3. Cum îşi amintesc victimele trauma este un aspect foarte
controversat in psihologie şi este privit din doua puncte de
vedere. Unul al neuroştiinţei, iar celalalt al psihanalizei.
Prin topicul acestei lucrari nu doresc sa pledez pentru o poziţie
dogmatica ci mai degrabă doresc să prezint părerile
specialiştilor pro şi contra.
4.
5. Specialiştii au descoperit că dezastrele create de om au
variate efecte transgeneraţionale, nu doar pentru
familiile implicate în mod direct în dezastre, ci şi
pentru întreaga societate.
Tratarea copiilor supravieţuitorilor de către psihanalişti
ne ajută să demonstrăm că există consecinţe şi asupra
generaţiilor următoare.
(Tamara Fischmann, Michael O. Russ and Marianne Leuzinger-Bohleber. „Trauma, dream, and psychic change in
psychoanalyses: a dialog between psychoanalysis and the neurosciences”)
6. Bazându-se pe conceptualizarea
psihoanalitică, Bullock şi
Stallybrass(1971) afirma despre trauma:
„Trauma pătrunde prin sistemele de protecţie
ale individului şi în lipsa unei abreacţii
normale(noţiunea descoperită de Joseph
Breuer, procesul de eliminare al emoţiilor
reprimate, prin revederea şi retrăirea
experienţelor dureroase îngropate în
inconştient...o descărcare a tensiunii)
generează o reacţie de genul apariţiei unui
„corp străin” – echivalentul mental al
procesului prin care ţesuturile pielii zidesc
corpurile străine care îşi fac culcuş în ele.
În consecinţă excitarea emoţională poate
readuce la viaţă experienţele traumatice
anterioare, ducând la un atac simultan din
interior şi din exterior asupra
mecanismelor de apărare.”
7. Reprezintă un set de
acţiuni şi emoţii
conştiente şi inconştiente,
asociat cu tensiunile
evenimentului tragic şi cu
perioada imediat
următoare.
8. Reprezintă un set de comportamente şi emoţii, conştiente şi inconştiente, care provin din amintirea
evenimetului tragic la care a fost supus subiectul.
Criteriile internaţionale de diagnosticare a tulburărilor de stres post traumatice (PTSD), le gasim în
DSM-III, DSM-IV şi în DSM-V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, 4th Edition,
Text Revision and 5th Edition, Text revision 18 May, 2013) şi stau la baza mai multor studii
interdisciplinare.
PTSD include doua subtipuri: PTSD acut unde simptomele durează mai puţin de trei luni şi PTSD
cronic unde simptomele durează trei luni sau mai mult. În debutul întârziat al PTSD, primele simptome
apar la cel puţin şase luni după evenimentul traumatizant.
Unii specialişti consideră că violul, lupta şi alte experienţe traumatizante sunt întipărite în minte şi nu
pot fi uitate niciodata, pe când alti specialişti consideră ca mintea se protejează prin alungarea
amintirilor din conştient (reprimare), acest aspect făcând dificilă amintirea celor mai urâte experienţe de
catre supravieţuitori.
PTSD reprezintă în fond o tulburare de memorie. Foarte important este că evenimentele terifiante din
trecut sunt reamintite foarte bine, ceea ce cauzează tulburări emoţionale în prezent. Psihoterapeuţii
consideră că amintirile acestor abuzuri sunt blocate în inconştient de mecanismele de apărare ale minţii
tocmai pentru a evita tulburările emoţionale menţionate mai sus.
Unul dintre aceste mecanisme este represia care este pusă sub semnul întrebării de către neuroştiinţa
cognitivă.
9. Eduard Claparede prin studiul cazului „Belle
Air” 1913, a ajuns la ideea ca memoria este
construită dintr-o combinaţie de funcţii
distincte. În cazuri de amnezie, unele dintre
acestea sunt pierdute, altele sunt reţinute.
Sisteme de memorie functionează
incompatibil între ele, în sensul că fiecare
sistem are datoria de a rezolva probleme
specifice lui.
Claparede nu a fost singurul care a observat
aceste disocieri in comportamentul acestor
pacienţi amnezici. Ribot şi Korsakoff au
făcut observaţii asemănătoare, dar acestea
erau mai mult observaţii clinice si nu erau
luate in serios de psihologii experimentali din
acea perioadă.
10. Dintre variatele distincţii,
aceea dintre memoria
semantică şi memoria
episodică a fost propusă prima
oară de Endel Tulving,1972.
El a diferenţiat cele două
sisteme de memorie definind
memoria semantică ca
abilitatea de stocare a
conceptelor fara reţinerea
circumstanţelor, iar memoria
episodică abilitatea de stocare
a informaţiilor autobiografice
impreună cu conţinutul spaţio-
temporal.
11. Cinci ani mai târziu, Roger Brown si James Kulik (1977) au creat termenul de
memorie flash (flashbulb memory). În acord cu aceştia amintirile „flash”
sunt amintirile despre circumstanţele în care aflăm sau trăim, luăm contact
pentru prima dată cu un eveniment foarte surprinzător sau important prin
consecinţe şi/sau intens activant emoţional.
Cercetările asupra amintirilor flash au vizat evenimente socio-politice majore şi
în special evenimente „negative”. Această preferinţă pentru evenimente socio-
politice se datorează faptului că la astfel de evenimente se poate raporta o
întreagă generaţie, comparativ cu alte evenimente „flash” (evenimente
personale, catastrofe colective) la care se poate raporta doar un număr restrâns
de persoane. (Constantin, T. „Amintiri „flash” – amintiri la intersecţia între
social şi personal”, 2000)
Datorită acestor descoperiri despre memorie există multe semne de întrebare cu
privire la cum îşi amintesc victimele trauma. După cum am observat,
psihanaliza ia ca atare teoria reprimării amintirilor, însă neuroştiinţa pune sub
semnul întrebării acest aspect şi consideră ca la baza reprimării există o
motivaţie conştientă a victimei.
12. Yoram Yovel – cercetător şi psihanalist, realizează un
raport de cercetare în care 6 traume au fost urmărite
prospectiv. Supravieţuitorii au fost intervievaţi la 7, 30 şi
120 de zile dupa evenimentul traumatizant. Fiecare
interviu a avut ca scop cercetarea în detaliu a modului în
care victimele îşi amintesc trauma.
La 4 subiecţi care nu au manifestat simptome de
tulburări de stres post traumatic (PTSD), s-au identificat
scurte, stabile şi persistente lacune de memorie, care
coincid cu momentele de maximă intensitate
emoţională. La doi subiecţi care au manifestat PTSD, s-
au identificat lacune de memorie lungi, progresive şi
instabile.
Acesta afirma ca cercetătorii neurobiologi ne oferă două
mecanisme explicative pentru aceste observaţii: eşecul
de a achiziţiona amintirile episodice poate explica
lacunele de memorie stabile întâlnite la subiecţi. Acesta
poate coincide cu dereglările de stres induse de sistemul
de memorie declarativ din hipocamp. Eşecul reamintirii
spontane poate fi o explicaţie pentru amnezia traumatică
mai extinsă pe care am observat-o la pacienţii cu
simptome de PTSD. Aceasta seamana cu descrierea
psihanalitică a represiei.
13. Aceste cercetări preliminare sugerează că
lacunele de memorie scurte si ireversibile
sunt comune la toti supravieţuitorii unei
traume, în timp ce amnezia îndelungată,
progresivă şi potenţial reversibilă o
identificăm printre supravieţuitorii care
manifestă simptome de tulburări de stres post
traumatic (PTSD).
În concluzie acest studiu a descoperit doua
tipuri de amnezie în urma unor traume
psihice severe: un deficit scurt, fix care pare
să fie foarte comun şi probabil fără legătură
cu psihopatologia post traumatică şi o
amnezie potenţial reversibilă şi expansivă
care pare să fie legată de evitare şi de PTSD.
Mecanismele de apărare psihice pentru
amnezie pot fi responsabile pentru aceste
rezultate clinice.
14. Experineţa clinică şi cercetările desfăşurate de-a lungul anilor au condus la
schimbări în criteriile de diagnosticare dintre DSM-III şi DSM-III-R (1987), DSM-
IV (1994) şi DSM-V (2013).
DSM-III adaugă pentru victimele cu PTSD criteriul „Tulburări de memorie sau
probleme de concentrare”. DSM-II-R vine cu o schimbare radicală. Deşi păstrează
criteriul de „probleme de concentrare”, criteriul „tulburări de memorie” este
schimbat în „incapacitatea victimei de a-şi aminti anumite episoade din traumă”.
Acest criteriu este menţinut şi în DSM-IV (1994).
Criteriile din DSM-IV sunt clasate pe grupe, iar „incapacitatea victimei de a-şi
aminti anumite episoade din trauma” este în grupa C (Avoidance-Evitare). Ideea pe
care o deducem de aici este că cei care au făcut această clasificare au considerat că
fundamentul care stă la baza amneziei traumatice este evitarea, iar evitarea prin
definiţie, ne duce cu gândul la motivaţie.
Ceea ce trebuie să observăm este că în DSM-V (2013) această idee a fost
abandonată foarte subtil prin trecerea de la grupa C („Avoidance”-”Evitare”) la
grupa D („Negative Alterations in Cognition” – „Modificări negative în
cunoaştere”). Ceea ce este important este că acest criteriu înca este recunoscut în
pofida faptului că a fost scos de la criteriul a cărui bază era motivaţia, şi conform cu
anumite studii chiar se întamplă.
15. Am afirmat la inceputul acestei lucrări că părerile
cercetătorilor sunt impărţite. Unii dintre cercetători se
îndoiesc de existenţa represiunii.
Elizabeth Loftus este unul dintre aceşti cercetători. A
proiectat şi a realizat experimente cu sute de subiecţi în
ultimele două decenii, investigând cum memoria este
vulnerabilă la sugestii, la trecerea timpului şi la
influienţa noilor informaţii dobândite.
Ideea pe care o susţine este că există şi alte modalităţi
prin care amintirile unor evenimente traumatice pot fi
reprimate pentru perioade lungi de timp, nu doar pentru
a fi recuperate mulţi ani mai târziu cum susţine teoria
freudiană. Una dintre aceste modalităţi ar putea fi
explicată prin procesul de uitare motivată.
Primul său proiect de cercetare din această arie a fost
„The formation of false memory”, 1996. Acest studiu a
demonstrat că aproximativ o cincime dintre participanţii
la studiu ar putea fi determinată să creadă că a
experimentat un eveniment care nu s-a întâmplat, si de
asemenea, a convins-o pe E. Loftus că terapeuţii ar putea
implanta din greseală amintiri false de abuz sexual în
mintea pacienţilor lor.
16. În ultimii ani, descoperiri recente în studiul creierului cu
ajutorul tehnicilor neuroimagistice, au stimulat şi
intensificat dialogul interdisciplinar dintre psihanaliză şi
neuroştiinţă.
Până acum neuroştiinţa este echipată cu obiective şi metode
precise pentru a verifica ipoteze despre comportamentul
uman, pe când psihanaliza, bazată pe o experienţă bogată cu
pacienţii şi pe metoda unică de cercetare pe teren a
descoperit o varietate de modele diferite cu scopul de a
conceptualiza mulţimea de straturi şi observaţiile complexe
care derivă din studiile psihanalitice şi testarea lor prin
intermediul formei sale specifice de cercetare emiprică –
cercetarea clinică psihanalitică.
17. „...oamenii nu sunt afectaţi de ceea
ce li se întâmplă, ci de cum
înţeleg/interpretează ei ceea ce li
se întâmplă...”
18. Freud, S.,(2005). „Studii despre isterie”, Editura TREI
Fischmann, T., Russ, O. M. and Leuzinger-Bohleber., M (2013). „Trauma,
dream, and psychic change in psychoanalyses: a dialog between
psychoanalysis and the neurosciences”, Frontiers in Human Neuroscience,
December 2013, Volume 7, Article 877
McNally, R. Y. (2005). „Remembering Trauma”, Harvard University Press
McCann, L. I., Pearlman, L. A. (1990). „Psychological Trauma and the
Adult Survivor: Theory, Therapy, and Transformation”, Psychology Press
Figley, C. R. (1985). „ Trauma and Its Wake: The study and Treatment of
Post-traumatic Stress Disorder, Volumul 1, Psychology Press
Yovell, Y., M.D., PhD, Bannett,Y., Shalev, Y. A., (2003). „ Amnesia for
Traumatic Events Among Recent Survivors: A Pilot Study”, CNS
SPECTRUMS First In Applied Neuroscience
Loftus, E. F., PhD; and Pickrell, E. J., BA, (1995). „The Formation of False
Memories - Recovered Memories: True and False”, Psychiatric Annals
