. Modalităţi ineficiente de comunicare
În comunicare, existenţa barierelor poate să fie pusă în evidenţă din multiple unghiuri,
pornind de la intersecţia fecundă a diversităţii de aspecte pe care le atinge acest fenomen atât
de prezent în viaţa fiecăruia dintre noi. Astfel, înainte de toate, barierele în comunicare pot să
aibă la bază anumite „mituri" privind comunicarea30:
-Primul mit este acela al înţelegerii comunicării; oamenii îşi spun adesea: „Doar am
comunicat pe parcursul întregii mele vieţi, normal că înţeleg comunicarea! ". Chiar
dacă este adevărat că procesul comunicării face parte din istoria individuală a
fiecăruia dintre noi, asta nu înseamnă neapărat că modul în care am comunicat până
acum a fost unul eficient;
-Al doilea astfel de mit specifică faptul că toate problemele fiinţei umane sunt în fapt
probleme de comunicare. Această perspectivă porneşte de la confuzia lărgirii ariei
comunicării la toate procesele sociale: într-adevăr, actul comunicării este implicat în
30
Gloria J. Galanes, John K. Brilhart, 1999, Effective group discussion (Sixth Edition), Muze Inc, p.22
32

33. toate dimensiunile activităţii noastre, dar dacă o comunicare ineficientă este
responsabilă de un anumit insucces, ea nu este singura responsabilă;
-Un al treilea mit presupune că, dacă utilizează tehnici de comunicare eficiente,
comunicatorii au în mod automat o bună comunicare. Chiar dacă este corectă premisa
că cineva devine un comunicator mai bun învăţând tehnici de comunicare, mai sunt şi
alte elemente implicate (aşa cum se relevă, spre exemplu, în modelul lui David Berlo
asupra comunicării), cum ar fi atitudinea pozitivă în comunicare;
-O activitate pe care o vom trata la rezolvările ineficiente ale conflictului este aceea de
proiecţie; ea se rezumă astfel: „Nu eu sunt cel care nu-1 înţelege pe partenerul meu de
comunicare, el nu mă înţelege pe mine!". Trebuie să pornim de la premisa că toate
persoanele cuprinse în procesul comunicării sunt reciproc responsabile pentru modul
în care s-a produs comunicarea (eficient sau ineficient);
-Un alt mit este acela că o bună comunicare realizează o perfectă înţelegere la toţi
participanţii. Este evident că o înţelegere perfectă este imposibilă, dar o astfel de
percepţie poate duce la definirea unei bariere în comunicare.
Pornind de la necesitatea demitizării unei astfel de analize în cadrul comunicării,
observăm că există în domeniu arii de cercetare şi acţiune care se cuvin a fi explorate în
direcţia identificării posibilelor bariere şi a depăşirii acestora.
Bineînţeles că orice barieră la nivelul procesului de comunicare se manifestă nuanţat,
diversificat, în funcţie de un anumit element al procesului de comunicare la care se
raportează.
Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori; de
aceea, atunci când ne referim la conceptul de „barieră" în cadrul procesului de comunicare,
lucrurile nu sunt tocmai simple. în primul rând, dificultatea constă în necesitatea unei viziuni
procesuale şi, mai ales, progresive asupra acestor elemente, de altfel componente importante
ale procesului de comunicare ca atare, aşa cum vom vedea mai departe. Iată de ce vom vorbi
despre bariere care ţin de sistem (în sensul că le identificăm uşor fie la nivelul agenţilor
comunicaţionali - receptor, emiţător -, fie, spre exemplu, în contextul comunicării la nivelul
canalului de comunicare) şi despre bariere ce ţin de proces (care sunt mai degrabă rezultatul
interacţiunii din interiorul comunicării). în prima categorie, identificăm aspecte comune atât
receptorului, cât şi emiţătorului; spre exemplu, deficienţele de transmisie şi de recepţionare a
informaţiei, conceptualizarea mesajului în funcţie de situaţie şi de scop, alegerea mijloacelor
de comunicare, statutul social al comunicatorilor, limbajul şi normele grupului sunt
dimensiuni complementare ale unor astfel de bariere. Ele se pot datora unor factori fizici
33

34. permanenţi sau situaţionali (în prima categorie se află anumite deficienţe înnăscute ale
comunicatorilor, în cea de-a doua, spre exemplu, o acustică defectuoasă a sălii unde are loc
activitatea didactică sau deficienţe temporare - un profesor poate să fie, de pildă, răguşit), dar
şi unor factori socioculturali (spre exemplu, cineva care nu-şi structurează adecvat discursul
pentru a-1 adapta unui anumit receptor); desigur că şi la nivelul canalului de comunicare
întâlnim astfel de deficienţe (zgomote, anumite interferenţe care - aşa cum vom vedea atunci
când vom vorbi despre ascultarea interactivă - pot perturba serios comunicarea). De altfel,
cele spuse mai sus sunt întâlnite frecvent în literatura de specialitate şi de aceea nu vom
insista mai mult asupra lor.
A. Bariere la nivelul emiţătorului
Elementul determinant, cu rol de iniţiere, susţinere si impulsionare a comunicării este
sursa (emiţătorul). În mod deosebit în cadrul situaţiilor de criză aceasta iese pregnant în
evidenţă devenind polul atenţiei generale.
Daca în mod curent sursa emite mesaje potrivit unui regim de normalitate, pe baza
unor reglementări şi prioritaţi proprii, în momentul apariţiei unei situaţii de criză situaţia
suferă o modificare radicală. În acel moment, emiţătorul este puternic provocat, fiind supus
unei duble constrângeri: pe de o parte găsirea şi implementarea de soluţii adecvate în vederea
depăşirii momentului de criză, iar pe de altă parte, trebuie să furnizeze un feed-back pertinent
"bombardamentului" mediatic la care este inevitabil supus. Acest "bombardament" îşi găseşte
resursele atât în receptivitatea sporită a opiniei publice faţă de senzaţional cât şi în
profesionalismul celor ce genereaza aceasta furtună mediatică, jurnaliştii. Urmărind schema
procesului comunicării prezentată anterior, putem concluziona faptul că are loc în acest
moment o puternică influenţă/presiune a receptorului asupra sursei.
• Ce erori poate face emiţătorul în acest moment?
a. Refuzul comunicării
În acest caz emiţatorul refuză pur şi simplu să satisfacă necesarul informaţional al
receptorului. Un exemplu concret este cel al companiei Exxon, aflată în 1989 in topul
primelor cinci firme petroliere din SUA. Sub conducerea lui Lawrence G. Rawl compania a
trebuit să facă faţă unei crize generate de naufragiul petrolierului Exxon Valdez. Acest
accident a rămas în istorie ca cea mai mare deversare de petrol din istoria SUA. Bazându-se
exclusiv pe aversiune sa personală faţă de fenomenul media, Lawrence G. Rawl a impus
34

35. politica „no coment"-ului în cazul relaţiilor firmei cu mass-media din acel moment. Urmarea?
Pierderile financiare au fost estimate la cel puţin 7 miliarde de dolari dar, mai grav, imaginea
companiei a fost afectată pe termen lung.
b. Comunicarea defectuoasă
În timpul recentelor catastrofe din SUA (urmări ale uraganului Katrina), preşedintele
ţării, G.Bush a fost sever criticat pentru poziţia adoptată în primele declaraţii publice. Nu atât
din prisma mesajului transmis, care era adecvat situaţiei, cât mai ales imaginilor asociate
acestuia (un preşedinte lipsit de griji, aflat în vacanţă, departe de tot ceea ce se întâmpla în
ţară). Este o eroare clasică în procesul comunicării, aceea a inadecvării mesajelor nonverbale
la cel verbal. Opinia publică este foarte sensibilă la astfel de mesaje nonverbale, marea
majoritate a oamenilor reactionând la transmiterea unui mesaj mai degrabă la semnificaţiile
care sunt asociate acestuia (mimica, postura, locaţia de transmitere etc.) decât la semnificaţia
strict semantică a acestuia.
„Foarte multe mesaje verbale nu capată sens decât însoţite de un mesaj nonverbal ce
devine parte integrantă a mesajului global, ajungând pâna acolo încât îi schimba sensul
iniţial31, (de câte ori un Da îl percepem ca un Nu doar din mimica interlocutorului ?).
c. Comunicarea duplicitară
Un caz rămas celebru este cel al scoaterii din funcţiune a rezervorului Brent Spar.
Firma Shell, proprietara rezervorului, s-a văzut in postura ingrată ca două dintre sucursalele
sale naţionale să se contreze reciproc. Concret, Shell Marea Britanie, iniţiatoarea proiectului
de scoatere din funcţiune a rezervorului de petrol, susţinea fezabilitatea proiectului prezentat
iniţial, în timp ce, confruntaţi cu oprobiul în creştere al opiniei publice, sucursalele Shell din
Germania, Olanda si Austria s-au disociat de poziţia Shell Marea Britanie, grăbind
subminarea poziţiei acesteia. Concluzia fireasca este că: "Deşi câteodată este dificil să fie
stabilite în cadrul unor structuri organizaţionale internaţionale foarte descentralizate, este
necesar ca anumite indicaţii în ceea ce priveşte politica organizaţiei să fie introduse şi
însuşite, astfel încât să existe întotdeauna o singura poziţie în legatură cu o anumită problemă,
care să fie comunicată în mod consecvent de purtătorii de cuvânt autorizaţi desemnaţi pentru
reprezentarea acestei poziţii."32 [Michael Regester, 2005, pag 123].
d. Pierderea credibilităţii/reputaţiei
31
Fabrice Lacombe,2005, Legaturi verbale si nonverbale, Ed Polirom, Iasi, p.203
32
Michael Regester, Judy Larkin, 2003, Managementul crizelor si al situatiilor de risc, Ed.Comunicare. Ro,
Bucuresti, , p.168
35

36. În momentul în care Perrier a găsit urme de benzen în apa sa minerală, a expediat
problema, calificând-o drept o chestiune minoră ce va fi uitata în câteva zile. La mai putin de
24 de ore de la acest moment, acţiunile Perrier se prăbuseau ca un vraf de sticle vechi, pe
masură ce în întreaga lume se descopereau noi dovezi ale infestării apei cu benzen. Membrii
conducerii companiei au dat declaraţii contradictorii si nici un plan strategic universal de
retragere a produsului de pe pieţe nu a fost dezvoltat. La patru zile de la descoperirea
primelor mostre contaminate conducerea companiei a luat decizia de a retrage stocurile de
apă din întreaga lume. La momentul respectiv însă, datorită prestaţiei neconvingătoare la
nivel managerial, reputaţia produsului fusese deja afectată. Tergiversarea si nonconcordanţele
din mesajele companiei în legatură cu gravitatea problemei fuseseră remarcate si taxate ca
atare întâi de mass-media si apoi de catre opinia publică. Compania nu şi-a mai recuperat
niciodata cota de piaţă şi a fost încorporată de gigantul "Nestle".
Concluzia acestui caz este destul de simplă: "Credibilitatea poate fi considerată ca un
cont la bancă: îl puteţi deschide prin depunere (credibilitate iniţială), puteţi adăuga
credibilitate suplimentară sau scădea din credibilitate prin ceea ce spuneţi sau faceţi, puteţi
chiar să vă pierdeţi complet 'contul' in cazul în care vă compromiteţi prin vreun
comportament fie el de comunicare sau nu. Contul de credibilitate potentează arta de a
convinge."
B. Bariere la nivelul receptorului.
În definirea strategiei comunicării este la fel de important de ştiut care va fi poziţia
receptorului, ce caracteristici are, care sunt nevoile si cerinţele sale. Crizele perturbă prin ele
insele echilibrul receptorilor vis a vis de mesajele emiţătorilor. De asemenea, există şi erori
ale receptorilor care se constituie în tot atâtea bariere în calea unei comunicări reuşite:
a. Ignorarea mesajelor primite
În cazul recentelor inundaţii din judeţul Dolj, oamenii au ignorat sistematic
atenţionările specialiştilor si au refuzat evacuarea, pâna în momentul în care apa a ajuns în
dreptul caselor lor şi nu au mai putut salva decât o mică parte a bunurilor pe care le aveau. În
acelaşi timp au îngreunat mult acţiunile de salvare prin comprimarea activitaţii pe un interval
temporal foarte mic, evacuarea realizându-se mult mai greu si sub presiunea apelor ce
creşteau cu rapiditate.
b. Decodificarea greşită
36