Ce diaporama a bien été signalé.
Nous utilisons votre profil LinkedIn et vos données d’activité pour vous proposer des publicités personnalisées et pertinentes. Vous pouvez changer vos préférences de publicités à tout moment.

80636438 note-de-curs

Criminalistică

  • Identifiez-vous pour voir les commentaires

80636438 note-de-curs

  1. 1. Gheorghe GOLUBENCO CRIMINALISTICĂ NOTE DE CURS Vol. I Chişinău, 2011 1
  2. 2. CUPRINS I. FUNDAMENTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE Tema1. Criminalistica - domeniu de cunoaştere în sistemul ştiinţelor............2 1.1. Noţiunea şi obiectul ……………………………………………………. 1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii……………………………………… 1.3. Metodele de cercetare…………………………………………………… 1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor……………………………………… Tema 2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea ştiinţei criminaistica...33 2.1. Apariţia şi consolidarea cunoştinţelor criminalistice………………….. 2.2. Premisele constituirii criminalisticii în ţara noastră …………………. 2.3. Caracteristica unor concepte de criminalistică pe plan mndial. Tema 3. Identificarea şi diagnostica criminalistică........................................42 4.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării........... 4.2. Formele, obiectele şi genurile identificării………………………………….. 4.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor………………………. 4.4. Etapele şi stadiile identificării criminalistice……………….………… 4.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei…………………. II. TEHNICA CRIMINALISTICĂ Tema 5. Teze generale privind tehnica criminalistică...............................49 5.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice…….………. 5.2. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii şi cercetării infracţiunilor 5.3. Metode şi mijloace tehnico-criminalistice de colectare a materialelor de probă 5.4. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor şi altor materiale de probă Tema 6. Expertiza criminalistică....................................... 6.1. Noţiunea şi obiectul expertizei criminalistice. 6.2. Clasificarea expertizelor criminalistice. 6.3. Materialele necesare efectuării expertizei ciminalisice. 6.4. Metodica şi etapele efectuării expertizei criminalistice. Tema 6. Fotografia şi audio-video-înregistrarea criminalistică..................62 6.1. Noţiunea, sistemul şi rolul fotografiei judiciare în investigarea infracţiunilor 6.2. Metodele şi genurile fotografiei operative de fixare………………… 6.3. Particularităţile fotografierii unor acţiuni de urmărire penală.. 6.4. Fotografia judiciară de examinare 6.5. Aplicarea audio-video-înregistrării la efectuarea acţiunilor de urmărire penală… Tema 7. Traseologia criminalistică................................................................72 7.1. Consideraţii preliminare. Clasificarea urmelor şi importanţa lor în criminalistică 7.2. Urmele lăsate de corpul uman (antroposcopia) …………..………….………. 7.3 Urmele create de unelte, instrumente şi de mecanisme de producţie…………. 7.4. Stabilirea întregului după părţile componente ……………………………… 7.5. Urmele mijloacelor de transport………………………………………….. 7.6. Microobiectele şi urmele de miros ca surse criminalistice de identificare…. Tema 8. Armologia criminalistică.....................................................................89 2
  3. 3. 8.1. Noţiunea de cercetare a armelor……………………………………… 8.2. Balistica judiciară…………………………………………………………. 8.3. Cercetarea criminalistică a armelor albe şi a urmelor acestora…………….. 8.4. Tehnica criminalistică de explozii……………………………………….. Tema 9. Documentologia criminalistică..............................................................101 9.1. Noţiunea de cercetare criminalistică a documentelor………………. 9.2. Cercetarea criminalistică a scrisului de măînă……..…………….. 9.3. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor………………………. 9.4. Ordonarea expertizei privind cercetarea documentelor………………… Tema 10. Gabitoscopia criminalistică..................................................................107 10.1. Noţiunea de gabitoscopie criminalistică……………………………….. 10.2. Sistemul de elemente şi trăsături exterioare ale omului……………………. 10.3. Reflecterea trăsăturilor exterioare ale omului ……………………………. 10.3. Utilizarea metodei portretului vorbit în practica cercetării infracţiunilor…… Tema 11. Înregistrarea criminalistică................................................................113 11.1. Noţiunea, conţinutul şi bazele juridiceale înregistrării criminalistice. 11.2. Genurile de evidenţe criminalistice ……………………… 11.3. Evidenţele operative de informaţie……………………………… 11.4. Evidenţele criminalistice ale organelor afacerilor interne…………. 11.5. Evidenţele augziliare de informaţie ………………………….. Tema 12. Alte direcţii de cercetare în tehnica criminalistică 12.1. Odorologia criminalistică 12.2. Micrlologia criminalistică I. FUNDAMENTE TEORETICE ŞI METODOLOGICE Tema1. Criminalistica - domeniu de cunoaştere în sistemul ştiinţelor 1.1. Noţiunea şi obiectul. 1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii. 1.3. Metodele de cercetare. 1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor. 1.1. Noţiunea şi obiectul Apărarea ordinii de drept presupune protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni. A atinge acest scop este posibil numai în baza respectării stricte a legii, implementării în practica de urmărire penală a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a tehnologiilor informaţionale contemporane, a experienţei pozitive a ţărilor dezvoltate. Un rol însemnat în acest sens îi revine criminalisticii – ştiinţă a investigării infracţiunilor, apărută la finele sec. al XIX –lea graţie unor practicieni şi savanţi luminaţi, printre care un loc de frunte î-l ocupă judecătorul de instrucţie austriac Hanns Gross, care primul a folosit această noţiune pentru a întitula o nouă ramură a ştiinţei ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării infracţiunilor. Funcţia ei primordială constă în studierea activităţilor infracţionale şi generalizarea experienţei de luptă cu criminalitatea în scopul elaborării metodeor şi mijloacelor eficiente de descoperire şi cercetrare a infracţiunilor. Chiar de la începuturile sale criminalistica a ţinut să-şi precizeze domeniul său de cunoaştere. Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu î-l constituie toată realitatea lumii înconjurătoare. 3
  4. 4. Totodată, fiecare din ramurile ştiinţei în parte studiază o latură sau o anumită parte a acestei realităţi, fie materială sau ideală. Criminalistica ca ştiinţă are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se manifestă cu ocazia comiterii infracţiunilor şi reflectării lor în ambianţa înconjurătoare, în memoria oamenilor, precum şi legităţile ce determină munca de descoperire, cercetare si prevenire a acestora. Orice activitate infracţională este legată de mediul unde aceasta se desfăşoară, exercitând influentă asupra lui şi reflectându-se totodată în el. Rezultatele acestor reflectări prezintă multiplele amprente ale infracţiunii şi autorului ei, utile pentru a reconstitui fapta şi a stabili împrejurările adevărate în care aceasta s-a săvârşit. Apariţia urmelor şi altor surse materiale de informaţie cu semnificaţie criminalistică poartă caracter universal, constant, repetabil şi indispensabil, supunându-se legităţilor obiective comune oricărui proces de reflectare a diverselor activităţi, inclusiv şi celor ilicite. Pentru ca aceste urme, depistate în cursul investigaţiilor să devină probe judiciare, ele trebuie strânse, examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesual penale. Aceste operaţiuni efectuate de organele de urmărire penală se supun la fel unor legităţi studiate de criminalistică, cunoaşterea cărora contribuie la elaborarea metodelor şi mijloacelor practice de combatere şi prevenire a faptelor penale. Prin urmare, criminalistica este un domeniu specific de cunoaştere ce vizează, pe de o parte, activitatea infracţională, iar pe de altă parte, antipodul ei – activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Numai stăpânind legităţile acestor genuri de activitate, realizările de ultimă oră din diversele domenii, dar şi experienţa pozitivă a criminaliştilor pe plan mondial este posibil a elabora recomandaţii şi tehnici adecvate în lupta contra criminalităţii contemporane. În concluzie, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază activitatea infracţională, mecanismul de reflectare a acesteea în sursele de informaţii, precum şi activitatea de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate, prin metode, procedee şi mijloace speciale, elaborate în baza cunoaşterii acestor activităţi, a experienţei pozitive şi a realizărilor ştiinţelor naturii, tehnicii, disciplinelor umanistice. În spaţiul vorbitorilor de limbă română există şi alte definiţii a criminalistcii, care au fost deja analizate în literatura de specialitate1. Astfel, în opinia profesorului E.Stancu „criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale”.2 Conferenţiarul universitar S. Doraş susţine că criminalistica poate fi definită ca o ”ştiinţă despre legităţile procesului creării şi administrării probelor infracţiunii, care elaborează, în baza cunoaşterii acestor legităţi, metode şi mijloace de cercetare criminalistică necesare descoperirii faptelor penale”3. Profesorul M.Gheorghiţă consideră criminalistica „o ştiinţă despre legităţile reflectării persoanelor şi a obiectelor implicate în infracţiune, despre tehnica, tactica ş metodica acumulării, cercetării şi utilizării informaţiei referitoare la circumstanţele pregătirii, comiterii, camuflării infracţiunii în scopul depistării, descoperirii şi prevenirii ei”.4 1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii De-a lungul istoriei apariţiei şi dezvoltării crimialisticii sistemul ei a fost modificat şi perfecţionat de nenumărate ori. Acest proces continuă şi astăzi. La ora actuală pare justificată ideia de a structura ştiinţa şi cursul universitar de criminalistică în patru compartimente: teoria 1 A se vedea: Golubenco Gh.: Criminalistica:obiect, sistem, istorie. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2008. 2 Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, 2002, p.10. 3 Doraş S. Criminalistica. Vol. 1. Tehnica criminalistică. Chişinău: Ştiinţa, 1996, p.7. 4 Gheorghiţă M. Criminalistica. Partea I. Introducere în criminalistică. Chişinău:Muzeum, 1995, p.8-9. 4
  5. 5. generală a criminalisticii, tehnica criminalistică, tactica criminalistică, metodica criminalistică - toate, în unitatea lor, constituind suportul ştiinţific în lupta cu criminalitatea. Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate, o imagine idealizată a acesteia ce cuprinde trei blocuri de cunoştinţe: 1) bazele scientologice ale criminalisticii (obiectul, sistemul, principiile, sarcinile, istoria ştiinţei şi alte elemente introductive); 2) bazele metodologice ale criminalisticii (sistemul de metode şi idei folosite în cercetările criminalistice); 3) sistemul de teorii criminalistice doctrinare, „extrase” din conţinutul celorlalte trei compartimente. Deci, teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu5. Tehnica criminalistică prezintă un ansamblu de cunoştinţe sintetice, în baza cărora se elaborează metode şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării materialelor de probă. Compartimentul este alcătuit din două părţi: 1. Tezele generale în care se abordează noţiunea, sistemul şi sarcinile ei, clasificarea, principiile şi formele de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice ş.a.; 2. Mijloacele tehnico-criminalistice şi procedeele propriu-zise de procesare a materialelor de probă. Fundamentul acestui compartiment îl formează atât datele unor ştiinţe tehnice, cât şi naturale, incluse în mai multe subramuri considerate astăzi tradiţionale: - fotografia criminalistică, înregistrarea audio şi video; - cercetarea criminalistică a urmelor (traseologia); - cercetarea criminalistică a armelor şi urmelor acestora (armologia); - cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia); - gabitoscopia criminalistică; - asistenţa informaţională a activităţilor criminalistice (înregistrarea criminalistică ş.a.). Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice şi recomandaţii practice, elaborate în baza studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării urmăririi penale, predestinat optimizării procesului de investigaţie a infracţiunilor, realizat în condiţii de împotrivire reală sau potenţială, directă sau indirectă din partea unor subiecţi cu interese contrare celor ce preocupă organele de urmărire penală. Tactica criminalistică cuprinde: 1. Tezele generale privind problematica obiectului, structurii, sarcinilor şi principiilor tacticii, dar şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum sunt: - planificarea cercetării infracţiunilor; - tactica interacţiunii organelor de urmărire penală cu cele operative de investigaţie şi criminalistice; - valorificarea sprijinului maselor largi de populaţie, a mijloacelor mass-media în activitatea de descoperire a infracţiunilor; - teoria criminalistică privind versiunile criminalistice; - teoria criminalistică privind situaţiile de urmărire penală; - teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în activitatea de urmărire penală; - teoria criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria criminalistică privind decizia tactică a organului de urmărire penală ş.a. 2. Tactica pregătirii, efectuării şi fixării rezultatelor acţiunilor de urmărire penală, prevăzute de Codul de procedură penală în vigoare. Metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni) prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora se elaboreaă indicaţii metodice şi recomandaţii practice privind organizarea şi realizarea investigaţiilor diverselor varietăţi de infracţiuni, prezentate normativ în legea penală (omoruri, tâlhării,, violuri, furturi etc.). . Structura metodicii cuprinde la fel două blocuri de cunoştinţe: 1. Tezele generale consacrate expunerii bazelor metodologice ale compartimentului (obiectul, sarcinile, principiile, sursele şi legăturile ei cu alte subramuri), precum şi fundamentele ştiinţifice 5 Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. профессора Р.С.Белкина. М.: Издательская группа НОРМА – ИНФРА. М., 1999, c.42. 5
  6. 6. ale organizării cercetării şi prevenirii infracţiunilor, precum: - teoria criminalistică privind organizarea cercetării infracţiunilor; - teoria privind metodicile particulare de cercetare a infracţiunilor; - teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor; - clasificarea criminalistică a infracţiunilor; - teoria criminalistică privind programarea (algoritmizarea) cercetării infracţiunilor ş.a. 2. Metodicile criminalistice particulare de cercetare a anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni, care reprezintă produsul final al ştiinţei. Acestea prezintă ansambluri de sfaturi ştiinţific argumentate ce poartă caracter tipizat, utile pentru cercetarea genurilor de infracţiuni ce sunt, de regulă, consfinţite în legea penală. Majoritatea metodicilor particulare de cercetare cuprind o serie de elemente structurale: - caracteristica criminalistică a genului de infracţiuni; - împrejurările ce urmează a fi stabilite; - particularităţile planificării şi alcătuirii programului de cercetare; - particularităţile tacticii de pregătire şi realizare a celor mai importante acţiuni de urmărire penală în etapa iniţială, dar şi în cea ulterioară de investigaţie; - particularităţile de pregătire şi înfăptuire a activităţilor de profilaxie de către organele de urmărire penală. Funcţia socială a criminalisticii conturează şi sarcinile ei. Sarcina generală este asistenţa ştiinţifică şi sprijinul organelor de drept în activitatea de investigare a infracţiunilor. Conţinutul ei poate fi precizat prin formularea sarcinilor speciale, caracteristice doar acestei ramuri ştiinţifice care, tradiţional, se rezumă la următoarele: a) analiza legităţilor ce fac temelia obiectului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea de mai departe a teoriei generale şi a celor particulare drept condiţie necesară pentru lărgirea bazelor teoretice şi sporirea eficacităţii practice a recomandaţiilor ei. b) elaborarea noilor mijloace şi metode de colectare, examinare şi utilizare a probelor, perfecţionarea celor existente. c) elaborarea şi perfecţionarea bazelor organizatorice, tactice şi metodice ale urmăririi penale şi a dezbaterilor judiciare; d) studierea criminalisticii ţărilor dezvoltate, implementarea experienţei pozitive a acestora în practica de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor comise în ţara noastră. Evoluţia ştiinţei în cauză este impulsionată în mare măsură de dinamica şi structura criminalităţii actuale, aflată mereu în continuă schimbare, ca rezultat al transformărilor în societate. De aici derivă şi necesitatea soluţionării unor sarcini concrete ce privesc realizarea unor noi cercetări ştiinţifice în direcţiile devenite la ora actuală prioritare, precum: - asistenţa criminalistică a activităţii de combatere a crimei organizate şi a corupţiei, narcomaniei, contrabandei, traficului de persoane, a terorismului, banditismului, asasinatelor la comandă, infracţiunilor informatice, economice, ecologice etc.; - implementarea unor sisteme automatizate de înregistrare şi evidenţă criminalistică, de programare şi algoritmizare a cercetării infracţiunilor ş.a. Aceste obiective au caracter provizoriu şi suplimentează conţinutul sarcinilor speciale. 1.3. Metodele de cercetare Metoda, în accepţia cea mai largă a cuvântului, este modul de percepere, însuşire şi transformare a realităţii lumii înconjurătoare, o modalitate de cunoaştere a realităţii, de soluţionare a unor sarcini. Orice activitate de cunoaştere se supune legii universale a dialecticii, care este determinantă şi în investigaţiile criminalistice. Un rol fundamental aici îl joacă teza privind capacitatea materiei de a reflecta şi de a fi reflectată începând cu formele simple de interacţiune dintre două obiecte materiale şi terminând cu cele mai complexe ce vizează întipărirea faptelor şi a împrejurărilor în memoria oamenilor. Dialectica presupune studierea oricărui fenomen în dinamică, in dezvoltare, depăşindu-se elementele contradictorii în scopul aflării adevărului. Prin urmare, metoda dialectică preîntâmpină cercetarea unilaterală a cauzelor penale, deschide posibilităţi de a cunoaşte obiectiv esenţa lucrurilor în profunzime. Din metoda dialectico-materialistă derivă alte metode utilizate în cercetările criminalistice, şi anume cele general-ştiinţifice, comune mai multor ştiinţe, care se sprijină, bunăoară, pe logică: 6
  7. 7. - analiza şi sinteza. Analiza este o cercetare bazată pe studiul sistematic al fiecărui element în parte. Sinteza înseamnă îmbinarea unor elemente separate care pot constitui un întreg al elementelor dispersate prin analiză, astfel încât să obţinem noi cunoştinţe despre legăturile şi interdependenţele lor. În calitate de instrumente de analiză şi sinteză se folosesc diversele clasificări criminalistice: semnalmentele exterioare ale omului, armele de foc, caracteristicile scrisului, versiunile etc.; - inducţia şi deducţia. Inducţia este o formă fundamentală de raţionament, care realizează trecerea de la particular la general, adică trăgându-se concluzii generale din analiza unor fapte izolate. O astfel de pistă de investigaţie se creează în cazul în care informaţiile despre circumstanţele faptei şi despre făptaş sunt foarte puţine, criminalistul se sprijină mai cu seamă pe experienţa personală, intuiţie, pe practica unor exemple anterioare de acest fel. Deducţia, dimpotrivă constituie un raţionament ce realizează trecerea de la general la particular. Aceasta este eficientă mai ales în cazul în care se cercetează infracţiunile comise prin folosirea unor moduri tipice, similare. Spre exemplu, la cercetarea omorului însoţit de dezmembrarea cadavrului se va porni de la ideea unei strânse legături între victimă şi infractor, de unde şi necesitatea stabilirii identităţii cadavrului; - ipoteza este o presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza unor fapte cunoscute, date experimentale sau pe baza intuiţiei etc.; - analogia prezintă o formă de raţionament ce realizează activitatea de cunoaştere de la particular spre particular, o concluzie verosimilă de asemănare a unei însuşiri prezente la două obiecte sau fenomene, făcută în baza asemănărilor stabilite prin analiza altor însuşiri ale acestor obiecte. Spre exemplu, după comiterea uneia sau mai multor infracţiuni de către un făptaş identificat şi reţinut de poliţie, se descoperă o altă infracţiune săvâşită prin acelaşi mod de operare, temei pentru care se înaintează presupunerea că şi aceasta din urmă a fost comisă de infractor reţinut; - abstractizarea este o operaţie a gândirii prin care se desprind şi se reţin unele caracteristici şi relaţii esenţiale ale obiectului cercetării; - generalizarea constituie o operaţie logică prin care se trece de la noţiuni cu o sferă mai restrânsă şi un conţinut mai bogat la noţiuni cu o sferă mai largă şi un conţinut mai restrâns. O altă grupă de metode au ca suport folosirea organelor senzoriale şi de raţiune ale omului: - observaţia – perceperea metodică, nemijlocită şi intenţionată a unui obiect sau a unui proces. - descrierea – specificarea unor caracteristici ale obiectului prin observaţie şi măsurare. - măsurarea – redarea însuşirilor unui obiect prin parametrii lui cantitativi confruntaţi cu mărimile etalon (ruletă, greutate de cântar etc.). - comparaţia – examinarea simultană şi aprecierea corelativă a două sau mai multor obiecte prin confruntare, juxtapunere sau suprapunere. - experimentul - reproducerea artificială a unui fenomen sau proces în anumite condiţii în scopul studierii şi stabilirii legăturii lui cu alte fenomene şau procese. - modelarea - înlocuirea obiectului original ce trebuie studiat cu un model, adică cu un analog corespunzător, în care sunt reproduse trăsăturile esenţiale ale obiectului autentic (mulaje de ghips, portrete-robot, impresiunile digitale ale persoanelor implicate în cauză, versiunile criminalistice) - metode matematice şi cibernetice. Spre exemplu, stabilirea vitezei mijlocului de transport după urmele de frânare, determinarea înălţimii făptaşului după urmele de încălţăminte, distanţa de la care s-a împuşcat din arma de vânătoare după diametrul dispersării alicelor etc. - metode euristice. Euristica (de la grecescul heurisko - arta de a descoperi, a găsi) reprezintă ştiinţa ce studiază procesele de cugetare creativă în scopul descoperirii unor noi cunoştinţe. Metodele euristice se aplică pentru a descoperi fapte noi, adevărul în situaţiile neobişnuite. A treia verigă o constituie metodele speciale ale criminalisticii, structurate în două grupe. 1. Metode criminalistice propriu-zise, adică elaborate de însăşi ştiinţa în cauză şi valabile pentru cercetările criminalistice realizate în cadrul tuturor compartimentelor ei. O mare parte dintre 7
  8. 8. metodele speciale se elaborează pentru a soluţiona sarcini tehnico-criminalistice, tactice şi metodice, şi anume: - metode tehnico-criminalistice (fotografice, traseologice, balistice, gabitoscopice, de descoperire, fixare şi cercetare a urmelor în condiţii de teren, de interpretare a urmelor la faţa locului, de expertizare a probelor în condiţii de laborator etc.); - metode tactico-criminalistice sprijinite pe datele logicii, ale psihologiei, organizării ştiinţifice a muncii, pe tezele teoriei adoptării deciziilor, a dirijării reflexive, a reflexiilor euristice ş.a. - metode criminalistice de prevenire, descoperire şi cercetare a infracţiunilor (metode de cercetare programată, crearea unor algoritmi de cercetare şi modelare criminalistică ş.a. ). 2. Metode preluate din alte ştiinţe sau transformate şi adaptate creativ la propriile necesităţi: - metode fizice şi chimice de examinare a morfologiei (structurii exterioare), a compoziţiei, structurii şi însuşirilor diverselor substanţe, materiale şi articole; - biologice de analiză a urmelor de sânge, spermă, salivă, fire de păr de natură umană şi animalică, particule provenite de la diverse plante etc; - sociologice, utilizate pentru colectarea datelor despre caracteristica fenomenelor şi obiectelor cercetate; - psihologice, aplicate mai cu seamă în cadrul tacticii criminalistice pentru studierea actelor comportamentale ale diverşilor subiecţi ai procesului penal etc.; - statistice, folosite pentru analiza caracteristicilor fenomenelor analizate; - antropologice şi antropometrice, aplicate, spre exemplu, pentru identificarea victimei unui omor după rămăşiţele osteologice ş.a. Metodele sus-menţionate nu se folosesc izolat una de alta, ci numai într-o legătură reciprocă, în sistem. Trebuie avut în vedere că metodele de stabilire a adevărului aplicate în cadrul instrumentării cauzelor reale sunt strict raportate la cerinţele legii procesual penale. Totodată, utilizarea acestora, mai cu seamă a celor preluate din alte ştiinţe este posibilă numai după o verificare şi validare ştiinţifică severă a eficacităţii şi inofensivităţii lor pentru om şi mediul înconjurător, în deplină concordanţă cu normele etice. 1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor Sarcinile ce stau în faţa criminalisticii şi specificul obiectului de cercetare determină locul ei distinct în sistemul ştiinţelor implicate în realizarea actului de Justiţie (dreptul penal, dreptul procesual penal, criminologia, medicina legală, psihologia judiciară etc.), ea oferind instrumente ştiinţifice eficiente de soluţionare a diferitelor cauze. Rezultă deci, o strînsă legătură între criminalistică şi aceste ştiinţe, care au un obiect comun de studiu – criminalitatea în ansamblu şi faptele infracţionale concrete. O legătură mai pronunţată se observă între criminalistică şi dreptul procesual penal, cea dintâi elaborând procedee şi reguli tactice pentru o realizare mai eficientă a activităţilor de urmărire penală, cea din urmă stabilind limitele şi condiţiile de aplicare a acestor reguli şi recomandaţii la înfăptuirea acţiunilor de urmărire penală, competenţele participanţilor privind utilizarea metodelor şi mijloacelor criminalistice. Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că între aceste ştiinţe există şi raporturi de „rudenie”, criminalistica cristalizându-se ca ştiinţă în adâncurile procedurii penale la sfârşitul sec. XIX. Observăm că, actualmente, cunoştinţele criminalistice de specialitate sunt utilizate tot mai frecvent şi în domeniile procedurii civile, administrative, în soluţionarea litigiilor economice. Cu dreptul penal, această legătură se manifestă prin urmărirea unui scop comun – realizarea politicii penale. Studiind acţiunile ce constituie infracţiuni, dreptul penal determină elementele constitutive ale acestora, prilej pentru care criminalistica elaborează procedee şi mijloace ce contribuie la descoperirea şi cercetarea lor. Datele dreptului penal privind stadiile activităţilor infracţionale, vinovăţia, participaţia şi alte momente sunt puse la baza elaborării versiunilor de urmărire penală, a metodicilor de cercetare a cauzelor concrete, a creării caracteristicilor criminalistice ale genului de infracţiuni ş.a. Relaţii trainice există între criminalistică şi criminologie. Acestea rezidă în faptul că parametrii criminologici ai fenomenului infracţional în ansamblu (starea, dinamica, structura etc.) demonstrează nu numai nivelul eficacităţii practice a utilizării mijloacelor şi cunoştinţelor 8
  9. 9. criminalistice de specialitate, dar şi eventualele puncte şi direcţii de aplicare a unor astfel de metode şi mijloace în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor. Elaborarea procedeelor criminalistice de profilaxie a infracţiunilor este sprijinită, în mare parte, pe teoria criminologică de prevenire a fenomenului infracţional. Cu ajutorul mijloacelor criminalistice se curmă şi se previn multe infracţiuni în etapa de pregătire. Raporturi strânse există şi cu teoria activităţii operative de investigaţii – disciplină care a apărut în sânul criminalisticii, separându-şi obiectul şi metodele sale distincte pe la mijlocul anilor ’60 ai sec. XX. Legătura constă în faptul că la elaborarea problemelor tacticii şi metodicii criminalistice se ia în calcul potenţialul activităţii operative de investigaţii şi, dimpotrivă, dezvoltarea acesteia din urmă se sprijină pe recomandaţiile criminalisticii. Odată cu adoptarea Legii RM „Cu privire la activitatea operativă de investigaţii” nr. 45-XIII din 12.04.1994 (republicată în MO al R. Moldova nr.11-13 din 31.01.2003), aceste legături s-au întărit graţie reglementării juridice a posibilităţii utilizării datelor obţinute din surse conspirative în calitate de probe judiciare. Cu medicina legală, legătura se manifestă pe mai multe planuri. De exemplu, în cazul asasinatelor, al sinuciderilor, violurilor, cunoştinţele criminalistice ajută la stabilirea circumstanţelor şi a modului de comitere a acestor fapte, iar medicina legală contribuie la determinarea naturii leziunilor de pe corpul victimei, a vechimii lor etc. În cazurile accidentelor de circulaţie, ale infracţiunilor săvârşite cu aplicarea armelor de foc, se dispun frecvent expertize complexe medico-legale şi criminalistice. Este greu de închipuit criminalistica contemporană detaşată de astfel de domenii de cunoaştere ca filozofia, logica, etica, psihologia judiciară, care stau la temelia teoriei generale şi a metodologiei acestei ştiinţe. În baza categoriilor filozofice, s-a creat şi teoria generală a criminalisticii, teoriile doctrinare ale acesteia, metodologia criminalisticii, care determină legităţile în baza cărora se elaborează metodele, mijloacele şi recomandaţiile criminalisticii. Etica este o ştiinţă despre morală, spiritualitate, despre sistemul de norme şi reguli de conduită în societate şi prezintă un principiu călăuzitor în criminalistică. Morala se manifestă drept un criteriu de admisibilitate a recomandaţiilor criminalistice, aceasta este luată în considerare la elaborarea conduitei ofiţerului de urmărire penală, a lucrătorului operativ, a judecătorului în activitatea de colectare, cercetare şi utilizare a probelor, ceea ce reprezintă etica profesională a acestora – deontologia. Toate mijloacele, metodele şi recomandaţiile criminalisticii trebuie să corespundă principiului legalităţii, dar, în acelaşi timp, şi cerinţelor eticii. Aceste principii nu pot fi contrazise, la fel ca şi principiul legalităţii şi cel al oportunităţii. Oportun în criminalistică este recunoscut doar ceea ce este legal şi tot ce este legal trebuie să fie şi moral, deontologic6. În criminalistică, sunt sintetizate şi contopite realizările multor altor ştiinţe cu caracter tehnic şi natural, pentru a fi puse în slujba Justiţiei, în scopul aflării adevărului în cazurile instrumentate. De observat, însă, că dezvoltarea criminalisticii şi procesele de integrare a ştiinţelor conduc şi la efecte diametral opuse – metodele şi mijloacele criminalistice tot mai des se aplică în alte domenii de preocupare umană - arheologie, artă, activitate bancară etc. Tema 2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea ştiinţei criminalisticii 2.1. Apariţia şi consolidarea cunoştinţelor criminalistice. 2.2. Premisele constituirii criminalisticii în ţara noastră. 2.3. Caracteristica unor concepte de criminalistică pe plan mondial. 2.1. Apariţia şi consolidarea cunoştinţelor criminalistice Istoria apariţiei şi dezvoltării ştiinţei criminalisticii a fost determinată de necesităţile practicii privind combaterea şi prevenirea delicvenţei. Odată cu dezvoltarea societăţii şi formării statului această sarcină s-a pus în faţa unor organe speciale – statale şi obşteşti care, până la începuturile criminalisticii, se conduceau în activitatea lor de bunul simţ şi de experienţa de toate zilele. Mai 6 Белкин Р.С.Криминалистика: проблемы сегодняшнего дня. Злободневные вопросы российской криминалистики. М.:Издательство НОРМА, 2001, c.92. 9
  10. 10. târziu, în aceste scopuri se aplicau şi unele procedee bazate pe cuceririle ştiinţelor perioadei respective, spre exemplu – metode de diagnosticare a monedelor contrafăcute, de stabilire a falsului în acte etc. Însă, când dezvoltarea vertiginoasă a capitalismului favorizată de revoluţia tehnico-ştiinţifică a condus la agravarea fenomenului delicvent, când şi-a făcut apariţia criminalitatea profesională şi organizată, bunul simţ şi judecata sănătoasă s-au dovedit a fi neputiincioase în lupta contra a astfel de infracţiuni. Se simţea nevoia creării unor mijloace şi metode mai eficiente în acest sens. Sub aspect evolutiv criminalistica a apărut ca o ştiinţă despre metodele şi mijloacele practice de investigare a faptelor antisociale întemeiate pe realizările ştiinţelor tehnice şi naturale. De la forme empirice de luptă contra criminalităţii concepute în prima jumătate a sec.XIX de întîiul şef al poliţiei pariziene celebrul E. Vidocq (1775-1857), treptat şi-au făcut apariţia unele generalizări şi sistematizări ale acestor experienţe menite să servească aflării adevărului în justiţia penală. Primele recomandaţii criminalistice ce priveau mai cu seamă procedee de efectuare a examinării locului faptei, a percheziţiei, interogării s-au cristalizat în adîncurile procedurii penale. Unele ghiduri practice în acest sens au apărut în prima jumătate a sec.X1X, bunăoară – “Îndrumar cu privire la ancheta judiciară” semnat de procesualistul german L.H.F. Jagemann (Frankfurt pe Main, vol. I - a. 1838; vol. II - a. 1841; “Experienţa unui scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor” întocmit de N.Orlov (M., 1833); “Bazele procedurii judiciare penale” alcătuit de I.Barşev (Sanct-Petersburg, 1841) ş.a. În Rusia de pînă la reforma judiciară din a.1864 probelor indirecte – urmelor şi altor indici materiali li se acordau un rol neînsemnat, dat fiind procesul penal, care purta caracter închis, inchizitoriu, “adevărul” descoperindu-se prin aplicarea torturii şi alte presiuni fizice. Reforma, stimulând interesul pentru refacerea sistemului de probaţiune a sporit şi valoarea probelor materiale, generând, astfel problematica colectării, examinării şi utilizării acestora. Atunci s-a ivit şi cunoscuta concepţie a martorilor taciţi, incoruptibili (Hanns Gross), care demonstra temeinicia metodelor ştiinţifice de desprindere a informaţiei probatorice din urmele materiale şi incertitudinea declaraţiilor verbale ale martorilor. Procesul de consolidare a cunoştinţelor criminalistice a fost înfăptuit mai cu seamă de către funcţionarii poliţieneşti în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Această muncă se desfăşura în trei direcţii principale: 1) Crearea şi perfecţionarea mijloacelor de înregistrare penală a infractorilor. Un remercabil reprezentant al acestei orientări a fost Alfonse Bertillon – autor al metodei antropometrice de înregistrare, bazate pe măsurarea anumitor părţi ale corpului uman, precum şi a descrierii semnalmentelor după metoda portretului vorbit, a diferitelor procedee de fotografiere etc. O contribuţie incontestabilă pentru afirmarea altui sistem de înregistrare penală – a celui dactiloscopic, care a succedat modelul antropometric au adus-o W.Herschelle, H.Faulds, R.Heindl, F.Galton, E.Henry, H.Vucetici ş.a. Actualmente acest sistem a devenit universal şi este aplicat pretutindeni, în unele ţări fiind complementat cu cel genetic (proba ADN). 2) Elaborarea şi sistematizarea procedeelor de colectare a probelor – direcţie, legată în primul rând de numele lui Hanns Gross, magistrat austriac, care a creat sistemul ştiinţei în cauză şi a propus termenul de “Criminalistică”, a sistematizat şi complementat ansamblul de metode şi mijloace vizând investigarea infracţiunilor, socotindu-se pe drept, fondator al ştiinţei criminalistica. Editarea lucrării lui în a.1893 cu titlul „Manualul judecătorilor de instrucţie, al funcţionarilor de jandarmerie şi poliţie” este socotită drept moment de referinţă în naşterea criminalisticii. Reeditată mai târziu, ea a văzut lumina sub altă denumire – „Manualul judecătorilor de instrucţie în sistemul criminalistici. Discipolii lui H.Gross din ţările Europei Occidentale (A. Niceforo, R. Reiss, E. Goddefroy, A. Veingardt, E. Annuschat ş.a.), inclusiv savanţii din România (M. Minovici, N. Minovici, Ş. Minovici, M. Moldoveanu ş.a.), din Rusia (E. Burinski, S. Tregubov, V. Lebedev, N. Makarenko, I. Iakimov, S. Potapov ş.a.), au avut marele merit de a fi precursorii creării bazelor ştiinţifice ale acestui domeniu de cunoaştere. 3) Elaborarea metodelor ştiinţifice de expertizare a urmelor şi altor obiecte materiale ridicate din scena infracţiunii – linie susţintuă de E.Locard – fondator al laboratorului 10
  11. 11. criminalistic din Lion (Franţa), Ottolenghi (Italia), R.Reiss (Elveţia), E.Burinski (Rusia), – întemeietor al unui laborator de fotografie judiciară din Petersburg, care a servit ca prototip la formarea primelor instituţii de expertiză din fosta URSS (Moscova, Kiev, Odesa în a.1913- 1914). Creaţiile savanţilor criminalişti care au activat în prima perioadă de acumulare a experienţelor (empirică) şi care în fosta URSS s-a extins pînă la sfîrşitul anilor '30 ai sec.XX, au jucat un rol hotărîtor în pregătirea specialiştilor, altoindu-le preferinţă faţă de metodele ştiinţifice în lupta cu criminalitatea. A doua etapă (ştiinţifică) de dezvoltare a criminalisticii sovietice s-a extins pînă la mijlocul anilor '60 ai sec.XX. În cursul acestui răstimp s-au elaborat principalele teorii criminalistice particulare, favorizate de mulţimea colosală de date acumulate de practică care au servit drept premise empirice de prefigurare a unor legităţi studiate de ştiinţa criminalistică. Tocmai atunci au fost aşezate primele pietre metodologice la temelia teoriei generale a criminalisticii şi anume: - Cu privire la obiectul şi metodele criminalisticii sovietice (B.Şaver, 1938); - Introducere în criminalistică (S.Potapov, 1946); - Principiile de bază ale expertizei criminalistice sovietice (A.Vinberg, 1949); - Bazele teoretice ale criminalisticii sovietice (S.Mitricev, 1965); - Bazele tacticii de anchetă (A.Vasiliev, 1960) ş.a. Ulterior, monografiile anilor '50-'60 consemnate de B.Komarineţ, S.Tihenko, I.Luzghin, V.Lisicenko, V.Snetkov, R.Belkin, L.Aroţker, A.Kolesnicenko, V.Koldin, M.Segai, A.Dulov, I.Krîlov, N.Selivanov, A.Ăisman ş.a. au constituit nu numai bazele ştiinţifice ale teoriei generale a criminalisticii, dar şi elementele ei structurale, semnificând sfârşitul etapei a treia de dezvoltare a criminalisticii din spaţiul sovietic. În concluzie, subliniem că criminalistica ca oricare altă ştiinţă în apariţia şi dezvoltarea sa a parcurs anumite etape: 1) de cristalizare a elementelor embriogeneze în adîncurile procedurii penale şi primele încercări de aplicare ale acestora în practica de urmărire penală; 2) de acumulare şi generalizare a materialelor empirice şi formularea anumitor teorii particulare; 3) de creare a concepţiei generale a criminalisticii şi desăvârşire a celor particulare. 2.2. Premisele constituirii criminalisticii în ţara noastră Istoria dezvoltării ştiinţei criminalistica în Moldova începe mai cu seamă in perioada aflării republicii în cadrul fostei Uniuni Sovietice. Consolidarea acestei ramuri în acest spaţiu, la acea vreme, este strâns legată de procesul de formare a organelor de drept în RSS Moldovenească – parte constituentă a fostei URSS. Până la anexarea forţată a Basarabiei de către URSS (28 iunie 1940), folosirea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice în activitatea de combatere a criminalităţii pe teritoriul Basarabiei s-a sprijinit pe sistemul de drept românesc, în structura căruia criminalistica ocupa o poziţie distinctă. Însă dezvoltarea de mai departe a criminalisticii naţionale a fost influenţată de şcoala sovietică de criminalistică, aflându-se în spaţiul URSS timp de jumătate de secol. Odată cu apariţia RSSM, în 1940, se desfăşoară lucrări de creare a sistemului judiciar al organelor Procuraturii, a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD) – activităţi întrerupte de război şi reluate în 1944. Prima subdiviziune criminalistică, în frunte cu I. Teriohin, expert criminalist superior, care se numea Biroul tehnico-ştiinţific, a fost înfiinţată la 14 octombrie 1940 în cadrul serviciului special al Direcţiei de miliţie a Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne. Patru ani mai târziu, această unitate este transformată în subsecţie tehnico-ştiinţifică în componenţa biroului operativ, condusă consecutiv în diferite perioade de către P.K. Oleinikov (1944-1952), S.V. Alfiorov (1952-1955), N.I. Pekarovski (1955-1961), D.T. Pavlenok (1961- 1965), în iunie 1965 aceasta fiind transformată în secţie tehnico-ştiinţifică a Direcţiei de miliţie a Ministerului de Ocrotire a Ordinii Publice (MOOP RSSM). Principala sarcină a unităţilor criminalistice din sistemul organelor afacerilor interne consta în acordarea sprijinului tehnico-ştiinţific serviciilor operative de investigaţie, precum şi organelor de anchetă ale MAI, Procuraturii, MGB-KGB-lui în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, 11
  12. 12. identificarea autorilor faptelor penale. Colaboratorii acestor unităţi acordau ajutor criminalistic în realizarea măsurilor operative de investigaţii, acţiunilor de anchetă, în examinarea probelor materiale prin efectuarea unor expertize simple, tradiţionale. În cazul în care apărea necesitatea efectuării unor investigaţii criminalistice mai complexe, lucrătorii organelor de anchetă, instanţele de judecată erau nevoite să se adreseze la instituţiile de expertiză judiciară ale Ucrainei din oraşele Odesa, Kiev, Harkov, precum şi la Institutul Unional de cercetări ştiinţifice privind expertiza judiciară (Moscova), alteori - la institutele de ramură ale Academiei de Ştiinţe din republică. Această stare de lucruri a existat până la 28.06.1962, data când guvernul RSSM, prin hotărârea nr.535-p, a decis înfiinţarea unui laborator criminalistic de cercetări ştiinţifice propriu pe lângă Universitatea de Stat din Chişinău, care devine peste puţin timp Centrul ştiinţifico-practic de dezvoltare a ştiinţei criminalistica în Republica Moldova. În 1971, odată cu crearea Ministerului de Justiţie al RSSM, laboratorul este scos din subordinea Universităţii de Stat şi transferat sub autoritatea acestui minister, la început ca filială a Institutului Unional de cercetări ştiinţifice privind expertiza judiciară, iar mai târziu – ca instituţie republicană autonomă. Iniţial, structura laboratorului avea două secţii – de expertiză criminalistică şi de expertiză tehnică auto. Ulterior, din componenţa Direcţiei de revizie şi control a Ministerului de Finanţe a fost scoasă secţia de expertiză contabilă şi transferată în subordinea acestui laborator. Pe lângă efectuarea expertizelor judiciare, participarea, în calitate de specialişti la acţiunile de anchetă, personalul laboratorului desfăşoară, de asemenea şi cercetări ştiinţifice în domeniul expertizei judiciare şi criminalisticii în cadrul unor programe unionale. Specialiştii laboratorului, în colaborare cu Institutul Unional de ramură, au realizat, prin metode instrumentale de investigaţie, o serie de cercetări privind expertiza ţesuturilor textile arse, formarea unei bănci de date privind materialele fibroase şi articolele confecţionate din ele etc. Experţii biologi în comun cu colegii lor din Minsk, Kiev, Alma-Ata, Harkov, Moscova au efectuat o serie de analize complexe ale diferitor obiecte drept corpuri delicte, în particular, a firelor de păr provenite de la animale, elaborând metodici particulare de cercetare, utilizate de specialiştii criminalişti din ţară şi de peste hotare. Mai târziu, în baza unei hotărâri a Guvernului Republicii Moldova, laboratorul este transformat în Institut Republican de Expertiză Judiciară şi Criminalistică de pe lângă Ministerul Justiţiei. Actualmente, prin legea nr.371 – XVI din 29.12.2005, Institutul capătă o altă denumire – „Centrul Naţional de Expertize Judiciare” (CNEJ). Structura Centrului cuprinde cinci laboratoare: de criminalistică; de fizică şi chimie legală; expertize autotehnice; expertize tehnico-incendiare; expertize judiciare economice. Pe lângă aceasta, CNEJ are filiale în mun. Bălţi, or. Cahul, în care se efectuează mai cu seamă expertize autotehnice şi contabile-economice. Serviciul criminalistic al Ministerului Afacerilor Interne s-a extins odată cu sporirea necesităţilor practicii de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehico-ştiinţifice în cercetarea infracţiunilor, fiind înzestrate laboratoarele cu utilaje şi dispozitive tehnice moderne. În anii ’60 în unele secţii raionale de miliţie mai importante, au fost instituite unităţi de experţi criminalişti, care şi-au asumat o parte din sarcini vizând participarea la acţiunile de anchetă, la activităţile operative de investigaţie, precum şi la efectuarea unor expertize tradiţionale. Pe parcursul anilor ’60-’80 serviciul criminalistic al MAI a fost reorganizat de mai multe ori, fiind instituite: secţia tehnico-ştiinţifică, secţia tehnico-operativă, secţia de expertiză criminalistică. În acest răstimp, au apărut noi subsecţii: de expertize speciale (fizico-chimice, biologice, tehnice incendiare, ale produselor alimentare), de aplicare a tehnicii speciale, de implementare a sistemului monodactiloscopic de înregistrare şi urmărire penală ş.a. La începutul anilor ’90, acestui seviciu i s-a dat o nouă denumire – Centrul de expertize şi examinări criminalistice, trecut în componenţa Departamentului de poliţie criminală. Această restructurare a fost însoţită de o majorare semnificativă a personalului, care la ora actuală variază 12
  13. 13. între 160-170 de specialişti ce activează în laboratoare create în fiecare comisariat de poliţie din ţară, îndrumate metodic de către Direcţia tehnico-criminalistică a MAI din RM. Un aport considerabil la dezvoltarea criminalisticii practice în Moldova şi-au adus şi lucrătorii Procuraturii, în special, serviciul procurorilor criminalişti, înfiinţat la începutul anilor ’70 ai sec. XX cu concursul cărora au fost descoperite multe crime de mare „ecou” din ţară. O contribuţie incontestabilă la consolidarea şi dezvoltarea ştiinţei criminalisticii în Moldova realizează şi savanţii criminalişti de la facultăţile de drept ale Universităţii de Stat, Universităţii Libere Internaţionale, Academiei MAI RM „Ştefan cel Mare”, alte instituţii de învăţământ, o bună parte din care îmbină munca ştiinţifică cu activitatea de educaţie şi instruire a noilor generaţii de jurişti. Actualmente, în legătură cu definitivarea reformei judiciare şi de drept în ţară, armonizarea legislaţiei naţionale cu standardele europene, sporirea numărului facultăţilor de profil în instituţiile de învăţământ superior şi mediu specializat, munca de cercetare ştiinţifică a practicienilor şi savanţilor criminalişti s-a înviorat. De un real folos pentru specialiştii din teren, dar şi pentru studenţii facultăţilor de drept, sunt lucrările elaborate de colective de practicieni din cadrul MAI din RM, de la Centrul Naţional de Expertiză Judiciară de pe lângă Ministerul Justiţiei, Institutul de Reforme Penale, alte instituţii – lucrări, precum: „Cercetarea la faţa locului” (Îndrumar metodic). Ch., 2002; „Ghid de expertize judiciare”. Ch., 2005; „Examinarea medico-legală a cadavrului la faţa locului”. Ch., 2004; „Expertiza judiciară în cauzele privind minorii” Ch., 2005 ş.a. Acest fapt este determinat şi de extinderea contactelor cu colegii din străinătate, de participarea activă a criminaliştilor moldoveni la diverse Simpozioane criminalistice internaţionale, mai cu seamă în România, dar şi de stagiile făcute de aceştia pe diverse domenii de profil în ţările dezvoltate (SUA, Israel, Turcia ş.a.), care, fără îndoială, influenţează pozitiv şi activitatea practică de aplicare a unor noi metode şi mijloace tehnic-criminalistice în combaterea criminalităţii. 2.3. Caracteristica unor concepte de criminalistică pe plan mondial Constituindu-se la hotarul secolelor XIX-XX ca un domeniu de cunoaştere a modurilor şi formelor de activitate a infractorilor şi a metodelor ştiinţifice aplicabile în investigaţiile diferitelor crime (H. Gross, R. Reiss), ulterior, criminalistica s-a răspândit în diverse ţări dezvoltându-se sub influenţa sistemelor de drept ale acestor state, a particularităţilor de organizare a structurilor poliţieneşti în cadrul cărora se fondau subdiviziunile criminalistice. Ca urmare, la ora actuală, pe plan mondial putem distinge câteva şcoli de criminalistică – modele ce cuprind concepţii deosebite privind noţiunea şi structura ştiinţei în cauză. În acest sens, există modele cu sisteme bine conturate şi modele nonsistematice. Modelele sistematice conţin, de regulă, unu, două, trei, patru sau mai multe compartimente. La primul sistem poate fi atribuită criminalistica ţărilor romanice (Franţa, Italia, Spania ş.a.), anglo-saxone (Marea Britanie, Irlanda ş.a.), precum şi celor din America Latină (Argentina, Brazilia etc.), în care criminalistica este redusă la partea sa tehnică. În această doctrină, noţiunea de criminalistică conţine două elemente constitutive: poliţia tehnică şi poliţia ştiinţifică. Primul vizează „un ansamblu de metode şi tehnologii menite constatării faptei şi autorului ei, administrării probelor de culpabilitate a acestuia”, al doilea – „un ansamblu de cunoştinţe şi metode destinate stabilirii dovezilor externe ce privesc vinovăţia făptaşului prin expertizarea şi exploatarea indiciilor materiale”7. Aceste două componente sunt etape logice şi succesive, pe de o parte – de descoperire, colectare şi conservare a urmelor şi altor probe materiale ridicate din scena infracţiunii, iar pe de altă parte – convertirea acestor indici materiali din „probe în devenire” în probe expertale, obţinute ca rezultat al investigaţiilor ştiinţifice de laborator. Lucrările clasice ale acestei ramificări a criminalisticii mondiale sunt cele semnate de cunoscuţii savanţi Ed. Locard, A. Bertillon, R. Reiss, G. Galton, S. Ottolenghi, J. Vucetici ş.a. 7 Fombonne J. La criminalistique. Paris: Presses Universitaires de France,1996, p.10-11. 13
  14. 14. Autorii francezi şi belgieni includ în această noţiune şi medicina legală, toxicologia, psihologia judiciară, însă nu evidenţiază problemele tacticii şi metodicii criminalistice. În statele anglo-saxone, noţiunea de criminalistică este înlocuită cu termenul „investigaţie ştiinţifică” (“science investigation”) sau, astăzi, în limbajul simpozioanelor internaţionale, mai frecvent – „ştiinţe legale” (“forensic sciences”), care includ medicina legală şi toxicologia. Ea este definită ca un domeniu de cunoaştere privind aplicarea în procedurile judiciare a metodelor medicinii legale şi altor ştiinţe tehnice şi naturale. Sistemul bipartit (tehnica şi tactica cercetării infracţiunilor), prezent în primele lucrări didactice ale criminalisticii sovietice, astăzi persistă în criminalistica Germaniei şi Austriei. Adepţii acestei şcoli consideră criminalistica un ansamblu de procedee tactice şi tehnice aplicate în cadrul cercetării infracţiunilor. Unii savanţi germani consideră criminalistica o ramură a criminologiei ce include, pe lângă tactica şi tehnica criminalistică, şi medicina legală (Kleinschmidt, Zeling). Metodica cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni nu este considerată element structural al ştiinţei criminalistica. Tot aici trebuie inclusă şi ideea savantului rus B. Şaver de a structura criminalistica, la fel ca şi ştiinţele juridice în partea generală şi partea specială, care a dominat în spaţul ex-sovietic de la sfârşitul anilor ’30 până la mijlocul anilor ’50 ai sec. XX. Astăzi, această părere, îşi are noi adepţi, care argumentează reanimarea ei în noile condiţii de dezvoltare a criminalisticii ruseşti. Structura tripartită a criminalisticii a fost iniţiată de fondatorul acestei ştiinţe, Hanns Gross, în nemuritoarea sa lucrare „Manualul judecătorilor de instrucţie în sistemul criminalisticii” (1898), care, deşi şi-a divizat opera în partea generală şi partea specială, în structura activităţilor de urmărire penală evidenţia trei niveluri: tehnic, tactic şi metodic. Acest sistem a obţinut cea mai largă răspândire în multe ţări ale lumii, inclusiv în cele din fosta URSS, astăzi rămânând neschimbat şi în unele ţări ale fostului lagăr socialist. Sistematizarea în patru părţi complimentează sistemul tripartit cu încă o componentă – teoretică metodologică, ce denotă gradul sporit de dezvoltare al sistemului, caracteristic ştiinţei criminalistice din URSS după anii ’70 ai sec. XX, din actuala Federaţie Rusă şi din multe state exsovietice, inclusiv din Republica Moldova. Prezenţa acestui compartiment, devenit deja tradiţional în acest spaţiu, permite criminalisticii să folosească cu randament maximum potenţialul cunoştinţelor ştiinţifice pentru a soluţiona sarcinile sale speciale. Structura criminalisticii alcătuită din mai multe elemente (5-7) este susţinută de o serie de autori contemporani din Rusia. Această opinie este analizată în literatura de specialitate8, aici însă notăm că sistemul oricărei ştiinţe prezintă „scheletul” ei, marcând hotarele cunoştinţelor sale. Acesta trebuie să rămână întotdeauna deschis, întrucât autoizolarea exclude dezvoltarea sistemului, posibilitatea de a-şi îmbogăţi conţinutul. Pe de altă parte, restructurările neîntemeiate ale sistemului clatină construcţia ştiinţei în ansamblu şi pot conduce la dispariţia lui. Drept model nonsistematic al ştiinţei în cauză poate fi considerată actuala criminalistică a SUA, care s-a desprins de la doctrina poliţienească ce reunea un ansamblu de date cu caracter penal, procesual penal, criminalistic şi etică poliţienească. Această şcoala a apărut sub influenţa doctrinelor europene, mai cu seamă, a modelului anglo-saxon de criminalistică, precum şi a legislaţiei procesual penale americane, conservatoare în esenţă şi dominată de filozofia pragmatismului, larg răspândită în prima jumătate a secolului trecut. Sub influenţa acestui curent, în primul sfert al sec. XX în jurisprudenţa americană s-a format şcoala realistă, postulatul principal al căreia că dreptul „este o artă şi nu o ştiinţă, sfera emoţiilor şi a intuiţiei şi nu a gândirii raţionale şi a logicii”. Această premisă teoretică a servit la crearea, în anii ’40 ai secolului trecut, a conceptului de criminalistică drept artă a cercetării infracţiunilor, care a şi împiedicat aplicarea metodologiei ştiinţifice în analiza sistemului ei. Recunoscută ca ştiinţă doar în anii ’50 ai sec. XX, astăzi ea prezintă un compartiment tehnic al doctrinei poliţieneşti, bazat pe logică, principii şi cunoştinţe validate ştiinţific. 8 A se vedea: Golubenco Gh.: Criminalistica:obiect, sistem, istorie. Chişinău: Tipogr. Centrală, 2008. 14
  15. 15. Caracterul specific al criminalisticii din SUA, Canada se observă din definiţia ei, formulată în 1963 de Asociaţia criminaliştilor din California, conform căreia aceasta este „o profesie şi o ramură ştiinţifică, orientată spre perceperea, individualizarea şi evaluarea probelor fizice prin aplicarea realizărilor ştiinţelor naturale în cauzele juridice”9. Această definiţie, acceptată mai târziu şi de alţi criminalişti americani, restrânge conţinutul ştiinţei în cauză la nivelul compartimentului de tehnică criminalistică, fapt explicat prin aceea că problemele tacticii şi ale metodicii sunt abordate de o altă disciplină poliţienească, denumită „Bazele cercetării penale”. Sarcina generală a criminalisticii americane, ca, de altfel, şi a criminalisticii altor ţări occidentale, constă în a contribui la realizarea obiectivelor procesului penal, în special, la probarea vinovăţiei persoanei învinuite. Începând cu anii ’60 ai sec. XX, jurisprudenţa americană tot mai mult este influenţată de o altă ideologie filozofică, axată pe aplicarea metodelor matematice, statistice, a computerelor în analiza datelor empirice. Începând cu această perioadă, criminalistica americană depune eforturi semnificative pentru a valorifica prompt şi cu eficienţă maximă realizările ştiinţelor tehnice şi naturale în cercetarea faptelor penale, focalizându-şi atenţia asupra elaborării mijloacelor tehnice performante, sistemelor automatizate de stocare şi examinare a mijloacelor materiale de probă. Confruntând aceste modele conceptuale de criminalistică, credem că mai progresiste sunt structurile care au la bază un aparat teoretico-metodologic mai dezvoltat. Organizarea sistematică a cunoştinţelor ştiinţifice deschide posibilităţi de a perfecţiona structura lor, elementele subsistemelor, interacţiunea şi influenţa reciprocă a acestora, strategia utilizării potenţialului general de cunoştinţe, asigură calitatea în pregătirea cadrelor, în organizarea funcţionării practice a instituţiilor criminalistice. Totodată, trebuie menţionat că dezvoltarea tehnologiilor informaţionale resimţite în ultima vreme, mai cu seamă progresele mari din domeniul comunicaţiilor, au condus la o internaţionalizare a tuturor aspectelor sociale şi, implicit, a fenomenului criminalităţii. Creşterea fără precedent a acestuia se observă practic pretutindeni şi impune structurile de stat să caute şi să implementeze noi măsuri de contracarare a acestui flagel. Poliţia ţărilor occidentale se înzestrează cu cele mai noi metode şi mijloace tehnice, care asigură o reacţie rapidă la săvârşirea faptelor penale, controlul informaţional asupra acestora. Caracterul transfrontalier al infracţionalităţii (falsificarea valutelor, a cărţilor de credit, terorismul, traficul de fiinţe umane, traficul de droguri, etc.) conduce la perfecţionarea activităţii şi a structurilor internaţionale poliţieneşti (Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală - Interpol, Organizaţia Mondială a Vămilor, Europol ş.a.) în combaterea acestui gen de infracţiuni. Cu concursul acestor organizaţii se creează baze de date electronice, conexate în reţele computerizate ce deservesc organele de drept. Spre exemplu, reţeaua informaţională automatizată închisă, ce deserveşte poliţiile unor state dezvoltate, precum SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Canada permite a obţine informaţia necesară accesând această reţea chiar din salonul maşinii de poliţie. O atenţie sporită se acordă şi laboratoarelor de expertiză criminalistică, înzestrate cu cele mai avansate echipamente analitice. Este dezvoltată la nivelul exigenţelor actuale şi aşa-numita criminalistică de teren în ţările occidentale, adică metodele şi mijloacele aplicate în cadrul cercetării la faţa locului, la percheziţie, la prezentarea spre recunoaştere ş.a. Laboratoarele criminalistice mobile sunt dotate cu mijloace de analiză-expres a narcoticelor, a sângelui, a explozivului etc., cu detectore de metale, detectoare de cadavre, cu echipament special pentru reţinerea făptaşilor înarmaţi, dar şi pentru munca în condiţii nefavorabile, extreme ş.a. Sunt folosite tot mai larg sistemele biometrice de prevenire a atentatelor criminale: mijloace tehnice de control şi de acces ce exclud pătrunderea neautorizată în anumite locuri, portul armelor, transportarea drogurilor, a explozivelor etc. 9Криминалистика: Учебник/Под ред. Корухова Ю.Г., Коломацкого В.Г. М.: Академия МВД СССР,1984, c.69. 15
  16. 16. Criminalistica din ţările dezvoltate a soluţionat şi alte probleme arzătoare, precum elaborarea şi implementarea sistemelor automatizate de procesare a informaţiei de natură dactiloscopică, balistică, vocalografică, gabitoscopică, de aplicare a altor mijloace analitice în cadrul interogărilor, în special a poligrafului. Totuşi, menţionând eficacitatea semnificativă a activităţii instituţiilor criminalistice din SUA şi din alte state ale Uniunii Europene, în literatura de specialitate se subliniază, pe bună dreptate, că aceasta se datorează nu atât gradului înalt de evoluţie a criminalisticii din aceste ţări, cât, mai cu seamă, nivelului superior de avansare economică a acestor state, ce permite implementarea în activităţile organelor de poliţie şi de urmărire penală a tehnologiilor industriale, informaţionale şi analitice înalte, precum şi dirijării ştiinţifice a muncii10. Tema 3. Identificarea şi diagnostica criminalistică 3.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării. 3.2. Formele, obiectele şi genurile identificării. 3.3. Caracteristicile identificatoare. 3.4. Stadiile identificării criminalistice. 3.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei. 3.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării În cadrul cercetării infracţiunilor adeseori apare necesitatea de a constata după urmele acestor incidente legătura unui obiect sau persoană cu cauza instrumentată. Astfel, după amprentele digitale sau profilul tălpilor rămase pe pămînt trebuie să se stabilească persoana care a operat la locul faptei; după urmele de anvelope se caută transportul dispărut; după striaţiile rămase pe glonţ sau pe tubul tras se determină arma din care s-au produs împuşcăturile. În toate cazurile de acest gen principalul constă în a recunoaşte obiectul după imaginea lui – activitate care poartă denumirea de identificare criminalistică. Aici ambele noţiuni – obiectul şi imaginea trebuie privite cât mai larg. Ca obiect al identificării poate fi o persoană sau haina ori încălţămintea lui, unealta infracţiunii, mijlocul de transport, arma ori instrumentul folosit etc. Prin imaginile (reflectările) obiectului se presupun atât diferitele urme materiale, fotografii, înscrisuri, obiecte fragmentate etc., cât şi reprezentările lor întipărite în memoria omului. Identificarea într-o accepţiune vastă poate fi privită ca o capacitate fundamentală a gândirii, o metodă de cunoaştere, prin mijlocirea căreia se determina egalitatea obiectului cu sine însuşi. Facultatea de a recunoaşte şi de a deosebi realitatea prin simţuri, de a sesiza proprietăţile unor obiecte şi de a le individualiza este dată de la natura omului, care n-ar putea să existe fără această aptitudine. Noi deschidem uşa, identificând prietenii şi rudele după timbrul vocii, urcăm în microbuz determinînd numărul rutei, întâlnim în mulţimea de studenţi colegii, recunoscîndu-i după haină, ţinută, alte semnalmente. Deci, identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a obiectelor materiale şi a imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii datelor utile pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor. În ştiinţa criminalistică este elaborată teoria identificării criminalistice, la temelia căreia stau cunoscutele teze dialectice privind individualitatea, stabilitatea relativă şi reflectivitatea obiectelor lumii înconjurătoare. Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase, genuri, tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin. Fiecare obiect este strict individual, irepetabil, la singular, adică se distinge prin ceva de altele, asemănătoare lui. De menţionat, că singularitatea sa se datorează nu numai însuşirilor provenite din fabricaţie sau naştere (spre exemplu, detaliile desenului papilar), dar şi celor dobândite ulterior prin folosire şi exploatare (o uzură sau alt defect pe suprafaţa anvelopei mijlocului de transport). 10 Криминалистика: информационные технологии доказывания. Учебник для вузов/ под ред. В.Я.Колдина. М.: Зеркало-М., 2007, p.18. 16
  17. 17. În ce priveşte a doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de subliniat că cu scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant, neschimbător. Totul se modifică şi se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă de timp orice obiect îşi păstrează un oarecare număr de trăsături calitative, care îl face să rămînă ceea ce este. Deci, identificarea este obiectiv posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică dacă ele nu modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui fundamentale. În caz contrar, obiectul încetează de a mai fi acelaşi, el devine alt obiect. În acest context, individualitatea apare relativ stabilă. O altă premisă indisolubil legată de precedentele o constituie reflectivitatea, adică capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate. Mişcarea lumii materiale se relizează prin interacţiunea obiectelor şi fiinţelor într-un proces de influenţare reciprocă. În acest cadru, reflectarea constă în însuşirea sistemelor materiale de a reproduce particularităţile obiectelor aflate în conexiune. Reflectarea ca imagine a obiectului sau însuşirilor acestuia, de rând cu celelalte premise permit identificarea, fie în sens pozitiv de determinare certă sau posibilă a obiectului creator de urmă, fie în sens negativ, de excludere a acestuia. Identificarea se aplică nu numai în criminalistică, dar şi în alte domenii, precum ar fi fizica, chimia, antropologia ş.a., având, în cazul dat, sarcina de a stabili natura obiectului (substanţei), apartenenţa lui la o anumită clasă, specie, varietate de obiecte. Însă, spre deosebire de aceste ramuri, identificarea în criminalistică se evidenţiază prin trăsăturile ei specifice: - stabilirea unei identităţi individuale, adică determinarea unui obiect concret implicat în infracţiune; - obiectele ce urmează a fi identificate, de regulă deţin formă şi parametrii exteriori constanţi; - rezultatele acestor identificări îmbracă forme strict determinate de lege – rapoarte de expertiză, procese-verbale de efectuare a acţiunilor de urmărire penală, adeverinţe ale organelor de evidenţă şi înregistrare etc; - identificarea se realizează în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor. 3.2. Formele, obiectele şi genurile identificării Identificrea poate fi înfăptuită în două forme: neprocesuală şi procesuală. Din momentul constatării faptului comiterii unei infracţiuni angajaţii serviciilor operative de investigaţii ale organelor de drept realizează măsuri de stabilire a făptuitorului, martorilor, victimelor, precum şi a altor împrejurări ale cauzei. În cadrul acestor operaţiuni, persoanele căutate se stabilesc după fotografii, portrete-robot, semnalmente, urme de miros – activităţi care, în fond, prezintă identificări. Alteori, verificăriele după evidenţele criminalistice în cadrul urmăririi penale, poartă la fel, caracter identificator. În rezultatul acestor acţiuni se alcătuesc diverse acte neprocesuale ce nu pot servi drept sursă de probaţiune în cauzele istrumentate. Mai frecvent identificarea criminalistică se foloseşte în formă procesuală, atât în cadrul expertizelor identificatoare, cât şi în procesul de prezentare spre recunoaştere a persoanelor sau a altor obiecte, rezultatele cărora prezintă probe judiciare (rapoarte de expertiză, procese-verbale ale acţiunilor de urmărire penală). În cercetările identificatoare sunt antrenate diferite obiecte, rolul lor în aceste procese este diferit. Astfel, teoria identificării distinge: - obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol, unealtă de spargere, imprimanta calculatorului etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de teren etc. - obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea obiectelor căutate. Această grupă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de comparaţie, diferite urme-materiale (de încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele părţi de obiecte fragmentate, care anterior au alcătuit un tot întreg (cioburi din fara autovehiculului, bucăţi de documente etc.). Aici reconstituirea întregului după părţile componente constituie o varietate a identificării criminalistice. Ea se efectuează în baza reflectărilor reciproce a caracteristicilor structurii exterioare a părţilor obiectului, prin metoda suprapunerii sau juxtapunerii liniilor şi marginilor dezmembrate. 17
  18. 18. Deosebirea între aceste două grupe de obiecte rezidă în faptul că la obiectele de identificat se studiază calităţile proprii lui însăşi pe când în obiectele identificatoare- proprietăţile altui obiect, reflectat în el. Confruntarea nemijlocită a obiectului identificator cu cel ce urmează a fi identificat nu este posibilă întotdeauna, deaceea pentru identificare sunt necesare modele de comparaţie. În funcţie de modul de obţinere se disting modele libere şi modele experimentale. Cele libere (preconstituite) iau naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată (scrisori, note personale, cartuşe ridicate de la vînători). Modelele experimentale se obţin în cadrul cercetărilor de expertiză a obiectelor concrete (glonţii traşi din arma suspectă). Genurile identifcării criminalistice în funcţie de caracteristicile obiecteor de identificat, pot fi divizate în următoarele grupe: identificări după caracteristicile structurii exterioare; după complexele funcţional-dinamice; după compoziţia şi structura obiectelor. 1. Identificarea după caracteristicile structurii exterioare este posibilă în cazurile în care obiectele de identificat deţin complexe de caracteristici identificatoare (formă, dimensiuni, relief şi microrelief). Spre exemplu, identificarea făptuitorului după urmele de mâini, a autoturismului după profilul cauciucurilor lui ş.a. 2. Identificarea după complexele funcţional-dinamice este determinată de faptul că individualitate deţin nu numai însăşi obiectele în totalitatea elementelor sale, dar şi faptul cum interacţionează aceste elemente. Spre exemplu, identificarea persoanei după scris şi semnătură, după particularităţile mersului etc. 3. Identificarea după structura şi compoziţia obiectelor deschide poibilităţi de a stabili ansamlurile de obiecte ca entităţi (pistolul şi coburul, ţigaretele unei cutii, filele unui blocnot etc.), precum şi obiectele amorfe (pulverulente, lichide). Confecţionarea şi păstrarea unor obiecte îmreună şi influenţa asupra lor a aceloraşi factori externi atribuie obiectelor în cauză însuşiri după care ele pot fi identificate. După natura obiectelor identificatoare, teoria şi practica identificării criminalistice distinge şi alte genuri de identificare a obiectelor: după imaginile fixate material, după imaginile fixate în memorie şi identificarea întregului după părţile componente. 4. Prima vizează identifcarea după diferitele feluri de urme (digitale, de picioare, de arme, de transport etc.), fotografii, descrieri (inclusiv în cartotecile de evidenţă) ş.a. Acest gen de identificare poartă un caracter obiectiv, bazîndu-se pe studierea caracteristicilor obiectului examinat de către specialişti în cadrul expertizelor. 5. Identificarea după imaginile fixate în memorire (psihofiziologice) se bazează pe faptul că obiectul identificării este întipărit în memoria anumitor persoane (martori oculari, victime etc.). Identificarea în acest caz devine subiectivă, realizîndu-se de către persoana care le-a observat anterior în cadrul acţiunii de prezentare spre recunoaştere a obiectelor. 6. Cât priveşte identificarea întregului după părţile componente, aceasta se realizează prin confruntarea unor părţi ale obiectului (cioburi de sticlă, fragente de detalii, hârtie etc.), găsite la faţa locului sau ridicate de la bănuiţi după muchiile fragmentate, microrelieful părţilor fragmentate, structura, însuşirile fizice şi chimice ale acestora. De rând cu identificarea, în criminalistică există noţiunea de determinare a apartenenţei generice. Scopul ei este de a stabili atribuţia obiectului la o specie, gen, varietate de obiecte, fie realizându-se ca prima etapă a identificării individuale, fie ca sarcină de sinestătătoare. La fel ca şi identificarea, stabilirea apartenentei de gen are o mare însemnătate practică. Astfel, stabilirea tipului armei cu care s-a săvârşit o crimă de omor uşurează căutarea armei concrete şi a posesorului acesteia, la fel cum stabilirea tipului de imprimantă restrânge sfera de căutare şi contribuie la descoperirea aparatului concret la care a fost executat actul. 3.3. Caracteristicile identificatoare 18
  19. 19. Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăţi, ce caracterizează structura lui exterioară, componentele materiale din care este alcătuit. În scopul identificării nu este neapărat necesar de a studia toate însuşirile obiectului. In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma, dimensiunile, microrelieful suprafeţei obiectului. Alteori identificarea este posibilă şi după însuşirile substanţiale ale obiectului: compoziţia chimică, densitatea, duritatea, conductibilitatea electrică ş.a. În fine, ca caracteristici identificatoare pot servi şi unele reflectări transformate ale însuşirilor obiectului. Astfel, identificarea persoanei după scris constă în recunoaşterea lui după caracteristicile întipărite în text, care oglindesc deprinderile dinamice ale acestei persoane de a scrie şi de a mînui condeiul. Deci, prin caracteristică identificatoare putem subînţelege semnul, elementul specific ce pune în evidenţă însuşirea obiectului. Din definiţie se observă că caracteristica, semnalizând existenţa unei proprietăţi ale obiectului, îndeplineşte o funcţie informaţională. Studierea multilaterală, separată şi în totalitate a caracteristicilor obiectelor comparate conduce în finală la confirmarea sau infirmarea identităţii lor. Pentru ca aceste semne specifice să fie utilizate în calitate de identificatoare ele trebuie să răspundă unor condiţii. Principala este specificitatea şi originalitatea lor. În acest scop e necesară capacitatea caracteristicii de a distinge obiectul dintr-o multitudine de lucruri asemănătoare. A doua condiţie este însuşirea caracteristicii de a se reproduce autentic şi uniform în fiecare caz de formare a urmei obiectului dat. In sfirsit, o premiză indispensabilă pentru o corectă identificare o constituie constatarea stabilităţii relative a caracteristicii, adică eventuala capacitate de a se schimba cât mai puţin posibil în perioada cuprinsă între momentul creării urmei şi momentul identificării obiectului. Teoria identificării criminalistice clasifică caracteristicile după diferite temeiuri. Raportate la obiect în întregime ele se divizează în generale şi particulare, primele exprimînd trăsăturile cele mai comune tuturor obiectelor de acest gen, secundele evidenţiind un obiect din toate celelalte asemănătoare lui. Trebuie însă precizat că orice caracteristică particulară luată izolat nu este suficientă pentru a individualiza obiectul. Asemenea trăsături se pot repeta şi la altele similare. Individualizează obiectul doar o totalitate de caracteristici, un cumul de detalii, care în criminalistică poartă denumirea de ”totalitate identificatoare”. Aceasta se explică prin faptul că repartizarea caracteristicilor pe suprafaţa sau în masa obiectului, de multe ori chiar şi apariţia lor poartă un caracter întîmplător. Conform teoriei probabilităţilor în asemenea localizare şi în aşa combinare particularitaţile evidenţiate sunt practic irepetabile. Caracteristicile identificatoare se mai împart în calitative şi cantitative. Primele se expun prin termene ce oglindesc conţinutul obiectului. Spre ex., descrierea tipului şi varietăţii desenului papilar (laţ, dextrodeltic). A doua grupă exprimă însuşiri dimensionale (lungimea urmei, numărul ghinturilor canalului ţevii etc.). După provenienţa lor se pot semnala caracteristici cu specific indispensabil, ce reflectă esenţa obiectului, element fără de care el n-ar fi ceea ce este (de ex. semne ce caracterizează pistolul ca armă de foc) şi caracteristici apărute accidental (formarea neregularităţilor în canalul ţevii unei arme, imprimate pe suprafaţa glonţului). 3.4. Stadiile identificării criminalistice Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului etc. până se ajunge la individualizare – scopul final al oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate procesul de identificare parcurge două mari etape: 1) determinarea apartenenţei generice; 2) identificarea individuală. Ambele etape trebuie privite ca 19
  20. 20. părţi componente ale procesului unic de identificare, prima constituind premisa logică al celui de al doilea, care se subdivizează în cîteva stadii, şi anume: examinarea prealabilă; examinarea separată (analitică); examinarea comparativă; evaluarea rezultatelor în vederea formulării concluziei de identificare. Toate stadiile susmenţionate sînt strîns legate între ele, iar acţiunile expertului desfăşurate în fiecare stadie precedentă pregăteşte datele necesare pentru munca la etapa ulterioară. Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele trimise spre expertiză, atrăgând atenţia la starea ambalajului şi prezenţa rechizitelor respective, clarificarea sarcinilor puse în faţa expertului, a întrebărilor organului judiciar; cercetarea de orientare a obiectelor prezentate; analiza profundă a tuturor factorilor ce pot eventual influenţa expertizarea obiectelor în cauză. Examinarea separată (intrinsecă) are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor identificatoare, proprii fiecărui obiect în parte (identificator şi celui de identificat). Analiza poate fi însoţită de efectuarea unor experimente, alcătuirea unor elaborări de semnalmente în formă de descrieri (verbale, cifrice, desene ş.a.), fotoimagini cu sau fără marcarea indicilor depistaţi. În stadia de examinare comparativă obiectele se confruntă după caracteristicile generale şi particulare puse în evidenţă la etapa separată. În funcţie de natura obiectelor ce se compară se alege unul sau altul dintre procedeele tehnice de comparare a caracteristicilor: suprapunerea în spaţiu cu ajutorul mijloacelor optice, juxtapunerea fotografică liniară, confruntarea, măsurarea etc. În cadrul evaluării rezultatelor examinării comparative se hotărăşte dacă caracteristicile relevate sunt suficiente cantitativ şi calitativ pentru individualizarea obiectelor. În cazul în care coincidenţele predomină, iar deosebirile sînt neînsemnate şi uşor explicabile se trage concluzia de identitate în sens afirmativ. Aici se arată, de exemplu, că o anumită urmă este creată de o anumită persoană sau unealtă. Şi, dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale se formulează concluzia certă negativă a lipsei de identitate între obiecte. În situaţia cînd, cu toate greutăţile, compararea este totuşi posibilă şi acordă expertului posibilitatea de a-şi exprima părerea, deşi aceasta nu prezintă acelaşi grad de fermitate ca în primul caz, el poate desprinde o concluzie probabilă, că, de exemplu, un anumit text a fost probabil scris de numitul G.Grosu. În alternativa imposibilităţii de a stabili pe cât de esenţiale sunt deosebirile evidenţiate şi ce stă la originea lor, se conchide în sensul imposibilităţii rezolvării problemei. 3.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului îl prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare. Acestea se realizează pentru a obţine date necesare desfăşurării unor activităţi operative de investigaţii, expertize şi efectuării altor acţiuni procesuale. Însă, spre deosebire de cercetările de identificare, scopul cărora este stabilirea identităţii, examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc. Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat unele greutăţi sau dacă a operat în întuneric. După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea făptuitorului, timpul consumat la comiterea efracţiei ş.a. Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, in cadrul carora pot fi soluţionate urmatoarele sarcini: Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă arma de foc este sau nu în stare bună de functionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.). A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile mersului unei persoane după cărarea de paşi). 20
  21. 21. A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.). Examinările diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare. Spre exemplu, înainte de a stabili o persoană după amprenta digitală ridicată de la locul faptei, trebuie să se clarifice dacă aceasta este utilă pentru identificare, adică dacă desenul papilar imprimat in urmă conţine suficiente detalii de construcţie în acest sens. În concluzie, menţionăm că identificarea şi diagnosticarea criminalistică se aplică foarte larg în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, ca metode efective de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate. 21

×