1. TA Today: A New Introduction to Transactional
Analysis
Ian Stewart, Vann Joines
1

2. Partea I
INTRODUCERE ÎN AT
Capitolul 1
CE ESTE AT?
„AT este o teorie a personalităţii şi o metodă de psihoterapie care are în
vedere o creştere şi o schimbare personală”.
Aceasta este definiţia propusă de Asociaţia Internaţională de Analiză
Tranzacţională1
. De fapt, azi, AT reprezintă acest lucru şi ceva în plus. Între
abordările psihologice, AT ocupă un loc privilegiat, prin profunzimea teoriei sale şi
marea varietate a aplicaţiilor.
Ca teorie a personalităţii, AT ne arată cum sunt structuraţi oamenii din
punct de vedere psihologic. Pentru aceasta, AT utilizează un model format din
trei părţi: modelul stărilor eului, care ne ajută să înţelegem cum funcţionează
oamenii şi cum îşi exprimă personalitatea în termeni comportamentali.
AT este, de asemenea, o teorie a comunicării, a cărei aplicare poate furniza
o metodă de analiză a sistemelor şi organizaţiilor.
AT propune o teorie a dezvoltării copilului. Conceptul de script explică cum
schemele de comportament din viaţa noastră actuală au luat naştere în copilărie.
În interiorul cadrului scriptului, AT furnizează explicaţii despre modul în care
continuăm uneori să reutilizăm strategii din copilărie în viaţa adultă, chiar când
acestea duc la rezultate dureroase sau infructuoase. În consecinţă, AT propune o
teorie a psihopatologiei.
În domeniul aplicaţiilor practice, AT propune un sistem terapeutic utilizat în
tratamentul tuturor formelor de tulburări psihice, de la problemele vieţii cotidiene
până la psihozele grave. Este o formă de terapie care poate servi indivizilor,
grupurilor, cuplurilor şi familiilor.
În afara câmpului terapeutic, AT este utilizat în domeniul educaţional
pentru a ajuta profesorii şi elevii să menţină o comunicare clară şi să evite să se
angajeze în confruntări sterile. Este deosebit de util pentru consiliere.
AT este un instrument puternic în cadrul gestionării, comunicării şi analizei
organizaţiilor.
Printre numeroase alte aplicaţii, notăm utilizarea sa de către lucrătorii
sociali, poliţie, autorităţile responsabile de detinuţi şi eliberări condiţionate şi
preoţi.
AT poate servi, de asemenea, în orice domeniu în care înţelegerea
indivizilor, relaţiilor şi comunicării este importantă.
2

3. Noţiuni cheie în AT
Există câteva noţiuni cheie care reprezintă fundamentul AT. Acestea
servesc la diferenţierea AT de toate celelalte sisteme psihologice. Vom examina
în capitolele următoare toate aceste idei în detaliu şi le vom ilustra prin exemple.
Iată-le întâi în rezumat. Vă propunem pur şi simplu să citiţi această parte, pentru
a vă familiariza cu termenii şi ideile generale.
Modelul stărilor eului (diagrama PAC)
Noţiunea cea mai importantă este reprezentată de modelul stărilor eului.
Starea eului este un ansamblu coerent de comportamente, gânduri şi
sentimente. Este maniera noastră de a exprima un aspect al personalităţii
noastre la un moment dat.
Modelul indică trei stări distincte ale eului.
Dacă mă comport, dacă gândesc şi dacă mă simt ca răspuns la ceea ce se
întâmplă în jurul meu aici şi acum, utilizând toate resursele de care dispun ca
adult, se spune că mă aflu în starea eului de Adult.
Uneori mă comport, gândesc şi mă simt într-un fel copiat de la unul dintre
părinţi sau de la altă figură parentală. Când fac asta, se spune că mă aflu în
starea eului de Părinte.
Alteori, se întâmplă să revin la modelele de comportament, gândire şi
sentimente pe care le aveam când eram copil. Atunci se spune că mă aflu în
starea eului de Copil.
Remarcaţi majusculele. Sunt utilizate mereu când vorbim despre stările
eului (Părinte, Adult, Copil). Cu litere mici, semnifică faptul că vorbim de un
părinte, un adult, sau un copil real.
Modelul stărilor eului este numit modelul PAC, după cele trei iniţiale.
Când utilizăm acest model al stărilor eului, pentru a înţelege diferitele
aspecte ale personalităţii, spunem că este vorba despre analiza structurală.
Tranzacţii, stroke-uri, structurarea timpului
Dacă comunic cu voi, pot alege să mă adresez vouă plecând de la oricare
stare a eului şi voi îmi puteţi răspunde din oricare stare a eului. Acest schimb de
comunicare se numeşte tranzacţie.
Utilizarea modelului stărilor eului, pentru a analiza secvenţa tranzacţiilor,
constituie analiza tranzacţională propriu-zisă. Am adăugat expresia „propriu-zisă”
pentru a arăta că vorbim despre acest domeniu particular din AT şi nu despre AT
în general.
Atunci când tu şi cu mine suntem într-o tranzacţie, eu îţi trimit un semnal
că te recunosc şi tu îmi înapoiezi acest semnal. În limbaj AT, orice act de
recunoaştere se numeşte stroke. Oamenii au nevoie de stroke-uri pentru a-şi
menţine nivelul de bunăstare fizică şi psihică.
3

4. Când schimbă tranzacţii în doi sau în grup, oamenii îşi utilizează timpul în
feluri diferite care pot fi enumerate şi analizate. Aceasta constituie analiza
structurării timpului.
Script
Fiecare dintre noi şi-a scris în copilărie istoria vieţii, cu un început, un mijloc
şi un sfârşit. Ne scriem intriga principală la începutul vieţii, când suntem încă mici
şi când nu ştim decât câteva cuvinte. Mai târziu, în copilărie, adăugăm detalii
acestei poveşti. Cea mai mare parte este scrisă până la şapte ani. Poate fi
revizuită din nou în perioada adolescenţei.
La vârsta adultă, în general, nu mai suntem conştienţi de povestea pe care
am scris-o; cu toate acestea, o vom trăi cu siguranţă în mod scrupulos. Fără a fi
conştienţi, ne lansăm în viaţă, astfel încât să ajungem la scena finală pe care am
decis-o când eram mici.
Această poveste inconştientă a vieţii noastre se numeşte în AT script.
Acest concept – scriptul – constituie, alături de stările eului, unul dintre
pilonii AT şi este deosebit de important în aplicaţiile terapeutice. În analiza
scriptului, folosim conceptul de script pentru a înţelege cum ajung oamenii,
inconştient, să-şi creeze probleme şi ce pot face ca să le rezolve.
Desconsiderare, redefinire, simbioză
Copilul mic ia decizia scriptului, deoarece aceasta reprezintă cea mai bună
strategie pe care o poate elabora pentru a supravieţui şi a ieşi din ceea ce îi pare
deseori a fi o lume ostilă. În starea eului de Copil, încă credem că ameninţarea
imaginii lumii, pe care o avem de când eram copii, este o ameninţare pentru
satisfacerea nevoilor noastre sau chiar pentru supravieţuirea noastră. Ni se
întâmplă uneori să deformăm realitatea în aşa fel încât ea să se potrivească
scriptului nostru. Când facem asta, se spune că redefinim.
Modalitatea noastră de a ne asigura că lumea are aerul de a se potrivi cu
scriptul nostru este de a neglija într-o manieră selectivă informaţiile de care
dispunem într-o situaţie dată. Fără a o dori conştient, ştergem aspectele situaţiei
care sunt în contradicţie cu scriptul nostru. Acest lucru se numeşte
desconsiderare.
În cadrul menţinerii scriptului, intrăm în relaţii adulte, care sunt o repetiţie
a relaţiilor pe care le-am avut cu părinţii noştri când eram copii şi facem acest
lucru fără să ne dăm seama. În această situaţie, unul dintre parteneri joacă rolul
de Părinte sau Adult şi celălalt pe cel de Copil. Ei funcţionează în doi ca şi când ar
avea doar trei din cele şase stări ale eului disponibile. O relaţie de acest tip se
numeşte simbioză.
Sentimente parazite, timbre şi jocuri
4

5. Ca şi copii, putem remarca că în familia nostră, anumite sentimente sunt
încurajate, în timp ce altele sunt interzise. Pentru a ne obţine stroke-urile,
decidem să simţim doar sentimentele permise şi această decizie se ia în mod
inconştient. Când ne jucăm scriptul în viaţa adultă, continuăm să mascăm
sentimentele autentice prin sentimentele care ne-au fost permise în copilărie.
Aceste sentimente de substituţie poartă numele de sentimente parazite.
Dacă trăim un sentiment parazit, pe care îl stocăm, în loc să-l exprimăm
imediat, se spune că noi colecţionăm timbre.
Un joc este o secvenţă repetitivă de tranzacţii în care cei doi parteneri
trăiesc sentimente parazite. El implică mereu o lovitură de teatru (comutare), un
moment în care jucătorii simt că ceva neaşteptat şi dezagreabil s-a produs.
Oamenii joacă jocuri fără a fi conştienţi.
Autonomia
Pentru a realiza plenar potenţialul nostru de adult, avem nevoie să punem
în lumină strategiile pe care le-am elaborat, copii fiind, pentru a face faţă vieţii.
Când înţelegem că aceste strategii nu mai sunt eficiente pentru noi, avem nevoie
să le înlocuim cu altele noi. În limbaj AT, avem nevoie să ieşim din script şi să
câştigăm autonomia.
Instrumentele AT ajută oamenii pentru a obţine această autonomie, ale
cărei componente sunt conştiinţa clară, spontaneitatea şi capacitatea de a fi
intim şi care permite fiecăruia să-şi utilizeze toate resursele de adult pentru a
rezolva problemele.
Filozofia AT
AT se bazează pe un număr de principii filozofice, care sunt afirmaţii privind
oamenii, viaţa şi obiectivele (scopul) schimbării2
. Iată-le:
Oamenii sunt OK.
Toţi oamenii au capacitatea de a gândi.
Oamenii decid asupra destinului lor şi aceste decizii pot fi schimbate.
Din aceste principii decurg două principii de bază ale practicii AT:
Metoda contractuală
Comunicarea directă
Oamenii sunt OK
Postulatul fundamental în AT este că oamenii sunt OK.
Ceea ce semnifică faptul că noi avem valoare, importanţă şi demnitate ca
persoane. Eu mă accept ca persoană şi vă accept ca persoane. Este o afirmaţie
5

6. care priveşte esenţa persoanei mai degrabă decât comportamentul său (a fi, mai
degrabă decât a face).
Se poate întâmpla uneori să nu-mi placă ceea ce faceţi, dar voi accepta
mereu ceea ce sunteţi. Esenţa voastră umană este OK pentru mine, chiar dacă
uneori comportamentul vostru nu este.
Nu vă sunt superior şi voi nu-mi sunteţi superiori: ca persoane, suntem la
acelaşi nivel. Acest lucru rămâne adevărat, chiar dacă ceea ce facem este diferit,
chiar dacă nu avem aceeaşi vârstă, aceeaşi rasă sau religie.
Toţi oamenii au capacitatea de a gândi
Toţi oamenii, cu excepţia celor cu leziuni cerebrale grave, au capacitatea
de a gândi. În consecinţă, este responsabilitatea fiecăruia de a decide ce vrea în
viaţă. Fiecare individ, în cele din urmă, va trebui să suporte consecinţele
deciziilor sale.
Modelul decizional
Tu şi eu suntem OK. Ni se întâmplă uneori să nu adoptăm un
comportament OK. În acest caz, adoptăm strategii decise în copilărie.
Aceste strategii reprezintă ce am găsit mai bun ca şi copii, pentru a
supravieţui şi a obţine ceea ce dorim de la o lume care ne pare ostilă. Ca adulţi,
reluăm aceste scheme din când în când, chiar dacă rezultatele sunt dureroase şi
sterile.
Chiar şi atunci când eram copii, părinţii noştri nu puteau face decât să ne
educe într-un anumit fel. Puteau, fără dubiu, să exercite presiuni puternice
asupra noastră, dar noi suntem cei care am luat deciziile de a ne supune acestor
presiuni, de a ne revolta împotriva lor sau de a nu ţine cont de ele.
Acelaşi lucru se întâmplă şi când suntem adulţi. Ceilalţi sau „mediul” nu ne
pot face să simţim sau să ne comportăm într-un anume fel. Ei pot exercita
presiuni asupra noastră, dar este mereu decizia noastră personală de a le ceda;
noi suntem responsabili de propriile noastre sentimente şi comportamente.
De fiecare dată când luăm o decizie, putem să o schimbăm ulterior. Este
adevărat şi în ceea ce priveşte deciziile precoce pe care le-am luat despre noi şi
despre lume – dacă unele dintre ele duc la rezultate dezagreabile în viaţa adultă
– putem să ne întoarcem la ele şi să le înlocuim cu altele noi, mai adaptate.
Deci, oamenii se pot schimba. Putem obţine schimbarea nu doar înţelegând
vechile noastre scheme de comportament, dar şi luând decizia a le schimba în
manieră activă şi schimbările pe care le obţinem pot fi cu adevărat reale şi
durabile.
Metoda contractuală
6

7. Dacă tu eşti practician AT şi eu sunt clientul tău, noi ne luăm împreună
responsabilitatea de a duce la bun sfârşit schimbarea pe care o doresc. Aceasta
pleacă de la principiul că tu şi cu mine suntem într-o relaţie de la egal la egal, nu
este obligaţia ta să-mi faci ceva şi nici eu nu vin la tine în speranţa că tu vei face
totul pentru mine.
În măsura în care amândoi facem parte dintr-un proces de schimbare, este
important ca amândoi să ştim cum este repartizată sarcina şi în consecinţă
încheiem un contract.
Acest contract reprezintă declararea responsabilităţii părţilor. Ca şi client,
spun ce vreau să schimb şi ce sunt gata să fac pentru această schimbare, iar tu,
ca practician, vei confirma că eşti gata să lucrezi cu mine pentru asta. Te vei
angaja să utilizezi cât mai bine competenţa ta profesională şi-mi vei spune ce
compensaţie doreşti în schimbul serviciului tău.
Comunicarea directă
Eric Berne insistă că atât clientul, cât şi terapeutul, trebuie să aibă toate
informaţiile despre ceea ce s-a petrecut în lucrul lor comun. Acest lucru decurge
din principiul conform căruia oamenii sunt OK şi că toţi oamenii au capacitatea de
a gândi.
În practica AT, clientul are acces la dosarul său şi terapeutul îşi încurajează
clientul să cunoască AT, ceea ce înseamnă că şi clientul are parte egală în
procesul schimbării.
Pentru a facilita comunicarea, ideile din AT sunt exprimate într-un limbaj
simplu: în locul cuvintelor lungi, derivate din latină sau greacă, pe care le găsim
frecvent în alte ramuri ale psihologiei, AT vorbeşte în termenii obişnuiţi: Părinte,
Adult, Copil, joc, script, stroke.
Unele persoane pot deduce că acest limbaj simplu acoperă o gândire
superficială: aceştia se înşală. Chiar dacă AT utilizează un limbaj simplu, este o
teorie profundă şi minuţios gândită.
Partea a II-a
REPREZENTAREA PERSONALITĂŢII
Modelul stărilor eului
Capitolul 2
MODELUL STĂRILOR EULUI
7

8. Evocaţi ultimile douăzeci şi patru de ore din viaţa voastră. Au existat
momente în această perioadă când aţi acţionat, gândit, simţit exact ca atunci
când eraţi copii?
Au existat alte momente în care v-aţi comportat, gândit, simţit într-o
manieră copiată de la părinţi sau de la alte persoane care au jucat pentru voi
rolul de părinte?
Au existat şi alte ocazii în care comportamentul, gândurile şi sentimentele
voastre au fost pur şi simplu o reacţie imediată la ceea ce s-a întâmplat în jurul
vostru în acel moment? În aceste momente, aţi reacţionat ca adultul care sunteţi
azi, fără a recădea în copilăria voastră.
Acum, luaţi-vă timp pentru a nota cel puţin un exemplu din fiecare din aceste trei
modele de a vă comporta, gândi, simţi pe care vi le-aţi amintit din aceste ultime douăzeci şi patru
de ore.
Aţi făcut primul vostru exerciţiu, servindu-vă de modelul stărilor eului.
Să examinăm asta. Aţi trecut în revistă trei metode diferite de a fi, fiecare
constând dintr-un ansamblu de comportamente, de gânduri şi sentimente.
Cât timp mă comport, gândesc şi simt ca atunci când eram copil, se spune
că sunt în starea eului de Copil.
Cât timp mă comport, gândesc şi simt într-o manieră copiată de la părinţii
mei sau de la alte figuri parentale, se spune că sunt în starea eului de Părinte.
Şi cât timp mă comport, gândesc şi simt într-o manieră care este o reacţie
imediată aici şi acum, la evenimentele care se produc în jurul meu, utilizându-mi
capacităţile mele adulte, se spune că sunt în starea eului de Adult.
În practica AT cotidiană, spunem pur şi simplu: eu sunt „în Copil”, „în
Părinte”, „în Adult”.
Punând cele trei stări ale eului împreună, obţinem reprezentarea
personalităţii prin modelul stărilor eului, model care reprezintă inima teoriei AT.
S-a convenit să fie reprezentate sub forma a trei cercuri suprapuse (Figura 2.1).
Deoarece facem frecvent referiri la aceste trei stări ale eului prin iniţialele
lor, această diagramă se mai numeşte şi diagrama PAC.
Versiunea de bază a diagramei, în care cercurile stărilor eului nu sunt
subdivizate, poartă numele de diagrama structurală de ordinul I. Vom descoperi
diagrama de ordinul II în detaliu, într-un alt capitol.
Procesul de analiză a personalităţii în termeni de stări ale eului poartă
numele de analiză structurală1
.
Exemple de schimbări ale stărilor eului
Jane merge cu maşina pe o stradă cu circulaţie mare. În fiecare secundă, ea
observă poziţia şi viteza maşinilor din jur. Este atentă la panourile de
semnalizare, păstrează controlul maşinii şi se adaptează la tot ceea ce se
întâmplă în jurul ei. În acest moment, este în starea eului de Adult.
Apoi, un alt şofer o depăşeşte şi îi taie brusc calea. Pentru o fracţiune de
secundă, lui Jane îi este frică să nu-l lovească. Aruncă o privire în oglinda
8

9. retrovizoare, vede că nu este nimeni în spate şi încetineşte uşor, astfel încât
coliziunea este evitată. În tot acest timp, ea a rămas în starea eului de Adult.
Sentimentul de teamă a fost potrivit situaţiei periculoase de moment, ajutându-i
corpul să aibă reacţii mai rapide, pentru a evita coliziunea.
Apoi, celălalt şofer dispărând, Jane scutură capul şi strânge buzele cu un
aer dezaprobator. Se întoarce spre pasagerul său şi spune: „Nu ar trebui să li se
permită şoferilor de acest gen să conducă!”. În acest moment, Jane a trecut în
starea eului de Părinte. Mică fiind, era aşezată deseori lângă tatăl său când
acesta conducea şi îl observase în timp ce îşi manifesta dezaprobarea văzând alţi
şoferi care făceau erori: el îşi scutura capul şi îşi strângea buzele, exact în acelaşi
fel.
Un minut sau două mai târziu, Jane parchează şi se îndreaptă spre
birou. Privindu-şi ceasul, realizează că, din cauza traficului intens, a întârziat la
întâlnirea cu şefa ei. Inima i-a stat în loc şi pentru o clipă este cuprinsă de panică.
A intrat acum în starea eului de Copil. A reînnodat vechile amintiri, de când
9

10. ajungea târziu la şcoală şi se temea de pedeapsa pe care îşi imagina că
profesoara i-ar fi aplicat-o. Sentimentul său de panică este o reacţie la aceste
amintiri vechi şi nu la ceva ce i se poate întâmpla acum.
În acest moment, Jane nu este conştientă că trăieşte o scenă din copilărie.
Dacă aţi întreba-o: „Această situaţie îţi aminteşte de copilărie?”, se poate
întâmpla una din următoarele două situaţii: sau îşi aminteşte această scenă
veche din clasă, în mod conştient sau a îngropat adânc aceste amintiri dureroase
şi profunde şi nu şi le aminteşte imediat. Îi va lua probabil mai mult timp, poate
chiar va face terapie, pentru a-şi aduce în conştiinţă aceste amintiri îndepărtate.
În timpul în care retrăieşte gândurile şi sentimentele din copilărie, Jane are
comportamentele pe care le-a avut acum atât de lung timp în urmă, la şcoală:
inima îi bate puternic, duce mâna la gură, ochii i se măresc şi transpiră uşor.
Apoi, după câteva minute, Jane îşi revine: „Ei, stai puţin, de ce mi-e frică?
Şefa mea este o femeie de bun simţ şi va înţelege de ce am întârziat. Oricum,
putem recupera timpul pierdut luând puţin din pauza de cafea.” Jane a revenit în
starea de Adult. Pasagerul o vede detensionându-se şi luându-şi mâna de la gură.
Figura i se luminează şi râde. Râsul său este al femeii adulte şi este diferit de
cotcodăcitul nervos al fetiţei speriate.
Înainte de a continua, reveniţi la exemplele pe care le-aţi notat când aţi fost în Copil,
Părinte şi Adult în ultimele douăzeci şi patru de ore.
Starea eului de Copil
Evocaţi fiecare dată când aţi fost în starea eului de Copil. Notaţi sentimentele pe care le-aţi
încercat. Vă poate ajuta dacă rejucaţi scena.
Notaţi apoi ce aţi gândit. Puteţi avea acces mai uşor la gândurile din Copil, întrebându-vă:
„Ce-mi spuneam în cap?”. Căutaţi ceea ce vă spuneaţi despre voi, despre alţii şi despre lume în
general.
Ultimul punct: notaţi cum vă comportaţi când sunteţi în starea de Copil. O modalitate bună
constă în a juca voi înşivă rolul de Copil în faţa unei oglinzi. Verificaţi dacă aceste sentimente,
gânduri şi comportamente sunt repetiţia sentimentelor, gândurilor şi comportamentelor pe care
le-aţi avut când eraţi copil. Ce vârstă aveaţi în fiecare din aceste situaţii?
Starea eului de Părinte
În mod similar, notaţi ansamblul asociat de sentimente, gânduri şi comportamente din
fiecare exemplu în care aţi fost în starea de Părinte. Încă o dată, rejucaţi scena dacă o doriţi.
Puteţi să aveţi acces la gândurile din Părinte, întrebându-vă: „Ce îi aud pe mama şi pe
tata, spunându-mi în cap?”. Sau poate că vocea pe care o auziţi aparţine unui alt membru al
familiei: mătuşă, unchi, bunic sau chiar un profesor.
Verificaţi dacă, în momentele când vă aflaţi în Părinte, copiaţi comportamentele, gândurile
şi sentimentele părinţilor sau ale altor figuri parentale. Vă va fi cu siguranţă uşor să identificaţi
persoana pe care o copiaţi în fiecare caz.
Starea eului de Adult
În sfârşit, notaţi ansamblul de comportamente, gânduri şi sentimente pe care le-aţi
identificat în momentele când eraţi în Adult.
Pentru a distinge Adultul de Părinte şi de Copil, întrebaţi-vă: „Acest comportament, acest
gând sau acest sentiment a fost o manieră potrivită pentru un adult de a reacţiona la ceea ce s-a
întâmplat în acel moment?” Dacă răspunsul este „da”, atunci consideraţi-l ca pe un răspuns
Adult.
10

11. Poate veţi observa că, pentru momentele în care eraţi în Adult, veţi nota
comportamente şi gânduri, dar nu şi sentimente. Cel mai frecvent, ştim să
abordăm realitatea de azi în mod eficient fără sentimente. Cu toate acestea,
avem capacitatea de a simţi emoţii în momentele în care suntem în Adult.
Cum puteţi face diferenţa dintre sentimentele din Adult şi cele din Copil ?
Sentimentele din Adult sunt un răspuns adecvat la situaţia imediată. Amintiţi-vă
momentul în care lui Jane i-a fost frică atunci când maşina i-a tăiat calea în mod
periculos, emoţia sa i-a accelerat reacţiile şi a ajutat-o să evite accidentul.
Dacă este prima dată când întâlniţi noţiunea de stări ale eului, poate ezitaţi
să recunoaşteţi dacă anumite gânduri, sentimente sau comportamente aparţin
Adultului, Părintelui sau Copilului. Dacă este aşa, nu vă neliniştiţi. La sfârşitul
lecturii, făcând exerciţiile, veţi avea numeroase ocazii de a vă perfecţiona acestă
aptitudine importantă, de a diferenţia stările eului.
Pentru a avea o personalitate sănătoasă şi echilibrată, avem nevoie de
toate cele trei stări ale eului. Avem nevoie de Adult pentru a rezolva problemele
aici şi acum şi pentru a aborda viaţa într-o manieră adaptată şi eficientă. Pentru a
fi în armonie cu societatea, avem nevoie de ansamblul de reguli din Părinte. Iar în
Copil găsim spontaneitatea, creativitatea şi intuiţia de care ne bucuram când
eram copii.
Definiţia stărilor eului
Eric Berne definea starea eului ca un ansamblu constant de gânduri şi
trăiri, direct asociat unui ansamblu corespunzător de comportamente2
.
El a ales aceste cuvinte intenţionat şi acest lucru merită efortul de a
clarifica ce înseamnă această definiţie. În primul rând, Berne spune că fiecare
stare a eului se defineşte printr-o combinaţie de sentimente şi de trăiri care se
manifestă în mod constant împreună. De exemplu, când Jane a realizat că a
întârziat la întâlnirea sa, a început să retrăiască amintirile în care se temea că va
fi pedepsită. În acelaşi timp, se simţea panicată. Dacă aţi întreba-o, ar confirma
că, retrăind această experienţă din copilărie, de fiecare dată trăieşte în acelaşi
timp şi emoţiile din copilărie. Toate amintirile pe care Jane le are în legătură cu
experienţele din copilărie şi sentimentele care le însoţesc sunt definite ca
aparţinând stării eului de Copil.
Apoi, Berne spune despre comportamentele tipice fiecărei stări a eului că
acestea apar mereu împreună. Dacă o observ pe Jane un timp, voi putea
confirma că ea manifestă trei ansambluri distincte de semnale comportamentale.
11

12. Un ansamblu definit Adult, un altul Părinte şi un altul Copil. Semnalele care
compun fiecare ansamblu apar împreună de fiecare dată şi există o diferenţă
marcantă între un ansamblu şi altul.
De exemplu, când Jane deschide ochii, începe să transpire uşor şi bătăile
inimii se accelerează, este de prevăzut că îşi va duce mâna la gură. Aceste
semnale compun o parte dintr-un ansamblu care este definit ca starea eului de
Copil a lui Jane. Dacă aş observa-o un timp, aş putea nota o multitudine de alte
comportamente care ar aparţine acestui ansamblu. De exemplu, îşi va înclina
capul şi îşi va mişca picioarele. Dacă vorbeşte, vocea sa va avea o intonaţie mai
înaltă şi va tremura.
Aş putea continua să fac o listă de acest gen, în ceea ce priveşte
comportamentele care denotă în mod constant stările eului de Părinte şi Adult ale
lui Jane.
Să revenim la definiţia lui Berne, pentru a pune în lumină expresia „direct
asociat unui”. După el, în timp ce sunt în contact cu sentimentele şi trăirile care
definesc o stare a eului anume, manifest în mod egal comportamente care
definesc această stare a eului. De exemplu, în timp ce Jane retrăieşte amintirile
din copilărie, când întârzia la şcoală şi când resimţea panica pe care o simţea
atunci, ea prezintă de asemenea un ansamblu de comportamente pe care le
manifesta în copilărie. Aceste comportamente sunt direct asociate sentimentelor
şi trăirilor sale şi toate relevă Copilul său.
Interesul pentru modelul stărilor eului este că acesta ne permite să stabilim
relaţii fiabile între comportamente, trăiri şi sentimente. Dacă voi mă vedeţi
manifestând ansamblul coerent de comportamente care relevă Copilul meu,
puteţi presupune, fără riscul de a vă înşela, că retrăiesc experienţe şi sentimente
din copilăria mea. Dacă vedeţi că acest comportament se schimbă, că încep să
emit semnale care definesc Adultul meu, puteţi deduce în mod rezonabil că
trăirile şi sentimentele mele sunt acelea ale unui adult, care reacţionează aici şi
acum. Când comportamentele mele exterioare par copiate după acelea ale
părinţilor mei, puteţi spune că interior retrăiesc sentimente şi experienţe pe care
le-am copiat de la ei.
Reveniţi acum asupra exemplelor pe care le-aţi notat în legătură cu Copilul vostru,
Părintele vostru şi Adultul vostru în timpul ultimelor douăzeci şi patru de ore.
Verificaţi dacă sentimentele şi gândurile pe care le-aţi notat din Copil formează pentru voi
un ansamblu coerent şi concordant.
Verificaţi, de asemenea, dacă comportamentele pe care le-aţi notat pentru Copilul vostru
formează un ansamblu coerent.
Verificaţi dacă aceste comportamente din Copil sunt asociate într-o manieră constantă
sentimentelor şi gândurilor Copilului vostru.
Urmaţi aceste trei etape pentru comportamentele, gândurile şi sentimentele Părintelui şi
Adultului vostru.
Comparaţi cele trei ansambluri de comportamente, gânduri şi sentimente pe care le-aţi
notat ca definitorii pentru cele trei stări ale eului vostru. Verificaţi dacă cele trei ansambluri sunt
în mod clar distincte unul de altul.
12

13. Distincţiile între stările eului sunt reale?
Făcând exerciţiile din acest capitol, aţi putut verifica până aici dacă
propriile voastre sentimente, gânduri şi comportamente concordă cu modalitatea
indicată în diagrama stărilor eului. Dar în ce fel această diagramă se aplică
oamenilor în general?
Pentru a aduna elementele necesare, avem nevoie să utilizăm metode de
observaţie care să elimine pe cât se poate ideile preconcepute ale observatorului.
Trebuie să analizăm rezultatele într-un mod care să ne permită să judecăm dacă
acestea sunt sau nu rezultatul hazardului. O dată ce am ales metodele potrivite
observaţiei şi analizei, le vom putea utiliza pentru a aprofunda două întrebări:
(1) Oamenii manifestă trei ansambluri coerente şi clar diferite de
comportamente care corespund definiţiei noastre privind stările eului?
(2) Trăirile şi sentimentele pe care oamenii le raportează sunt legate de
ansamblul comportamental într-o manieră conformă cu ceea ce putem
aştepta de la diagramă?
Există acum un ansamblu substanţial de observaţii pentru a susţine un
răspuns pozitiv la aceste două întrebări. Mai multe informaţii puteţi afla din
bibliografia aferentă acestui capitol3
.
Stările eului, supraeul, eul şi idul
Tripla diviziune a personalităţii din diagrama stărilor eului ne aminteşte o
altă schemă în trei părţi: cele „trei compartimente psihice”, a căror existenţă a
fost propusă de Sigmund Freud: supraeul, eul şi idul.
Este evident că cele două scheme sunt similare. La prima vedere, Părintele
seamană cu supraeul, care „observă şi judecă, ordonează, corectează şi
ameninţă”. Adultul prezintă similarităţi cu eul, care testează realitatea. Copilul
are aerul de a semăna cu idul, sediul pulsiunilor şi instinctelor necenzurate.
Această asemănare între cele două modele nu este uimitoare, dat fiind că
Berne a avut o formaţie de analist freudian. Dar unii comentatori merg mai
departe şi spun că Părintele, Adultul şi Copilul lui Berne nu sunt decât versiuni
banalizate ale celor trei compartimente psihice ale lui Freud. Aici se înşeală,
deoarece Berne, în primele sale scrieri, a arătat foarte minuţios diferenţa
existentă între modelul său şi cel al lui Freud.
În primul rând şi cel mai important, Părintele, Adultul şi Copilul sunt definite
în termeni de semne comportamentale observabile. Supraeul, eul şi idul nu sunt
decât concepte pur teoretice. Nu puteţi, privindu-mă şi ascultându-mă, să
decideţi dacă sunt sau nu în „supraeu”. Dar puteţi, observându-mă, să judecaţi
dacă sunt în Părinte.
Apoi, stările eului desemnează persoane având o identitate anume, pe câtă
vreme cele trei componente psihice ale lui Freud sunt generale. Când o persoană
se află în Părinte, nu se comportă într-o manieră generală definită ca „parentală”;
ea rejoacă comportamente, sentimente şi gânduri ale unuia dintre părinţi sau ale
unei figuri parentale. Când este în Copil, nu se va comporta pur şi simplu într-o
13

14. manieră „infantilă”; va reproduce comportamente pe care le avea în copilărie, cât
şi sentimentele şi gândurile asociate.
Părintele, Adultul şi Copilul înglobează fiecare influenţele emanate din
supraeu, eu şi id. Berne a arătat că o persoană în Părinte va reproduce
„comportamentul global al tatălui său, al mamei sale, inclusiv inhibiţiile,
raţionamentele şi pulsiunile sale”. În acelaşi mod, stările eului de Adult şi Copil
implică propriile lor inhibiţii, raţionamente şi pulsiuni.
Berne a plecat de la modelul lui Freud şi a adoptat noţiunea de stare a eului
de la Paul Federn, adică stări distincte în care eul se manifestă la un moment dat.
Mai târziu le-a clasificat în trei stări ale eului, observabile prin comportament, pe
care le-a numit Părinte, Adult şi Copil.
Modelul lui Freud şi diagrama stărilor eului nu se suprapun şi nu sunt
acelaşi lucru, dar nu se contrazic; sunt pur şi simplu două modalităţi diferite de a
prezenta personalitatea4
.
Stările eului sunt cuvinte, nu obiecte
Nu puteţi pune o stare a eului într-o roabă şi nici nu puteţi să o cântăriţi sau
să o atingeţi. Nu puteţi să o găsiţi în nici o parte a corpului sau a creierului şi
aceasta deoarece starea eului nu e un obiect, ci un termen pe care-l folosim
pentru a desemna un ansamblu de fenomene, adică un ansamblu asociat de
sentimente, gânduri şi comportamente. În acelaşi fel, Părintele, Adultul şi Copilul
nu sunt lucruri: sunt denumiri care servesc diferenţierii celor trei ansambluri
diferite de gânduri, sentimente şi comportamente pe care le-am discutat în acest
capitol.
Deseori, în practica AT, oamenii vorbesc despre stările eului ca şi cum ar fi
„lucruri pe care le avem”. Auziţi fraze de genul:
„Copilul meu vrea să se amuze” sau
„Aveţi un Adult solid”.
Problema este că, exprimându-ne aşa, riscăm să glisăm spre credinţa că
stările eului au o formă de viaţă a lor, diferită de a persoanei despre care vorbim.
Bineînţeles, nu este cazul. Nu este „Copilul meu” cel care vrea să se amuze; sunt
eu cel care vreau să mă amuz şi poate că sunt în Copil când vreau asta. Nu este
vorba că am un „Adult solid”; este mai degrabă faptul că eu am o bună
capacitate de a face lucruri într-o manieră asociată în general Adultului, cum ar fi
să înfrunt realitatea sau să evaluez posibilităţile.
Pe parcursul cărţii vom evita să prezentăm lucrurile ca şi cum stările eului
ar fi „obiecte”.
Modelul ultrasimplificat
După ce Games People Play a devenit un best-seller la mijlocul anilor ’60,
AT a devenit o „psihologie la modă”. Unii autori sau comentatori au fost
entuziasmaţi de acest succes comercial şi pentru a se vinde mai bine AT, au
diluat unele idei originale ale lui Berne, punând accent pe unele trăsături
14

15. marcante, care au fost imediat înţelese şi au lăsat deoparte unele aspecte care
necesitau o reflexie aprofundată sau o observaţie mai riguroasă.
În această perioadă, o versiune ultrasimplificată a modelului stărilor eului s-
a propagat, iar acest model banalizat există încă. Aceasta este rădăcina
neînţelegerilor interminabile care există între practicienii AT şi profesioniştii din
alte discipline.
Să urmărim acest model ultrasimplificat. Vă propunem să nu îl utilizaţi. Nu
o vom face niciodată în această carte. Îl vom prezenta pentru a-l recunoaşte în
literatura AT.
Ce propune acest model ultrasimplificat? El spune pur şi simplu: „Când sunt
în Adult, gândesc; când simt, sunt în Copil şi când fac judecăţi de valoare, sunt în
Părinte”. Şi gata! Nu e de mirare că observatorii profesionişti din afara AT,
văzând acest model prezentat ca pivot central al teoriei, au strigat stupefiaţi:
„Asta e tot ?”.
Vă puteţi întreba în ce fel modelul ultrasimplificat seamănă cu versiunea
reală. Adevărul este că există asemănări: modelul ultrasimplificat prezintă unele
caracteristici tipice fiecărei stări ale eului, dar omite unele care sunt esenţiale.
Să privim întâi sâmburele de adevăr care există în modelul ultrasimplificat:
care sunt asemănările cu modelul real?
Ştiţi că atunci când sunt în Adult, reacţionez aici şi acum, cu toate resursele
disponibile ale unui adult. În general, aceasta implică o rezolvare a problemei pe
calea „gândirii”. Dacă cineva mă observă, probabil va spune că mă „gândesc”.
Dacă trec în Copil, încep să reproduc comportamente, sentimente şi
gânduri din copilărie. Copiii, mai ales cei mici, abordează lumea în mod esenţial
prin simţire. În consecinţă, când sunt în Copil, cel mai des „simt”. În aceste
momente, un observator va confirma că am aerul „de a exprima sentimente”.
Când sunt în Părinte, copiez comportamentele, gândurile şi sentimentele
unuia dintre părinţi sau ale unei figuri parentale, aşa cum mi-a apărut acea
persoană în copilărie. Pentru un copil, pare că părinţii petrec mult timp pentru
punerea în practică a regulilor privind ceea ce se face sau pentru a emite judecăţi
despre lume. Astfel, mare parte a timpului când mă aflu în Părinte fac ceea ce
făceau părinţii mei şi fac judecaţi de valoare despre „ce s-ar cuveni şi ce ar
trebui”.
Deci, modelul ultrasimplificat ne dă unele indicaţii simple pentru a
recunoaşte stările eului: când sunt în Adult, deseori gândesc; în Copil, deseori
simt şi când sunt în Părinte, deseori emit judecăţi de valoare.
Dar aceste manifestări evidente ale stărilor eului sunt departe de a ne da
descrierea totală a fiecărei stări ale eului. Acest model ultrasimplificat omite
complet menţionarea faptului că pot gândi şi simţi şi aduce judecăţi de valoare
din fiecare stare a eului.
Un defect şi mai grav al modelului ultrasimplificat este faptul că nu spune
nimic despre dimensiunea temporală a stărilor eului. Berne a pus accentul, de
nenumărate ori, că Părintele şi Copilul sunt ecouri din trecut. În Copil, reproduc
comportamente, gânduri şi sentimente ale propriului meu trecut, ale copilăriei
mele. Când sunt în Părinte, mă angajez în comportamente, gânduri şi sentimente
pe care le-am copiat în trecut de la părinţii mei sau de la celelalte figuri
15

16. parentale. Doar când sunt în Adult reacţionez la situaţii cu toate resursele mele
actuale de adult.
După această trecere în revistă, vom abandona modelul ultrasimplificat,
care convine de minune ca subiect pentru cărţile superficiale sau pentru
conversaţiile de după cină, dar care nu serveşte prea mult pentru a arăta ceea ce
este AT în realitate. În această carte vom rămâne legaţi de versiunea originală a
lui Berne privind modelul stărilor eului.
Capitolul 3
ANALIZA FUNCŢIONALĂ A STĂRILOR EULUI
În acest capitol şi în capitolul următor, vom studia mai detaliat stările eului,
considerându-le în termeni de structură şi de funcţie.
Diagrama structurală arată ce conţine fiecare stare a eului. Diagrama
funcţională divizează stările eului, pentru a arăta cum sunt utilizate.
Într-o manieră mai formală, se spune că diagrama structurală defineşte
conţinutul stărilor eului şi că diagrama funcţională le defineşte procesele.
STRUCTURĂ = „CE” = CONŢINUT
FUNCŢIE = „CUM” = PROCES
Diagrama funcţională (Figura 3.1) este probabil mai uşor de înţeles când o
întâlnim prima oară, de aceea vom începe cu ea1
.
Copilul Adaptat şi Copilul Liber
Imaginaţi-vă că sunt în Copil; mă comport, gândesc şi simt ca în copilărie.
Cea mai mare parte a timpului când eram copil, mă adaptam la exigenţele
părinţilor mei sau ale altor figuri parentale. Am învăţat că, pentru a ieşi, trebuia
să fiu politicos cu vecinii, chiar dacă nu-i iubeam. Când aveam nevoie să-mi şterg
mucii, luam o batistă, în loc să mi-i şterg de mânecă, chiar dacă mâneca îmi era
mai la îndemână. Foarte devreme în viaţă, am dedus că tatăl meu mă plăcea mai
mult când eram liniştit, aşa că, în prezenţa lui, eram liniştit. Mamei îi plăcea să
râd şi nu avea aerul că aprecia dacă plângeam sau eram furios; atunci, în timp ce
eram cu ea, cea mai mare parte a timpului râdeam, chiar dacă uneori eram trist
şi-mi venea să plâng sau dacă eram furios şi-mi venea să ţip la ea.
Ca adult, reiau deseori aceste metode de a mă comporta, decise în
copilărie, pentru a mă adapta la ceea ce părinţii aşteptau de la mine. Când fac
asta, se spune că sunt în partea numită Copil Adaptat din Copil.
Existau şi alte momente în copilărie când mă revoltam împotriva acestor
reguli pe care mi le impuneau părinţii şi împotriva tuturor aşteptărilor pe care
16

17. păreau că le aveau de la mine. Când tatăl meu era întors cu spatele, făceam
grimase oribile către fetiţa de lângă mine. Şi, uneori când eram singur, mă
ştergeam de muci pe mânecă, deoarece mă săturasem de blestemata de batistă.
Existau chiar zile în care mă simţeam aşa rău pentru că trebuia să râd când
mama era acolo, că stăteam special bosumflat.
Când mă comportam aşa, era ca şi cum m-aş fi comportat exact invers faţă
de regulile părinţilor mei, în loc de a mă adapta la ceea ce aşteptau ei.
În viaţa de adult, încă îmi vine să mă revolt aşa şi deseori nu sunt conştient
că această conduită este o revoltă. Când şeful îmi dă de făcut o treabă dificilă,
descopăr că „nu am destul timp” pentru a o termina în detaliu. De fapt, dispun de
acelaşi timp ca toţi ceilalţi, douăzeci şi patru de ore pe zi. Spunându-i patronului
că nu am timp să termin, simt o satisfacţie secretă: „Asta te va învăţa minte”.
Când aveam patru ani, trăiam aceeaşi satisfacţie rebelă când îi arătam mamei că
nu mă poate face să mănânc ultimul cartof din farfurie.
Când mă revolt astfel, reacţionez raportându-mă tot la regulile din
copilărie, aşa că se spune că mă aflu de asemenea în Copilul Adaptat.
Unii autori AT, printre care şi primii, considerau revolta ca aparţinând unei
părţi distincte pe care o numeau Copilul Rebel. Veţi găsi poate acest termen în
17

18. unele opere moderne. În această carte noi urmărim practica actuală curentă,
care consideră revolta ca făcând parte din ansamblul comportamentelor de Copil
Adaptat.
Existau momente în copilăria mea, când mă comportam independent de
presiunile părinţilor mei. În acele momente, nu mă adaptam aşteptărilor lor şi nu
mă revoltam împotriva lor. Eram pur şi simplu aşa cum vroiam. Când surâsul meu
familiar murea, plângeam pentru că eram trist. Când sora mea mă împingea, mă
înfuriam şi o împingeam şi eu. Am petrecut ore citind poveşti cu plăcere şi făcând
puzzle, nu pentru a face plăcere părinţilor mei, ci pentru mine.
Când mă aflu în Copil, ca adult, se întâmplă uneori să am astfel de
comportamente infantile, fără nici o cenzură. Atunci, se spune că mă aflu în
Copilul Liber din Copil. Folosim şi expresia Copil Natural, pentru a desemna
această parte din Copil.
Deci, în diagrama funcţională, Copilul este divizat în Copil Adaptat şi Copil
Liber. Figura 3.1 prezintă acest lucru prin cercul Copil divizat în două.
Copilul Adaptat pozitiv şi negativ
Ca adulţi, cu toţii petrecem o mare parte a timpului în Copil Adaptat. Există
mii de reguli cărora trebuie să ne supunem, pentru a trăi şi a fi acceptaţi în lume.
În viaţa de zi cu zi, nu reflectăm în mod constant la aceste reguli înainte de a
decide dacă să le urmăm. Înainte de a traversa o stradă, privesc la stânga şi la
dreapta, aşa cum tatăl meu şi profesorii mei au insistat să o fac când m-am dus
prima oară la şcoală singur. Când sunt la masă, la un dineu şi vreau legumele,
spun „vă rog”. Am învăţat să fac acest lucru în copilărie, automat, pentru că am
învăţat că oamenii mă considerau prost crescut dacă nu făceam aşa. Şi dacă mă
comportam grosolan, îmi lua mai mult timp pentru a obţine legumele.
În acest fel, ne sunt de folos comportamentele de Copil Adaptat.
Reproducând aceste scheme privind respectarea regulilor, obţinem deseori, într-o
manieră agreabilă, ceea ce dorim pentru noi şi pentru alţii. Şi economisim astfel o
mare cantitate de energie mentală. Imaginaţi-vă doar ce ar fi să regândiţi mereu
maniera de a vă aşeza la masă!
Putem vorbi de Copil Adaptat pozitiv pentru a descrie manierele eficace de
comportament, plecând din Copilul Adaptat. Unii autori folosesc şi expresia Copil
Adaptat OK.
Prin opoziţie, spunem că suntem în Copilul Adaptat negativ (sau non OK),
când reproducem modele de comportament din copilărie, care nu sunt adaptate
situaţiei noastre de adult. Mic fiind, am învăţat, fără îndoială, că mijlocul cel mai
bun pentru a obţine atenţie de la mama şi de la tata era acela de a fi bosumflat.
Acum, ca adult, încă îmi vine uneori să mă bosumflu, sperând să obţin ceea ce
vreau. În acest caz, ignor opţiunea pe care o am ca adult, care constă în a cere
simplu şi direct ceea ce vreau.
18

19. Sau, aş fi putut decide în copilărie că nu era prudent de a mă prezenta într-
o manieră oarecare, în faţa oamenilor. Poate că mama mi-a dat o palmă pentru
că „o faceam pe interesantul”. Poate că unii din colegii mei mă necăjeau când
citeam în clasă. Acum, adult fiind, dacă mi se cere să vorbesc în public, roşesc,
bâigui, mă bâlbâi, simţindu-mă jenat şi îmi spun „Sunt zero ca orator!”. Când de
fapt, aici şi acum, sunt perfect capabil de a vorbi şi această situaţie nu implică
nici un risc pentru mine.
La un moment sau altul, toţi abordăm scheme de comportament din Copilul
Adaptat negativ. Veţi vedea mai târziu de ce se întâmplă asta. Unul din scopurile
schimbării personale, în AT, este de a înlocui vechile scheme prin altele noi, care
pot utiliza opţiunile noastre de adult.
Copil Liber pozitiv şi negativ
Comportamentele din Copilul Liber pot fi clasificate de asemenea în
pozitive (OK) sau negative (non OK). A spune ca „sunt în Copil Liber” semnifică că
adopt comportamentele din copilărie care nu se supun regulilor sau limitărilor din
Părinte. Ele pot fi eficace sau îmi pot face viaţa de adult mai frumoasă şi sunt
deci clasificate ca pozitive. Presupuneţi, de exemplu, că în copilărie, am decis să
mă adaptez părinţilor mei şi să nu-mi exprim niciodată furia. În viaţa adultă, fără
a-mi da seama, urmez poate aceeaşi strategie. Reţinându-mi furia, pot deveni
depresiv sau tensionat fizic. Şi apoi, în cursul terapiei, decid să-mi exprim furia.
Izbind furios o pernă, mobilizez în sfârşit această energie necenzurată din Copilul
Liber, pe care mă îndârjesc să o reprim de ani. Fără îndoială, după asta mă voi
simţi mai bine şi mai detensionat fizic.
În acelaşi fel, mulţi dintre noi îşi trăiesc viaţa de adult agăţaţi încă de
sentimentele refulate din Copil, de tristeţe, de frică sau de dorinţa contactului
fizic. Când exprimăm aceste emoţii într-un context protejat, adoptăm un
comportament pozitiv de Copil Liber.
Există şi alte momente în care comportamentul de Copil Liber este clar
negativ. Dacă râgâi fară discreţie în timpul unui mare dineu, îmi satisfac dorinţa
irepresibilă a Copilului meu Liber, care nu are cenzură. Dar, consecinţele în plan
social sunt fără îndoială mult mai dezagreabile pentru mine, decât dacă mi-aş fi
reţinut râgâiala. La un nivel mai serios, pot adopta un comportament negativ din
Copilul meu Liber, conducând o motocicletă, cu mare viteză, pe o stradă
aglomerată, punând în pericol viaţa mea şi pe a altora.
Evocaţi ultimele douăzeci şi patru de ore. Notaţi momentele în care aţi fost în Copilul
Adaptat pozitiv. Care au fost comportamentele voastre în fiecare situaţie? Vă amintiţi situaţia din
copilărie pe care o rejucaţi? Faceţi acelaşi lucru pentru momentele când aţi fost în Copilul Adaptat
negativ, Copilul Liber pozitiv şi Copilul Liber negativ.
Luaţi-vă un minut pentru a scrie toate cuvintele care vă vin, pentru a descrie pe cineva în
Copilul Adaptat pozitiv. (Dacă sunteţi într-un grup, altcineva poate nota pentru voi).
Faceţi acelaşi lucru pentru a descrie pe cineva din Copilul său Adaptat negativ, din Copilul
său Liber pozitiv, din Copilul său Liber negativ.
19

20. Părintele Normativ şi Părintele Grijuliu
Într-o perioadă din copilăria mea, părinţii îmi spuneau ce trebuia să fac, mă
controlau şi mă criticau: „Treci în pat! Nu fugi pe stradă! Şterge-ţi nasul! Asta e o
treabă bună, prostească, inteligentă, răutăcioasă, justă, injustă...”. Când mă
comport, copiindu-i pe ai mei în acest rol, spunem că sunt în Părintele Normativ
(uneori denumit Părinte Critic).
În alte momente, părinţii mei aveau grijă şi se ocupau de mine. Mama mă
mângâia, tata îmi citea poveşti înainte de a adormi. Când cădeam şi mă loveam
la genunchi, tata sau mama mă consolau şi mă pansau. Când repet
comportamentele părinţilor mei când se ocupau de mine, spunem că sunt în
Părintele Grijuliu.
Exprimăm această subdiviziune a părintelui funcţional, divizând cercul
Părinte în două, ca şi pentru Copil (vezi Figura 3.1).
Părintele Normativ şi Părintele Grijuliu pozitiv şi negativ
Unii autori AT diferenţiază subdiviziunile pozitive şi negative ale fiecărei
părţi din Părinte (termenii „OK” şi „non OK” sunt uneori utilizaţi). După ei, ne
aflăm în Părintele Normativ pozitiv când directivele din Părinte ţin seama de
ceilalţi, cu scopul de a-i proteja şi a le promova binele. Un medic poate da un
ordin unui pacient: „Nu mai fuma! Nu-ţi face bine!”, repetând astfel
comportamentul părinţilor săi de când era mic: „Nu ieşi în stradă, nu trece în faţa
maşinilor!”
Părintele Normativ negativ descrie comportamentele parentale care implică
umilirea (devalorizarea) altuia. De exemplu, patronul care îi spune secretarei, pe
un ton arţăgos: „Aţi făcut încă o greşeală!”, reproducând intonaţia şi gesturile
unui profesor irascibil, care îi spusese acelaşi lucru când avea 6 ani.
Părintele Grijuliu pozitiv implică o bunăvoinţă emanată dintr-o poziţie de
respect autentic pentru persoana ajutată. Părintele Grijuliu negativ semnifică că
„ajutorul” acordat este dat plecând dintr-o poziţie de superioritate, care îl
devalorizează pe celălalt. Un comportament de Părinte Grijuliu pozitiv ar fi acela
de a spune unui coleg de serviciu: „Vrei să te ajut să faci asta? Dacă da, spune-
mi”. Acelaşi lucru, dar negativ, ar fi să mergi spre el şi să-i spui: „Ei bine, o să te
ajut să faci asta”, luându-i lucrul din mână şi terminându-l în locul lui. „Mama
sufocantă” este un exemplu clasic de comportament din Părintele Grijuliu
negativ.
Revedeţi-vă ziua şi notaţi momentele în care v-aţi comportat din Părintele Normativ cu
ceilalţi. În ce moment din Părintele Normativ pozitiv? dar din Părintele Normativ negativ? Vă
amintiţi pe care părinte sau figură parentală copiaţi de fiecare dată?
Faceţi acelaşi lucru pentru momentele din zi cînd v-aţi comportat din Părintele Grijuliu
negativ sau Părintele Grijuliu pozitiv (în grup, discuţii).
Luaţi-vă un moment pentru a scrie toate cuvintele care vă vin pentru a descrie pe cineva
din Părintele Normativ pozitiv (în grup, discuţii).
20

21. Faceţi acelaşi lucru, pe rând, pentru Părintele Normativ negativ, Părintele Grijuliu pozitiv şi
Părintele Grijuliu negativ. 
Adultul
În diagrama funcţională, Adultul nu este subdivizat de obicei. Noi clasificăm
un comportament ca Adult atât timp cât este o reacţie la o situaţie aici şi acum şi
utilizează toate resursele individului ca adult.
Am trecut în revistă acum toate poziţiile din diagrama funcţională, Figura
3.1.
Dacă vreau să spun în ce stare funcţională a eului sunteţi, trebuie să o
deduc din comportamentul vostru. Este motivul pentru care aceste subdiviziuni
funcţionale sunt denumite şi descrieri comportamentale.
Egograma
Care este importanţa fiecărei părţi a stărilor eului în cadrul personalităţii
voastre? Pentru a reprezenta acest lucru, Jack Dusay a elaborat o modalitate
intuitivă pe care a numit-o egogramă2
.
Pentru a trasa o egogramă, veţi trasa mai întâi o linie orizontală. Pe
lungime notaţi numele celor 5 stări funcţionale ale eului, folosind iniţialele, în
ordinea indicată în Figura 3.2.
Trasaţi apoi o coloană deasupra fiecărei stări a eului menţionată, înălţimea
indicând timpul pe care îl petreceţi în această stare.
Începeţi cu partea pe care consideraţi că o folosiţi cel mai mult şi trasaţi
coloana. Apoi, luaţi partea pe care consideraţi că o folosiţi cel mai puţin şi trasaţi
coloana. Stabiliţi o înălţime relativă pentru aceste două coloane, pentru a
corespunde modelului intuitiv pe care îl percepeţi privind timpul pe care îl
petreceţi în fiecare dintre stări.
De exemplu, dacă consider că mă aflu cel mai mult în Adult şi foarte puţin
în Părintele Grijuliu, voi trasa două coloane, ca în Figura 3.3.
21

22. Acum, completaţi egograma, incluzând celelalte trei coloane şi dându-le
înălţimea relativă, dată de timpul pe care îl petreceţi în fiecare dintre ele (Figura
3.4).
Înălţimea exactă a fiecărei coloane nu are importanţă. Ce contează este
proporţia relativă a coloanelor, unele în raport cu celelalte.
Jack Dusay nu a prevăzut divizarea coloanelor în părţi pozitive şi negative,
dar poate fi interesant de făcut. Puteţi haşura partea din coloanele PN, PG, CL şi
CA pentru a arăta „negativ”, lăsând restul pentru „pozitiv”. De exemplu, cred că
cea mai mare parte a timpului când mă aflu în CA, mă supun regulilor într-o
manieră pozitivă. Când adopt comportamente necenzurate din CL, cea mai mare
22

23. parte a lor duce la ceva agreabil şi eficace. Nu mă aflu mult în PG, dar, când mă
aflu, rareori „sufoc” oamenii într-o manieră negativă. Mă aflu des în PN, mai ales
pentru a-i dirija pe alţii într-o manieră pozitivă. Egograma finală apare în Figura
3.5.
Trasaţi-vă propria egogramă.
Dacă lucraţi într-un grup, împărtăşiţi-vă ideile cu altcineva în timp ce desenaţi. Lucraţi
rapid, folosind intuiţia.
Ce aţi învăţat despre sine?
Unele persoane consideră că o singură egogramă li se potriveşte pentru orice situaţie,
altele au nevoie să traseze mai multe egograme diferite: de exemplu una „pentru acasă” şi alta
„pentru serviciu”. Dacă este şi cazul vostru, trasaţi-le pe amândouă. Ce aţi descoperit?
Explicaţi egograma unei persoane care vă cunoaşte bine. Cereţi-i să o traseze pentru voi.
Ce aţi descoperit, comparând versiunea lui cu a voastră?
Ipoteza conservării energiei
Jack Dusay avansează ipoteza conservării energiei: „Când o stare a eului
creşte în intensitate, o alta sau altele trebuie să diminueze, pentru compensare.
Deplasarea energiei psihice se produce astfel încât energia totală să rămână
constantă”.
Cea mai bună cale de a-mi modifica egograma, după Dusay, este de a face
să crească partea care mă interesează şi astfel, energia părăseşte în mod
automat partea pe care doresc să o diminuez.
Să presupunem că în faţa egogramei, decid să fiu mai mult în PG şi mai
puţin în PN. Voi începe să adopt mai multe comportamente de PG: poate voi
23

24. propune cuiva să-i masez spatele o dată pe zi. Sau la serviciu îmi voi oferi deschis
ajutorul, în loc de a ordona oamenilor să facă ceva. Nu încerc să scad PN; datorită
acestei ipoteze a constanţei, mă pot aştepta ca aceasta să diminueze în măsura
în care pun mai multă energie în PG.
Este ceva ce doriţi să schimbaţi în egograma voastră ? Dacă da, decideţi care coloană
vreţi să crească pentru a realiza această schimbare. Notaţi cel puţin cinci noi comportamente pe
care le puteţi adopta, pentru a creşte acea parte. Daţi-vă posibilitatea de a aplica aceste
comportamente în săptămâna care urmează.
Apoi, trasaţi-vă din nou egograma. Dacă este posibil, lăsaţi o persoană care vă cunoaşte
bine să o facă. (Nu-i spuneţi ce schimbări prevedeţi în egogramă). Cadrează cu ipoteza
constanţei?
Capitolul 4
MODELUL STRUCTURAL DE ORDINUL II
În diagrama funcţională din capitolul precedent, am divizat stările eului
pentru a arăta cum apar în comportament – procesele lor. Studiind acum modelul
structural de ordinul II (şi diagrama care îi este asociată), vedem ce conţin stările
eului – conţinutul lor.
Din momentul naşterii mele, începe experienţa cu lumea, pe care o
înmagazinez în memorie.
Oare înregistrăm realmente fiecare moment al vieţii noastre într-o anumită
parte a memoriei? Avem capacitatea de a ne reaminti tot? Nimeni nu o ştie cu
certitudine şi nici nu se ştie unde se stochează. Ceea ce ştim este faptul că toţi
oamenii conservă amintiri din trecut. Unele pot fi aduse cu uşurinţă în conştiinţă,
altele sunt mai greu de recuperat, în special amintirile din prima copilărie, care
nu mai revin decât în vise şi fantasme.
Fiecare dintre noi posedă un număr incalculabil de experienţe: gânduri,
sentimente, comportamente stocate în memorie. Diagrama structurală de ordinul
II îşi propune să claseze în mod util aceste amintiri, în interiorul cadrului familiar
al stărilor eului.
Dacă vreţi, puteţi considera că diagrama structurală de ordinul II este o
specie de sistem de îndosariere. Imaginaţi-vă un om de afaceri aşezat la biroul
său. În fiecare zi are de-a face cu tot felul de hârtii, scrisori, răspunsuri la aceste
scrisori, facturi, registru de personal, etc. La sfârşitul zilei de lucru, el nu aruncă
aceste hârtii într-un sac, pe podea. Le depozitează sistematic, după un sistem de
îndosariere.
Este evident de ce face aşa. Folosind sistemul de îndosariere, îşi poate
organiza datele, într-un mod util afacerii sale. Imaginaţi-vă că trebuie să-şi facă o
balanţă contabilă. Trebuie doar să meargă la dosarul cu „facturi” şi acolo are
toate datele înregistrate, gata pentru contabil.
În acelaşi fel, practicianul AT utilizează diagrama structurală de ordinul II,
pentru a „clasa” gândurile, sentimentele şi comportamentele ale căror urme
24

25. rămân în memoria unei persoane. Aceasta îi permite să înţeleagă personalitatea,
pe baza analizei structurale1
.
Diagrama structurală de ordinul II este reprezentată în Figura 4.1. Cum
funcţionează ea ca sistem de îndosariere?
Noi toţi, ca şi copii, am primit mesaje de la părinţii noştri şi astfel, pentru
fiecare mesaj, avem o anumită manieră de a ne gândi la el şi ne formăm anumite
imagini în legătură cu acesta. Resimţim sentimente în raport cu acest mesaj şi
luăm o decizie în legătură cu ceea ce vom face pentru a-i răspunde. În plus,
părinţii ne dau motive pentru a ne explica importanţa acestor mesaje. Ne pot
transmite sentimente care implică un mesaj ascuns, în plus faţă de cel pe care îl
prezintă ca explicit .
În diagrama structurală de ordinul II, mesajele pe care le primim de la
părinţi sau de la figurile parentale sunt stocate (îndosariate) în P3; motivele pe
care ni le-au dat în legătură cu importanţa mesajelor sunt stocate în A3 şi toate
secretele şi subînţelesurile sunt stocate în C3. Propria noastră gândire în legătură
cu aceste mesaje devine parte integrantă a conţinutului A2.
Ceea ce ne-am imaginat că ni se va întâmpla, dacă urmăm sau dacă nu
urmăm aceste mesaje, se află în P1, sentimentele pe care le-am avut şi care vin
cu ceea ce ne-am imaginat sunt stocate în C1 şi deciziile noastre precoce, în
legătură cu ceea ce facem, vin din A1. Vom examina în detaliu, în continuare,
fiecare dintre aceste „compartimente clasate” din diagramă.
25

26. Structura de ordinul II: Părintele
Ştiţi deja că starea eului de Părinte semnifică ansamblul de gânduri,
sentimente şi comportamente pe care le-aţi copiat de la părinţii voştri sau de la
figurile parentale. În diagrama structurală, conţinutul Părintelui este definit ca
ansamblul amintirilor acestor gânduri, sentimente şi comportamente parentale.
În limbajul formal, spunem că acestea sunt introiecţii parentale. A introiecta
ceva este ca şi cum ai înghiţi, în loc de a mesteca şi digera. Este tipic pentru ceea
ce fac copiii cu modelul părinţilor lor. Cea mai mare parte a timpului, copilul îşi
consideră părinţii ca fiinţe care dau ordine şi definesc lumea; astfel, conţinutul
Părintelui va fi constituit în mare parte din aceste ordine şi definiţii: „Nu atinge
focul!”, „E rău să furi!”, „Lumea este un loc bun, rău, frumos, înspăimântător”.
Cuvintele evocă amintirea gesturilor, intonaţiilor şi expresiilor care le însoţeau.
În diagrama structurală de ordinul II, vom pune în Părinte, în primul rând,
persoana care a emis mesajul pe care ni-l amintim. Pentru cea mai mare parte a
oamenilor, aceasta va fi mama sau tata; bunicii pot fi de asemenea persoane
26

27. importante; profesorii joacă şi ei un rol important. Numărul şi identitatea celor
care furnizează conţinutul Părintelui vostru sunt unici în ceea ce vă priveşte.
Remarcăm în continuare, că fiecare dintre figurile voastre parentale avea o
stare a eului de P, A sau C, ceea ce ne dă reprezentarea Părintelui aşa cum apare
în Figura 4.1.
Notaţi că ansamblul de Părinte poartă denumirea conventională de P2, în
această diagramă. Alţi autori AT denumesc diferit P, A, C din P2; aici, noi le numim
P3, A3 şi C3.
Părintele din Părinte (P3)
Tatăl meu avea o grămadă de sloganuri şi ordine (percepte) pe care le
avea introiectate de la proprii săi părinţi. Mi-a transmis câteva pe care le-am
stocat în memorie, împreună cu cele primite de la mama. Deci, Părintele din
Părinte este centrul de stocare a mesajelor transmise din generaţie în generaţie.
Imaginaţi-vă, de exemplu, părinţii scoţieni spunând copiilor lor: „Dacă mâncaţi
terci cu ovăz în fiecare dimineaţă, veţi deveni mari şi puternici”. Vă puteţi
imagina strămoşii lor îndepărtaţi, acoperiţi cu piei de animale, spunând acelaşi
lucru copiilor lor, în fiecare dimineaţă, în timp ce mestecau în oala din grotă.
Adultul din Părinte (A3)
Descriem Adultul din Părinte ca fiind colecţia de afirmaţii despre realitate,
pe care le-a auzit o persoană, venind de la figurile care sunt în Părintele său şi pe
care le-a copiat. Un mare număr dintre ele sunt exacte în ceea ce priveşte faptele
obiective, altele reflectă înţelegerea eronată sau fantasmele părinţilor despre
lume; altele sunt afirmaţii referitoare la lucruri care odată au fost adevărate, dar
care azi nu mai sunt. De exemplu, afirmaţia „Nu putem ajunge pe Lună” a fost
cândva realitate.
Copilul din Părinte (C3)
Tata, mama, profesorul aveau, fiecare, o stare a eului de Copil. Când le-am
introiectat în propriul meu Părinte, am inclus percepţia mea despre Copilul lor, ca
parte a acestei introiecţii. Când accesez amintirile stocate despre ei, intru în
contact cu gândurile, sentimentele şi comportamentele din Copilul lor şi voi retrăi
sentimente sau voi reacţiona aşa cum făceau părinţii când erau mici.
Când mama mea era mică, a decis că ar obţine de la oameni ceea ce ar
dori, bosumflându-se şi având un aer ursuz. Mai târziu, când eu eram copil şi ea
vroia ceva de la mine, se bosumfla şi îşi lua acelaşi aer ursuz. Acum, în Părinte,
am conservat acest mesaj care spune că atât timp cât sunt responsabil de
cineva, pot obţine de la el ce-mi trebuie fiind bosumflat şi având un aer ursuz.
Structura de ordinul II: Adultul
27

28. Conţinutul Adultului meu este un ansamblu de gânduri, sentimente şi
comportamente pe care îl folosesc pentru a reacţiona aici şi acum; ceea ce
implică faptul că Adultul este „compartimentul de ordonare”, unde se găseşte
ansamblul complet de strategii pe care le am acum la dispoziţie ca adult, pentru
a face faţă realităţii şi pentru a rezolva problemele.
În Adult, plasăm nu doar aspectele cognitive de a face faţă vieţii, în raport
cu mediul nostru, dar şi evaluarea ca adult a propriului nostru Părinte şi Copil. De
exemplu, am în Părinte un ordin care zice: „Priveşte la stânga şi la dreapta
înainte de a traversa!” Ca adult, am evaluat acest mesaj şi am tras concluzia că
rezistă în faţa realităţii. Această concluzie este stocată în A2.
Cea mai mare parte a timpului când sunt în Adult, atât alţii, cât şi eu avem
sentimentul că „gândesc”. Dar amintiţi-vă Capitolul 2, în care conţinutul
Adultului, prin definiţie, include reacţiile atât sub formă de sentimente, cât şi sub
formă de gânduri, la situaţia de aici şi acum. Vă puteţi întreba: „În ce fel
sentimentele pot servi rezolvării problemelor?”. Imaginaţi-vă că în acest moment,
un tigru scăpat de la circ sare în camera voastră pe fereastră. Dacă sunteţi ca
majoritatea oamenilor, sentimentul vostru în această situaţie va fi frica, emoţie
foarte utilă pentru a fugi cu viteză maximă.
Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un autobuz arhiplin. Vecinul vostru nu
încetează să vă lovească cu cotul, astfel încât sunteţi pe punctul de a cădea din
autobuz. Furia, în această situaţie, vă face să-l loviţi la rândul dumneavoastră cu
cotul, pentru a vă recupera locul la care aveţi dreptul, cât şi securitatea.
Dacă resimt tristeţe, aceasta îmi va servi pentru a rezolva o problemă
diferită: conştientizarea pierderii cuiva sau a ceva important pentru mine.
În diagrama structurală de ordinul II, nu stabilim în general diviziuni în
interiorul Adultului şi reprezentăm Adultul printr-un cerc unic.
Structura de ordinul II : Copilul
Pentru noi, toată experienţa propriei copilării, pe care o stochează o
persoană, face parte din conţinutul stării eului de Copil.
Aceste milioane de amintiri pot fi clasate în feluri diferite. Unii o pot face
după vârsta de la care datează, cum a făcut Fanita English2
.
Cea mai mare parte a timpului, divizăm stările structurale ale eului din
Copil ca în Figura 4.1, dintr-un motiv simplu: deoarece încă de când eram copil
aveam deja un Părinte, un Adult şi un Copil.
Fiecare copil posedă dorinţe şi nevoi fundamentale (Copil), îşi imaginează
cum şi le satisface mai bine (Părinte) şi posedă capacitatea intuitivă pentru a
rezolva problemele (Adultul): ceea ce explică faptul că am trasat cercuri în
interiorul cercului mai mare al Copilului: Părinte, Adult şi Copil, numite P1, A1 şi C1.
Ansamblul stărilor eului de Copil, în diagrama structurală de ordinul II se numeşte
C2.
Părintele din Copil (P1)
28

29. Fiecare copil învaţă foarte devreme în viaţă că există unele reguli pe care
trebuie să le respecte, stabilite de tata şi de mama.
Invers decât face un adult, un copil nu are capacitatea de a raţiona pentru
a discerne dacă este rezonabil să respecte aceste reguli. În loc de asta, el ştie pur
şi simplu că trebuie să le respecte, chiar dacă deseori nu are chef. Atunci,
găseşte modalităţi de a se supune lor, fie datorită fricii, fie prin seducţie.
„Dacă nu îmi voi face rugăciunea de seară, Diavolul va veni să mă ia.”
„Dacă nu mănânc tot, Mama o să plece şi mă va lăsa singur şi nu se va mai
întoarce niciodată.”
„Dacă voi fi cuminte, toată lumea o să mă iubească.”
Sub această formă magică, copiii mici înmagazinează versiunea lor despre
mesajele emise de părinţi. În măsura în care aceste impresii reprezintă ceea ce
copilul şi-a imaginat privind implicaţiile acestor mesaje de la părinţi, acestea sunt
grupate în diagramă şi constituie conţinutul stării eului de Părinte din Copil. Mai
târziu, crescând, pot avea din nou acces la aceste mesaje magice din Copil, care
formează Părintele din Copil, C1.
Această versiune fantasmată despre părinte este de obicei mai
ameninţătoare decât este părintele în realitate. Chiar dacă părinţii îşi iubesc
copiii şi se ocupă de ei cum pot mai bine, aceştia pot avea impresia că li se trimit
mesaje de tipul:
„Să nu te mai văd”.
„Să nu te bucuri niciodată”.
„Nu ţi se permite să gândeşti”.
Pentru a evidenţia importanţa negativă a P1, primii autori AT i-au dat nume
înspăimântătoare, cum ar fi: Vrăjitoarea, Căpcăunul, Părintele Porc.
Dar fantasmele grandioase ale copilului pot fi atât pozitive, cât şi negative.
Părintele din Copil este, de asemenea, asociat Ursitoarei, Zânei Bune şi lui Moş
Crăciun. De aceea, preferăm denumirea de „Părinte Magic” pentru a desemna P1.
Berne îl numea Electrod, pentru a arăta maniera în care Copilul
reacţionează aproape compulsiv la aceste imagini magice, de recompensă sau de
pedeapsă.
Adultul din Copil sau „Micul Profesor” (A1)
A1, Adultul din Copil, este numele dat ansamblului de strategii aflate la
dispoziţia copilului pentru a rezolva probleme. Se modifică şi se dezvoltă pe
măsură ce copilul creşte. Cercetătorii care studiază dezvoltarea copiilor, au
studiat aceste schimbări în detaliu şi această lectură este necesară pentru o
înţelegere aprofundată a Adultului din Copil3
.
Când eram mic, mă interesa să descopăr lumea din jur, dar felul în care o
făceam nu se potrivea cu ceea ce adulţii numeau „logic”. Mă încredeam mai mult
în intuiţiile mele şi în impresiile mele imediate; şi în acelaşi timp, învăţam lucruri
noi, mult mai repede decât adulţii. Această capacitate dă A1 şi numele de „Micul
Profesor”.
29

30. Ca adult, pot reveni mereu la starea eului de Copil şi să recapăt intuiţia şi
creativitatea pe care le deţineam în A1.
Copilul din Copil (C1)
Micuţa Jean, de 6 ani, este întinsă pe jos, ocupată să citească o carte de
şcoală. Soseşte pisica. Jean îşi ridică ochii din carte şi întinde mîna pentru a o
mângâia. Dar azi, pisica nu e în toane bune; o zgârie pe Jean, care începe să
sângereze.
În secunda următoare, Jean nu mai gândeşte, se rostogoleşte şi urlă,
atrăgând atenţia mamei, care se găseşte în camera învecinată. Jean redevine
bebeluşul căruia mama nu i-a îngrijit rana şi nu l-a consolat. Micuţa fetiţă de şase
ani redevine Copilul de un an.
Jean, adultă, va avea înmagazinată această scenă. Dacă o evocă, va
contacta întâi Adultul din Copilul de şase ani (care citeşte o carte), apoi va trece
în C1, Copilul mai mic din Copil, când retrăieşte durerea şi panica pe care le-a
trăit când s-a lovit. Copiii foarte mici percep lumea în special în termeni de
senzaţii corporale, care reprezintă majoritatea amintirilor stocate în Copilul din
Copil. De aceea, uneori, C1 este numit Copilul Somatic.
Aţi văzut vreodată păpuşile ruseşti? Ridici capacul primei şi găseşti o
păpuşă mai mică în interior şi aşa mai departe. Diagrama structurală de ordinul II
seamănă cu asta: în structura Copilului de şase ani se găseşte un Copil mai mic,
de trei ani şi aşa mai departe. Dacă desenăm diagrama, nu notăm acest lucru în
detaliu, dar dacă sunteţi terapeut, reţineţi-l. Deseori este important să identificaţi
vârstele diferite ale Copilului pe care le traversează un client.
Adăugând C2 în diagrama formată din A2 şi P2, obţinem diagrama completă
a modelului de ordinul II din Figura 4.1.
Diferenţierea structurii de funcţie
Pentru a utiliza diagrama stărilor eului într-o manieră eficientă, aveţi nevoie
să înţelegeţi clar diferenţele între structură şi funcţie. Confuzia între cele două
este o problemă de durată în cadrul evoluţiei teoriei AT.
Şi cu toate acestea, diferenţele sunt uşor de înţeles, deoarece provin dintr-
un fapt simplu, pe care îl cunoaşteţi deja.
Modelul funcţional clasifică comportamentele observabile, în timp ce
modelul structural clasifică amintirile şi strategiile stocate.
Cât timp ţineţi minte acest lucru, veţi deosebi foarte clar structura de
funcţie.
Unul dintre noi (VJ) a explicat această diferenţă într-o manieră mai
completă, într-un articol în TA Journal, în 19764
. Scria următoarele:
„Berne a avut mare grijă, în prezentările sale, să diferenţieze diagrama
funcţională de diagrama structurală şi cred că avea o bază logică solidă pentru
acest lucru. Este diferenţa între „roată” şi faptul că aceasta „se roteşte”. Cele
două noţiuni desemnează aspecte diferite ale realităţii. Analizând stările eului,
30

31. „structural” desemnează componentele personalităţii, în timp ce „funcţional” sau
„descriptiv” desemnează felul în care personalitatea funcţionează la un moment
dat. Putem compara acest lucru cu un sistem de aer condiţionat, care poate servi
o dată pentru a încălzi şi altă dată pentru a răci o casă. Cineva poate privi acest
sistem în plan „structural” şi să vorbească despre componentele sale diferite:
compresor, conductor, termostat, etc. Altcineva îl poate privi în plan „funcţional”
sau „descriptiv” şi poate spune în ce fel acest sistem încălzeşte casa şi apoi o
răceşte, făcând să circule aerul dintr-o parte în alta, despre electricitatea
consumată, etc., ceea ce constituie descrieri ale funcţionării întregului ansamblu,
la un moment dat.”
De fiecare dată când vreţi să clarificaţi diferenţa între structură şi funcţie,
gândiţi-vă la roată sau la pompa de căldură.
Cunoaşteţi deja o altă manieră de a exprima această diferenţă:
STRUCTURĂ = „CE” = CONŢINUT
FUNCŢIE = „CUM” = PROCES
De ce este atât de important să facem această diferenţiere? De fiecare
dată când vorbim despre interacţiunile dintre oameni, trebuie să utilizăm modelul
funcţional. Modelul structural se aplică când luăm în considerare ceea ce se
întâmplă în interiorul unui individ.
Putem exprima acelaşi lucru folosind limbajul tehnic: studiul aspectelor
interpersonale în AT necesită modelul funcţional; problemele intrapsihice trebuie
să fie studiate utilizând modelul structural.
În această carte, discuţia despre „comunicare”, din partea a treia, se va
purta exclusiv în termeni funcţionali. În ceea ce priveşte „scriptul”, în cea de-a
patra parte, dis€cuţia va fi purtată esenţial în termeni de structură.
Când vă privesc, vă ascult şi deduc în care stare a eului vă aflaţi, nu pot
face aceste deducţii decât în termenii modelului funcţional. Poate că vă văd
aplecându-vă capul într-o parte, încruntându-vă sprîncenele şi ducând un deget
la gură. Plecând de la aceste observaţii, pot deduce că vă aflaţi în starea eului de
Copil Adaptat.
Nu există nici o manieră similară prin care să vă pot observa şi să pot
încerca să deduc că vă aflaţi în „Micul Profesor” sau că „veniţi din Părintele din
Părinte”. Aceşti termeni desemnează colecţia de amintiri şi nu de
comportamente. Doar ascultând conţinutul a ceea ce spuneţi, pot începe să adun
dovezi pentru structura de ordinul II. Dacă vreau să cunosc cu adevărat
conţinutul Micului Profesor sau al Părintelui din Părinte, ce mai degrabă decât
cum, am nevoie de o cercetare. Pot, de asemenea, să mă folosesc de
cunoştinţele mele generale despre formele diferite de personalitate şi despre
dezvoltarea copilului.
În capitolul următor, vom detalia cele patru modalităţi de diagnostic ale
stărilor eului, în legătură cu deosebirea structură – funcţie.
31

32. Relaţia între structură şi funcţie
Este posibil ca două lucruri să fie diferite, existând totuşi o legătură între
ele. Acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte structura şi funcţia. Evident,
modul în care mă comport la un moment dat va depinde în parte de ansamblul
de amintiri şi strategii din interiorul meu.
Să presupunem că arăt un comportament care corespunde părţii
funcţionale negative a Copilului meu Adaptat. Să spunem că stau încovrigat, cu
braţele şi picioarele complet îndoite, strâng dinţii, faţa mi se împurpurează şi
fruntea mi se acoperă cu o uşoară transpiraţie. Dacă mă priviţi în acest moment,
ce puteţi spune despre partea structurală a stării eului, care corespunde intern?
Puteţi deduce în mod rezonabil că resimt senzaţii corporale de genul celor
care corespund definiţiei Copilului Somatic, C1; şi poate fi acest caz. Dar pot
accesa imaginile interioare ale căpcăunului înfricoşător sau ale figurilor parentale
vrăjitoreşti pe care ni le-am creat la trei ani şi pe care le-am stocat, pentru a
construi P1.
Este de asemenea posibil să reproduc modelul în care tatăl meu se
încovriga şi se înroşea când se simţea ameninţat, copil fiind. În acest caz, accesez
o parte a propriului meu Părinte, Copilul tatălui meu din Părintele meu (C3 al
tatălui meu).
În sfârşit, pot fi un actor desăvârşit, care pune în scenă o şaradă, pentru
scopuri adulte, pe care nu le cunoaşteţi încă. În acest caz, sunt susceptibil de a
trece, în interiorul meu, din conţinutul Adultului meu A2 în cel al Micului meu
Profesor, A1.
Încă o dată, când mă priviţi şi mă ascultaţi, puteţi observa funcţia. Dar nu
puteţi decât să deduceţi structura.
Capitolul 5
IDENTIFICAREA STĂRILOR EULUI
Eric Berne a enumerat 4 modalităţi de a recunoaşte stările eului:
Diagnosticul comportamental
Diagnosticul social
Diagnosticul istoric
Diagnosticul fenomenologic
Berne a insistat asupra faptului că este mai bine să utilizezi cel puţin două
dintre aceste modalităţi, în acelaşi timp. Pentru a stabili un diagnostic complet,
toate cele patru trebuie folosite în ordinea de mai sus. Diagnosticul
32

33. comportamental este cel mai important dintre cele patru şi celelalte trei îl
confirmă1
.
Diagnosticul comportamental
În diagnosticul comportamental, apreciaţi în care stare a eului se află o
persoană, observându-i comportamentul. Făcând asta, puteţi vedea sau auzi:
cuvinte
intonaţii
gesturi
posturi
expresii faciale.
Veţi diagnostica starea funcţională a eului unei persoane observând mai
multe dintre aceste elemente deodată. Concordă aceste indicii unele cu altele?
Să presupunem că mă vedeţi stând drept pe scaun, echilibrat faţă de o linie
verticală imaginară, picioarele ferm aşezate pe sol; plecând de la aceste semne
corporale, veţi deduce că am un comportament Adult.
Îmi veţi privi faţa şi veţi vedea că am o privire calmă, muşchii feţei sunt
relaxaţi. Când încep să vorbesc, veţi percepe o intonaţie egală. Aveţi acum
indicaţii coerente furnizate de expresia şi de vocea mea, care vă ajută pentru
confirmarea diagnosticului comportamentului Adult.
O singură indicaţie nu este de ajuns. Poate că stau aşezat, discutând
filosofia stărilor eului. Dacă veţi scrie ce spun, cuvintele mele vor avea aerul de
Adult. Dar, continuând să mă priviţi, veţi observa că mi-am deplasat picioarele în
aşa fel încât degetele unui picior stau peste degetele celuilalt picior. Am înclinat
capul într-o parte şi cu degetele mâinii stângi, bat ritmul pe braţul fotoliului.
Aceste indicaţii, date de gesturile şi postura mea, vă informează că sunt cel mai
probabil în Copilul Adaptat, în pofida aerului Adult al cuvintelor mele.
Există „indicaţii standard” pentru stările eului?
Există o tradiţie în cărţile AT, de a da tabele de indicaţii tipice pentru
diagnosticul comportamental. De exemplu, spunem că un deget care se mişcă
corespunde Părintelui Normativ; o voce plângăcioasă relevă Copilul Adaptat; a
striga: „A! Youpie!” desemnează Copilul Liber.
Dar această noţiune de „indicaţii standard” ridică o problemă delicată
privind natura fundamentală a modelului stărilor eului, deoarece aceste tabele se
bazează pe postulatul că, de exemplu, atât timp cât sunt în CA, mă voi comporta
ca un copil care se supune cerinţelor părinţilor. În acelaşi fel, în PG, mă comport
ca un părinte care se ocupă de un copil. Dar nu asta spune modelul stărilor eului.
Ce vreau să spun când folosesc corect limbajul modelului?
33

34. Când spun că sunt „în Copil”, vreau să spun că gândesc şi mă simt ca şi
copilul care am fost odată şi nu ca orice copil. Când sunt „în PG”, mă comport,
gândesc şi mă simt ca unul dintre părinţii mei, nu doar ca „părinţii în general”.
Pentru a pune un diagnostic comportamental fiabil despre starea eului de
CA, aţi avea nevoie să ştiţi ce aer aveam în copilărie, când mă supuneam
părinţilor mei. Pentru a identifica PG, ar fi trebuit să-i observaţi pe tatăl sau pe
mama mea când se ocupau de mine, acum mulţi ani.
Ansamblul indicaţiilor comportamentale, care definesc Copilul meu Adaptat
şi Copilul meu Liber, sunt diferite de ale voastre, deoarece am avut copilării
diferite. În măsura în care am avut părinţi diferiţi, fiecare avem un ansamblu unic
şi particular de comportamente, care definesc Părintele nostru Normativ şi
Părintele nostru Grijuliu.
Acest lucru înseamnă că tabelul „indicaţiilor standard” este inutil? Din
fericire, răspunsul este nu. Există unele comportamente care sunt tipice copiilor
în general, când se supun părinţilor lor sau când acţionează spontan. Există
comportamente pe care le au părinţii în general când îşi controlează sau au grijă
de copiii lor. Şi dacă cercetăm aceste comportamente tipice, ne va fi foarte util în
diagnosticarea stărilor funcţionale. Trebuie însă să fim conştienţi că acesta nu
este decât începutul.
Pentru a ne întări diagnosticul trebuie să ajungem să cunoaştem persoana.
Cu timpul, putem face lista ansamblului unic de comportamente care îi sunt
proprii şi care indică schimbările stărilor eului.
În această carte, preferăm să nu dăm un tabel al „indicaţiilor standard”,
însă vă invităm să vă faceţi propriul tabel.
Luaţi o foaie mare de hârtie, pe care faceţi şase coloane. Intitulaţi-o pe cea din stânga
„indicaţii date de”. Intitulaţi-le pe celelalte cu cei cinci termeni care desemnează stările
funcţionale ale eului utilizate la egogramă: PN, PG, A, CL, CA.
Reveniţi la coloana intitulată „indicaţii date de”. La intervale regulate notaţi cele cinci
rubrici:
Cuvinte
Intonaţii
Gesturi
Posturi
Expresii faciale.
Trasaţi linii orizontale pentru a obţine cinci casete goale, pe fiecare coloană. Una va fi
pentru cuvinte, alta pentru intonaţii, etc. Scopul este să completaţi coloanele cu semnele
comportamentale, pentru voi înşivă.
Să luăm coloana PN; veţi nota semnele date de comportamentul vostru în timp ce copiaţi
modul în care părinţii voştri îi controlau sau dădeau comenzi altora. Gândiţi-vă la situaţiile în care
vă aflaţi în mod tipic în Părintele vostru Normativ. Poate când sunteţi la serviciu, unde aveţi
responsabilitatea asupra subordonaţilor. Dacă sunteţi părinte, evocaţi comportamentele pe care
le aveţi când spuneţi copiilor ce trebuie să facă.
Iată câteva exemple când sunt în PN:
Cuvinte: „Nu! Opreşte-te! Fă asta! Aşa trebuie să faci! E bine! E rău! Tu trebuie! Trebuie
să…”.
Intonaţie: profundă, puternică, dură.
34

35. Gesturi: tai aerul cu mâna dreaptă, îmi sprijin mâinile una peste alta, în formă de
“clopotniţă”, îmi ţin mâinile în spatele capului.
Posturi: mă las pe spate, pe scaun, corpul înclinat pe spate, aer dispreţuitor.
Mimica: colturile gurii lăsate în jos, sprâncenele ridicate.
Poate veţi descoperi că aceste semne vi se aplică şi vouă, dar este important să faceţi
propria listă.
Faceti lista cu ceea ce oamenii pot vedea şi auzi (Nu interpretaţi). De exemplu, pentru
„mimică”, notaţi doar ceea ce pot vedea oamenii pe faţa voastră. Nu folosiţi cuvinte cum ar fi
„condescendent, sfidător, autoritar…”, deoarece acestea sunt interpretări. Când mă priviţi şi îmi
ascultaţi vocea, poate mă percepeţi autoritar. Dar aerul autoritar nu este ceva ce poate fi
observat, este o interpretare pe care o faceţi în cap. Interpretarea este diferită de ceea ce
observaţi.
Odată completată coloana PN, treceţi la următoarea coloană. Pentru PG, notaţi
comportamentele pe care le aveţi când copiaţi modul în care părinţii voştri se ocupau de alţii. Încă
o dată, dacă sunteţi părinte, sunteţi susceptibil de a face acelaşi lucru când vă ocupaţi de copiii
voştri. Pentru CA, notaţi semnele comportamentului vostru când reproduceţi modul în care vă
supuneaţi regulilor celorlaţi, când eraţi copii. Se întâmplă când vă aflaţi în grup şi vă adaptaţi, sau
la serviciu, când vorbiţi cu patronul, etc.
Pentru CL, evocaţi un moment recent când v-aţi comportat ca şi copilul care aţi fost
odinioară, care nu se conforma regulilor celorlalţi şi se răzvrătea împotriva lor. Poate eraţi în
montagnes russe, cu faţa ascunsă, urlând la coborâre; sau poate la doctor, pentru o injecţie şi aţi
început să tremuraţi de frică când infirmiera a scos seringa.
Amintiţi-vă că diviziunile funcţionale ale Părintelui şi ale Copilului pot fi atât negative, cât şi
pozitive. Zdrobiţi oamenii din PN? Dacă sunteti părinţi, vă sufocaţi copiii? Dacă da, cum vă văd ei,
cum vă aud ei din Părintele vostru Grijuliu? Protestaţi faţă de şeful vostru, spunându-i că preferaţi
să-l vedeţi de la o distanţă de kilometri? Dacă da, cum v-aţi vedea şi cum v-aţi auzi, într-un film
video, în Copilul vostru Adaptat?
Pe coloana Adult, notaţi comportamentele când acţionaţi ca adult, azi. V-aţi aflat recent în
situaţia de a schimba informaţii cu un coleg de serviciu sau la supermarket, cumpărând ce aveţi
pe listă. Poate citiţi o carte pentru a şti ce sunt stările eului. Amintiţi-vă că Adultul înseamnă aici şi
acum, atât în ceea ce priveşte gândurile, cât şi sentimentele. Şi, în consecinţă, comportamentele
Adultului înglobează exprimarea emoţiilor, când sentimentele exprimate sunt reacţii adaptate la
situaţia momentului.
În coloana CL, notaţi maniera voastră de a va comporta în timp ce faceţi ceva ca şi cum
aţi fi din nou un copil spontan şi nu un adult spontan.
Uneori, când observaţi semnele comportamentului meu, veţi avea poate
nevoie să-mi puneţi întrebări ajutătoare pentru a vă decide în care stare a eului
sunt. Să presupunem ca sunt pleoştit, aplecat înainte, cu capul în mâini, colţurile
gurii lăsate. Suspin profund şi am ochii plini de lacrimi. Din toate aceste semne,
deduceţi că exprim tristeţea. Dar în ce stare a eului mă aflu? Poate am aflat că
unul dintre părinţii mei este pe moarte. Tristeţea mea ar fi atunci o reacţie
adecvată situaţiei, aş fi deci în Adult. Sau mi-am amintit o pierdere avută când
eram mic şi în legătură cu care nu mi-am permis să fiu trist până acum. În acest
caz, sentimentul este expresia Copilului meu Liber. O altă posibilitate ar fi să
reproduc o atitudine a Copilului meu Adaptat, fiind pleoştit şi trist, acesta fiind
modul prin care îi manipulez pe cei din jurul meu.
Pentru a vă susţine evaluarea privind semnele mele comportamentale, va
trebui să îmi puneţi întrebări despre modul în care mă relaţionez cu oamenii. Mă
veţi întreba istoria mea personală şi a părinţilor mei şi veţi privi ce voi retrăi din
copilăria mea.
35

36. Vom examina acum celelalte trei tipuri de diagnostic, după Berne. Utilizaţi-le pentru a
verifica lista comportamentelor pe care aţi făcut-o pentru voi înşivă. Completaţi-o numai după ce
le studiaţi.
Diagnosticul social
Ideea susţinută prin diagnosticul social este că alţii sunt frecvent în relaţie
cu mine, plecând de la o stare a eului complementară cu cea pe care eu o
utilizez. În consecinţă, notând starea eului din care ei reacţionează, pot verifica
starea eului pe care am utilizat-o.
De exemplu, dacă mă adresez vouă din Părinte, există şanse ca voi să-mi
răspundeţi din Copil. Dacă intru în comunicare cu voi plecând din Adult, fără
îndoială îmi veţi răspunde din Adult. Şi dacă vă abordez plecând din CA, e posibil
că voi să-mi răspundeţi din P.
Deci, dacă constat că oamenii par a-mi răspunde din Copil, am dreptate să
gândesc că eu mă adresez lor adeseori din Părinte. Pot fi supervizor şi-mi dau
seama că cei pe care îi supervizez o lălăie sau îmi sabotează ordinele pe la spate.
Aceste două comportamente par a emana din CA. Aş putea fi cu ei mai mult PN
decât cred. Dacă vreau să schimb această situaţie, îmi voi nota comportamentele
PN pe care le utilizez la serviciu şi apoi voi încerca, să spunem, comportamente A
în locul lor, iar stările eului pe care le vor utiliza persoanele din subordinea mea
îmi vor da diagnosticul social şi îmi vor spune dacă am reuşit să modific
abordarea din Părinte.
Evocaţi o ocazie recentă în care cineva a părut a vă răspunde din Copil. Care semne ale
comportamentului său v-au făcut să interpretaţi că este în Copil?
Aţi indus această reacţie, exprimându-vă din PN sau PG? Dacă da, priviţi-vă lista
indicaţiilor şi selectaţi modul în care v-a văzut şi v-a auzit această persoană, când eraţi în Părinte.
Cum v-aţi putea modifica comportamentul, astfel încât să induceţi în ei o reacţie venind dintr-o
altă stare a eului?
Faceţi acelaşi exerciţiu, în legătură cu situaţii recente, în care cineva a părut a vi se adresa
din Adult sau din Părinte.
Diagnosticul istoric
Pentru diagnosticul istoric, punem întrebări pentru a şti cum era persoana
în copilărie. Vom pune întrebări despre părinţii săi sau despre figurile parentale,
ceea ce ne va permite să verificăm de două ori impresiile noastre despre stările
funcţionale ale eului său, cât şi despre structura lor. Diagnosticul istoric cuprinde
simultan procesele şi conţinutul.
Vă văd într-un grup, aplecat, încruntat, cu mâna peste ochi şi vă aud
spunând: „Sunt confuz. Nu pot gândi.” După comportamentul vostru, deduc că
sunteţi în CA.
Pentru diagnosticul istoric, vă întreb: „Cum vă simţeaţi când eraţi copil şi vi
se cerea să gândiţi?” sau: „Am impresia că, în acest moment, aveţi aerul de a
36

37. avea şase ani. Vă amintiţi ceva despre copilăria dumneavoastră?” Veţi răspunde:
„A, da,? Tata mă bătea la cap mereu să citesc şi apoi râdea pentru că nu
înţelegeam toate cuvintele. Atunci o făceam pe idiotul pentru a-l necăji.”
În alt moment, sunteţi lăsat pe spate în fotoliu, cu capul înclinat pe spate,
fixându-vă vecinul. Îi spuneţi: „Ce vrei să spui e fals. Uite cum stau lucrurile în
realitate…” El se micşorează, umerii îi coboară şi sprâncenele i se ridică în
maniera de CA. Acum, am indicaţii atât comportamentale, cât şi sociale, că
sunteţi în PN. Pentru o verificare istorică întreb: „Fiţi atent la atitudine. Tata sau
mama ta erau aşezaţi aşa când îţi spuneau cum stau lucrurile?”. Poate veţi
izbucni în rîs spunând: „A, da! E chiar tata!”
Cuvintele voastre îmi certifică diagnosticul comportamental. Văzându-vă
ansamblul de comportamente care concordă cu Copilul vostru Adaptat, confirm
că trăirea voastră interioară este o repetiţie a modului în care reacţionaţi la
presiunile parentale în copilărie. În acelaşi timp în care comportamentul vostru
manifestă indicaţii venind din Părinte, mă informaţi că imitaţi comportamentul
unuia dintre părinţi.
Reveniţi la lista voastră cu indicaţii comportamentale şi utilizaţi diagnosticul istoric
pentru a verifica indicaţiile referitoare la fiecare stare a eului.
Când sunteţi în PN sau PG, încercaţi să vă amintiţi pe care părinte sau figură parentală îl
copiaţi pentru fiecare comportament. Care sunt gândurile şi sentimentele pe care le imitaţi în
timpul acestui comportament?
Pentru CA şi CL, evocaţi situaţiile din copilăria voastră în care vă comportaţi astfel. Câţi ani
aveaţi? Care vă erau atunci gândurile, sentimentele?
Pentru Adult, verificaţi dacă comportamentele voastre nu sunt o repetiţie a celor din
copilărie sau a unui comportament parental.
Acum vedeţi dacă este cazul să mutaţi dintr-o coloană în alta unele indicaţii. De exemplu,
unele indicaţii notate la Adult ar putea concorda mai bine cu CA.
Diagnosticul fenomenologic
Uneori pot retrăi trecutul, în loc de mi-l reaminti pur şi simplu. Berne a scris
că: „…validitatea fenomenologică nu se produce …. decât dacă individul ajunge
să retrăiască ansamblul stărilor eului, cu toată intensitatea posibilă”.
Să presupunem că vă amintiţi epoca în care tatăl vostru vă pisa să citiţi şi
apoi îşi bătea joc de voi pentru că nu înţelegeaţi cuvintele. Dacă am lucra în
terapie, v-aş invita să reveniţi la această scenă din copilărie. În imaginaţie i-aţi
spune tatălui ce nu aţi putut să-i spuneţi la şase ani. Poate aţi începe cu o voce
plângăcioasă, apoi aţi deveni furios, începând să strigaţi: „Nu e just!”, lovind o
pernă, cum v-ar place să vă loviţi tatăl. Aş avea un diagnostic fenomenologic al
unei părţi din conţinutul Copilului vostru. Berne utilizează aici termenul
„fenomenologic” într-un sens care nu este cel dat de obicei în dicţionar. Nu a
explicat niciodată de ce a procedat aşa. Reţineţi semnificaţia tehnică dată de
Berne, aşa cum am descris-o mai sus.
Diagnosticul stărilor eului în practică
37

38. Ideal ar fi să utilizăm cele 4 tipuri de diagnostic, ceea ce deseori este
imposibil în practică. În acest caz, facem ce putem mai bine.
Când ne servim de AT, atunci când lucrăm în organizaţii, în probleme de
comunicare sau în domeniul educaţional, sau pur şi simplu pentru a ameliora
relaţiile noastre cotidiene cu ceilalţi, cel mai frecvent trebuie să ne bazăm pe
diagnosticul comportamental. Diagnosticul social ne dă un oarecare ajutor, dar
chiar într-o terapie AT, diagnosticul comportamental este primul şi cel mai
important mijloc de a recunoaşte stările eului.
Pentru a folosi AT într-o manieră eficace, antrenaţi-vă să desăvârşiţi diagnosticul
comportamental. Raportaţi-vă mereu la tabelul pe care l-aţi făcut şi revizuiţi-l în măsura în care
deveniţi din ce în ce mai conştient de schimbările stărilor eului.
Dacă aveţi material adecvat, înregistraţi-vă audio sau video. Analizaţi indicaţiile, imagine
cu imagine. Faceţi asocieri între schimbările vocii şi ale corpului şi ceea ce simţiţi interior. Luaţi-vă
obişnuinţa de a stabili un diagnostic comportamental când comunicaţi cu alţii. Faceţi-o la
reuniuni, în timpul cursurilor, când vorbiţi cu partenerul, cu şeful, cu angajaţii. Vă va fi greu la
început, dar persistaţi până cînd va deveni o a doua natură.
Păstraţi pentru voi această analiză, cel puţin până când nu sunteţi siguri că celălalt vrea
realmente să o cunoască!
Sesizaţi toate ocaziile posibile pentru a vă verifica diagnosticul comportamental, graţie
dovezilor istorice şi fenomenologice. Dar nu faceţi acest lucru cu ceilalţi decât dacă aveţi acordul
lor explicit. Cu cât veţi avansa astfel în verificările voastre, cu atât diagnosticul vostru
comportamental va deveni mai precis.
Sinele executiv şi sinele adevărat
Pentru simplificarea discuţiei noastre despre stările eului, am presupus
până aici că o persoană nu poate fi decât într-o stare a eului, la un moment dat.
În realitate situaţia stă astfel: se întâmplă ca cineva să se comporte într-o
manieră care corespunde unei stări a eului, în timp ce trăieşte în interior o altă
stare a eului.
De exemplu, imaginaţi-vă că sunt la serviciu, discutând cu un coleg o
sarcină curentă. În primele minute ale discuţiei, toată atenţia mea se
concentrează asupra sarcinii în curs. Dacă mi-aţi urmări semnele
comportamentale, aţi deduce sigur că mă aflu în Adult. Şi în interior mă simt
Adult, gata de a reacţiona acum şi aici, de a schimba şi de a evalua informaţia.
Dar pe măsură ce conversaţia se prelungeşte, încep să mă plictisesc. Îmi
spun în interior: „Mi-ar plăcea să fiu altundeva. E aşa frumos afară că mi-ar
plăcea să mă plimb. Dar nu cred că e posibil…” În acest moment mă simt în
Copil. Retrăiesc acele scene din anii de şcoală când găseam cursurile plictisitoare
şi când aveam chef să mă joc afară.
În ciuda plictiselii, continuu să fac ce am de făcut. Ceea ce observaţi, în
legătură cu comportamentul meu, este că eu continuu să schimb informaţii, deci,
la exterior, continuu să mă comport din Adult. Dar comportamentul meu nu
concordă cu starea eului în care mă simt.
38

39. Pentru a descrie această situaţie, Eric Berne a propus distincţia între sinele
executiv şi sinele adevărat2
.
Când o stare a eului dictează comportamentul persoanei, spunem că
această stare a eului are puterea executivă. Când o persoană se simte în interior
într-o stare a eului anume, spunem că această stare a eului este sinele său
adevărat.
În cea mai mare parte a timpului, starea eului, având puterea executivă,
este trăit ca adevăratul sine. În exemplul de mai sus, când am început discuţia de
lucru, aveam puterea executivă în Adult şi, în acelaşi timp, mă simţeam Adult în
mod real. Şi apoi, când am început să mă plictisesc, am trecut experienţa
adevărată în Copil, în timp ce continuam să mă comport într-o manieră coerentă,
din Adult, deci am menţinut puterea executivă în această stare.
Să presupunem că respectivul coleg ar continua conversaţia prea mult,
atunci poate că încep să casc şi pierd firul. El se aşteaptă să-i răspund la un
moment dat şi poate eu voi începe să mă înroşesc spunând: „O! Scuză-mă, cred
că eram plecat”. În acel moment, puterea executivă este în Copil ca şi starea
eului adevărată.
Inventaţi cel puţin încă trei exemple pentru a ilustra cazuri în care puterea executivă se
află într-o stare a eului, iar trăirea se află într-o altă stare a eului. Găsiţi exemple similare din
propria voastră experienţă, în cursul săptămânii trecute.
Incongruitate
Această diviziune între Sinele executiv şi Sinele adevărat pune evident
probleme suplimentare pentru diagnosticul stărilor eului. În măsura în care starea
eului care are puterea executivă este cea care determină comportamentul, ne-
am putea aştepta la faptul că semnele comportamentale ale persoanei indică
acea stare a eului. Cât timp această stare a eului este trăită ca Sine adevărat,
diagnosticul comportamental pe care persoana şi-l dă îi dă o idee precisă în
legătură cu experienţa sa interioară.
Dar ce se întâmplă când trece într-o altă stare a eului, ca Sine adevărat,
puterea executivă rămânând în prima stare a eului? Cum veţi detecta acest lucru
printr-un diagnostic comportamental?
Adevărul este că, uneori, nu o putem face. Acest lucru se produce mai ales
când persoana este relativ inactivă. Mă vedeţi, de exemplu, aşezat, ascultând o
conferinţă. Sunt aşezat drept, mă mişc puţin şi nu spun nimic. La prima vedere,
veţi deduce din comportamentul meu, că sunt în Adult. Dar, în interior, pot fi în
Copil, care visează cu ochii deschişi şi dacă nu mergeţi mai departe cu
investigaţia, nu aveţi nici un mijloc de a o şti.
Cu toate acestea, în general, comportamentul unei persoane dă indicaţii
efective despre ceea ce se întâmplă. Cât timp persoana are puterea executivă
într-o stare a eului, diferită de cea pe care o trăieşte ca Sine adevărat, există o
separaţie în ea, între comportamentul şi trăirea sa interioară. La exterior, iată ce
pare: indicaţiile cele mai evidente, în ceea ce priveşte comportamentul său, vor
desemna starea eului care are putere executivă, dar în acelaşi timp, va manifesta
39