Abordarea metodologica a organizarii

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Abordarea metodologica a organizarii si functionarii societatilor cu
raspundere limitata

Capitolul I
Noţiuni introductive

I.1. Introducerea în problematica societăţilor
comerciale

I.1.1. Funcţia economică a societăţii comerciale

Societatea comercială ca şi toate celelalte instituţii ale dreptului îşi datorează apariţia
unor cauze economice sociale.1
Pe măsură ce societatea omenească s-a dezvoltat, iar nevoile economice şi sociale au
crescut, oamenii şi-au dat tot mai mult seama că energiile individuale, oricât de mari ar fi fost
ele, nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi. O acţiune individuală,
indiferent de mărimea resurselor de muncă şi financiare ale întreprinzătorului, nu mai putea
face faţă realizării unor activităţi economice de amploare. În aceste condiţii s-a născut ideea
cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activităţi.
Această idee şi-a găsit expresia, pe planul dreptului în conceptul de societate
comercială, care implică asocierea a două sau a mai multor persoane, cu punerea în comun a
unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor
rezultate.
Asemenea grupări de persoane şi capitaluri, îmbrăcată în haină juridică a societăţii
comerciale, au făcut posibile marile realizări ale veacului al XIX-lea, cum sunt: Canalul de
Suez, Canalul Panama, exploatarea minelor şi zăcămintelor, reţele de căi ferate.
Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor,
care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.

1
M. De Juglart, B. Ippolito, Cours de drait commercial, Les sociétés commerciales, Deuciéme volume,
Edition Mantchrestien, Paris 1983.

Pagina 7 din 65


Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic
de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru
satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

I.1.2. Scurt istoric

Societatea comercială, entitate de natură contractuală, bazată pe asocierea liberă a
membrilor ei, are o istorie de mii de ani.
Codul lui Hammurapi (regele Babilonului), reglementa activitatea comercială în mai
multe dispoziţii. Astfel, art. 66-100 se referă la camată, art. 101-107 la activitatea negustorilor
şi a auxiliarilor lor, iar art. 108-112 la cârciumi.2
Erau prevăzute în detaliu contractele de locaţiune, de comision, precum şi cele de
împrumut.
La români, societatea comercială este considerată contractul consensual prin două sau
mai multe persoane se obligă să pună ceva în comun, (un bun, o activitate a lor) pentru a
realiza un câştig. Scopul lucrativ deosebea societăţile de asociaţii.
Societăţile erau de mai multe feluri:
societăţile tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);
societatea în care se pune în comun un singur lucru, de pildă un sclav (societas unius
rei);
societatea în care se puneau în comun veniturile (societas quaestus), considerată tipul
comun de societate;
societatea cu un singur fel de afaceri (societas alicuius negations), ca de pildă
societatea publicanilor (societas publicanoru), care avea drept arendarea impozitelor statului.
De menţionat este că în dreptul roman societăţile comerciale, cu excepţia societăţii
publicanilor, nu aveau personalitate juridică.3
Odată cu extinderea schimburilor comerciale care au urmat cruciadelor a apărut
societatea în comandită. Ea constituia o soluţie pentru mobilizarea sumelor de bani deţinute
de persoanele lovite de interdicţia de a specula fondurile proprii (nobilii, clericii) şi folosirea
lor în acte de comerţ profitabile.

2
A se vedea Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
1977, pag. 31-32.
3
A se vedea, C. H. Tomulescu, Drept privat român, Universitatea din Buureşti, 1973, pag. 292-284.

Pagina 8 din 65


În aceeaşi perioadă apare şi societatea în nume colectiv, ce răspunde interesului că
negoţul întemeiat de un comerciant să poată fi continuat după moartea sa, de descendenţii lui
sub aceeaşi firmă.
Marile cuceriri coloniale din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au solicitat importante
capitaluri care au fost obţinute în Olanda, Franţa, Anglia, etc., prin înfiinţarea societăţilor
anonime pe acţiuni.
Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor
Occidentale, Compania Noii Franţe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India
de Vest, Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, au jucat un rol economic important în
procesul de colonizare. Această nouă formă de societate a adus servicii deosebite, facilitând
concentrarea capitalurilor de la populaţie, necesare marilor stabilimente de credit, cât şi
lucrărilor publice, dar a permis şi comiterea unor fraude de către administratorii lor, ce au
ruinat pe acţionari sau pe creditori sociali.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mult timp societăţile anonime pe acţiuni
se înfiinţau prin acte ale organelor de stat şi numai după anul 1867 (în Franţa, Belgia, Olanda,
Germania) şi din 1946 (în Anglia) s-a admis constituirea lor pe bază contractuală.

I.1.3. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în
România

Primele reglementări privind activitatea comercială la noi în ţară au fost Codul
Calimah al Moldovei şi Codul Caragea al Munteniei; ambele din 1817.
Primul conţine dispoziţia referitor la concursul creditorilor în caz de faliment, cel de-
al doilea dispozii penale pentru “Mafluzii minciunoşi”. Reglementele organice din 1821 au
creat, judecătorii de comerciu, la Bucureşti şi Craiova, precum şi un tribunal de Comerţ la
Galaţi.
În art. 241 al Regulamentului din Muntenia se prevedea că în “principatul Valahiei
pricinele de comerciu se vor judeca după, condica de comerciu al Franţei, care se va traduce
în legea românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu starea ţării”. Tradus în
româneşte, Codul Comercial francez din 1838 devine la 1840 cel dintâi cod comercial al
Munteniei, iar din 1863 a fost şi în Moldova.
Societatea comercială capătă o reglementare amplă, distinctă de cea a societăţii civile
prevăzută de codul civil, prin Codul comercial de la 1887, în vigoare, cu modificările
survenite ulterior, şi astăzi.

Pagina 9 din 65


Legiuitorul nostru s-a inspirat, în cea mai mare parte, după Codul de Comerţ italian
din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor timpuri. Codul comercial instituia
următoarele forme de societate comercială: societate în nume colectiv, societate în comandită
şi societate anonimă. Ele au avut un rol important în economia românească până la
naţionalizarea din 1948.
După această dată, întru-cât reglementarea societăţilor comerciale cuprinsă în Codul
comercial era în mare măsură, depăşită, ea a fost înlocuită cu o nouă reglementare, care face
obiectul Legii 31/1990 privind societăţile comerciale.
Ca urmare a adoptării noii reglementări, dispoziţiile Codului comercial privind
societăţile comerciale au fost arogate, cu excepţia dispoziţiilor privind asociaţia în
participaţiune, art. 251-256 şi a celor referitoare la asociaţia de asigurare mutuală, art.
257-263.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 reprezintă, în prezent, reglementarea
generală privind societăţile comerciale. Distinct de această reglementare generală a
societăţilor comerciale, pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări
speciale: în materie bancară, de asigurări etc.
reglementarea generală a societăţilor comerciale. Reglementa-rea generală, dreptul
comun, în materia societăţilor comerciale este cuprinsă în Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale. Această lege reglementează: societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată.
Caracterul de reglementare general al societăţii comerciale, pe care îl are Legea nr.
31/1990, se manifestă sub mai multe aspecte.
În primul rând, ea priveşte orice societate comercială, indiferent de obiectul ei de
activitate. În temeiul legii, activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se
stabilesc de Guvern art. 281 din Legea nr. 31/1990.4
În al doilea rând, Legea nr. 31/1990 se aplică şi societăţilor comerciale cu participare
străină. Această reglementare se completează cu dispoziţii privind regimul investiţiilor
străine.5

4
A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 privind unele măsuri pentru aplicarea legii privind
societăţile comerciale (Monitorul Oficial nr. 149/1990).
5
A se vedea Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 privind unele măsuri pentru aplicarea legii privind
societăţile comerciale (Monitorul Oficial nr. 149/1990).

Pagina 10 din 65


reglementările speciale privind societăţile comerciale sunt guvernate de reglementări
speciale.6
Astfel, societăţile comerciale cu capital integral, de stat sunt reglementate de Legea
nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi
comerciale.7
Apoi, societăţile comerciale din anumite domenii de activitate sunt reglementate prin
legi speciale; în domeniul bancar sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 33/1991 privind
activitatea bancară8; în activitatea de asigurare sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 47/1991
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul
asigurărilor.9

I.2. Noţiune, definiţie şi caracteristicile societăţii cu
răspundere limitată.

I.2.1. Scurt istoric şi elemente de drept comparat.

Această formă de societate s-a născut în Germania, fiind consacrată prin legea din 20
aprilie 1892. Când Franţa a recuperat Alsacia şi Lorena a găsit aici numeroase societăţi de
acest fel faţă de care asociaţii manifestau un puternic ataşament şi a considerat că cea mai
potrivită măsură de uniformizare a legislaţiei este adoptarea acestei forme, ceea ce s-a şi
înfăptuit prin Legea din 7 martie 1925 care a realizat totuşi o operă originală de asimilare şi
nu o simplă traducere. Noua lege din 1966 a preluat apoi această moştenire, ameliorând
protecţia creditorilor sociali şi a asociaţilor şi interzicând accesul societăţilor cu răspundere
limitată în anumite sfere de activitate: asigurări, case de economii, bănci, investiţii şi altele.
Legea germană din 1892 a inspirat legea austriacă din 1906 şi pe cea maghiară din
1925, după cum legea franceză din 1925 a servit ca model legii belgiene din 1935 şi altor legi
naţionale.
Codul civil italian din 1942 reglementează această formă de societate, recunoscută
mai târziu şi de legislaţiile din Spania (1953), Grecia (1955), Liban (1967) şi Olanda (1971).
6
A se vedea: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/1997 privind regimul investiţiilor străine în
România (Monitorul Oficial nr. 125/1997); Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea
investiţiilor directe (Monitorul Oficial nr. 386/1997).
7
Monitorul Oficial nr. 98/1990.
8
9

Pagina 11 din 65


Marea Britanie nu cunoaşte această formă de societate, cea mai apropiată formă cu rol
similar, fiind aşa-numitele private companies, mici societăţi pe acţiuni.
În dreptul nostru comercial această formă de societate comercială este ultima venită,
actul ei de naştere fiind Legea nr. 31/1990.
Anterior, în Bucovina, pe baza legii austriace din 1906, funcţionau unele societăţi cu
răspundere limitată, care au fost menţinute prin Legea de punere în aplicare a legii privitoare
la introducerea legislaţiei române în Bucovina din 2 noiembrie 1938.10
Opera legislativă cunoscută sub denumirea “Noul cod comercial român”, elaborat în
1936, dar care nu a intrat niciodată în vigoare, reglementa această formă de societate
comercială.
Astfel, societatea cu răspundere limitată, ca persoană juridică română, s-a născut abia
la sfârşitul anului 1990.11

I.2.2. Precizări prealabile

Cronologic, această formă de societate comercială este ultima născută, atât în dreptul
nostru comercial cât şi în legislaţiile altor ţări. Succesiunea enumerării din art. 2 al Legii nr.
31/1990 reflectă această cronologie. Considerăm însă că o prezentare sistematică a formelor
societăţilor comerciale trebuie să ţină seama în primul rând de natura lor.
Această formă de societate s-a ivit din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale
activităţii comerciale. Într-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume
colectiv) asigură condiţiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societăţile (mai cu seamă
societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare
anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigenţelor fructificării
capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin forjarea societăţii cu răspundere limitată, ca
formă mixtă care împrumută anumite caractere atât de la societăţile de persoane, cât şi de la
societăţile de capitaluri.12
Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se bazează
pe încrederea asociaţilor. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile
sociale nu sunt liber cesibile.

10
I.L.Georgescu, Societăţile cu răspundere limitată, Bucureşti, 1927.
11
După primele şase luni, erau înregistrate 44269 S.R.L., faţă de numai: 6638 societăţi în nume
colectiv, 6853 S.A., 619 R.A., 7 S.C.A., 631 S.C.S.
12
A se vedea M. D. Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. 2, p. 758-760

Pagina 12 din 65


Întocmai ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni, în societatea cu răspundere limitată,
asociaţii pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare
răspândire în activitatea comercială.

I.2.3. Definiţia şi specificul societăţii cu răspundere limitată

Art. 2 lit. e din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea cu răspundere limitată este
acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii sunt
obligaţi numai în limita aporturilor lor.
Având în vedere definiţia generală a societăţii comerciale şi dispoziţiile legale
menţionate, societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe
baza deplinei încrederi, de două sau mei multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Căutându-se surprinderea specificului acestei forme de societate comercială, ea a fost
comparată uneori cu o societate în nume colectiv, în care răspunderea membrilor este însă,
limitată de valoarea aporturilor ca în societatea pe acţiuni13, alteori cu o societate în
comandită; formată numai din comanditori14, care împrumută un anumit număr de reguli de la
societatea pe acţiuni, pentru a se trage concluzia că este o specie hibridă care aparţine în
unele privinţe societăţilor de persoane, iar în alte privinţe societăţilor de capitaluri.15
Societatea cu răspundere limitată consacrată legislativ în premieră naţională prin
Legea nr. 31/1990 prezintă următoarele specifice principale:
Denumirea ei trebuie să arate obiectul de activitate şi va fi însoţită de menţiunea scrisă
în întregime “societatea cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 34 alin. 1 şi art. 210).
Numărul asociaţilor poate varia între 1 şi maximum 50 (art. 34 alin. 1 şi art. 210).
Capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei şi se divide în părţi sociale egale,
care nu pot fi mai mici de 100.000 lei. La constituirea societăţii, aporturile în natură pot
reprezenta cel mult 60% din capitalul social (art. 34 alin. 2 şi 3).
Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 34 alin. 4).

13
I.L.Georgescu, Drept Comercial Român. Societăţi comerciale, Editura Socec Co. S.A.R. Bucureşti,
1948, pag. 22
14
G. Ripert, Traité élémentaire de Drait Commercial, Paris, 1977, pag. 569.
15
R. Rodire, Drait Commercial, Graupments commerciaux, Dallaz, 1972.

Pagina 13 din 65


Răspunderea societăţii limitată la patrimoniul social, iar răspunderea asociaţilor faţă
de societate este limitată la obligaţia de a plăti părţile sociale (art. 3).

I.2.4. Utilitatea societăţii cu răspundere limitată

Avantajele pe care le reprezintă această formă hibridă sunt evidente. Limitarea
răspunderii este ispititoare deci, aşa cum s-a remarcat, moralitatea comercială nu a avut de
câştigat din această creaţie16. Scutită de neajunsul răspunderii solidare şi nemărginite care
caracterizează societăţile în nume colectiv sau cele în comandită simplă (pentru comanditaţi)
dar conservând caracterul intuitu personae care permite asociaţilor să rămână “între ei”17
societatea cu răspundere limitată beneficiază şi de avantajul unei proceduri de constituire mai
simple decât aceea a societăţilor pe acţiuni. În plus, este unica formă de societate comercială
care se poate constitui şi cu un singur asociat. Îngăduinţa facilă de a înlătura răspunderea
prezintă evidente neajunsuri şi pericole pentru viaţa comercială sănătoasă. Falimentele se pot
produce oricând, fără să-i atingă pe asociaţi, căci falimentează numai societatea comercială.
O încercare de a stăvili abuzurile s-a făcut prin reglementarea posibilităţii sau chiar a
obligaţiei de evoluare a aportului în natură, prin instituirea obligaţiei de a vărsa integral
capitalul subscris mai înainte de a începe operaţiile comerciale, sub sancţiunea penală (art.
200 pct. 1), ca şi a obligaţiei de a arăta capitalul social în orice act care emană de la societate
(art. 44).

Capitolul II

Constituirea societăţii cu răspundere limitată

Introducere

Legea nr. 31/1990, în forma modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 32/1997, cuprinde, în Titlul II, reguli generale privind constituirea societăţilor
comerciale.
Aşa cum am arătat, societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată, o
persoană juridică.

Pagina 14 din 65


La baza constituirii oricărei societăţi comerciale se află voinţa asociaţilor, manifestată
în condiţiile legii. Asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare o
activitate comercială şi să împartă beneficiile. Deci, fundamentul societăţii comerciale îl
reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri, actele constitutive.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor
formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, după caz,
pe actele constitutive.

II.1. Actele constitutive ale societăţii cu răspundere
limitată

II.1.1. Noţiuni generale

Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se
materializeze în condiţiile legii.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată se constituie
prin contract de societate şi statut.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, legea permite ca cele două acte – contractul
de societate şi statutul – să se încheie sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei
singure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se
întocmeşte numai statutul.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite,
de asemenea, act constitutiv.
Din cele arătate rezultă că, în concepţia Legii nr. 31/1990, denumirea de act
constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de societate şi/sau statutul
societăţii, cât şi înscrisul unic.

II.1.2. Contractul de societate

Consideraţii generale

Pagina 15 din 65


Contractul de societate1, pentru a fi încheiat valabil, trebuie să îndeplinească anumite
condiţii.
În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl
particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi
împărţirea beneficiilor).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii. La aceste condiţii de fond, se
adaugă şi condiţia formei contractului impusă de lege.

Condiţiile de fond ale contractului de societate

În lumina art. 948 C.civ., condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt
următoarele:
consimţământul valabil al părţilor care se obligă;
capacitatea de a contracta;
un obiect determinat;
o cauză licită.
Constituirea societăţilor comerciale, în condiţiile Legii nr. 31/1990, este dominată de
principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice (art. 37 din Constituţie).
Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile legii sunt de strictă interpretare.
Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voinţă a părţilor, în
sensul încheierii contractului.2
Potrivit legii, societatea se constituie prin voinţa unei singure persoane în cazul
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor contractante trebuie să fie declarată,
să fie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie alterată de vicii.
Intenţia de a încheia contractul. În contractul de societate, spre deosebire de alte
contracte, consimţământul părţilor trebuie să aibă o natură specifică; voinţa fiecăreia dintre
1
Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societăţii comerciale, a
se vedea: S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-6/1994, p.39-31; D. A. Popescu,
Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p.29-31.
2
Două sau mai multe persoane fizice sau juridice nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească să
devină asociaţi, iar hotărârea nu se poate substitui contractului de societate. A se vedea D. Ciobanu,
Inadmisibilitatea obligării prin ordonanţă preşedinţială a unei persoane fizice sau juridice de a se asocia cu
alte persoane fizice sau juridice, în Dreptul nr. 2/1992, p. 40.

Pagina 16 din 65


părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de a desfăşura în comun o activitate
comercială (affectio societatis). În absenţa acestui element psihologic nu există un contract de
societate.3
Părţile contractante (Fondatorii). Potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, persoanele care
încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea de fondatori.
O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice şi
de persoane fizice împreună cu persoane juridice. Aceste persoane fizice sau juridice pot fi
necomercianţi sau comercianţi.
Trebuie arătat că, în scopul asigurării, protecţiei împotriva unor acte de concurenţă
neloială, legea prevede că pot lua parte, asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect decât cu consimţământul celorlalţi asociaţi (art. 82 din
Legea nr. 31/1990).
Viciile de consimţământ. Pentru a fi valabil, consimţământul dat la încheierea
contractului de societate trebuie să nu fie alterat de eroare, dol sau violenţă.
Eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară
de cazul când consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a încheiat
contractul.
Cât priveşte eroarea asupra obiectului contractului, ea produce nulitatea numai dacă
poartă asupra substanţei obiectului contractului (art. 954 C.civ.). Eroarea asupra valorii
aportului sau asupra şanselor la beneficii nu duce la nulitatea contractului.
Dolul duce la anularea contractului numai când manoperele dolosive emană de la
cealaltă parte contractantă. În cazul contractului de societate, dolul viciază consimţământul
unui asociat numai dacă emană de la toţi ceilalţi asociaţi sau de la persoane care reprezintă
valabil entitatea colectivă şi are o anumită gravitate4, de exemplu, folosirea unui bilanţ fals
pentru a determina la subscrierea acţiunilor unei societăţi.
Când dolul provine numai din partea unuia dintre asociaţi, contractul de societate îşi
menţine valabilitatea.
Violenţa este un viciu de consimţământ care nu se întâlneşte în practică. În cazul în
care s-ar ivi, vor fi aplicabile principiile dreptului comun (art. 955-959 C.civ.).

3
Asupra simulaţiei în contractul de societate, a se vedea: Elena Cârcei, Constituirea societăţilor
comerciale pe acţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 26-27; R. Petrescu, Drept comercial român,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 95-96; F. Ţucă, Societatea comercială fictivă, în Revista de drept
comercial nr. 10/1996, p. 110-123.
4
A se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale, p. 164.

Pagina 17 din 65


Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă
are capacitatea pentru a încheia acest act juridic.
Referitor la capacitatea cerută pentru încheierea contractului de societate, în doctrină
nu există un punct de vedere unitar.
Într-o opinie, se consideră că, în privinţa încheierii contractului de societate, condiţiile
de capacitate sunt aceleaşi ca şi cele cerute pentru a fi comerciant.
Aşadar, pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă
capacitatea deplină de exerciţiu.
Având în vedere că, prin încheierea contractului, partea contractantă trebuie să
contribuie la formarea capitalului social (obligaţia de aport), se cere ca aceasta să aibă
capacitatea de a face acte de dispoziţie.
Întrucât constituirea unei societăţi poate fi apreciată ca o formă de plasament de
capital, nu este exclusă posibilitatea participării unui minor, prin ocrotitorul său legal, la
încheierea unui contract de societate, în condiţiile art. 105 şi 129 C.fam. Fiind vorba de un act
de dispoziţie, va fi necesară autorizaţia autorităţii tutelare, care va fi acordată dacă prezintă un
folos neîndoielnic pentru minor (art. 130 C.fam.). În acordarea autorizaţiei, un rol important
trebuie să-l aibă forma societăţii.
În privinţa persoanei puse sub curatelă, aceasta are capacitatea de a încheia un
contract de societate (art. 153 C.fam.).
În sfârşit, comerciantul supus procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului nu
devine incapabil şi, deci, poate încheia un contract de societate. Dar, în cazul aplicării
procedurii falimentului, el pierde dreptul de a administra şi dispune de bunurile sale şi, în
consecinţă, este lipsit de posibilitatea de a efectua un aport în societate (art. 73 din Legea nr.
64/1995).
Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate are două
sensuri5: cel al dreptului comun şi cel de obiect al societăţii.6
În sensul dreptului comun, obiectul convenţiilor este acela la care părţile se obligă
(art. 962 C.civ.). Deci, obiectul contractului de societate îl constituie prestaţiile la care se
obligă asociaţii. Aceste prestaţii se materializează în aporturile asociaţilor, care pot fi în
numerar, în natură sau în industrie (în muncă sau prestări de servicii).

5
A se vedea art. 83 alin. 2 din Legea nr. 31/1990. A se vedea şi R. Petrescu, op. cit., p. 91-92. În sens
contrar a se vedea D. A. Popescu, op. cit., p. 153.
6
A se vedea: G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, p. 608; M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p.
69.

Pagina 18 din 65


Obiectul contractului trebuie să fie determinat, licit şi moral. În cazul în care aportul
are ca obiect anumite prestaţii ale asociatului, se cere ca obiectul să fie posibil şi personal.
În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect al
contractului de societate desemnează activitatea societăţii sau, altfel spus, faptele de comerţ
pe care le va săvârşi societatea comercială.
Obiectul societăţii trebuie să fie comercial, adică să privească săvârşirea de fapte de
comerţ7. În caz contrar, societatea va fi civilă.
Obiectul societăţii este convenit de către asociaţi şi trebuie arătat în contractul de
societate. Asociaţii trebuie să prevadă “obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale” (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990).
Activităţile comerciale care formează obiectul societăţii pot consta în producerea şi
comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii.8
Asociaţii sunt liberi să stabilească activităţile care vor fi desfăşurate de societate. Dar
obiectul societăţii trebuie să fie determinat, licit şi moral.
Societatea nu poate avea ca obiect activităţi care fac parte din categoria celor interzise
societăţilor comerciale sau, mai larg, iniţiativei private.9 Avem în vedere activităţile stabilite,
în temeiul art. 281 din Legea nr. 31/1990, prin Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990.
Cauza contractului. În general, cauza ca o condiţie a contractului, este scopul concret
în vederea căruia se încheie actul juridic. Ea constituie elementul psihologic care determină
consimţământul şi explică motivul încheierii actului juridic.
În privinţa contractului de societate, existenţa cauzei, ca element esenţial al
contractului, este o problemă controversată.10

7
În legătură cu obiectul contractului de societate, a se vedea: D. Lupaşcu, Obiectul de activitate al
societăţii comerciale, în dreptul nr. 7/1993, p. 23 şi urm.; M. Şchiaua, Unele probleme legate de obiectul de
activitate al societăţii comerciale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 8 şi urm. Nu poate face obiectul unei societăţi
comerciale consultanţa juridică (C.S.J. secţ. econ. şi com. dec. nr. 207/1992, în Dreptul nr. 9/1993, p. 77),
întrajutorarea bănească (C.S.J. secţ. econ. şi com. dec. nr. 150/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 139) şi practica
stomatologică (Trib. Maramureş sent. civ. nr. 97/1994, în Revista de Drept comercial nr. 3/1994, p. 97).
8
Operaţiunile de export-import se pot efectua numai dacă în contractul de societate s-a prevăzut un
asemenea obiect. Nu este necesar să se precizeze contractele prin care se realizează aceste operaţiuni (C.S.J.
secţ. com. dec. nr. 34/1996, în Dreptul nr. 8/1996, p. 139).
9
A se vedea Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat (Monitorul Oficial nr. 96/1996).
10
A se vedea I. L. Georgescu, op. cit. vol. II, p. 73.

Pagina 19 din 65


Se consideră că, în fapt, obiectul contractului se confundă cu cauza contractului de
societate; obiectul contractului, constând în prestaţiunea reciprocă a părţilor, cauza
contractului nu este altceva decât contraprestaţia celeilalte părţi.
În contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociat la rezultatele
activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea beneficiilor.11
Potrivit dreptului comun, cauza contractului de societate trebuie să fie licită şi morală,
adică să nu încalce ordinea publică şi bunele moravuri (art. 968 C.civ.). Totdeauna, trebuie să
se ia în consideraţie scopul real al societăţii, iar nu numai scopul aparent, care poate fi licit.12
În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art. 948 C.civ., contractul de
societate este lovit de nulitate.
Finalitatea contractului de societate, aceea de a fi fundament al constituirii societăţii
comerciale, ca şi caracterul plurilateral al contractului determină anumite particularităţi
privind efectele nulităţii.
Consimţământul şi capacitatea părţilor sunt condiţii esenţiale ale contractului, care au
un caracter personal şi deci ele trebuie raportate la fiecare dintre asociaţi.
Soluţia recunoaşterii valabilităţii contractului de societate, chiar în cazul anulării
raportului juridic privind un asociat, îşi găseşte un suport legal indirect în dispoziţiile art. 224
din Legea nr. 31/1990, care prevăd că societatea cu răspundere limitată supravieţuieşte în
cazul reducerii numărului asociaţilor până la limita minimă, datorită falimentului,
incapacităţii, excluderii, retragerii sau morţii asociaţilor.
În mod excepţional, sancţiunea va fi nulitatea societăţii, dacă toţi fondatorii au fost,
potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii
(art. 56 lit. b din Legea nr. 31/1990).
Trebuie arătat că celelalte două condiţii de fond ale contractului de societate –
obiectul şi cauza – nu ridică probleme deosebite. Întrucât nerespectarea prevederilor legale
privind aceste condiţii afectează întregul contract, sancţiunea este nulitatea societăţii (art. 56
lit. c din Legea nr. 31/1990).

11
Cauza contractului de societate este definită şi mai larg, ca finalitatea de a constitui un fond social
comun, e a-l afecta exerciţiului unor anumite acte de comerţîn vederea obţinerii de beneficii, destinate a fi
împărţite între asociaţi în modul convenit (O. Căpăţână, Societăţile comerciale, p. 172).
12
M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., vol. II, p. 70. A se vedea şi C.S.J. secţ. com. dec. nr. 32/1993, în
Decretul nr. 4/1994, p. 91.

Pagina 20 din 65


Nulitatea societăţii pentru nerespectarea condiţiilor de fond ale contractului de
societate produce efecte specifice, diferite de cele ale nulităţii actelor juridice din dreptul
comun.13

Condiţiile de formă ale contractului de societate

Forma autentică a contractului de societate. Potrivit Legea nr. 31/1990, actul
constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori14 şi se
încheie în formă autentică (art. 5 alin. 5).
Prin consacrarea formei autentice a contractului de societate, Legea nr. 31/1990 se
abate de la regulile Codului comercial, care prevedeau numai forma scrisă, cu excepţia
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru care se cerea forma autentică (art. 88,
în prezent abrogat).
Generalizarea formei autentice a contractului de societate se explică prin importanţa
pe care o are acest act pentru societatea comercială.
Contractul de societate este actul constitutiv al societăţii. Prin acest contract sunt
asumate obligaţiile asociaţilor, şi deci, se stabilesc relaţiile dintre asociaţi. Având în vedere
complexitatea acestor relaţii, precum şi valoarea pecuniară a obligaţiilor, forma autentică a
contractului de societate asigură toate garanţiile pentru a înlătura orice dubii privind
constituirea societăţii.
Totodată, contractul de societate este actul în temeiul căruia se îndeplinesc
formalităţile legale pentru ca societatea să dobândească personalitate juridică. Pentru a
asigura eficienţa acestor formalităţi, care au ca efect naşterea unui subiect de drept, este
necesar ca actul constitutiv să îmbrace forma autentică.

Cuprinsul contractului de societate

Precizări prealabile. Ca act constitutiv al societăţii, contractul de societate trebuie să
cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi.

13
A se vedea Infra nr. 305.
14
Noţiunea de fondatori este folosită în acest caz cu sensul din reglementarea iniţială a Legea nr.
31/1990. Ea desemnează pe promotorii constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin
subscripţie publică.

Pagina 21 din 65


Ele privesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile
societăţii, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, dizolvarea şi
lichidarea societăţii.
Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse în
contractul de societate. În cazul nerespectării acestei obligaţii, societatea nu va putea fi
înmatriculată.
Clauzele de identificare a părţilor. Părţile contractante se determină potrivit
principiilor dreptului civil referitoare la identificarea persoanelor fizice şi juridice.
În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele şi prenumele,
locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor.
În cazul unor persoane juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul şi naţionalitatea
persoanei juridice în cauză.
Numărul asociaţilor este lăsat la aprecierea persoanelor interesate să constituie
societatea. Fiind vorba de încheierea unui contract, se înţelege că trebuie să existe cel puţin
doi asociaţi.
Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societăţii, legea limitează numărul
asociaţilor la cel mult 50 de asociaţi (art. 12 din Legea nr. 31/1990).
Clauzele privind identificarea viitoarei societăţi comerciale. Prin aceste clauze se
stabilesc denumirea, forma juridică şi sediul societăţii şi, dacă este cazul, emblema societăţii.
Denumirea sau firma societăţii. Acest atribut de identificare se stabileşte cu
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la regimul firmelor societăţilor comerciale (art.
30-36 din Legea nr. 26/1990).
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea
scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau “S.R.L.” (art. 33 din Legea nr.
26/1990).
Forma juridică a societăţii. Aceasta este una dintre formele de societate reglementate
de lege, pe care o aleg asociaţii (art. 2 din Legea nr. 31/1990), în cazul de faţă S.R.L.
Sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul social,
este locul care situează în spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept. El este stabilit de
părţile contractante, având în vedere locul unde societatea îşi va desfăşura activitatea
comercială ori vor funcţiona organele sale.

Pagina 22 din 65


Emblema societăţii. Acest element de identificare a societăţii are caracter facultativ.
El constă în semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen (art.
30 din Legea nr. 26/1990).
Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute în vedere clauzele privind
obiectul şi durata societăţii, precum şi capitalul social.
Obiectul societăţii. În contract trebuie să se indice obiectul societăţii sau obiectul
social. Legea cere să se arate obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale.
Obiectul societăţii nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin arătarea
activităţilor ce urmează a fi desfăşurate de către societate.15
Durata societăţii. Prin contract, asociaţii urmează să hotărască asupra duratei
societăţii. Ei se pot înţelege asupra unui termen în carul căruia să existe societatea ori pot
conveni ca durata societăţii să fie nelimitată.
Precizarea duratei societăţii prezintă interes practic; în cazul stabilirii unui termen, la
expirarea lui, societatea se dizolvă de drept; în cazul unei durate nelimitate, asociaţii trebuie
să precizeze condiţiile în care societatea de persoane va continua cu moştenitorii asociatului
decedat.
Capitalul social. Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/1990, contractul de societate trebuie
să prevadă capitalul social subscris şi vărsat.
Cu privire la capitalul social, legea prevede că acesta nu poate fi mai mic de
2.000.000 lei. Se înţelege că asociaţii vor fixa suma care reprezintă capitalul social, în funcţie
de nevoile societăţii, cu respectarea plafonului minim stabilit de lege.
În privinţa vărsării capitalului social, în doctrina şi în practica judiciară a existat o
controversă, care nu a fost înlăturată în actuala reglementare legală.
Din chiar dispoziţiile Legea nr. 31/1990 rezultă că asociaţii se pot înţelege, în sensul
vărsării unei părţi din capitalul social la constituirea societăţii, iar restul să fie vărsat ulterior,
la termenele convenite. Într-adevăr, art. 7 din lege cere ca în contract să se arate “capitalul
social subscris şi cel vărsat”, precum şi “data la care se va vărsa întregul capital social
subscris”.

15
Obiectul societăţii trebuie concretizat pentru a se putea verifica dacă nu se încalcă legea (C.S.J.secţ.
econ. şi com. dec. nr. 258/1992, în Revista de drept comercial nr. 5/1994, p. 76) şi pentru a aplica în mod corect
impozitul (C.S.J. secţ. cont. adm. dec. nr. 52/1994, în Revista de drept comercial nr. 5/1994, p. 78).

Pagina 23 din 65


Potrivit unui punct de vedere, întregul capital social subscris trebuie vărsat la
constituirea societăţii. Temeiul soluţiei l-ar constitui dispoziţiile art. 269 pct. 3 din Legea nr.
31/1990.
După părerea noastră, vărsarea capitalului social şi începerea operaţiunilor comerciale
ale societăţii sunt două probleme distincte. Legea permite o vărsare eşalonată a capitalului
social, dar pentru protejarea terţilor, interzice începerea operaţiunilor comerciale înainte de
vărsarea integrală a capitalului social. Aşa cum rezultă din art. 269 pct. 3 din lege, sancţiunea
priveşte începerea operaţiunilor comerciale fără respectarea condiţiilor stabilite, iar nu
nevărsarea integrală a capitalului social. Întrucât operaţiunile comerciale nu pot începe
înainte de vărsarea întregului capital social, fără a fi sancţionaţi administratorii, asociaţii
trebuie să prevadă în contractul de societate termene scurte pentru vărsămintele ulterioare sau
să prevadă vărsarea întregului capital social la constituirea societăţii.
Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie să se prevadă aportul fiecărui
asociat, în numerar sau alte bunuri (art. 7 din Legea nr. 31/1990).
Pentru protejarea intereselor societăţii şi ale terţilor, legea prevede că prestaţiile în
muncă şi creanţele nu pot constitui aport în societate.
În prezent, legea nu mai impune un plafon pentru aporturi; asociaţii sunt liberi să
stabilească cât din capitalul social va fi reprezentat de aporturi în natură şi cât în aporturi în
numerar.
În privinţa bunurilor care constituie aport în natură, în contractul de societate trebuie
să se arate valoarea lor, precum şi modul de evaluare.
Părţile sociale. Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o
valoare naminală egală, care nu poate fi mai mică de 100.000 lei.
Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (art. 11 alin.
2 din Legea nr. 31/1990).
În contractul de societate trebuie să se arate numărul părţilor sociale şi repartizarea lor
între asociaţi.
Întrucât părţile sociale se repartizează asociaţilor în schimbul aporturilor lor,
înseamnă că numărul părţilor sociale cuvenite fiecărui asociat este proporţional cu cota sa de
participare la capitalul social. Soluţia îşi găseşte un temei legal în dispoziţiile art. 67 din
Legea nr. 31/1990.
Clauzele privind conducerea şi gestiunea societăţii. Potrivit legii, în contractul de
societate, asociaţii trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea societăţii.

Pagina 24 din 65


Asociaţii trebuie să stabilească persoanele, din rândurile asociaţilor ori din afara
societăţii, care vor administra şi reprezenta societatea, cu precizarea puterilor ce li s-au
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
Clauzele privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Asociaţii trebuie să stabilească în
contract drepturile ce le revin şi obligaţiile pe care şi le asumă.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea cere să se stabilească “partea
fiecărui asociat la beneficii şi pierderi” (art. 7 din Legea nr. 31/1990).
Obligaţiile asociaţilor privesc efectuarea aportului. În cazul în care la încheierea
contractului, capitalul subscris nu a fost integral vărsat, în contract trebuie să se prevadă
termene până la care asociaţii să efectueze vărsămintele privind întregul capital subscris.
Clauzele privind sediile secundare ale societăţii. Dacă asociaţii doresc ca societatea să
aibă sedii secundare, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite menţiuni în acest
sens.
În concepţia legii, sediile secundare sunt unităţi fără personalitate juridică ale
societăţii, care poartă denumirea de sucursale, agenţii sau reprezentanţe.
Potrivit legii, în contractul de societate se vor arăta sediile secundare, atunci când ele
se înfiinţează odată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în
vedere o atare înfiinţare.
Clauzele privind dizolvarea şi lichidarea societăţii. În contractul de societate trebuie
să se prevadă şi clauze privind încetarea existenţei societăţii. Asociaţii stabilesc condiţiile în
care societatea se va dizolva şi lichida.
Cel mai adesea, cu privire la această problemă, asociaţii reproduc dispoziţiile legale
ori fac trimitere la ele.

II.1.3. Statutul societăţii

Precizări prealabile. Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de
societate şi statut.
Deci, în cazul acestor forme ale societăţii comerciale, constituirea societăţii are ca
fundament două acte constitutive: contractul de societate şi statutul.
În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, statutul este singurul act
constitutiv al societăţii (art. 5 alin. 2 Legea nr. 31/1990). Statutul trebuie întocmit în formă

Pagina 25 din 65


autentică, iar cuprinsul său poate fi decât cel prevăzut de art. 7 din lege, cu adaptările impuse
de existenţa unui asociat unic.
Noţiunea şi condiţiile de validitate a statutului societăţii. Din dispoziţiile legale rezultă
că statutul societăţii este un act juridic de natură contractuală.16 Ca şi contractul de societate,
statutul societăţii reprezintă o înţelegere a asociaţilor. Obiectul statutului îl constituie
stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii.
Potrivit legii, statutul societăţii trebuie să se încheie, ca şi contractul de societate în
formă autentică (art. 5 alin. 5 din Legea nr. 31/1990). Forma autentică cerută de lege are
aceleaşi raţiuni, ca şi cele care justifică forma autentică a contractului de societate.
Cuprinsul statutului de societate. Statutul societăţii trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu anumite clauze (elemente).
Statutul nu repetă clauzele contractului de societate; el dezvoltă elementele
contractului de societate privind organizarea, conducerea şi funcţionarea societăţii (modul de
constituire şi funcţionare a organelor de deliberare şi administrare a societăţii; condiţiile de
adoptare a hotărârilor; organele de control asupra gestiunii societăţii; întocmirea bilanţului şi
a contului de profit şi pierderi; repartizarea beneficiilor etc.).
Clauzele statutului trebuie să fie coordonate cu cele ale contractului de societate. În
caz contrar, înmatricularea societăţii va fi refuzată.17

II.2. Formalităţile necesare constituirii societăţii cu
răspundere limitată

II.2.1. Noţiuni generale

Aşa cum am arătat, o societate comercială are ca bază a constituirii sale voinţa
asociaţilor, manifestată după caz, în contractul de societate şi statutul societăţii ori în înscrisul
unic.
Dar, societatea comercială nu se poate constitui exclusiv prin voinţa asociaţilor.
Pentru constituirea societăţii, adică pentru ca societatea să devină persoană juridică, asociaţii
trebuie să îndeplinească anumite formalităţi impuse de lege.

16
Statutul nu are caracter contractual în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic şi nici în
cazul societăţilor comerciale înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990.
17
C.S.J. secţ. com. dec. nr. 183/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie,
1990-1992, Editura Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 480.

Pagina 26 din 65


Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 s-a realizat o simplificare a
formalităţilor cerute pentru constituirea societăţilor comerciale.
În prezent, procesul constituirii unei societăţi comerciale implică două formalităţi:
întocmirea actului sau a actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.18 Prima formalitate se
realizează de către asociaţi, cu contribuţia notarului public; a doua formalitate implică
participarea organelor competente.

II.2.2. Întocmirea actelor constitutive

Punctul de plecare în constituirea unei societăţi comerciale este întocmirea actului sau
actelor constitutive ale viitoarei societăţi.
Prin întocmirea actelor constitutive înţelegem redactarea şi autentificarea înscrisurilor
actelor respective.

Redactarea înscrisurilor actelor constitutive

Înţelegerea asociaţilor privind constituirea societăţii se concretizează în înscrisurile
actelor respective.
Întrucât încheierea contractului de societate şi a statutului reclamă cunoştinţe juridice,
trebuie să se apeleze la un specialist pentru redactarea înscrisurilor actelor de constituire a
societăţii.
Art. 44 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale prevede că
înscrisurile pentru care legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notarii
publici, de avocatul părţilor interesate sau de consilierul juridic ori reprezentantul legal al
persoanei juridice.
Legea permite însă persoanelor care au pregătire juridică superioară să redacteze
înscrisurile în care figurează ca parte, ele, soţii, ascendenţii sau descendenţi lor.

Autentificarea înscrisurilor actelor constitutive

18
În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică, aceste
formalităţi sunt precedate de anumite operaţiuni speciale. A se vedea Infra nr. 512.

Pagina 27 din 65


Înscrisurile actelor constitutive sunt prezentate notarului public, pentru autentificare,
de către persoana desemnată în calitate de administrator al societăţii ori de către un asociat
anume împuternicit.19
În vederea autentificării înscrisurilor, legea impune prezenţa tuturor asociaţilor,
personal sau prin mandatar cu procură specială în forma autentică (art. 5 alin. 5 Din Legea nr.
31/1990).20
La autentificarea actului sau actelor constitutive trebuie prezentată dovada eliberată de
oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi a emblemei (art. 16 din Legea
nr. 31/1990).
Această cerinţă a legii este menită să ateste că firma sau emblema stabilită de asociaţi
în actul constitutiv este disponibilă şi, deci, să evite riscul respingerii cererii de înmatriculare
a societăţii, pe motiv că firma sau emblema stabilită de asociaţi este înregistrată în registrul
comerţului.
Procedura de autentificare a înscrisurilor actelor constitutive ale societăţii este cea
prevăzută de lege pentru autentificarea înscrisurilor, care este reglementată în art. 58-67 din
Legea nr. 36/1995.
Înscrisurile redactate de părţi ori de către reprezentanţii lor vor fi verificate cu privire
la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public putându-le aduce modificările şi
completările corespunzătoare, cu acordul părţilor.
În sfârşit, menţionăm că, potrivit legii, pentru autentificarea actului sau actelor
consecutive se vor plăti taxele de timbru şi onorariile notariale legale (art. 282 din Legea nr.
31/1990).
Unele consecinţe ale întocmirii actelor constitutive asupra viitoarei societăţi
comerciale

Întocmirea actelor constitutive în condiţiile cerute de lege are anumite consecinţe
asupra viitoarei societăţi comerciale. Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în virtutea
principiilor generale, viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de
folosinţă restrânsă.

19
În cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică,
adunarea constitutivă desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea actelor şi îndeplinirea
celorlalte formalităţi (art. 27 din Legea nr. 31/1990).
20
În caz de subscripţie publică, actele constitutive sunt semnate numai de către membrii fondatori şi
deci numai ei trebuie să se prezinte la notarul public (art. 5 alin. 5 din Legea nr. 31/1990).

Pagina 28 din 65


Deci, de la data autentificării înscrisurilor actelor constitutive, societatea comercială
aflată în curs de constituire, dobândeşte capacitate de folosinţă; ea priveşte numai drepturile
şi obligaţiile de care depinde valabila constituire a societăţii comerciale.
Existenţa anticipată a capacităţii de folosinţă implică recunoaşterea şi a unei capacităţi
de exerciţiu corespunzătoare.

II.2.3. Înmatricularea societăţii cu răspundere limitată

Potrivit art. 35 din Legea nr. 31/1990, competenţa privind înmatricularea societăţii
comerciale aparţine oficiului registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul
societatea.
Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în condiţiile stabilite de Legea
nr. 31/1990 şi Legea nr. 26/1990.

Cererea de înmatriculare

Înmatricularea societăţii în registrul comerţului se face în temeiul cererii de
înmatriculare.
Înmatricularea societăţii se cere de către fondatorii sau persoanele desemnate ca
administratori ai societăţii ori un împuternicit al acestora.
Cuprinsul cererii. Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă datele necesare
înmatriculării, care, în esenţă, sunt elementele cuprinse în actul constitutiv (art. 14 din Legea
nr. 26/1990).
Anexele cererii. Cererea de înmatriculare trebuie însoţită de actele prevăzute de lege
care sunt următoarele:
actul sau actele constitutive, în formă autentică;
dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite în actul constitutiv. Dovada
atestă liberarea aportului de către asociaţi şi, implicit, existenţa capitalului social vărsat. O
atare dovadă se face prin documentele emise de bancă sau CEC;
actele privind proprietatea asupra bunurilor care fac obiectul aportului în natură 21.
Aceste acte pot fi acte de vânzare-cumpărare, donaţie, brevete de invenţie, contract de

21
C.S.J. secţ. econ. şi. com. dec. nr. 149/1992, în Dreptul nr. 9/1993, p. 82. A se vedea şi Avizul nr. 8
din 28 septembrie 1993 al Comisiei de drept comercial a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, în Revista
de drept comercial nr. 1/1994, p. 113.

Pagina 29 din 65


concesiune etc. În cazul bunurilor imobile, trebuie anexat şi certificatul constatator al
sarcinilor de care sunt grevate;
actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi;
declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Sub imperiul reglementării iniţiale a Legea nr. 31/1990, practica judecătorească a
decis că la cererea de înmatriculare trebuie să se anexeze şi dovezi privind existenţa unei
suprafeţe locative destinate sediului societăţii. Cu toate că soluţia nu a fost consacrată legal,
considerăm că ea îşi păstrează actualitatea.

Termenul de înmatriculare

Înmatricularea societăţii trebuie cerută de către persoanele obligate să îndeplinească
această formalitate în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv (art. 17 lit.
b din Legea nr. 26/1990).

Controlul legalităţii înmatriculării societăţii

În temeiul art. 36 din Legea nr. 31/1990, controlul legalităţii actelor sau faptelor care,
potrivit legii, se înregistrată în registrul comerţului se exercită de către justiţie prin
judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului.
Obiectul controlului de legalitate îl reprezintă respectarea normelor imperative privind
constituirea societăţilor comerciale.
Astfel, judecătorul delegat examinează actul sau actele constitutive, în privinţa
condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege.
Apoi, se verifică respectarea cerinţelor legale privind cuprinsul actului constitutiv
(numărul asociaţilor, capitalul social, subscris şi vărsat, aporturile asociaţilor, obiectul
societăţii etc.).
De asemenea, se verifică existenţa sediului societăţii, care este esenţial pentru
existenţa societăţii ca persoană juridică.
În sfârşit, judecătorul delegat verifică existenţa şi valabilitatea actelor anexate cererii
de înmatriculare.

Pagina 30 din 65


În acţiunea de verificare a legalităţii înmatriculării societăţii, judecătorul delegat are
dreptul să dispună administrarea de dovezi şi efectuarea unei expertize.

Încheierea de înmatriculare

În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii sunt îndeplinite,
judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autoriza constituirea societăţii şi va
dispune înmatricularea ei în registrul comerţului (art. 39 din Legea nr. 31/1990).
Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile de la data
îndeplinirii cerinţelor legale privind înmatricularea societăţii.
În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite
judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, afară de
cazul când neregularităţile sunt înlăturate în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990.22
Încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii este supusă numai
recursului (art. 60 din Legea nr. 31/1990).
Termenul în care se poate exercita calea de atac a recursului este de 15 zile de la data
pronunţării încheierii.
Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin două zile înaintea termenului de
judecată (art. 60 alin. 4 din Legea nr. 31/1990).

II.2.4. Înmatricularea, publicarea şi înscrierea fiscală a
societăţii

Înmatricularea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen
de 24 de ore de la data la care încheierea a devenit irevocabilă (art. 40 alin. 2 din Legea nr.
31/1990).
Pe data înmatriculării în registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Ca
efect al înmatriculării, societatea devine persoană juridică. În acest sens, art. 40 din Legea nr.
31/1990 dispune: “Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în
registrului comerţului”.
Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanţi ai societăţii sunt obligate să
depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990).

22

Pagina 31 din 65


Publicitatea privind constituirea societăţii. Constituirea societăţii comerciale trebuie
adusă la cunoştinţă celor interesaţi.
Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării, încheierea judecătorului delegat se
comunică, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare, pe cheltuiala părţilor
(art. 41 din Legea nr. 31/1990).
Pe lângă publicarea încheierea judecătorului delegat, la cererea şi pe cheltuiala
părţilor, se poate publica şi actul constitutiv al societăţii, integral sau în extras. În acest caz,
actul constitutiv, vizat de judecătorul delegat, se publică în acelaşi Monitor Oficial al
României.
Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale
are drept consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înmatriculării societăţii în condiţiile
prevăzute de lege.23
Înscrierea fiscală a societăţii. Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării,
încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu, şi administraţiei financiare în raza
căreia se află sediul societăţii, pentru evidenţă fiscală (art. 41 din Legea nr. 31/1990).
Se va comunica şi numărul de înmatriculare a societăţii în registrul comerţului.

Capitolul III

Personalitatea juridică a societăţii comerciale
cu răspundere limitată

III.1. Caracteristici ale personalităţii juridice

III.1.1. Caracterizare generală

Art. 1 din Legea nr. 31/1990 dispune: “În vederea efectuării de acte de comerţ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi constitui societăţi comerciale, cu
respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

23

Pagina 32 din 65


Societatea comercială este persoană juridică, deoarece ea are elementele constitutive
impuse de lege: organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop determinat
(art. 26 lit. E din Decretul nr. 31/1954).
Personalitatea juridică îi conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară de
drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect (colectiv) de drept.
Ca orice persoană juridică, societatea comercială are un statut care cuprinde anumite
elemente de identificare a subiectului de drept: firma, sediul şi naţionalitatea.
Societatea comercială are o voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale
asociaţilor, precum şi o capacitate care îi permite să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii.
Graţie personalităţii juridice, societatea comercială participă în nume propriu la
raporturile juridice şi răspundere pentru obligaţiile asumate.

III.2. Atribute de identificare a societăţii

III.2.1. Firma societăţii

Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un nume.
Acest nume poartă denumirea de firmă.1
Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).2
Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate (art. 7 şi art. 8 din
Legea nr. 31/1990). În stabilirea firmei, asociaţii trebuie să se conformeze dispoziţiilor Legii
nr. 26/1990, care reglementează conţinutul firmei, diferenţiat după forma juridică a societăţii.
Firma societăţii cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care
se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în
întregime “societate cu răspundere limitată” sau prescurtat “S.R.L.”.
Fiind un element de identificare a societăţii, firma stabilită de către asociaţi trebuie să
se deosebească de firmele existente, inclusiv cele folosite de comercianţii din sectorul public.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege se face de către oficiul registrului
comerţului.

1
Sub imperiul Codului comercial, în doctrină s-a folosit şi noţiunea de firmă socială, mai ales cu
privire la societăţile de persoane.

Pagina 33 din 65


În afară de firmă, legea reglementează şi emblema, ca element de identificare a
societăţilor comerciale. emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte o societate de o
altă societate care desfăşoară acelaşi fel de activitate (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic diferit
de cel al firmei.3

III.2.2. Sediul societăţii

Acest atribut este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la
care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor, sediul societăţii mai este
denumit şi sediul social.
Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în contractul de societate
(art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 31/1990).
Cu toate că instituie obligaţia determinării sediului societăţii, totuşi legea nu cuprinde
nici o dispoziţie privind criteriile de stabilire a acestui atribut de identificare a societăţii, aşa
cum prevede în privinţa firmei societăţii.
Determinarea sediului societăţii prezintă interes practic sub mai multe aspecte.
Astfel, sediul societăţii este unul dintre elementele în raport de care se stabileşte
naţionalitatea societăţii.
Apoi, sediul societăţii este elementul principal care serveşte la rezolvarea unor
probleme procedurale; la sediul social se comunică societăţii actele procedurale şi în raport
de sediul societăţii se determină instanţa competentă să soluţioneze litigiile în care societatea
apare ca pârâtă.
Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, sediul social poate fi schimbat numai
prin modificarea actelor constitutive ale societăţii, în condiţiile legii (art. 199 din Legea nr.
31/1990).

III.2.3. Naţionalitatea societăţii

Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa. Într-adevăr, deşi se
constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetăţenie, societatea are o naţionalitate
proprie.

3
A se vedea Supra, nr. 175.

Pagina 34 din 65


Cu privire la societatea comercială, noţiunea de naţionalitate nu este folosită în
înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui individ la un anumit stat, ci în sensul de statut
juridic, adică de lege aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii.
Deci, naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice.
Legea nr. 31/1990 a adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru determinarea
naţionalităţii societăţii comerciale. Art. 1 alin. 2 din lege prevede: “Societăţile comerciale cu
sediul în România sunt persoane juridice române”.

III.3. Capacitatea juridică a societăţii

III.3.1. Capacitatea de folosinţă

Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi
şi obligaţii.
Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în registrul comerţului
(art. 40 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Societatea are o capacitate de folosinţă restrânsă de la
data autentificării actelor constitutive, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei,
îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât
sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 33 alin. 3 din Decretul
nr. 31/1954).
O trăsătură specifică a capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale o reprezintă
aptitudinea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin săvârşirea faptelor de comerţ
(art. 3 C.com.).
Deşi, ca vocaţie, capacitatea de folosinţă a societăţii se caracterizează prin
generalitate, totuşi, în concret ea este limitată. Într-adevăr, capacitatea de folosinţă a societăţii
comerciale este circumscrisă de scopul pentru care societatea a fost constituită. Ea este o
capacitate de folosinţă specializată. Aşa cum prevede art. 34 din Decretul nr. 31/1954,
“persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de înfiinţare sau statut”.
Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii este determinată prin precizarea
obiectului de activitate a societăţii în contractul de societate.
Trebuie observat că limitarea capacităţii de folosinţă a societăţii, prin stabilirea în
actul constitutiv a obiectului societăţii, este diminuată prin fixarea unui obiect de activitate
larg, care să asigure supleţea necesară pentru adaptarea la schimbările conjuncturale.

Pagina 35 din 65


III.3.2. Capacitatea de exerciţiu

Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială beneficiază şi de
capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice.
Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-
au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (art. 35 din Decretul nr. 31/1954).
Actele juridice prin care societatea dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii se
încheie de către administratorii societăţii cărora li s-a conferit puterea de reprezentanţi ai
societăţii.
Trebuie observat că dreptul de reprezentare este un drept special, deosebit de dreptul
general de administrare, care include numai dreptul de gestiune.4 În consecinţă, dreptul de
reprezentare îl au numai administratorii cărora li s-a conferit acest drept, prin actele
constitutive ori, ulterior, prin voinţa asociaţilor, în condiţiile legii.
Obligaţiile şi răspândirile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.
Societatea comercială dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la data constituirii sale,
adică din ziua înmatriculării în registrul comerţului, cu condiţia să fi fost desemnat
administratorul care reprezintă societatea. În limitele capacităţii de folosinţă restrânsă,
administratorul desemnat prin actele constitutive în calitate de reprezentant al societăţii, va
putea încheia actele cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

III.4. Voinţa societăţii comerciale

III.4.1. Rolul asociaţilor în formarea voinţei sociale

Ca persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine-stătătoare, care nu se
confundă cu voinţele asociaţilor. Desigur, societatea comercială, ca orice persoană juridică,
nu are o existenţă organică şi nici o voinţă naturală. Societatea comercială este un procedeu
tehnic pentru realizarea unei finalităţi şi anume punerea în valoare în comun a resurselor şi
capacităţilor mai multor persoane, în scopul obţinerii şi împărţirii beneficiilor rezultate.
4
A se vedea I. L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 109.

Pagina 36 din 65


Neavând o existenţă organică, legea atribuie persoanei juridice voinţa persoanelor
fizice care o compun, în măsura în care acestea acţionează pentru realizarea scopului
persoanei juridice. Dar, voinţa persoanei juridice nu este suma voinţelor persoanelor fizice, ci
este o calitate nouă. Cu referire la societatea comercială, voinţele individuale ale asociaţilor,
prin manifestarea lor în adunarea generală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa
socială, adică voinţa societăţii, ca persoană juridică.
La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii. În prezent, acest principiu se
aplică tuturor societăţilor comerciale, indiferent de forma juridică a societăţii.
Întrucât voinţa majorităţii este voinţa majorităţii, ca persoană juridică, ea este
hotărâtoare şi obligatorie în viaţa societăţii.
Legea consacră existenţa voinţei sociale şi rolul acesteia în luarea deciziilor în cadrul
societăţii. Potrivit Legii nr. 31/1990, hotărârile luate de adunarea asociaţilor, în limitele legii,
contractului de societate sau statutului sunt obligatorii chiar pentru asociaţii care nu au luat
parte la adunare ori au votat contra (art. 131).

III.4.2. Formarea voinţei sociale în societatea cu răspundere
limitată

În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar pentru modificarea
actelor constitutive, cu votul tuturor asociaţilor (art. 187). Deci, în acest caz, majoritatea este
raportată, atât la numărul asociaţilor, cât şi la capitalul social.
Trebuie arătat că voinţa socială, ca voinţă colectivă a asociaţilor, se manifestă în
raporturile juridice prin anumite persoane, care au puterea de a reprezenta societatea. Prin
reprezentanţii săi, societatea încheie acte juridice, dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii.
Potrivit legii, dreptul de reprezentare se conferă unui asociat ori unei persoane străine
de societate, prin actele constitutive sau ulterior prin voinţa asociaţilor, în condiţiile legii.
III.5. Patrimoniul societăţii comerciale

III.5.1. Caracterul autonom al patrimoniului societăţii

Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
patrimonial care aparţin societăţii.

Pagina 37 din 65


Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul
social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste
drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii. De
asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul
desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite.
În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi
extracontractuale (obligaţii sociale).
Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică,
înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct de
patrimoniile asociaţilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său
autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social.

III.5.2. Consecinţele autonomiei patrimoniului

Autonomia patrimoniului societăţii, faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor,
determină anumite consecinţe juridice.
a) Bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lr şi intră în patrimoniul
societăţii. Aceste bunuri devin proprietatea societăţii, afară de cazul când s-a convenit altfel
prin contractul de societate (art. 65 din Legea nr. 31/1990).
b) Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, care sunt cuprinse în activul social,
formează gajul general al creditorilor sociali. Deci, ele vor putea fi urmărite numai de către
creditorii societăţii, adică pentru obligaţiile asumate de către societate, indiferent de izvorul
lor. Asupra acestor bunuri este exclus concursul creditorilor sociali cu creditorii asociaţilor.
c) Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă
de asociaţi. Potrivit art. 114 C.civ., pentru a opera compensaţia trebuie ca obligaţiile să existe
între aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp, una faţă de alta. Ori,
având patrimonii deosebite, societatea şi asociaţii sunt subiecte de drept distincte. În
consecinţă, dacă societatea are o obligaţie faţă de un terţ, iar acest terţ are o obligaţie faţă de
unul dintre asociaţi, cele două obligaţii nu se pot stinge prin compensaţie, deoarece obligaţiile
nu sunt reciproce; terţul se află în raporturi juridice cu două subiecte de drept diferite, fiecare
cu drepturile şi obligaţiile sale.
d) Aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul
societăţii. Deoarece societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile

Pagina 38 din 65


asociaţilor, procedura falimentului are ca obiect exclusiv patrimoniul societăţii care a încetat
plăţile pentru datoriile sale comerciale, fără a se putea extinde asupra patrimoniilor asociaţilor
(art. 22 din Legea nr. 64/1995).

Funcţionarea societăţii comerciale
cu răspundere limitată

IV.1. Funcţionarea adunării generale

IV.1.1. Consideraţii generale

Aşa cum am arătat, ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă
organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele
sale.
Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a
asociaţilor, respectiv a acţionarilor. Adunarea generală este un organ colectiv format din
totalitatea asociaţilor.
Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de
gestiune), care est administratorul sau administratorii societăţii.
Controlul gestiunii administratorului se realizează de către asociaţi sau, în anumite
cazuri, de un organ specializat – cenzorii societăţii.
De remarcat că organele societăţii apar mai mult ori mai puţin conturate, în funcţie de
forma juridică a societăţii comerciale.
În cazul societăţii pe acţiuni, care este forma cea mai evoluată, există toate cele trei
organe: adunarea generală a acţionarilor, administratorii şi, în anumite cazuri, consiliul de
administraţie, precum şi cenzorii societăţii.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, organele societăţii sunt aceleaşi, ca şi în
cazul societăţii pe acţiuni, dar cu unele particularităţi.
Trebuie arătat că pentru fiecare formă juridică de societate comercială, legea stabileşte
care sunt organele societăţii şi condiţiile de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile
lor.

Pagina 39 din 65


Astfel, la constituirea societăţii, asociaţii nu vor putea să convingă asupra altor organe
ale societăţii decât cele prevăzute de lege pentru forma juridică de societate aleasă.
Tot astfel, deoarece organele societăţii au atribuţii diferite şi, în consecinţă, puteri
specifice, asociaţii nu vor putea să confere unui organ anumite atribuţii, cu încălcarea
separaţiei atribuţiilor consacrate de lege.

IV.1.2. Adunarea generală

Rolul adunării generale

Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţilor comerciale. ea
este formată din totalitatea asociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimă
voinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii.
Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală, ca atare, numai în cazul
societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată. În cazul
societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, chiar dacă legea nu
instituţionalizează un atare organ al societăţii, deciziile privind viaţa societăţii se iau de către
asociaţi pe baza regulilor care guvernează adunarea generală, afară de cazurile când aplicarea
lor ar contraveni specificului acestor societăţi comerciale.

Adunarea ordinară

Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult trei luni de la
încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în
convocare.
Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în
ordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să
modifice bilanţul contabil, după ascultarea raportului administratorilor şi cenzorilor şi să
fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă pe administratori şi cenzori; să
se pronunţe asupra gestiunii administratorilor; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli
şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul următor etc. (art. 111 din Legea nr.
31/1990).

Pagina 40 din 65


În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decide
prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 187 din
Legea nr. 31/1990).
Cum se poate observa, luarea deciziilor în adunarea generală are la bază principiul
majorităţii. De regulă, legea are în vedere majoritatea în capital, iar nu majoritatea în număr.
Excepţional, în cazul societăţii cu răspundere limitată, legea cere o dublă majoritate, în
numărul părţilor sociale (capital) şi în numărul asociaţilor.
Prin majoritate sau majoritate absolută, legea înţelege jumătate plus unu.
Adunarea extraordinară
Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre în
probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii. Asemenea probleme:
prelungirea duratei societăţii; mărimea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului
ori a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea anticipată a
societăţii etc. (art. 113 din Legea nr. 31/1990).
Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şi
majoritate sunt mai riguroase.
În societatea cu răspundere limitată, pentru hotărârile având ca obiect modificările
contractului de societate sau ale statutului este necesar votul tuturor asociaţilor, afară de
cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel (art. 187 din Legea nr. 31/1990).
Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune şi în
cazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii
în comandită simplă.

IV.1.3. Convocarea adunării generale

Iniţiativa convocării

Adunarea generală se convocă de către administratori şi de către asociaţi.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe an sau
de câte ori este necesar (art. 117 şi art. 190 din Legea nr. 31/1990). Soluţia este aplicabilă
oricărei societăţi comerciale, indiferent de forma sa.
Asociaţii sunt în drept să ceară convocarea adunării generale în cazul pasivităţii
administratorilor.

Pagina 41 din 65


În cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociaţi care
reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea cere convocarea adunării
generale, arătând scopul acestei convocări (art. 190 alin. 2 din Legea nr. 31/1990). Deşi legea
nu o prevede expres, cererea este adresată administratorilor, iar în cazul când aceştia nu îi dau
curs în termen de o lună, se va urma procedura reglementată de art. 119 alin. 3 din Legea nr.
31/1990.

Conţinutul convocării

Pentru o bună organizare a adunării generale, convocarea trebuie să cuprindă în mod
obligatoriu anumite elemente. Potrivit legii, ea trebuie să conţină locul şi data ţinerii adunării,
precum şi ordinea de zi.
Locul adunării este sediul societăţii, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel.
În convocare trebuie să se precizeze şi localul unde se va desfăşura adunarea.
Data adunării trebuie astfel fixată încât să asigure timpul necesar ajungerii convocării
la cunoştinţa asociaţilor. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 15 zile, de la data
comunicării convocării.
Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate problemele care vor face
obiectul dezbaterilor adunării. Dacă în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea
actelor constitutive, convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor.
Comunicarea convocării

Convocarea trebuie adusă la cunoştinţă asociaţilor. Modalitatea de încunoştiinţare a
asociaţilor este diferită, ţinând seama de forma societăţii, în special de numărul asociaţilor.
În societatea cu răspundere limitată, datorită faptului că aceasta nu poate avea mai
mult de 50 de asociaţi, comunicarea convocării se face prin scrisoare recomandată, dacă prin
actele constitutive nu s-a prevăzut o altă modalitate (art. 190 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

IV.1.4. Şedinţa adunării generale

Condiţii de participare şi desfăşurare a şedinţei

Pagina 42 din 65


Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea generală.
Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite şi reprezentarea
asociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale.
Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătate în convocare.
Potrivit legii, şedinţa se deschide de către preşedintele consiliului de administraţie sau
de către acela care îi ţine locul.
Adunarea generală va alege dintre acţionari unu până la trei secretari, care vor verifica
lista de prezenţă a acţionarilor, arătând capitalul pe care îl reprezintă fiecare, precum şi
procesul-verbal întocmit de cenzori pentru constatarea îndeplinirii tuturor formalităţilor
cerute de lege şi actul constitutiv pentru ţinerea adunării.
Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru prezenţa la adunarea
generală şi pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul
ordinii de zi.
În cazul celorlalte forme ale societăţii comerciale, adunarea este condusă de unul
dintre administratorii societăţii şi se desfăşoară pe baza aceloraşi principii.

Dreptul de vot şi exercitarea lui

Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social.
În cazul societăţii cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaţilor se bazează pe
acelaşi principiu, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni; fiecare parte
socială dă dreptul la un vot (art. 188 din Legea nr. 31/1990).
Pentru a-şi exercita dreptul de vot în adunarea generală, asociaţii trebuie să facă
dovada calităţii lor, în condiţiile legii.
Întrucât legea impune o deliberare asupra problemelor care intră în atribuţiile adunării
generale, dreptul de vot se exercită în adunarea asociaţilor. Pentru societatea cu răspundere
limitată, legea prevede că, prin actul constitutiv se va putea stabili că votarea se poate face şi
prin corespondenţă (art. 186 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
În scopul asigurării formării corecte a voinţei sociale, legea stabileşte anumite
restricţii privind exercitarea dreptului de vot.
Astfel, dreptul de vot nu poate fi cedat. Mai mult, orice convenţie privind exercitarea
într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă (art. 127 din Legea nr. 31/1990). Prin valoarea
sa, principiul este aplicabil oricărei forme de societate.

Pagina 43 din 65


Apoi, în cazul unui conflict de interese intre un asociat şi societate, asociatul trebuie
să se abţină de la deliberarea privind operaţia în cauză. În caz contrar, asociatul răspunde
pentru daunele produse societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută
(art. 126 şi art. 188 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
În sfârşit, legea interzice administratorilor să voteze, chiar în baza acţiunilor pe care le
posedă, descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau administraţia lor ar fi în
discuţie. Ei pot vota însă bilanţul şi contul de profit şi pierderi, dacă fiind posesorii a cel puţin
jumătate din capitalul social, nu se poate forma majoritatea legală, fără votul lor (art. 125 din
Legea nr. 31/1990).
Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secret
este obligatoriu, oricare ar fi prevederile actelor constitutive, pentru alegerea membrilor
consiliului de administraţie şi a cenzorilor, pentru revocarea lor şi pentru luarea hotărârilor
referitoare la răspunderea administratorilor (art. 129 din Legea nr. 31/1990).
Aşa cum am arătat, în cazul societăţii cu răspundere limitată, votarea se poate face şi
prin corespondenţă, dacă prin statutul societăţii s-a prevăzut o atare modalitate de vot.
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi
secretar. Procesul-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la îndeplinirea formalităţilor de
convocare, data şi locul adunării, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, precum şi
dezbaterile în rezumat şi hotărârile luate. La cererea acţionarilor se vor consemna şi
declaraţiile făcute de ei în şedinţă (art. 130 din Legea nr. 31/1990).
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum şi listele de
prezenţă a acţionarilor.
Procesul-verbal va fi trecut în registrul adunărilor generale.
Aceste cerinţe privind consemnarea lucrărilor adunării sunt deopotrivă aplicabile şi
celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale.

IV.1.5. Hotărârile adunării generale

Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii şi a actului constitutiv sunt
obligatorii pentru toţi asociaţii.
Obligativitatea hotărârilor adunării generale pentru toţi asociaţii este un corolar al
principiului majorităţii, care guvernează formarea voinţei sociale a oricărei societăţi
comerciale.

Pagina 44 din 65

Abordarea metodologica a organizarii

Abordarea metodologica a organizarii

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Similaire à Abordarea metodologica a organizarii

Similaire à Abordarea metodologica a organizarii (20)

Abordarea metodologica a organizarii