Istoria dreptului romanesc unitatea iv

4. ROMANIA SI STATUL DE DREPT IN SECOLUL XX
4.1. Statul si dreptul romanesc in perioada interbelica 97
(1918-1945)
4.2. Evolutia raporturilor politice si a dreptului in spatiul 107
romanesc dupa 1945
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 113
Teste de autoevaluare 114
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 114
Lucrarea de verificare 114
Bibliografie minimală 115

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti puse in
practica interbelica;
• să intelegi notiunile generale privind institutiile politice ;
• să evaluezi justetea capacitatilor juridice ale regimului comunist;
• să recunosti importanta revenirii la standardele democratice europene.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX

4.1. Evolutia statului si dreptului romanesc in perioada interbelica
(1918-1945)
4.1.1. Consecintele economice, politice si juridice ale Marii Uniri de la 1918
Realizarea Marii Uniri de la 1918 a reprezentat încununarea unor idealuri de
secole a românilor, reprezentând în acelaşi timp o confirmarea a statutului
naţiunii române printre artizanele sistemului de pace de la Versailles care a
definit pentru prima dată în istorie întăietatea principiul naţionalităţilor în
organizarea păcii. Uniurea Transilvaniei cu România a marcat sfârşitul unui
proces şi deschiderea unei etape noi în dezvoltarea societăţii româneşti care
dispunea acum de cadrul jurodico-politic unitar pentru toate provinciile
româneşti.
În cursul anului 1918, pe fundalul victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale,
provinciile româneşti, aflate sub ocupaţie străină, s-au unit cu Vechiul Regat,
rezultatul fiind posibil datorită efortului de război al României alături de
Antantă, pe de o parte iar pe de altă parte datorită disciplinei exemplare şi
entuziasmului românilor aflaţi în afara statului naţional, manifestate cu prilejul
organizării adunărilor reprezentative care aveau să hotărască unirea cu ţara.
Astfel, Se constituia, astfel, Statul Naţional Unitar Român, a cărei recunoaştere
internaţională s-a făcut prin Tratatul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920:
• La 27 martie 1918, Basarabia, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru
(răpit de Rusia în anul 1812) s-a unit cu România;
• La 15 noiembrie 1918 a procedat la fel Bucovina (nordul Moldovei) care
se afla în componenţa Imperiului Austriac din anul 1775;
• La 1 decembrie1918, Transilvania, încorporând Maramureşul, Crişana şi
Banatul, s-a unit cu România desăvârşind procesul de consolidare a
statului unitar naţional roman.
Hotărârile luate de reprezentanţii politici ai celor trei provincii româneştivor fi
recunoscute şi promulgate prin decrete-regale în 27 noiembrie 1918 pentru
Basarabia, 18 decembrie 1918 pentru Bucovina şi 24 decembrie pentru
Transilvania. Unirea tuturor provinciilor româneşti a fost recunoscută ca având
valabilitate politică şi juridică chiar şi de reprezentanţii principalelor naţiuni
conlocuitoare. În luna ianuarie 1919 la Mediaş s-au întrunit reprezentanţii
comunităţii germane din Transilvania, care, şi-au dat acordul în privinţa actului
realizat în decembrie 1918 la Alba-Iulia. Cu prilejul unei adunări similare,
organizate în Banat la Timişoara, reprezentanţii germanilor de aici au avut
aceiaşi poziţie faţă de actul unirii. Pentru a trece la realizarea efectivă a unirii
au fost consituie adunări reprezentative, legislative precum şi guverne
provizorii formate din reprezentanţii populaţiei provinciilor respective care au
acţionat din punct de vedere politic şi juridic în direcţia constituirii unui aparat
administrativ unic la nivelul întregii Românii. Aceste împliniri istorice au fost
rezultatul voinţei şi luptei îndelungate a românilor de a trăi într-un singur stat,
conform dreptului istoric, de neam şi de limbă comună.
Pentru poporul român începea o etapa istorică nouă, în care întreaga avere
naţională devenea proprietatea românească, după cum erau adunate la un loc
toate potenţele ştiinţifice creatoare. România, un stat cu suprafaţa de 295.000

Istoria dreptului românesc 97


Km2, şi cu o populaţie de peste 15,5 milioane de locuitori devenea o putere de
mărime mijlocie care prin faptele ei economice sociale şi de politica generală a
constituit o pildă pentru alte state, în perioada interbelică. Aceste deziderate au
fost atinse cu eforturi şi jertfe deosebite, numărul victimelor româneşti în
război s-a ridicat la peste 300 000 de vieţi omeneşti precum şi importante
pagube materiale şi umane. România a trebuit sa se multumească cu doar 1%
din cuantumul reparaţiilor de război pe care statele Antantei le-au impus
Germaniei astfel, că efortul general de reconstrucţie economică a ţării a fost şi
mai mult îngreunat. Deasemenea, unele dispoziţii şi prevederi ale tratatelor de
pace care consfiinţeau constituirea unor state naţionale sau întregirea altora au
reprezentat costuri suplimentare pentru statele mici şi mijlocii (printre care şi
România) în detrimentul Marilor Puteri.
Astfel, se crease o situaţie nouă din punct de vedere politic-statal, prin urmare
şi juridic, punându-se problema unor structuri unice viitoare la nivelul
întregului stat român. Acesei situaţii guvernele de după unire vor trebui să le
facă faţă prim democratizarea vieţii social-politice şi prin introducerea a două
reforme electorală 1918 care a introdus votul universal şi agrară în 1921 şi în
final adoptarea unei constituţii a tuturor românilor.

Sarcina de lucru 1
Enumera principalele momente ale constituirii statului national unitar roman.

4.1.2. Organizarea politica si adminstrativa data de Constitutia de la 1923
Organizarea politică a României interbelice a stat sub tiparul constituţiei din
1923, care a consfinţit regimul politic cu instituţiile sale tipice: monarhie
constituţională, parlament bicameral, administraţia centrală a statului şi
administraţia teritorială etc. În noul stat se observă o intensificare a vieţii
social politice, caracterizată de apariţia unor partide politice cu extensii
naţionale în toate provinciile româneşti sau de dispariţia altora ce jucaseră un
rol important înainte de război.
Constituţia din 29 martie 1923 a reprezentat, în bună parte o revizuire a vechii
constituţii de la 1866 – fiind înlocuite sau modificate radical un număr de 20 de
articole, s-au adăugat alte 7 articole noi, a fost modificată redactarea sau au
primit completări un număr de 25 de articole iar 76 de articole ale vechiii
constituţii au fost mentinute în întregime - , reprezentând şi ea una dintre cele
mai liberale din Europa centrală şi de Răsărit. Totuşi, noul act constituţional
reprezenta doar proiectul partidului liberal, şi ca atare a fost considerată ca
fiind nelegală deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a
vechii constituţii stabilite prin articolul12. Potrivit acesteia erau prevăzute
următoarele responsabilităţi pentrureprezentanţii celor trei puteri în stat, regele
– puterea executivă parlamentul-legislativă iar instanţele de judecată - puterea


judecătorească:
Potrivit Constituţiei din 1923, regele avea puterea executivă, cu precizarea că
el o „exercita in mod regulat (precizat) de Constituţie” cu prerogative ca:
1) numirea sau confirmarea în funcţii publice;
2) întocmirea de regulamente;
3) era comandantul suprem al armatei şi conferea grade militare superioare;
4) acorda decoraţii;
5) avea dreptul să bată monedă;
6) dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni extraordinare;
7) de a dizolva una s-au amândouă Camerele;
8) de a numi şi revoca pe şeful guvernului.
Actele prin care regele exercita prerogativele sale în domeniul administraţie
erau Decretele regale ce erau contrasemnate de miniştrii de resort, care şi
răspundeau juridic pentru ceea ce semna regele.
Parlamentul, instituţie centrală şi reprezentativă mai veche, a fost menţinut în
aceiaşi structură bicamerală, cu menţiunea lărgirii lui ca urmare a includerii în
cadrul statului român şi a noilor provincii româneşti, Basarabia, Bucobina şi
Transilvania ce avuseseră anterior organizare politică şi reprezentare în cadrul
statelor în care fuseseră încorporate. Cele două camere componente ale
Parlamentului erau Senatul şi Camera Deputaţilor. Senatul era format din
senatori aleşi şi senatori de drept, nominalizaţi după statutul lor instituţional.
Drept urmare a renunţării sistemului de vot cenzitar şi introducerii votului
universal direct, secret şi obligatoriu, Adunarea Deputaţilor era aleasă de către
toţi cetăţenii români apţi de vot (femeile militarii şi magistraţii nu aveau drept
de vot). În atribuţiile Parlamentului intrau: iniţiativa legislativă, dezbaterea şi
elaborarea de legi, care erau sancţionate de rege.
Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt stabilit prin
Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea pentru Curtea de Casaţie şi
Justiţie, având ca bază elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864).
Suprema instanţă se înfăţişa ca un puternic element al Unirii. Legea Curţii de
Casaţie, elaborată în decembrie 1925, preciza, ca şi Constituţia, unicitatea celei
mai înalte instanţe judecătoreşti. Judecătoriile, tribunalele Curţile de Apel şi
Curţile cu Juraţi reprezentau instanţe de nivel secundar ordonate ierarhic şi
având competenţe bine delimitate.
În contextul ascensiunii regimurilor totalitare în întreaga Europă şi România
nu va face excepţie de la acestă stare de fapt, astfel încât, la 10 februarie 1938
regele Carol I instaurează printr-o nouă constituţie un regim de autoritate
monarhică. Aceasta este structurată, ca şi precedentele, pe 8 titluri are 100 de
articole şi ca o caracteristică generală concentrează puterea politică în mâinile
regelui. Din păcate, în perioada de după anul 1938 capacitatea juridică a
persoanei a fost limitată până la lichidarea unor drepturi şi libertăţi
democratice. Constituţia din anul 1938 a introdus primatul îndatoririlor în
detrimentul drepturilor şi libertăţilor personale. Chestiunea era justificabilă prin
aceea că se înteţiseră măsurile pregătitoare faţă de ameninţările războiului ce


avea să vină.
Dintre prevederi amintim:
Regele este considerat capul statului, poate emite decrete-lege, în timp ce
adunările sunt dizolvate, are dreptul de a dizolva adunările, poate declara
război sau încheia pace, promulgă legile şi are competenţe executive şi
legislative dar le exercită prin miniştzri care sunt responsbili pentruactele
semnate de rege.
Parlamentul este format din Senat (senatori aleşi, numiţi în număr egal) şi
Adunarea Deputaţilor (formată din cetăţeni de peste 30 de ani, aleşi prin vot
secret egal în circumscripţii, pentru prima dată şi de către femei care nu erau
eligibile în Adunarea Deputaţilor) este menţinut ca instituţie tradiţională pentru
a se pastra aparenţa unui cadru democratic.
Instanţele de judecată sunt menţinute ca având competenţe în materie
judecătorescă, guvernul are respunsabilităţi sporite, sunt înfiinţate noi ministere
şi Consiliul de Coroană ca organ consultattiv al regelui, partidele politice sunt
desfiinţate.
Intrarea României în război a impus suprimarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti şi instituirea cenzurii într-un mod şi mai autoritar decât constituţia
din 1938 ce va fi anulată odată cu instituirea regimului antonescian. Ca urmare
a compromiterii politice a regelui Carol al II-lea şi a situaţiei generale
degradante cauzată de declanşarea celui de-al doilea război mondial, regimul
politic carlist a fost îndepărtat prin determinarea lui Carol II să abdice (4–5
septembrie 1940). În fruntea statului a fost adus generalul Ion Antonescu, care
va păstra instituţia monarhică, rege devenind, prin succesiune, Mihai, fiul lui
Carol al II-lea.
Ion Antonescu, deşi era şeful guvernului, şi-a arogat puteri excepţionale,
devenind în fapt Conducătorul statului. Regele Mihai (19 ani), a păstrat doar
câteva prerogative protocolare.După actul de la 23 august 1944 s-a revenit la
organizarea democratică parţială a vieţii politice româneşti prin câteva acte
normative:
1) Decretul nr 1626 din 1944 care prevedea repunerea in drepturi a
Constitutiei de la 1923;
2) Decretul nr 1849 din 1944 ce presupunea judecarea si condamnarea
criminalilor de razboi;
3) Legea nr 86 din 1945 privind statutul minoritatilor nationale.
Realizarea Statului Naţional Unitar Român a impus o dezvoltare
corespunzătoare a aparatului administrativ, în măsură să satisfacă
complexitatea noilor probleme apărute. Faţă de ministerele existente înainte de
război, în anul 1920 au apărut altele noi şi anume: Ministerul muncii si
ocrotirilor sociale; Ministerul cultelor si artelor; (înlocuind vechiul Minister al
cultelor şi instrucţiuni publice); în 1921 a fost creat Ministerul agriculturii şi
domeniilor (prin reorganizarea aceluiaşi minister) etc.
Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor a încercat să dea o
organizare omogenă tuturor ministerelor, stabilind un număr de zece ministere:
Interne; Externe; Justiţiei; Instrucţiunii publice şi cultelor; Apărării naţionale;
Finanţe; Agriculturii şi domeniilor; Industriei şi comerţului; Lucrărilor publice


şi comunicaţiilor; Muncii; Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. În noua organizare
au fost introduse subsecretariatele de stat, precum şi miniştrii fără portofoliu,
care nu erau titulari ai unor departamente, dar deveneau miniştrii pe
considerente politice (clientela politică).
Măsuri deosebite au fost întreprinse şi în ceea ce privea administraţia
teritorială, date fiind problemele rezultate din actul Unirii. Administraţia locală
trebuia adusă la acelaşi numitor, ţinându-se seama de faptul că provinciilor
unite cu ţara cunoscuseră administraţii diferite. Judeţul, cea mai reprezentativă
unitatea teritorială întrunea o dublă calitate şi anume: reprezenta o unitate
administrativă descentralizată cu personalitate juridică şi era o circumscripţie
teritorială în care funcţionau servicii administrative centralizate ale
ministerelor, deci o componentă a executivului. În ceea ce priveşte structura
organismelor de conducere judeţene, acestea aveau atribuţiuni bine delimitate
si erau:a) Prefectul; b) Preşedintele delegaţiei Consiliului judeţean; c)
Consiliul judeţean.
Organizarea administrativă locală a fost rezultatul mai multor legi, datorită
complexităţii ei. Judeţul cuprindea mai multe comune care constituiau
elementul de bază în organizarea administrativă locală. Ele erau de două feluri,
comune urbane şi rurale. Între judeţ şi comune se interpunea plasa, unitate
administrativă fără putere juridică; un fel de circumscripţie care încorpora
câteva comune, şi mijlocea legătura dintre comune şi judeţ.

Sarcina de lucru 2
Argumentează prin 3 fraze atributiile celor trei puteri, executiv, legislativa si
judecatoreasca potrivit Constitutiei de la 1923.

4.1.3. Legislatia si organizarea judecatoreasca in perioada interbelica
După realizarea României întregite, în anul 1918, Dreptul civil a fost supus
unor transformări importante atât pentru unificarea legislaţiei, precum şi pentru
punerea de acord a legislaţiei existente cu ideile sociale, economice şi politice
ce s-au ivit după primul război mondial.
În problema persoanelor, legislaţia a fost adusă la acelaşi numitor, începând cu
numele, ce individualiza persoana şi continuând cu actele stării civile,
naţionalitatea, naturalizarea etc. Aceste aspecte au făcut obiectul unor atente
elaborări şi înscrisuri în noua legislaţie. A fost adoptată legea unificatoare
privind actele de stare civilă (25 februarie 1928). Titlul II din Codul civil al lui
Cuza din 1864 a fost modificat în sensul extinderii acestuia. S-a schimbat
ordinea materiei şi s-au introdus norme noi. S-au perfectat şi completat textele
existente şi s-a procedat la clasificări mai sistematice. Lucru lesne de înţeles,
elemente de procedură din vechiul cod nu mai corespundeau noii epoci, de
aceea printr-un şir de legi Codul civil din 1864 a căpătat o înfăţişare nouă.


Problematica dreptului familiei va fi reluată în această perioadă pe alte baze.
S-au avut în vedere transformările mentale intervenite în perioada de referinţă,
precum şi evoluţia social economică, juridică şi politică. De observat că s-a
consolidat procesul de legiferare a familiei. Constituţia din anul 1923 prevedea
următoarele în acest sens: actele de stare civilă sunt de atribuţia legii civile,
adăugând că întocmirea acestor acte va trebui sa preceadă întotdeauna
benedicţiunea religioasă, de unde rezultă faptul că aceasta din urmă nu era
obligatorie.
Noua legislaţie proclama deplina egalitate între soţi, în ceea ce privea
drepturile civile. Era o chestiune de substanţă juridică. Pe de altă parte s-au
introdus îngrădiri în exercitarea dreptului de căsătorie pentru anumite categorii
de funcţionari, fiind vizaţi ofiţerii şi membrii corpului diplomatic, cărora li se
impunea dovada unei averi (dote) pentru a contracta căsătoria.
Perioada la care ne referim a cunoscut şi elemente de subminare a familiei şi
anume, dezinteresul crescând pentru închegarea unei familii conjugale,
înmulţirea divorţurilor, apariţia caselor de toleranţă, adulterul etc.O măsură
legislativă ce afecta instituţia familiei a fost luată în anul 1940 (legea din
august) care oprea căsătoria între români de sânge şi evrei. O altă restricţie
legală era aceea potrivit căreia căsătoria funcţionarului public necesita
aprobarea ,,Şefului” Nesupunerea în acest caz era sancţionată prin
disponibilizare.
Problema bunurilor a fost şi ea luată în dezbatere aducându-i-se corijări şi
îmbunătăţiri: Constituţia din 1866 prevedea o gamă largă de drepturi în ceea ce
privea proprietatea imobiliară. În condiţiile de după primul război, din
considerente morale faţă de cei ce luptaseră pentru cauza unităţii naţionale, s-a
admis măsura echitabilă de împroprietărire a unui număr însemnat de săteni în
detrimentul marii proprietăţi private. Constituţia din anul 1923 înscria
principiul (corespondent în vechea constituţie) că proprietatea de orice natură
precum şi creanţele asupra statului
„sunt garantate” adăugând că ,,nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate
publică, după dreapta despăgubire stabilită de justiţie“.
Prin acelaşi articol 19 (fără corespondent în vechea constituţie) s-a naţionalizat
subsolul, ţinându-se seama de drepturile câştigate. Legea minelor (1924),
Legea energiei (1924) şi legea privind regimul apelor din acelaşi an, au fost
întocmite în baza acestor principii constituţionale. Un aspect nou de consemnat
este acela al creşterii numărului populaţiei oraşelor, care a dus la construirea de
clădiri cu mai multe etaje şi cu mai multe apartamente. Acest fapt a făcut să
apară probleme noi între colocatari cu privire la părţile comune, reglementarea
acestora făcându-se prin Legea din 3 martie 1927. În aceiaşi termeni de
perfectare a legislaţiei române au fost abordate şi alte domenii ca: obligaţiile,
contractele şi garanţiile, succesiunile etc. Doctrina şi jurisprudenţa constituie
o latură a dreptului care, în această perioadă, a înregistrat mutaţii active şi
originale în comparaţie cu modelele occidentale.
Rolul creativ românesc s-a manifestat în interpretarea unor texte greu de
conciliat; prin aplicarea în domeniile cele mai variate a unor teorii generale sau
a unor maxime juridice; în lipsa unor texte de lege care să rezolve problemele
aduse în judecata instanţelor; în interpretarea ingenioasă a unor redactări legale


sumare pentru adaptarea lor la dezvoltarea tehnicii de interpretare folosită de
instanţele judecătoreşti. Soluţiile jurisprudenţiale şi opiniile de doctrină au dus
în câteva cazuri importante la modificări legislative în materie succesorală,
responsabilitate civică, substituţie fideocomisară şi dublul legat constituţional,
abuzul de drept, validitatea actelor etc.
Instituţiile procedurale erau procesul şi execuţia silită, care au fost supuse
modificărilor cerute de transformările politico-statale. Au fost unificate legile
din vechea Românie cu cele din provinciile unite cu ţara. Totodată, au fost
introduse norme procedurale corespunzătoare acelei perioade prin modificări
aduse Codului de procedura civilă din anul 1865.
Ca elemente noi se înregistrează accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi
curţilor de apel, s-a procedat la unificarea competenţei instanţelor. Un principiu
inovator a fost acela care consacra rolul activ al judecătorului în conducerea
procesului, ceea ce a însemnat un nou pas înainte faţă de trecut, când
judecătorul nu putea avea nici o iniţiativă. Vechiul deziderat de accelerare a
judecăţilor şi-a găsit înfăptuirea prin Legea din anul 1925, privind accelerarea
judecăţilor, pentru a scurta durata. Aceeaşi lege a împărţit procedura de
judecată în două faze: preliminară şi de fond.
Dreptul penal. Codul penal din anul 1936
Odată cu realizarea statului naţional unitar român a apărut şi o pluritate de
reglementări penale. Situaţia deosebită creată consta în faptul că existau mai
multe legislaţii rezultate din existenţa unor coduri diferite în regiunile unite cu
ţara. Astfel, se poate nominaliza Codul penal român din anul 1864; Codul
penal ungar din anul 1878, prezent în Transilvania; Legea austriacă, respectiv
Codul penal austriac din anul 1852, iar în Basarabia, Codul penal rus din 1903.
Din considerente de politică legislativă, s-a ales situaţia menţinerii, un timp, în
vigoare a acestora până la intrarea „pe rol” a noului Cod penal român în anul
1937. Între timp au fost adoptate succesiv o serie de legi noi care se vor regăsi
în spiritul Codului de mai târziu. În noul Cod se reflecta principiul răspunderii
întemeiate pe responsabilitatea morală a făptuitorului; principiul
individualizării legale a pedepsei în raport cu forma de vinovăţiei şi în raport
cu gradul de pericol social al faptei; menţinerea împărţirii tripartite a
infracţiunilor (crime, delicte, contravenţii). În aplicarea sancţiunii, Codul lua în
considerare persoana infractorului şi gradul de pericol social pe care acesta îl
prezenta.
Privitor la infracţiuni şi pedepse trebuie ştiut că noul Cod (1937) reflecta o
minuţioasă reglementare a infracţiunilor, nominalizând infracţiunile politice
faţă de cele de drept comun. Au fost instituite astfel două categorii de pedepse
criminale şi corecţionale şi anume: unele de drept comun şi altele politice. Cele
mai grave infracţiuni erau considerate acelea care puneau în primejdie
organizarea socială şi ordinea de drept (atentate împotriva conducătorului ţării,
uzurparea politică, surparea ordinii constituţionale etc.) Codul penal din anul
1936, respectând prevederile Constituţiei nu a inclus sancţiunea capitală,
pedeapsa cu moartea. Totuşi, în comparaţie cu cel din 1864 s-a caracterizat
printr-o înăsprire a regimului punitiv (maximul pedepselor fiind mai ridicat),
înăsprire explicată de doctrină ca o necesitate determinată de creşterea
simţitoare a criminalităţii după primul război mondial. În perioada 1938––1944


s-a înregistrat o amplificare a faptelor incriminate printr-o înăsprire şi mai mare
a regimului pedepselor. Cele două coduri penale –– cel din 1936/1937 şi Codul
Justiţiei Militare, elaborat în acelaşi an, au fost supuse unor completări şi
modificări substanţiale, domeniul vizat fiind cel al “ordinii publice (politice) şi
siguranţa statului”.
Constituţia din februarie 1938 consacra regimul înăspririi pedepselor. Au
apărut probleme legislative noi cum erau crima de sabotaj comercial sau
industrial.În condiţiile stării de război s-a impus necesitatea unor acte
normative noi care reglementau infracţiunile denumite crima de sabotaj
comercial, industrial etc. Ca atare a fost introdusă, după 1938, pedeapsa
capitală.

Sarcina de lucru 3
Explică modul în care Dreptul penal si Dreptul civil au reusit sa confirme
Romaniei statutul de democratie interbelica.

Dreptul procesual penal
Era reglementat de Codul de procedură penală, elaborat în anul 1936 şi pus în
aplicare, începând cu 1 ianuarie 1937. La baza întocmirii acestuia a stat vechiul
Cod din anul 1864 care a oferit încă multe elemente valabile. Altele, depăşite,
au fost corectate din mers prin dispoziţii, atât înainte cât şi după anul 1918.Ca
primă preocupare în domeniu a fost extinderea aplicării elementelor de
procedură penală din Vechiul Regat, în Basarabia (1919), în Transilvania şi
Bucovina (ceva mai târziu), culminând cu punerea în aplicare a noului cod care
va căpăta autoritate instituţională în întreaga Românie.
Prin noul cod de procedură penală au fost simplificate formalităţile de
desfăşurare a procesului –– în mod deosebit a instrucţiei –– care până atunci se
prelungea exagerat de mult. Şi în noul Cod de procedură penală, din 1936/37
este reflectat principiul diferenţierii procedurii penale faţă de dreptul penal.Au
fost delimitate şi clarificate mai bine probleme ca acţiunea penală,
competenţele, subiectele procesului penal, fazele, judecata etc. În privinţa
competenţei, Codul a preluat, în mare, reglementările anterioare. Contravenţiile
erau de competenţa judecătoriilor, delictele de competenţa tribunalelor, iar
crimele de aceea a Curţilor cu Juri. În competenţa Curţilor cu Juri intrau şi
delictele politice, precum şi cele de presă.
În perioada 1938–1944 foarte multe cauze penale au fost preluate de către
Justiţia militară, din motivele instituţionalizării stării de asediu, cauzată de
război. În acest caz judecata era urgentă, rapidă şi comprimată; hotărârile
instanţelor militare nu erau supuse recursului la Înalta Curte de Casaţie.
Represiunea era astfel considerabil înăsprită. Sub regimul “Antonescu” (1940–
1944) procesul penal a suferit însemnate modificări, diminuându-se până la


desfiinţare graniţele procesuale, ca o consecinţă a extinderii puterii instanţelor
militare.
Dreptul comercial
A căpătat în noua perioadă o consistenţă mai puternică, prin profunzimea şi
multitudinea aspectelor legiferate. Reforma acestui domeniu legislativ a constat
într-o seamă de reglementari prin legi sau norme regulamentare, întrucât Codul
Comerţului a fost terminat abia în anul 1938, sub forma de proiect, şi nu a mai
putut apare legea de punere în aplicare. Totuşi, literatura de specialitate a
valorificat datele cuprinse în el, ceea ce i-a dat valoare istorică, dar şi practică,
pentru că de fapt codul era o sinteză a legislaţiei în domeniu. Problematica
dreptului comercial este vastă, motiv pentru care ne vom limita la a enunţa
câteva aspecte mai relevante: reglementarea problemei cooperaţiei,
elaborându-se în anul 1928 un Cod al cooperaţiei; Camerele de comerţ şi
industrie, unificarea şi extinderea lor; problema societăţilor de asigurare,
reorganizarea acestora; regiile comerciale au fost supuse şi ele modernizării şi
unei supravegheri legislative riguroase.Un cadru legislativ aparte l-a constituit
sistemul bancar şi instituţiile de credit, pornind de la unificări şi urmărindu-se
lărgirea, consolidarea şi perfectarea lor.
Legislaţia muncitorească
Câteva momente semnificative au fost înregistrate în ceea ce priveşte dreptul
de asociere şi organizare a muncitorilor din fabrici şi a altor categorii de
salariaţi. Spre exemplu, Legea sindicatelor profesionale din anul 1921, a
instituit legiferarea organizării muncitorilor. Însă, în legea pentru persoanele
juridice erau incluse şi dispoziţii menite a limita formele de manifestare şi
organizare muncitorească. În această problemă, legiuitorii şi organismele
menite a elabora legile şi de a supraveghea eficacitatea acestora s-au constatat
progrese însemnate. S-a legiferat, în această perioadă, ocrotirea muncii
minorilor şi a femeilor, s-a introdus repaosul duminical legiferat, durata zilei de
muncă (1929) de 8 ore etc. În anul 1933 a fost elaborată legea pentru unificarea
asigurărilor sociale. Legea asupra condiţiilor de muncă (1929) a făcut dovada
implicării dreptului în problematica socială.
În anul 1924 a fost elaborată Legea organizării judecătoreşti. Era aducere la zi
a legii din anul 1909. Astfel, organele puterii judecătoreşti erau: Judecătoriile,
Tribunalele, Curţile de Apel, Curţile cu Juraţi, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, şi Jurisdicţia Militară, care era organizată separat.
Organizarea judecătorească
a) Judecătoriile nu se vor mai numi ,,Judecătorii de ocoale”, ci simplu
judecătorii. Aşa precizase Legea din 25 iunie 1924 privitoare la organizarea
judecătorească. Au fost înfiinţate, în schimb, circumscripţii ale acestora.
Personalul Judecătoriei era compus dintr-un judecător şi unul sau mai mulţi
ajutori de judecători. S-a desfiinţat postul de magistrat stagiar. O dispoziţie
nouă ce privea buna funcţionare a justiţiei era aceea că „Judecata se va face la
reşedinţa judecătoriei” nu ca până atunci când judecătorul se deplasa în
localităţile cu pricina.
b) Tribunalele. Legea prevedea ca în fiecare capitală de judeţ va funcţiona un
tribunal, care, la rându-i, cuprindea circumscripţiile judecătoreşti. Tribunalele


erau alcătuite din una sau mai multe secţii. Fiecare secţie avea un preşedinte,
cel puţin doi judecători de şedinţă, unul sau doi supleanţi, grefieri, impegaţi etc.
Compunerea completului de judecată a cunoscut, pentru scurt timp, o inovaţie
şi anume aceea a introducerii judecătorului unic la tribunale, în primă instanţă.
Se menţinea şi completul de doi în materie penală şi, contecios sau ca instanţă
de apel în recurs.
c) Curţile de apel au crescut ca număr de la 4 la 12, nominalizându-se în Legea
tribunalelor care făceau parte din circumscripţia fiecărei Curţi. Aceasta se
compunea din una sau mai multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte
şi cinci consilieri, plus alţi trei (cel puţin) pentru inspecţiile judecătoreşti.
Curtea de Apel judeca în complet de trei consilieri, luând decizii cu majoritatea
de doi, în cazurile apelurilor la procesele judecate de judecător şi în apelurile
penale. În cazuri mai complicate, Curtea de Apel era obligată să judece cu cinci
consilieri
d) Curţile cu juraţi. Legea din 1924 stabilea că în fiecare judeţ să funcţioneze
câte o Curte cu juraţi, cu competenţa de a judeca ,,în toate materiile criminale
şi delicte de presă”. Judecau în sesiuni ordinare, stabilite prin regulament
special pentru funcţionarea lor, cu deosebire faţă de trecut când şedinţa nu mai
era prezidată de un consilier de la Curte, ci de prim-preşedintele tribunalului
sau preşedintele tribunalului nedivizat.
e) Curtea de Casaţie. Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi
Justiţie, fapt stabilit prin Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea
pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, având ca bază elemente din vechea lege a
lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se înfăţişa ca un puternic element al
Unirii. Legea Curţii de Casaţie, elaborată în decembrie 1925, preciza, ca şi
Constituţia, unicitatea celei mai înalte instanţe judecătoreşti (art. 1), lucru nu
uşor de realizat, dată fiind pluritatea sistemelor juridice aplicate pe teritoriul
ţării după Unire. Curtea de Casaţie rămânea formată tot din trei secţii, ca în
trecut, şi se compunea dintr-un prim-preşedinte şi trei preşedinţi de secţie, însă
numărul consilierilor s-a ridicat la 42, iar după anul 1932 la 50 etc. Au fost
introduse două amendamente apreciate ca deosebit de importante, stabilite prin
constituţie şi adoptate de legea de organizare a Curţii şi anume:
1) dreptul de recurs în casare, era de ordin constituţional, ceea ce dădea o
garanţie în plus pentru justiţiabili;
2) numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca
Constituţionalitatea legilor.
Curtea de Casaţie avea şi competenţe ca Înaltă Curte de Justiţie ca şi mai
înainte. În cazuri excepţionale şi în cauze politice Curtea de Casaţie judeca în
calitate de Înaltă Curte de Justiţie în secţiuni unite. Într-o formulare nouă
aceasta îşi menţinea prerogative de a judeca miniştrii deferiţi justiţiei. Unele
modificări s-au înregistrat şi în timpul dictaturii Carliste, când s-a generalizat şi
permanentizat starea de asediu şi a crescut competenţa instanţelor militare.
Toate acestea din cauza pregătirilor de război din Europa şi a ameninţărilor din
afară la integritatea teritorială a României. Legea organizării judecătoreşti din
august 1938 nu a mai inclus între instanţele de judecată Curţile cu Juraţi, şi a
creat două feluri de judecătorii: Urbane (existente) şi Comunale.


i

4.2. Evolutia raporturilor juridice in spatiul romanesc dupa 1945
4.2.1. Transformarea Romaniei din regat in republica populara stare de drept/stare de
fapt
Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen
rii
singular dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat, de altfel, la scara întegii
reg se
Europe Centrale şi de Sud-Est, în cadrul unui vast scenariu “finlandizare” a
ş Est,
zonei de către sovietici cu acordul tacit al aliaţilor lor. Implicarea directa,
tre a ilor
brutala, in politica interna si impunerea de guverne prietene reprezenta prin
definitie o incalcare a principiilor constitutionale de suveranitate, invalidand
din start regimurile de “democratie populara”.
Este binecunoscut faptul că orice regim de tip totalitar are drept principal
c
obiectiv preocuparea de a conferi legalitate guvernării sale, aparent în cele
guvern rii aparentă
mai multe cazuri, iar în subsidiar anihilarea oric ror forme chiar ş minore de
oricăror şi
opoziţie, care ar putea pune în discuţie legitimitatea şi legalitatea puterii.
ie, i
Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt ş în drept cu
şi
instituirea unui astfel de regim politic, ce nu va încerca să se dezmint în nici
s dezmintă
un fel în această privin Tocmai de aceea este cu atât mai interesant şi
privinţă.
important de aflat cât de veridică în sensul reprezentativ şi legal al termenului,
veridic i
a fost modalitatea de preluare a puterii de către comuniştii români, cu atât mai
c tii
mult, cu cât aceasta se prezumă a fi fost facută în numele unei legimit
prezum ele legimităţi
populare, văzută şi înţeleasă prin prisma doctrinei politice comuniste,
zută
discutabilă de altfel şi sub raportul posibilităţilor de a transpune cu succes
ilor
teoria în practică.
Guvernarea legala şi constitutionala in cadrul statului de drept, corelata cu
i drept
existenta şi exercitarea drepturilor şi libertatilor fundamentale ale omului sau
i i
cetateanului, presupune pentru partidele şi gruparile totalitare, un spatiu
i
restrans de manevra, in lupta pentru cucerirea puterii politice. Tocmai de aceea,
neputand folosi teroarea decat intr o masura destul de limitata, aceste centre de
utand intr-o
putere sunt nevoite sa imparta cu celelalte partide politice – care urmaresc
respectarea principiilor democratice - necesitatea de a-şi castiga aderenti prin
i
intermediul propagandei, instrument care poate penetra subconstientul maselor
propagandei,
dar şi al elitelor. Dealtfel este binecunoscut faptul ca nazismul german, in
i
frunte cu A. Hitler va ajunge la guvernare in Germania interbelica in urma
castigarii unor alegeri democratice, şi cu respectarea mijloacelor de expresie
spectarea
legale conferite oricarui partid politic. Explicatiile istoricilor s-au oprit în cele
s au
mai multe cazuri la argumentul dat de conditiile geopolitice complexe de la
sfarşitul celui de al doilea razboi mondial şi la importanta de necontestat
itul a
dealtfel a factorului extern, dat de prezenta armatei roşii in tara, ca armata de
ro ii
ocupatie.
Pentru a ascunde aceasta realitate cruda consfintita de conventia de armistitiu,
incheiata de Romania cu Natiunile Unite, la Moscova in data de 12 septembrie
1944, regimul politic instaurat la 6 martie 1945, va prezenta trupele straine ca
“eliberatoare “iar Uniunea Sovietică drept“marele frate de la răsărit“.
Sovietic ă ărit“.
Din punct de vedere social trecerea de la regimul monarhic la cel republican a
putut fi posibila gratiei crizei increderii in institutiile statului, prezenta in
sibila
mentalul colectiv al maselor, dar nu numai. Pe de alta parte mizeria de dupa
razboi a resuscitat valente latente ale unei populatii şi asa lipsita demulte
i

i

atribute necesare unei existente cel putin decente in cadrul unui stat cu adevarat
existente
de drept.
Contextul geopolitic în care se afla România la sfârşitul celui de
sfâr itul de-al doilea
război mondial va permite Uniunii Sovietice să aibă puterea de decizie
zboi s
nemijlocită prin intermediul Comisiei Aliate de Control înfiin înfiinţată potrivit
Convenţiei de Armisti
iei Armistiţiu de către Aliaţi. Acest fapt, a permis precipitarea
i.
procesului de instaurare a unor regimuri de “democraţie popular
“democraţie populară” la
frontierele U.R.S.S.
U.R.S.S.-ului, în consecinţă României i se va impune schimbarea
regimului politic şi în cele din urm chiar a formei de guvernământ. Una dintre
gimului urmă ământ.
metodele comuniş
comuniştilor care vizau slăbirea încrederii cetăţenilor în institu
enilor instituţiile
statului o reprezenta declan
declanşarea demonstraţiilor antiguvernamentele, în paralel
iilor
cu sabotarea guvernului din interiorul acestuia, forţând astfel, demisia
guv ând
cabinetului (Sănătescu şi Rădescu, după caz).
ă ătescu
Acutizarea conflictului politic în interiorul guvernului dintre reprezentan
reprezentanţii
partidului comunist şi cei ai partidelor istorice, va determina Uniunea S
i Sovietică
să impună aducerea la putere a unui guvern dominat de comunişti pe motivul
comuniş
comuni
că, precedentele cabinete politice nu respectă prevederile Conven
, respect Convenţiei de
Armistiţiu, protejându-i pe colaboratorii regimului antonescian, fără a fi în
iu, protejându i f
măsură să facă faţă “importantelor manifestări politice antifasciste ale
ă fa ri
populaţiei”. La sfârşitul războiului refuzul Statelor Unite şi al Marii Britanii, de
iei”. sfârş i
a-l recunoaşte, îl vor determina pe Regele Mihai să ceară demisia cabinetului,
te, s
dar premierul având sprijinul Uniunii Sovietice, nu va lua în considerare
Sovietice,
cererea suveranului. Sistarea raporturilor dintre rege şi guvern va constitui
i
astfel o consecinţă firească, un impas politic şi constituţional greu de dep
ional depăşit,
concretizat în final prin refuzul regelui de a colabora cu un guvern considerat
pe drept acum neconstitu
neconstituţional.
Greva regală v-a trezi opoziţia politică la acţiune şi va avea drept efect
a opozi i
intervenţia Marilor Puteri care vor impune intrarea în guvern a reprezentanţilor
ia reprezentan
partidelor istorice. La 15 octombrie 1946 cabinetul va fixa data definitiv
cabinetul definitivă
pentru ţinerea alegerilor la 19 noiembrie, prin Decretul 2219 privitor la
inerea
alegerile pentru Adunarea Deputaţilor. Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea
Deputa ilor.
lui a fost viciat de nenumărate ingerinţe ale guvernului, care spera s
nenum e să-şi asigure
astfel câştigarea alegerilor. Rezultatul real al votului a fost trucat prin
tigarea
intermediul forţelor de poliţie şi al consilierilor sovietici care vor inversa
ţelor poli i
practic, rezultatul votului acordând Blocului Partidelor Democratice 71% din
voturi, iar opoziţiei restul. Ţinând cont de falsul electoral înregistrat, partidele
oziţiei inând
istorice vor decide boicotarea lucrlucrărilor Adunării Deputaţilor, considerând c
ilor, că
dreptul electoral a fost refuzat unei mari părţi a populaţiei şi în consecin
p consecinţă,
alegerile nu sunt constituţionale. Opoziţia îl va încuraja pe rege să nu deschidă
constitu ia
lucrările Adunării Deputaţilor, întrucât acest lucru ar constitui o validare a
ării Deputa ilor,
alegerilor electorale, câştigate prin fraudă electorală de partidul comunist.
câ
Experienţa grevei regale, îl va determina pe monarh să nu întrerup punţile de
a s întrerupă
legătură cu guvernul, con
conştient că risca astfel abdicarea. La 1 decembrie 1946,
regele potrivit prevederilor constituţionale deschide lucrările parlamentului,
constitu rile
acordând guvernulu Groza mult aşteptata legitimitate constitu
guvernului teptata constituţională.
Încheierea Conferin ei de Pace de la Paris va permite guvernului încheierea
Conferinţei
Tratatului de Pace dintre România şi puterile aliate la data de 10 februarie
i
1947. Tratatul conţinea importante prevederi ce afectau suveranitatea statală
conţ ectau statal


prin permiterea staţionării în continuare pe teritoriul României a trupelor
armatei roşii.
La 30 decembrie 1947, în timp ce Parlamentul se afla în vacanţă, s-a difuzat la
radio ştirea abdicării Regelui Mihai I şi Proclamaţia Guvernului către popor.
Potrivit acestuia, Mihai I, conştient că “în viaţa statului român s-au produs în
ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi
raporturi între pricipalii ai vieţii de stat şi în consecinţă, pe deplin conştient de
importanţa actului ce fac în interesul poporului român, abdic pentru mine şi
pentru urmaşii mei de la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate
prerogativele cele le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român,
libertatea de a-şi alege noua formă de stat.”
În continuarea motivării actului de abdicare, regele concluziona că “existenţa
raporturilor care nu mai corespund astăzi condiţiunilor, stabilite de pactul
fundamental Constituţia ţării, cerându-se o grabnică şi fundamentală schimbare
în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea
ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor
condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea
dezvoltării României”.
Intimidarea tânărului monarh de către experimentatul Petru Groza se va
materializa prin aceea că regelui i s-a pus în vedere cu sau fără voia sa, faptul
că abdicarea sa şi abolirea monarhiei se va realiza oricum. În urma refuzului
celor doi de a-i acorda timp de reflecţie, sau amânarea abdicării, Mihai I va fi
nevoit să-l semneze, adăugând “sunt obligat să mă supun acestui act de
violenţă, nu am de ales”.

Sarcina de lucru 4
Explică modul în care dinamica puterii politice intre anii 1945-1948 a
respectat prevederile constitutionale.

4.2.2. Evolutia dreptului si a statului in perioada regimului comunist
Partidul a concentrat întreaga putere, deoarece respingea principiul, considerat
burghez, al separării puterilor în stat. Această atitudine era motivată de faptul
că respectivul partid se erija în reprezentantul (a se citi conducătorul)
poporului muncitor. În asemenea condiţii, P.C.R. a acţionat pentru
reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia intereselor sale
politice.
Constituţia din 1948 consfinţea în art. 3, faptul că „întreaga putere emană de
la popor”, dar, în fapt, prin ea se impunea sistemul unui singur partid în
România şi înlătura principiul separaţiei puterilor în stat, înlocuindu-l cu cel al
„unităţii depline a puterii de stat”. Potrivit reglementărilor constituţionale din


România socialistă, organul suprem al puterii de stat era Marea Adunare
Naţională, faţa de care trebuiau să răspundă toate celelalte organe ale statului.
Aceasta a devenit instituţie unicamerală (prin desfiinţarea Senatului), fiind
singurul organ legislativ şi având multiple competenţe şi atribuţii: formarea
guvernului, votarea bugetului, înfiinţarea, contopirea sau desfiinţarea unor
ministere, adoptarea deciziilor privind problemele războiului şi păcii, acordarea
amnistiei etc. În realitate, rolul M.A.N. era formal, întrucât marea majoritate,
dacă nu totalitatea actelor legislative şi administrative erau elaborate şi aplicate
de către guvern, la indicaţiile Comitetului Central al P.C.R.
Constituţia din 13 aprilie 1948 prevedea că guvernul, ca organ suprem executiv
şi administrativ, să fie format din primul –ministru, unul sau mai mulţi
viceprim-miniştri, precum şi din miniştri de resort. Guvernul era stabilit de
către Marea Anulare Naţională (M.A.N.), în faţa căreia dădea socoteală atât ca
organ colectiv, cât şi prin fiecare membru (ministru) al său, iar în intervalul
dintre sesiunile M.A.N. răspundea în faţa prezidiului acesteia. Membrii
guvernului erau desemnaţi dintre deputaţii M.A.N. şi chiar dintre persoanele ce
nu deţineau calitatea de deputat, dar se bucurau de încrederea partidului
comunist (de regulă, membri ai acestuia).
În martie 1952 a fost elaborată o nouă Constituţie – era cea de a doua
Constituţie a Republicii Populare Române. Constituţia din 1952 a consfinţit
rolul decisiv al P.C.R. în conducerea ţării. Marea Adunare Naţională s-a
menţinut ca organ suprem al puterii de stat fiindu-i subordonate toate celelalte
organe şi instituţii de stat.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost înlocuit cu Consiliul de Stat, care însă
era independent de forul legislativ şi care avea atribuţii largi în conducerea
societăţii româneşti. M.A.N. era definită ca unicul organ legiuitor, cu o
structură unicamerală şi cu o serie de atribuţii în numirea guvernului, votarea
bugetului, instituirea şi conferirea de ordine şi decoraţii, titluri onorifice, în
declanşarea războiului ori a păcii.
În Constituţia din 1952 s-a renunţat la ambiguitatea terminologică şi, pentru
prima dată, în ea se vorbeşte despre Consiliul de Miniştri, spre deosebire de
actul constituţional din 1948, în care organul suprem executiv şi administrativ
era numit guvern. În noua Constituţie, Consiliul de Miniştri era definit textual
„organ suprem, executiv şi de dispoziţie”. Era investit de M.A.N. în faţa
căreia răspundea direct pentru activitatea sa. Consiliul de Miniştri era
considerat drept organism colectiv în care preşedintele său era şeful
guvernului. În contrast cu Constituţia din 1948, unde era prevăzută formal
răspunderea miniştrilor pentru faptele penale, comise în timpul mandatului, în
aceea din 1952 nu mai apare răspunderea ministerială, conferindu-se în acest
mod demnitarilor în cauză o „imunitate” guvernamentală, neîntâlnită în nici o
constituţie.
Legat de activitatea Consiliului de Miniştri se remarcă faptul nou că în practica
legislativă românească din perioada socialismului s-a introdus o „inovaţie”
politico-juridică, în sensul că anumite acte normative (mai importante) au
îmbrăcat forma unei duble titulaturii şi anume: hotărâri ale Comitetului Politic
Executiv al PCR şi ale Consiliului de Miniştri. De altfel, orice act normativ
trebuia avizat în prealabil de organismele politice.


Prin Constituţia din 1952 s-a legiferat o nouă împărţire administrativ ––
teritorială a României, începută încă din 1950. Principalele unităţi teritoriale au
devenit pentru mai mulţi ani (până în 1968) regiunea, raionul şi comuna. Au
fost organizate mai întâi 28 de regiuni (Legea nr.5 din 8 septembrie 1950), apoi
numărul acestora au fost reduse la 16 Potrivit acestei constituţii statul a căpătat
largi competenţe şi atribuţii în toate domeniile vieţii sociale, economice şi
culturale. El (statul) organiza şi planifica economia naţională, deţinea
monopolul organizării sistemului bancar, bănesc şi de credite, precum şi al
conducerii întreprinderilor şi instituţiilor de stat, industriale, agricole şi
comerciale. Tot statului îi revenea sarcina conducerii învăţământului de toate
gradele, asigura dezvoltarea culturii etc.
Perioada în cauză a fost caracterizată de nuanţarea raportului dintre individ şi
stat în favoarea statului. Dacă în constituţiile din perioada interbelică şi cea din
1948 drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor erau prevăzute în
primele capitole, imediat după cele privind teritoriul ţării, în aşezământul din
1952 ele sunt denumite „drepturi şi îndatoriri fundamentale” şi plasate abia în
capitolul al optulea. Cetăţenilor le erau garantate (în mod demagogic) libertatea
cuvântului, a presei, întrunirilor şi mitingurilor, cortegiilor şi demonstraţiilor de
stradă, însă cu condiţia ca ele să fie exercitate
„în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de
democraţie populară”.
În perioada 1947 – 1974 România a fost republică parlamentară, întrucât nu
avea un şef de stat, fie el monarh sau preşedinte de republică. Potrivit
modificărilor din martie 1974 a ultimei Constituţii, cea din 1965, s-a introdus
funcţia de preşedinte. Această funcţie cumula o multitudine de atribuţii
transferate din domeniul legislativului suprem si de la cel administrativ central.
Preşedintele republicii devenea şeful statului şi reprezenta puterea de stat în
relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România, fiind ales
de M.A.N. .Avea dreptul de a numi şi revoca (la propunerea primului-ministru)
pe viceprim–miniştrii, miniştrii şi conducătorii altor organe ale administraţiei
de stat, precum şi pe membrii Tribunalului Suprem. Preşedintele statului putea
emite norme cu putere de lege sub formă de decrete prezidenţiale şi decizii şi
cumula dreptul de promulgare a legilor şi decretelor normative elaborate de
forul legislativ suprem.
Constituţia din 1965 a menţinut, în general, aceeaşi structură de organizare şi
funcţionare a organelor de stat prevăzute şi în constituţiile anterioare. Astfel,
organismele supreme ale puterii de stat erau: Marea Adunare Naţională şi
Consiliul de Stat. Principalul element al noii constituţii era acela că se abolea
termenul de Republică Populară, acesta fiind înlocuit cu Republica Socialistă.
Consiliul de Miniştri rămânea organismul administraţiei de stat, care exercita
conducerea activităţii pe întreg teritoriul ţării, stabilea măsurile pentru aducerea
la îndeplinire a politicii interne şi externe, conducea activitatea ministerelor,
elabora proiectele planului şi bugetului de stat de nivel republican, adopta
măsuri pentru apărarea ordinii publice, exercita atribuţii de conducere şi
control.



Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 dintre România şi URSS
prevedea, în art. 14, că „Guvernul şi Înaltul Comandament Aliat (a se citi
sovietic) vor colabora la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime
de război ”. pregătindu-se astfel posibilitatea legală de imixtiune a părţii
sovietice în sistemul juridic românesc, ceea ce contravenea constituţiei care
stipula faptul că nici o lege nu putea înfiinţa pedeapsa confiscării averilor,
respectiv interzicea crearea de „comisii şi tribunale extraordinare” în vederea
anumitor procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume
procese.
Crearea instanţei extraordinare Tribunalul poporului a constituit, de asemenea,
o violare gravă a Constituţiei. Legea prevedea înfiinţarea instituţiei
acuzatorului public care nu făcea parte din instanţele judecătoreşti, acuzatorii
fiind numiţi de către Consiliul de Miniştri şi investiţi cu largi atribuţii
procedurale şi de instrumentare a cazurilor. Astfel, Legea 312 din 21 aprilie
1945 crea o gravă imixtiune a executivului în domeniul juridic. De asemenea,
prin această lege – 312 – se introducea arbitrariul şi abuzul în materie
judecătorească, Consiliul de Miniştri putând emite mandate de arestare care nu
erau supuse confirmării judecătoreşti.
Prin Constituţia din martie 1948 s-a creat posibilitatea de imixtiune a
executivului în realizarea justiţiei şi legalităţii. A fost înfiinţată instituţia
asesorului popular, care funcţiona pe lângă toate instanţele (cu excepţia Curţii
Supreme). Asesorii populari erau aleşi de către colectivele de muncă unde
lucrau sau erau numiţi nemijlocit de către organizaţii ale partidului comunist –
devenit partid de guvernământ. Prin prezenţa acestora în completul de judecată
se urmărea „aplicarea justiţiei şi înfăptuirea legalităţii populare”.
În acelaşi context şi spirit constituţional, din 1948, a fost abandonată
reglementarea de drept prin contenciosul administrativ. Astfel, persoanele
prejudiciate în drepturile lor printr-un act administrativ ilegal sau abuziv nu se
puteau adresa justiţiei în vederea reparaţiilor morale sau materiale
deschizându-se calea arbitrariului şi abuzurilor împotriva cetăţenilor din partea
autorităţilor administrative.
Începând cu anul 1952 s-a o „justiţie nouă”, prin înlocuirea vechii structuri
judecătoreşti tradiţionale. Au fost adoptate legi noi de organizare
judecătorească şi a procuraturii, într-un spirit „constituţional” de data aceasta.
Constituţia din 1952 a reconfirmat instituţia asesorilor populari. Asesorii
populari funcţionau la toate nivelurile sistemului judecătoresc (inclusiv la
Tribunalul Suprem), având toate drepturile judecătoreşti, iar, uneori, în
judecarea proceselor de fond, cei doi asesori populari puteau stabili hotărârea
instanţei, chiar împotriva părerii preşedintelui.
Aceeaşi Constituţie din 1952 consfinţea noua modalitate de realizare a justiţiei,
începută încă din 1950. S-a renunţat la vechea denumire a instanţelor,
prevăzându-se a funcţiona două tipuri de instanţe judecătoreşti şi anume: a)
ordinare şi b) speciale (militare). Structura sistemului instanţelor ordinare avea
la bază tribunalul popular, care funcţiona în fiecare raion (v. organizarea
administrativă), oraş şi raion orăşenesc. Ca instanţă de fond şi de recurs exista
tribunalul regional. În vârful sistemului se situa Tribunalul Suprem, alcătuit din
patru colegii şi anume: penal, civil, militar şi pentru transporturi.


i

Lucrări de specialitate apreciază că legea fundamentală, Constituţ din 1965 a
ri , Constituţia
supralicitat rolul dreptului şi legislaţiei ca instrument de modelare şi de
iei
transformare a realităţii sociale, atribuindu-le o funcţie pur instrumentală în
realit ie instrumental
vederea menţinerii şi consolidării regimului socialist şi subordonă indivizilor
inerii ş i subordonării
faţă de partid şi de stat. Aceasta a fost mentinuta pana in 1989 cand in uram
i
unor miscari revolutionare regimul comunist a fost inlaturat de la putere
reinstaurandu-se un regim democratic.
se

Sarcina de lucru 5
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici unui
ă 15
interlocutor imaginar care sunt drepturile şi libertăţile politice anulate
ile
aplicabile in timpul regimului comunist.

Rezumat
Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen
rii
singular dimpotriva, el reg regăsindu-se multiplicat de altfel la scara întegii Europe
se
Centrale şi de Sud-Est, în cadrul unui vast scenariu de “finlandizare” a zonei de
i Sud Est,
către sovietici cu acordul tacit al aliatilor sai. Implicarea directă ,brutală în
tre
politica internî şi impunerea de “guverne prietene”reprezenta prin defini o
i definiţie
încalcare a principiilor constituţionale de suveranitate, invalidând din start
constitu ionale
regimurile de “democraţie populară”. Partidul a concentrat întreaga putere,
“democra
deoarece respingea principiul burghez al separării puterilor în stat. Aceast
separ rii Această
atitudine era motivat de faptul că respectivul partid se erija în reprezentantul
motivată
(a se citi conducă
conducătorul) poporului muncitor. În asemenea condiţ P.C.R. a
a condiţii,
acţionat pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia
ionat
intereselor sale politice. Abdicarea Regelui Mihai, nu presupunea în condi condiţiile
constituţionale date, răsturnarea ordinei constituţionale sau schimbarea for
ionale r ionale formei
de stat, cu atât mai mult cu cât în astfel de situaţii, monarhul nu putea lăsa
situa ii, nu-i
poporului român o astfel de diligenţă, întrucât acesta deţinea deja prin
diligen ţinea
Constituţie (conform art. 33). Condiţiile Convenţiei de Armistiţiu, corelate cu
ie iei
introducerea unui regim tranzitoriu de organizare judecătoreasca au generat
toreasca
grave şi dureroase disfuncţionalităţi în sistemul juridic românesc ş a condus la
i disfunc i şi
eliminarea a numeroşi magistraţi de valoare din rândurile justiţiei române, cei
numero ţiei
rămaşi fiind obliga să se supună puterii executive şi celei politice.
i obligaţi
Constituţiile postbelice ale României, de inspiraţie comunist nu vor
iile inspira ie comunistă,
recunoaşte nici una din tradiţiile constituţionale româneşti în ceea ce privea
te tradi ti
legislaţia şi aplicarea acesteia în funcţie de organele şi instituţiil desemnate
i func ţiile
legal şi legitim să o facă. În multe privinţe rolul legiuitor al Marii Adun
i e Adunări
Naţionale era preluat de consiliul de stat până la dispariţia acestuia în 1989.
ionale pân ia


i

Teste de autoevaluare
1. Precizati momentul realizarii statului national unitar roman:
a) 24 martie 1918;
b) 27 noiembrie 1918;
c) 1 decembrie 1918.

2. Organizarea de stat a Romaniei interbelice era:
a) republica parlamentara;
epublica
b) monarhie absoluta;
onarhie
c) monarhie constitutionala.
onarhie

3. Transformarea Romaniei din regat in republica populara a fost:
a) un act constitutional;
b) o actiune revolutionara;
revolutionara
c) o lovitura de stat.

4. Ideologia comunista a influentat evolutia dreptului :
a) intr-o mare masura;
o
b) intr-o mica masura;
o
c) nu a fost prezenta dupa 1945.
u

5. Evenimentele din decembrie 1989 au reprezentat:
a) o actiune revolutionara;
b) un act deliberat al membrilor puterii;
n
c) o modalitate de reformare a institutiilor statului.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
spunsuri întreb
1. c; 2. c; 3. c; 4. a; 5. a.

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4
aferent
1. Redactează un eseu structurat de 30-60 rânduri (12 TNR la 1,5 rânduri) în
ă 30 60
care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, urm
dezvolţ ii următoarele
intercondiţionări:
ionări:
- teritoriu şi cet
cetăţenie;
- drepturile şi îndatoririle asumării cetăţeneşti;
asum
- ideologia politica.
politi


i

Informaţia din curs va fi obligatoriu completat cu cea din bibliografia indicat
ia completată indicată
la sfârşitul capitolelor 3 şi 4.
itul
Nota bene. Lucrarea va fi transmis tutorelui în termen de 7 zile de la data
. transmisă
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
ului evalu i
acesta sau prin platforma eLearning.
ta

Bibliografie minimal
minimală

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului
românesc. Galaţi: Editura Nitnelav.
ţi:
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc
Molcu românesc.
Bucureşti: Editura Şansa.
ti: Ş
Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc.
, Românesc
Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius.
Fun
Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Ia Editura
. Iaşi:
Fundaţiei Chemarea.
hemarea.
Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Funda
Fundaţiei
Chemarea.
Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina
ti:
Lex.
Voicu, Costică (2006). Istoria statului şi dreptului românesc Bucureşti:
i românesc.
Editura Universul Juridi
Juridic.



Bibliografie de elaborare a cursului

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului românesc. Galaţi:
Editura Nitnelav.
Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura
Şansa.
Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc. Galaţi: Editura
Fundaţiei Academice Danubius.
Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei
Chemarea.
Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea.
Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina Lex.
Voicu, Costică (2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura Universul
Juridic.


Istoria dreptului romanesc unitatea iv

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Tendances

Tendances (20)

Similaire à Istoria dreptului romanesc unitatea iv

Similaire à Istoria dreptului romanesc unitatea iv (20)

Plus de bc82gad

Plus de bc82gad (20)

Istoria dreptului romanesc unitatea iv