Filosofia dreptului

1. FILOSOFIA DREPTULUI
1
CUVВNT ОNAINTE
Ca disciplină de оnvăţămвnt, filosofia dreptului a fost mult
timp vitregită оn оnvăţămвntul romвnesc, fiind reintrodusă оn planul de
pregătire al studenţilor relativ recent, fiind concepută deopotrivă ca
teorie, dar şi metodă оn orizontul de cunoaştere a fenomenului juridic.
Interesul crescut care se manifestă faţă de această disciplină оn
prezent şi apariţia a noi lucrări оn domeniu, оncă puţine la număr оn
Romвnia, nu pot avea decвt efecte benefice, care să răspundă cerinţei de
informare şi documentare a viitorilor specialişti ai dreptului.
Оn acest context, au apărut оn ultimul timp o serie de lucrări,
unele intitulate chiar „Filosofia dreptului”, dar care, оn cuprinsul lor
tratează de fapt, fie istoria gвndirii juridice (momentele importante ale
conturării şi cristalizării unei filosofii a dreptului) [*], fie teme şi
probleme ce ţin de Teoria Generală a Dreptului[**], cu care Filosofia
Dreptului se identifică adesea, dar se şi deosebeşte оn mod
fundamental.
[*] Vezi Ştefan Georgescu, „Filosofia dreptului-o istorie a ideilor”, Editura All,
Bucureşti, 1998; Constantin Stroe, Nicolae Culic, „Momente din istoria filosofiei
dreptului”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994; Ioan Hatmanu, „Istoria
doctrinelor juridice”, Editura Fundaţia „Romвnia de Mвine”, Bucureşti, 1997. [**] Vezi
Gheorghe C,Mihai, Radu I. Motica, „Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia
dreptului”, Editura All, Bucureşti, 1997; Ioan Biriş, „Valorile dreptului şi logica
intenţională”, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.
2

2. Departe de a fi o simplă aplicaţie deductivă pe teren juridic sau temeiurile, adică fără a cerceta dacă nu ar putea există un altul mai
o оnălţare speculativă a dreptului la orizontul filosofiei, filosofia bun. Dar există şi raţionalitatea umană de a cerceta şi justifica valoarea
dreptului implică relaţii complexe оntre filosofie şi drept, оntrebări justiţiei, de a stabili dreptul care ar trebui să fie. Această analiză
filosofice imperative adresate dreptului, dar şi răspunsuri cuprinde critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent şi ea
provocatoare pentru filosofie de pe teren juridic, despre geneza şi constituie sarcina filosofiei dreptului.
orizonturile proprii. Filosofia dreptului cercetează aşadar, originea dreptului,
Filosofia dreptului nu este un simplu exerciţiu filosofic asupra caracterele generale ale dezvoltării istorice a dreptului, precum şi
conştiinţei de sine a dreptului. Miza majoră a acestei filosofii, constă aprecierea acestuia după idealul de justiţie afirmat de raţiunea umană.
оn potenţialitatea sa de a contribui оntr-o manieră specifică la Оn această perspectivă, drumul parcurs de filozofie оn existenţa ei
optimizarea dreptului оn raport cu cerinţele condiţiei umane, cu multimilenară, a condus la cristalizarea unor idei cu caracter de
valorile unui timp istoric, la perfecţionarea sa ca instrument normativ permanenţă privind dreptul, idei ce capătă conţinuturi tot mai bogate,
de prim rang оn controlul şi arbitrarea competiţiei оntre interese şi оn funcţie de оnţelesurile cu care sunt vehiculate оn fiecare etapă
valori. istorică, оn funcţie de noile achiziţii teoretice şi practice оn domeniul de
Luată ca demers calificat, interpretarea dreptului este cercetare.
deopotrivă cunoaştere şi evaluare: a semnificaţiei normative a textului Lucrarea de faţă se doreşte a fi un demers coerent, cu abordări
legal şi a faptelor ori nonacţiunilor omeneşti оn lumina legii. Privind multiple, tradiţionale şi novatoare, оn ordine istorică dar şi sistematică,
оnsă lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, anume aceea a condiţiei оncercвnd să contureze unele soluţii deschise dialogului şi confruntării,
ştiinţifice a cunoaşterii dreptului, sunt temeiuri obiective să admitem propunвndu-şi explicarea şi evaluarea mecanismelor sociale şi
că оn cвmpul juridicităţii ca şi оn celelalte articulaţii ale vieţii sociale, normative prin care orice societate оşi asigură stabilitatea, coeziunea şi
cunoaşterea nu este o descripţie neutrală, ci investigare bazată pe funcţionalitatea.
evaluare şi implicare atitudinală. De asemenea, facilitează оnţelegerea faptului că filosofia
Cunoaşterea fenomenului juridic antrenează atвt direcţia dreptului este consecinţa diferenţierii structurii interne pe care o
filosofică, cвt şi cea ştiinţifică propriu-zisă. Aducerea оn discuţie astăzi cunoaşte filosofia de-a lungul devenirii ei istorice, оn funcţie de
a celor două componente, şi a relaţiei lor rămвne necesară atвta vreme, realitatea socială. Cu alte cuvinte, faptul că filosofii sunt preocupaţi cu
cвt pe acest teren supravieţuiesc deopotrivă reducţionisme şi fetişizări, precădere, оntr-o etapă, de o anumită secvenţă a obiectului lor, оşi
care-şi fac loc оn procesul interpretării cunoaşterii juridice găseşte explicaţia оn aceea că filosofia nu se poate sustrage liniei
sistematizate. sinuoase după care se mişcă оntreaga cunoaştere umană, ca urmare a
Gвndirea juridică, asemenea oricărei gвndiri, a fost dinamicii vieţii sociale.
оntotdeauna, de-a lungul istoriei şi peste tot оn lume, o dialectică De pildă, оn condiţiile de mare avвnt al cunoaşterii ştiinţifice,
efervescentă, un cвmp de luptă şi dezbatere asupra dreptăţii, utilităţii, atenţia filosofilor este reţinută de problematica şi metodologia
binelui, răului-mizele mari ale vieţii. Оntregul demers s-a ridicat de cunoaşterii (de aici şi accentul pus pe gnoseologie), оn timp ce
fiecare dată оmpotriva nedreptăţii şi a neputinţei de a veni оn ajutorul momentele de cotitură оn viaţa socială, marcate printr-o răsturnare a
celor săraci şi umili оn faţa celor puternici, pentru ca dreptul să devină valorilor recunoscute, sunt оnsoţite de preocupări pentru problemele
eliberator, să оnceteze a fi opresiv. omului, ale moralei şi juridicului (de unde şi accentul pus pe etică,
Disciplinele care studiază dreptul, prin natura lor, se mărginesc antropologie, axiologie şi filosofia dreptului). Deci filosofia dreptului
să explice un sistem de drept existent, fără a-i pune оn discuţie
3 4

3. se profilează ca un domeniu specializat al reflecţiei filosofice, cerut de
momente de răscruce din istoria umanităţii.
Volumul nu reprezintă decвt un оndrumar, teoretic şi practic al
posibilităţilor actuale de cunoaştere şi explicare a multiplelor
determinări şi consecinţe sociale ale dreptului şi legislaţiei, dar şi o
modalitate de reflecţie şi stimulare a unor studii şi cercetări viitoare оn
problematica filosofiei dreptului.
Dr. Ioan Radulian
5
CAPITOLUL I
OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOSOFIEI
DREPTULUI
1. Conceptul şi specificul filosofiei dreptului
Filosofia se află pretutindeni unde, prin gвndire, omul devine
conştient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare,
căci cвnd gвndeşte, omul filosofează, fie că o face la bine sau la rău,
superficial sau profund, оn treacăt sau mai temeinic. Acolo unde există
o lume a omului,acolo unde sunt acceptate anumite norme de
conduită,unde oamenii deliberează, continuu, acolo se află şi filosofia.
Pe lвngă lumea externă, independentă de voinţa noastră,
constituită din lucruri, obiecte, fenomene, procese exterioare nouă,
dacă privim оnlăuntrul nostru vom descoperi o altă lume, aparte,
diferită de cea dintвi, constituită din emoţiile, sentimentele, afectele,
ideile ce ne definesc ca fiinţe conştiente оn acest colţ de univers.
Aşadar, cu alte cuvinte, trebuinţele şi interesele noastre оşi găsesc
expresie оn produsele noastre spirituale. Prin ele căutăm оntotdeauna o
explicaţie a lumii exterioare.
Viaţa noastră spirituală este un anumit mod de cunoaştere
realităţii. Căutările ei se оndreaptă spre elaborarea unor noţiuni, idei
principii pe baza cărora să putem cunoaşte, explica şi оnţelege lumea
exterioară, оn unitatea şi diversitatea ei.
Оn decursul existenţei ei, viaţa spirituală a oamenilor s-a
amplificat şi diversificat continuu, luвnd forma a numeroase domenii
(ramuri) оntre care: ştiinţa, arta, filosofia,etc.
Filosofia, deci, este o formă a vieţii spirituale a omului avвnd o
finalitate proprie pe care nici o altă formă din cele enumerate mai sus
nu şi-o poate asuma, dar care se realizează nu prin izolare, ci numai
prin interacţiune activă cu celelalte manifestări ale spiritualităţii lui.
Dacă adăugăm că filosofia formează prin intermediul unui sistem
coerent de cunoştinţe, o concepţie generală despre lume, care implică o
anumită оnţelegere a condiţiei umane, putem afirma că ea se poate
6

4. defini ca o reflecţie metodică asupra totalităţii activităţilor şi
experienţelor umane, răspunzвnd la marile оntrebări privind
determinaţiile generale ale existenţei, raporturile omului cu ansamblul
universului şi cu civilizaţia făurită de el.
Aşadar, trăsătura esenţială şi definitorie a filosofiei este aceea că
ea reprezintă un ansamblu coerent de enunţuri, formulate prin
categorii, teze şi principii referitoare la determinările fundamentale ale
lumii ca totalitate. Din acestea se poate deduce că filosofia dreptului
оşi conturează specificul demersului său prin cercetarea originii
dreptului, a caracterelor generale ale dezvoltării istorice a dreptului şi
evaluarea idealului de justiţie afirmat de raţiunea umană.
Filosofia dreptului este rezultatul unui proces cumulativ,
consecinţă, la rвndul său, a unui proces dialectic şi complex al
continuităţii şi discontinuităţii. Оn această perspectivă, drumul parcurs
de filosofie оn existenţa ei multimilenară a condus la cristalizarea unor
idei cu caracter general privind dreptul оn funcţie de оnţelesurile cu
care sunt vehiculate оn fiecare etapă istorică şi de achiziţiile teoretice şi
practice оn domeniu. Deci, filosofia dreptului se profilează ca domeniu
specializat al reflecţiei filosofice cerut de momentele de răscruce din
viaţa socială să legitimeze din punct de vedere teoretic o ordine socială
şi de drept, оn care, respectul faţă de lege, adevăr şi dreptate este de
prim ordin.
2. Domeniile filosofiei
Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem
principalele domenii de care s-a preocupat filosofia, părţile ei
componente şi disciplinele filosofice ce se constituie оn procesul
devenirii obiectului şi problematicii ei:
- Ontologia, este domeniul primar, iniţial al reflecţiei
filosofice, care vizează studiul existenţei, al naturii şi al modului ei de
a fi. Problematica ontologiei cunoaşte şi ea o evoluţie strвns legată de
dezvoltarea practicii social-istorice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta
explică de ce problematica ontologiei a evoluat treptat, de la o
ontologie a naturii spre ontologia socială şi umană, оn sfera ei
7
cuprinzвndu-se astăzi explicaţii referitoare la natură, om, societate şi
raporturile dintre ele.
- Gnoseologia, este al doilea mare domeniu al filosofiei care
apare relativ tвrziu оn raport cu primul şi anume odată cu introducerea
momentului subiectiv оn filosofie, (prin acel dicton socratic „Cunoaşte-te
pe tine оnsuţi”), ocupвndu-se de studiul posibilităţii cunoaşterii, a
căilor, metodelor, formelor şi valorii cunoaşterii.
-Metodologia, este teoria despre metodă şi vizează studiul
căilor, mijloacelor şi procedeelor după care se conduce subiectul оn
investigarea obiectului, оn vederea sporirii eficienţei cunoaşterii şi
acţiunii umane.
-Axiologia, este acea parte a filosofiei ce se ocupă cu studiului
valorilor (natura, geneza, funcţionalitatea şi ierarhia valorilor, etc.),
dinamica şi implicaţiile acestora оn procesul devenirii omului şi a
societăţii umane;
- Antropologia filosofică, este punctul de intersecţie al tuturor
cercetărilor referitoare la om şi la raportul acestuia cu mediul. Ea
studiază problematica omului sub aspectele sale cele mai generale,
prin sintetizarea datelor tuturor ştiinţelor particulare despre om
(biologie, psihologie, antropologie).
- Filosofia socială, vizează probleme ca: natura societăţii,
raportul individ-societate, factorii determinanţi ai existenţei şi
devenirii vieţii sociale, progresul social.
- Filosofia istoriei, axată оn principal pe soluţionarea
următoarelor оntrebări: este istoria o ştiinţă?; are procesul istoric un
sens, şi care este acesta?; ce rol au masele şi personalităţile оn istorie?;
- Filosofia culturii, are ca obiect de studiu procesul creaţiei
umane şi rezultatul acestui proces -fenomenul cultural şi civilizaţia
umană оn multidimensionalitatea sa, precum şi interrelaţiile acestuia cu
celelalte componente ale sistemului social global,
- Filosofia religiei, este acel domeniu al filosofiei ce are ca
teme principale: originea şi esenţa religiei, tipurile de viaţă religioasă,
ideea de sacru, raţional şi iraţional оn viaţa religioasă, etc.
- Praxiologia, este acea disciplină filosofică ce studiază
structura generală a acţiunii umane, condiţiile organizării şi
desfăşurării ei, pentru a fi cвt mai eficientă.
8

5. -Logica, este acea ramură a filosofiei care studiază legile şi
regulile gвndirii corecte care a apărut оn cadrul sistemului filosofic al
lui Aristotel şi a evoluat de-a lungul timpului, оn paralel cu filosofia.
- Etica, este ca disciplină filosofică, teoria despre morală. S-a
constituit şi s-a dezvoltat ca o componentă statornică a reflecţiei
filosofice, semnificвnd raţiunea practică prin fundamentarea unui
sistem determinat de norme morale оn viaţa oamenilor.
- Estetica, este teoria generală despre artă, care cercetează
producerea şi perceperea frumosului artistic, condiţiile apariţiei,
determinarea şi funcţia socială a artei.
- Filosofia dreptului (sau filosofia juridică).
Rezultă din această structurare vastitatea problematicii
filosofiei, caracterul său peren şi dinamic, conexiunea domeniilor şi a
disciplinelor filosofice оn procesul practicii social-istorice, care a
traversat veacurile.
3. Obiectul şi problematica filosofiei dreptului
Filosofia dreptului,după cum o arată şi numele, este acea
ramură sau parte a filosofiei, care priveşte dreptul оn esenţa sa
universală, spre deosebire de ştiinţa dreptului care studiază dreptul оn
natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială din
marea familie a ştiinţelor juridice nu poate să spună ce este dreptul оn
general, ceea ce are el universal, ci, poate numai să spună ce este
dreptul la un anumit popor (de ex., drept anglo-saxon, drept francez,
drept german, etc.),оntr-un anumit moment dat. Deci, cercetarea
dreptului оn general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice, ea
fiind apanajul filosofiei dreptului.
Dacă juriştii, reflectвnd asupra domeniului lor, propun noţiuni
generale ca: izvor de drept, normă juridică, raport juridic, act juridic,
fapt juridic, subiect de drept, aplicarea dreptului, legalitate, etc.,
filosofii elaborează diferite modele explicative tipice filosofării,
propunвnd noţiuni de maximă generalitate ca: normă, raport social,
act, fapt, esenţă, fenomen, sistem, structură, principiu, cauză, efect,
etc., toate acestea ţinвnd de o ramură sau alta a filosofiei. Căci pe
filosofi nu-i interesează analiza оnfăţişărilor concrete, variabile ale
9
dreptului, ci generalitatea lui, оn timp ce pe jurişti оi interesează tocmai
оnfăţişarea lui concretă, determinată desigur prin prisma unei
perspective generale asupra lui. De aceea filosofia dreptului este
filosofia оnsăşi aplicată şi asupra dreptului: „Filosofia dreptului
meditează asupra conceptului de Drept, asupra celui de Justiţie, de care nu
se interesează nici o ştiinţă juridică particulară, deşi, paradoxal,
fundamentele acestora оl au ca unic temei”[21, p.204]
Оn acest sens, filosofia dreptului este o proiecţie
conceptualizată asupra dreptului, pentru a-i dezvălui raţiunile
participării lui la universalitatea fiinţei оn devenire, temeiul situării lui
оn lume, măsura оn care el se adevereşte ca fiind pentru fiinţa umană
speranţa pentru adevăr şi binele public.
Dorind să-i contureze problematica, profesorul Giorgio Del
Vecchio arată оntr-o celebră lucrare, „Lecţii de filosofie juridică”, că
filosofia dreptului оşi orientează cercetările оn trei planuri:
- оn plan logic, investigвnd dreptul оn totalitatea sa logică,
adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor
juridice trecвnd peste particularităţile lor şi urmărind conceptul
universal al dreptului;
- оn plan fenomenologic, dezvăluind că „dreptul pozitiv nu e
produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen
comun tuturor popoarelor оn toate timpurile, cu alte cuvinte , este un
produs al naturii umane”[14, p.28];
- оn plan deontologic, evidenţiind faptul că juristul practician se
mărgineşte a оnţelege şi a interpreta оn sens propriu normele
pozitive, neоntrebвndu-se dacă nu ar putea să existe şi altele mai bune.
Ştiinţele juridice prin natura lor, se mărginesc să aplice un sistem
juridic existent, fără a-i pune оn discuţie temeiurile. Este sarcina
filosofiei dreptului, să cerceteze tocmai ceea ce ar trebui să fie оn drept,
opunвnd astfel, un ideal de drept unei realităţi juridice date.
Aceste trei direcţii de cercetare ale filosofiei dreptului, deşi
distincte sunt totuşi conexe оntre ele. Astfel, Del Vecchio ajunge la
concluzia că „Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul оn
universalitatea sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale
dezvoltării sale istorice şi оl preţuieşte după idealul de justiţie
afirmat de raţiunea pură”[14, p.30].
10

6. Cu alte cuvinte, considerвnd dreptul оn esenţa lui universală, şi
оn planul modului imperativ, filosofia dreptului оncepe unde se
sfвrşeşte ştiinţa dreptului, căreia de altfel оi dă temeiurile şi noţiunile
fundamentale. Fiind meditaţie asupra ideii de drept, ea sintetizează,
uneşte оn mod logic toate datele particulare ale jurisprudenţei. Regăsim
aici raportul filosofie-ştiinţă оn sensul оntregirii lor reciproce: ştiinţa
dreptului are nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea
metodele şi principiile; la rвndul său, filosofia dreptului trebuie să ia
оn considerare ştiinţele juridice care, prin intermediul jurisprudenţei, оi
dă posibilitatea să-şi constituie, verifice şi aplice legile şi principiile.
Filosofia dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de
către filosofi precum Aristotel, Toma D’Aquino, Hobbes, Locke,
Leibnitz, Kant, Hegel, Marx, Husserl, etc.( оn Romвnia: S. Bărnuţiu,
V. Conta, D. Gusti, P. Andrei, ş.a.), fie de către jurişti filosofi ca H.
Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Giorgio Del Vecchio, ş.a.( la
noi: M.Djuvara, E. Speranţia).
Toţi marii creatori de sisteme filosofice au conştientizat faptul
că ideile despre drept ocupă un loc important оn opera lor. De
asemenea, toţi marii jurişti-filosofi de-a lungul timpului, au оnţeles că
pentru a-şi cristaliza concepţia generală despre drept, pe parcursul
dezvoltării gвndirii şi doctrinei lor, sunt indispensabile luări de poziţie
filosofice.
Filosofia dreptului are o funcţie practică (propune şi
pregăteşte recunoaşterea pozitivă a idealului juridic), ea făcвnd de
altfel, parte alături de etică, din ceea ce este cunoscut sub numele de
„filosofie practică”. Оn toate timpurile ea a оndeplinit atare funcţie. De
aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de
toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluţia
engleză de la 1688, cea americană de la 1776 şi cea franceză de la
1789 au fost precedate de scrieri filosofico-juridice.
Оn final, misiunea filosofiei dreptului, este de a elucida rolul pe
care ideea de justiţie оl poate juca оn elaborare reală a reglementărilor
juridice, ca mod de analiză raţională a condiţiilor ce determină
posibilitatea dreptului şi a cunoaşterii sale precum şi a criteriului
specificităţii dreptului şi a оntemeierii raţionale a idealului de justiţie.
11
CAPITOLUL II
MOMENTE DIN ISTORIA FILOSOFIEI
DREPTULUI
1. Antichitatea
Istoria filosofiei dreptului ne arată оnainte de toate, că оn fiecare
epocă s-a meditat asupra problemei dreptului şi justiţiei, problemă care nu
a fost deci inventată оn mod artificial, ci corespunde unei trebuinţe
naturale şi constante a spiritului uman.
Filosofia dreptului la origine, nu se prezintă autonomă, ci
amestecată cu teologia, morala şi politica. Оn primele оnceputuri
confuzia era completă. Numai оncetul cu оncetul s-a făcut deosebirea.
Ea apare оn mod tipic оn Orient, оn ale cărui cărţi sacre sunt tratate la
un loc cosmogonia, morala şi elementele diferitelor ştiinţe teoretice şi
practice. Dreptul este conceput оn spirit dogmatic ca un comandament
al divinităţii, superior puterii omeneşti şi de aceea nu poate fi obiect de
discuţie sau de ştiinţă, ci numai de credinţă. Astfel, legile pozitive sunt
considerate indiscutabile, puterea publică existentă, ca expresie a
divinităţii, inatacabilă. Cu toate acestea trebuie să amintim că unele
dintre aceste popoare, spre exemplu indienii, chinezii, evreii, au adus
contribuţii оnsemnate studiilor filosofice, mai ales оn ceea ce priveşte
morala.
-Solon, a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor
timpurilor. Personalitate complexă, Solon a fost оn acelaşi timp poet,
strateg, politician, legiuitor şi unul dintre părinţii democraţiei. A dat
numeroase legi civile şi penale. Astfel, el afirmă principiul răspunderii
juridice şi posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze
tribunalul оn această privinţă, posibilitatea оntemeiată pe ideea de
responsabilitate şi solidaritate socială. Faima sa a fost sporită şi de
12

7. soluţii juridice inedite pentru vremea sa, ca de pildă scutirea de datorii. „Pe bătrвnul Socrate, cel atвt de drag mie, nu m-aş sfii să spun că este
De aceea Solon şi-a cucerit numele de legiuitor, eliberator şi pacifist. omul cel mai drept dintre cei de atunci, оl оnsărcinară оmpreună cu alţii,
Aşa cum putem afla din lucrarea “Statul Atenian” a lui Aristotel, să aducă zilnic pe unul dintre cetăţeni ce urma să fie ucis, dorind să-l
a fost o vreme оn care Solon introdusese оn rвndul delictelor politice şi facă părtaş la isprăvile lor, la care el nu dădu ascultare оnfruntвnd
neparticiparea “din indiferenţă sau tembelism” a cetăţenilor la viaţa primejdii de tot felul”[14, p.51].
cetăţii. Cel găsit vinovat urma “să fie despuiat de onoruri şi scos din Deviza sa оn viaţă „cunoaşte-te pe tine оnsuţi” a rămas celebră
rвndul cetăţenilor”. pвnă оn zilele noastre. Socrate a preconizat respectarea legilor de către
Este interesant modul оn care Solon a gвndit această problemă. sofişti şi nu numai a legilor ci şi a celorlalte reguli morale, afirmвnd
Democraţia participativă presupune anumite atribuţii pe care credinţa sa оntr-o justiţie superioară, оn care bunul cetăţean trebuie să
cetăţeanul trebuie să le exercite pentru ca această formă de guvernare se supună legilor sociale. Modul senin şi sublim оn care Socrate a
să nu fie pusă оn pericol. оntвmpinat moartea a făcut din el un simbol şi un precursor al celorlalţi
Opţiunea politică a fiecărui individ оn parte este foarte martiri ai gвndirii.
importantă pentru formarea unei majorităţi care să confere
guvernanţilor autoritatea de a lua decizii şi оn acelaşi timp de a le putea -Platon, genial ucenic al lui Socrate, a exercitat o оnrвurire atвt
justifica prin оncrederea conferită de actul electoral. Fără această de adвncă asupra Occidentului culturii, оncвt fără el această cultură nu
opţiune general manifestată nu ar mai putea fi invocată ca justificare a mai poate fi оnţeleasă. Platonismul este o latură permanentă a spiritului
unor decizii mai mult sau mai puţin corecte regula majorităţii. Iar acest european, iar scrierile platonice trăiesc şi astăzi prin frumuseţea
fapt ar diminua cu mult autoritatea puterii оn faţa societăţii civile. De neоntrecută a formei antice şi a avвntului poetic. Avвnd оn vedere
aceea, cetăţeanului i se oferă anumite drepturi şi libertăţi individuale natura socială a omului, cвt şi necesitatea unei оnţelegeri
pe care, оnsă, dacă nu le foloseşte, statul оşi arogă dreptul de a i le contractualiste оntre oameni оn societate, Platon argumentează că
retrage, ba chiar de a-i nega chiar ţi condiţia de simplu cetăţean. dreptatea este оn interesul statului ideal. Оn „Republica” lui Platon ţelul
Este o viziune aparte оn ceea ce priveşte conceptul de libertate. оntregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel, este
Există libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea cuvвntului, virtutea, cu tripla ei semnificaţie, ale căror subiecte vor fi trei clase
dar nu există libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare. sociale separate.
Această оngrădire poate duce оn final la obstrucţionarea şi anularea Mai оntвi este nevoie оn cetate de o clasă care să оntruchipeze
tuturor celorlalte libertăţi. Practic cetăţeanului atenian i se impunea să- raţiunea, care să aibă virtutea оnţelepciunii. Cei ce aparţin acestei clase
şi exercite drepturile democratice, оn caz contrar autoritatea statală trebuie să deţină cunoaşterea, trebuie să ştie ce e drept оn acţiunea
avвnd posibilitatea de a anula aceste drepturi. politică. Aceştia sunt filosofii, bărbaţii superiori. Apoi mai este
necesară o clasă de războinici şi gardieni care se opun tendinţelor
-Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice şi a culturii contrare legii şi impun ordinele raţiunii conducătorilor. Оn sfвrşit,
universale, nu a lăsat nici o operă scrisă posterităţii, faimoasele sale cetatea mai conţine o grupare de oameni care produc bunurile
convorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile sale despre drept şi dreptate materiale pentru оntreaga societate. Coexistenţa armonioasă şi
au fost оntruchipate de viaţa sa care a fost un neоntrerupt proces contra colaborarea acestor clase realizează dreptatea оn forma ei concretă şi
injustiţiei, precum şi оn moartea sa, cu valoare de simbol, care a prin ea se desăvвrşeşte adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devină
devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. Figura sa reală оn cetate, trebuie ca instituţiile şi activităţile cetăţii să fie
luminoasă, calităţile sale morale sunt descrise astfel de către Platon:
13 14

8. determinate de raţiune, iar conducătorii filosofi adevăraţi, spirite aristotelice păstrate se оmpart оn patru categorii: 1) opere de logică, 2)
complexe ce observă оn mod obiectiv evoluţia naturii şi societăţii. metafizica, 3) opere naturaliste, 4) opere de etică, politică, retorică şi
Fiecare cetăţean trebuie să-şi оndeplinească doar datoria ce poetică. Lucrările sale cele mai importante care privesc filosofia
corespunde poziţiei sale anumite. Numai atunci omul va da societăţii dreptului sunt „Etica” şi „ Politica”.
ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la Pentru Aristotel, ca şi pentru Platon, binele suprem este
elaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are fericirea produsă de virtute. Statul este o necesitate nu este o simplă
asemenea capacităţi, ar оncerca să conducă statul sau să elaboreze legi, alianţă, este o uniune organică perfectă, care are ca scop virtutea şi
atunci оn stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi. De fericirea universală. El reglementează viaţa cetăţenilor prin
aceea filosofia, оnţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu intermediul legilor, care domină оntreaga viaţă, pentru că indivizii nu-
оmpreună. Numai filosofii, bărbaţi cu adevărat оnţelepţi trebuie să se şi aparţin lor, ci statului.
afle la cвrma statului şi prima lor datorie este de a-i оnlătura pe Conţinutul legilor este justiţia, al cărei principiu este egalitatea.
aventurierii de toata mвna, setoşi de putere cu scopul de a o folosi El distinge mai multe tipuri de justiţie caracteristice dreptului.
pentru оmbogăţirea personală. Prima dintre ele este justiţia distributivă, care se aplică la
Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare dintre asociaţi să
copiilor lor, Platon recomandă educaţia оn comun a copiilor. După ce primească o parte potrivit meritului său. Este o justiţie proporţională
se nasc, copiii sunt predaţi оn creşe comune, unde toate mamele sau cum o numeşte chiar el „geometrică”.
hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice Al doilea tip de justiţie este cea coercitivă, care ar putea să se
legătură personală dintre mamă şi copil se оntrerupe. Astfel copiii se mai numească după cum propune Giorgio Del Vecchio, şi rectificativă,
deprind cu gвndul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii, iar egalizatoare, adică regulatoare a raporturilor de schimburi reciproce.
acestea оi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor. Acest tip de justiţie trebuie оnsă оnţeles оntr-un sens mai larg, el
Educaţi оn comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun aplicвndu-se numai raporturilor voluntare sau contractuale,ci şi acelora
mai bine vieţii disciplinate оn cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi pe care Aristotel le numeşte involuntare, care apar din delicte, pentru
părinţi decвt cetatea. că şi acolo se cere o anumită egalitate adică o corespondenţă оntre
Concepţia juridică a lui Platon este unilaterală deoarece nu a delict şi pedeapsă.
luat оn seamă decвt un singur aspect al lucrurilor: „orbit de ideea
armoniei sociale, a sacrificat individul, orbit de ideea primatului -Cicero, a fost un om dotat cu calităţi excepţionale, cu mari
speculaţiei, a sacrificat grupurile producătoare de bunuri” [32, p.68]. defecte şi cu o fire foarte complexă. Filosof, avocat, politician, estet, a
Cu toate acestea doctrina lui Platon despre drept are o deosebită fost asasinat de oponenţii politici.
importanţă оn istoria dreptului, reprezentativă pentru o tendinţă Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor omeneşti,
permanentă a spiritului uman, ea este strămoşul multor doctrine care descinde din aceeaşi raţiune din care descinde оnsăşi ordinea
revoluţionare оn care este dominantă aspiraţia către un ideal. universală. Reflecţia superioară asupra dreptului-filosofia dreptului-trebuie
„să pună оn lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată оn
-Aristotel, cel mai original discipol al lui Platon, este natura omului; apoi trebuie studiate legile de guvernare a cetăţilor şi
оmplinitorul raţionalismului оntemeiat de către Socrate şi оmbogăţit de numai după aceea urmează să discutăm despre legile şi statutele
Platon. Оn opere nepieritoare, Aristotel a lăsat cea mai sistematică şi popoarelor, aşa cum au fost ele stabilite şi scrise, fără a omite nici
mai enciclopedică moştenire culturală. După conţinut operele drepturile civile ale poporului nostru”[8, p.17].
15 16

9. Legile au оn ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu din
părerile variabile ale oamenilor, ci din natura noastră, care se conduce
după voinţa divină. Cicero a fost cel mai mare orator al latinităţii.
2. Evul mediu
Se consideră оn mod convenţional că evul mediu filosofic
оncepe cu secolul al V-lea şi că durează o mie de ani. Filosofia
medievală reprezintă o realitate culturală extrem de complexă, care
deşi pusă оn oarecare dificultate de teologie, nu şi-a pierdut sensul şi
nici conştiinţa propriilor valori.
Filosofia medievală europeană a fost marcată de două mari
momente: apologetica şi patristica. Оn linii mari apologeţii (Justin,
Tertulian, Tatian) sunt primii apărători ai creştinismului, iar apologiile,
reprezintă „expuneri parţiale ale credinţei creştine şi tentative de
justificare оn faţa filosofiei greceşti”[32, p.15].
-Оn acest sens, primul scriitor creştin african de limbă latină,
Tertulian, un scriitor admirabil, remarcabil pentru stilul fin al limbii
literare pe care o foloseşte оn scrierile sale, ca şi pentru argumentarea
pertinentă a ideilor sale teologice, este cel care deschide prin opera sa
teologică epoca de aur a literaturii latine creştine.
Epoca оn care a trăit Tertulian, precum şi cea оn care au activat
Sfвntul Ciprian sau Fericitul Augustin vor fi marcate de o intensă luptă
оmpotriva ereziilor. Оn raport cu ceilalţi doi teologi creştini, activitatea
lui Tertulian va fi una care va sta sub semnul afirmării unor reguli
generale de acţiune оmpotriva ereziilor, care vor fi urmate, mai mult
sau mai puţin, şi de ceilalţi apologeţi creştini de limbă latină, originari
din Africa (Minuciu Felix, Sfвntul Ciprian al Cartaginei, Arnobiu,
Lactanţiu şi Fericitul Augustin).
Patristica, la rвndul ei, numeşte ansamblul operelor creştine
care datează din vremea părinţilor bisericii, iar reprezentanţii ei,
Aureliu Augustin şi Toma D`Aquino, abordează numeroase şi variate
probleme de drept, exprimвnd un punct de vedere original оn filosofia
dreptului.
17
-Aureliu Augustin. Punctul de plecare al filosofiei sale
creştine, este lupta contra scepticismului şi setea după un adevăr
absolut, mai presus de orice оndoială, care poate fi găsit оn
dogmatismul credinţei. După Augustin, adevărul este оn sufletul
omului, оn gвndirea şi simţirea sa. Dumnezeu este izvorul adevărului,
este temelia existenţei şi principiul binelui. Drept şi just nu poate să fie
ceva decвt prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia
bisericii. Legile pozitive, trebuie să derive din cele naturale şi au ca
menire să apere pacea şi ordinea socială stabilită de Dumnezeu.
Augustin a elaborat, sub influenţa lui Platon, o teorie a ilumi-nării
intelectuale pentru a explica originea ideilor şi care a influenţat
оntreaga filosofie creştină: de cвte ori facem o judecată, descoperim o
normă care serveşte acestui scop, o lumină specială prin care оnsuşi
Dumnezeu ne luminează. Astfel, dacă judecăm valoarea morală a unui act
uman, ideea divină a binelui este cea cu care comparăm acest act şi
reuşim să-l apreciem.
-Toma D`Aquino, a fost un intelectualist şi un raţionalist, оn
opera sa el izbutind să contopească aristotelismul cu dogmele bisericii şi
cu ideile lui Augustin, alcătuind un sistem ce a dăinuit pвnă astăzi ca
model al filosofiei catolice.
Are un merit deosebit оn traducerea lucrărilor lui Aristotel.
Prin el оn Europa Apuseană se va cunoaşte filosofia lui Aristotel. A
оncercat să unească filosofia lui Aristotel cu credinţa creştină şi să dea
filosofiei o orientare raţionalistă. Pentru merite deosebite оn 1323 a
fost canonizat. Filosofia tomistă este complexă, are o bogăţie
impresionantă, se caracterizează prim metoda sistematică, foarte
minuţioasă, se bazează pe raţionamentul abstract şi pe apelul la
оnvăţătură aristocratică. A dominat secolul XIII prin realizările оn plan
filosofic. Pentru Toma D`Aquino, credinţa este raţiunea divină la nivelul
omenesc, un reflex mărginit al adevărurilor infinite. Omul trăieşte
pentru a оnţelege lumea şi a contempla adevărurile eterne. Legea
divină se găseşte оn оnţelepciunea lui Dumnezeu. Legile naturii sunt un
rezultat al celor divine. Dintre ele face parte „dreptul natural”,
corespunzвnd naturii omului. Dreptul natural prescrie anumite limite
18

10. оntre care trebuie să se desfăşoare activitatea omenească şi pot fi
regăsite оn cuprinsul celor zece porunci ale „Vechiului Testament”.
Legea pozitivă adică legea omenească, este o elaborare datorită
оmprejurărilor diverse şi intervenţiei arbitrariului omenesc. Ea nu este
dreaptă decвt оn măsura оn care se menţine оn acord cu dreptul natural,
dar cuprinsul ei depinde de nevoile şi condiţiile de viaţă ale oamenilor.
Există aşadar o ierarhie valorică a legilor, оncepвnd cu cele eterne şi
sfвrşind cu cele omeneşti, de la principiile cele mai largi şi necesare
pвnă la normele cele mai оnguste, variabile şi capricioase.
3. Epoca modernă
Оnnoitoare, sub multiple dimensiuni, a spiritului uman,
Renaşterea şi după ea epoca modernă, оnscriu оn istoria gвndirii umane o
preocupare accentuată pentru problematica socială, оndeosebi pentru cea
politică şi cea juridică.
Filosofia renascentistă are un caracter antiscolastic, este
umanistă, este orientată spre studiul omului şi al naturii. Se
caracterizează prin apelul la experienţă, care, cere ca, cercetarea naturii
să se facă fără prejudecăţi prin proclamarea libertăţii de gвndire.
Оn cadrul filosofiei renascentiste deosebim două elemente: pe
de o parte revine modalitatea de gвndire antică sub forma reоnnoirii
filosofiei antice. Aşa este Academia Platonică din Florenţa
reprezentată prin Marsilio Ficino şi Pico Della Marsandela care
dezvoltă şi o gвndire platonică. A doua şcoală filosofică este
Universitatea din Padova cu reprezentanţi ca Pietro d`Abano şi
Mascilio Da Padova. Această şcoală dezvoltă sub semnul lui neo,
filosofia lui Aristotel, fiind de abia acum mai bine conturată.
Оn domeniul filosofiei cel care va fi оntemeietorul noilor
tendinţe este Nicolo Cusanus, care, deşi cardinal era un om foarte cult
influenţat de umanism, lucrarea sa numită „Di docta ignoraţio”, ridică
nişte probleme foarte importante şi presante, de-a dreptul uimitoare
pentru timpul respectiv (sec. XV). Aici găsim o teorie cosmologică
foarte interesantă. Cusanus pe baza argumentelor filosofice susţine
teza despre infinitatea universului. De asemenea el era un bun
19
cunoscător al matematicii şi vorbea despre rolul metodologic al
acesteia. Concepţiile cele mai reprezentative ale Renaşterii sunt, din
acest punct de vedere, cele ale lui Nicolo Machiavelli оn Italia, Jean
Bodin оn Franţa, B. Spinoza şi H.Grotius оn Olanda, J. Locke şi
Th.Hobbes оn Anglia, Althusius şi Pufendorf оn Germania.
Filosofia dreptului оn epoca modernă este strălucit reprezentată de
J.J.Rousseau, Ch. Montesquieu, Leibnitz, Kant, Fichte, Schelling, Hegel,
ş.a.
- Nicolo Machiavelli, a fost figura cea mai caracteristică a
mişcării de regenerare şi independenţă, de liberă exprimare a faptelor
politice şi a realităţilor secolului al XVI-lea оn spiritul timpurilor noi,
bazвndu-se pe observaţia istorică şi psihologică, оn afară de orice
preocupare dogmatică. Оn operele sale principale „Principele” şi
„Arta războiului” analizează cauzele care asigură stabilitatea unui
guvern, şi оncearcă să tragă concluzii оn acest scop din analiza
societăţilor din istoria antică.
După cum precizează gвnditorul renascentist, cele mai bune
forme de guvernămвnt sunt cele mai simple, adică monarhia şi
republica. Domnia uneia singure reprezintă tiranie, domnia tuturor
libertatea, dar aceste doua forme sunt bune la acelaşi popor, dar la
locul şi timpul lor.
Am precizat mai sus că republica este domnia tuturor, dar cu
toate ca aceasta este uşor de formulat, situaţia se schimbă atunci cвnd
este vorba de realizarea ei practică.
Dacă aruncăm o privire asupra populaţiei unui stat vom desprinde
doua mari clase: cei care nu au nimic şi muncesc numai pentru a trăi şi
cei care au, dar muncesc pentru a le spori sau măcar pentru a le păstra.
Prima clasă aparţine proprietarilor sau a poporului, iar cea de-a
doua reprezintă clasa aristocraţilor. Оn organizarea republicană, aceste
doua clase vor lua parte оmpreună la guvernarea statului. Оn această
situaţie, nici una dintre cele doua clase nu va putea face nimic fără
cealaltă, interesele lor opuse ţinвndu-se оn frвu reciproc. Оn situaţia оn
care să spunem, aristocraţia ar deveni puternică, ea s-ar transforma
оntr-o tiranie ereditară a cвtorva familii, adică оn oligarhie. Pe de altă
20

11. parte, dacă plebea ar deveni peste măsură de puternică ar fi pus оn dreptului natural. „Hugo Grotius consideră că dreptul natural este dat
pericol respectul legilor iar prin violenţa ar duce statul la dispariţie. de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
Nevoia echilibrului оntre cele doua clase aduce оn scenă satisfacerea оnclinării noastre naturale pentru viaţa socială”[24, p.762],
instituţiile caracteristice republicii. Voinţa aristocraţiei este exercitată afirmă pe bună dreptate filosoful romвn P.P.Negulescu, оn „Filosofia
оn senat, a poporului оn comiţii. Interesele aristocraţiei sunt apărate de Renaşterii”. După opinia sa, patru percepte fundamentale orientează
ea оnsăşi, pe cвnd interesele poporului sunt apărate de tribun. Iar in оntregul drept:
cazul оn care cele două clase nu se оnţeleg şi intră оn conflict este - respectarea a tot ce e al altuia;
nevoie de intervenţia unui organ excepţional care nu poate fi altul - respectarea angajamentelor;
decвt dictatorul. - repararea pagubelor pricinuite altora;
El consideră că republica este mai aptă decвt monarhia de a - pedeapsa echitabilă a celor care оncalcă aceste principii.
consolida şi dezvolta statul mărturisind totodată mai multă оncredere оn Оn ceea ce priveşte apariţia statului Hugo Grotius este adeptul teoriei
popor, mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din contractualiste potrivit căreia mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit
fundamentele statului, pentru lege care trebuie să fie egală pentru toţi de bună voie оntr-o organizaţie statală, pentru a se pune la adăpost de
ca una dintre condiţiile necesare ale unui stat liber, drept şi puternic. primejdii şi оn vederea folosului reciproc, transferвnd suveranitatea
asupra unui singur om sau mai multora, fără condiţii.
-Jean Bodin, afirmă că unul dintre cele mai importante şi Cвt priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că оn
probabil principalul fundament al republicii constă оn a adapta cadrul marii comunităţi a popoarelor nu poate fiinţa decвt un drept оn
guvernarea la natura cetăţenilor şi legile şi reglementările sociale la care toţi sunt egali, iar garanţia acestui drept trebuie dată de hotărвrea
natura locurilor, oamenilor şi timpului. Оn opinia lui Bodin, există fiecăruia de a respecta convenţiile оncheiate оntre state, egale şi
cinci forme de manifestare a suveranităţii: independente. Оn relaţiile internaţionale, pacea trebuie preferată
- puterea de legiferare; războiului, dar оn virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se
- dreptul de declara război şi a оncheia pacea; apăra, de a folosi forţa оmpotriva forţei [15, p.530].
- dreptul de numire a оnalţilor magistraţi; -Thomas Hobbes, a fost apreciat ca unul dintre cei mai
- recunoaşterea suveranităţi de către supuşi; importanţi autori de filosofie a dreptului. Premisele filosofice de la
- dreptul de graţiere şi amnistie. care el pleacă pentru a deduce concepţia sa politică sunt: omul nu este
Suveranitatea nu cunoaşte deasupră-i decвt legile eterne ale sociabil de la natură, omul este оn mod natural egoist, caută numai
justiţiei. Toate celelalte sunt sub ea, fiindcă le face ea оnsăşi. Această binele său propriu, este insensibil faţă de cel al altora. Dacă omul ar fi
putere supremă aparţine statului, considerat ca un organism colectiv. guvernat numai de natura sa, ar trebui să se recunoască drept inevitabil
Ţinвnd seama de acest criteriu, Jean Bodin distinge trei tipuri de stat: un război permanent оntre fiecare individ şi semenii săi, potrivit
monarhia, aristocraţia şi democraţia. Оn opera sa mai sunt expuse şi dictonului „homo homini lupus”. Hobbes afirmă posibilitatea de a ieşi
alte teme precum cea a administraţiei finanţelor, a separării puterilor оn din acest impas, graţie unui contract care conţine renunţarea fiecărui
stat, a toleranţei religioase faţă de luptele sălbatice dintre catolici şi individ la acea libertate neоngrădită, proprie dreptului natural renunţare
protestanţi оn evul mediu. оn favoarea unui suveran care impune legile şi stabileşte ce este just şi
injust, licit şi ilicit. Acesta este statul, o creaţie artificială, o maşină
-Hugo Grotius, jurist olandez, este оntemeietorul dreptului omnipotentă, care putere nelimitată asupra indivizilor. Prin aceasta,
internaţional public, al dreptului maritim şi unul dintre оntemeietorii Hobbes se arată reprezentantul tipic al absolutismului care prin
21 22

12. centralizarea puterii politice suprimă libertatea de frica anarhiei şi a De asemenea, scrisorile sale asupra toleranţei, оl recomandă ca
desfrвului. fiind primul mare iluminist european teoretician al toleranţei
Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, оn starea de natură, religioase, оntemeietor al principiilor pe care se va axa toleranţa
оntre oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra modernă şi оn domeniile moral, intelectual, politic.
tuturor (bellum omnium contra omnes), pentru că оn natura umană ar Filosofia politică a lui John Locke din anii săi de maturitate creatoare a
exista trei cauze ale tendinţei spre agresiune: 1) spiritul de concurenţă avut ca bază teoretică ideea dreptului natural; omul are anumite
(care generează lupta pentru cвştig); 2) spiritul de neоncredere (deter- drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau
mină lupta pentru asigurarea propriei securităţi); 3) dorinţa de glorie conducător. Оntre drepturile naturale, dreptul de proprietate este
(provoacă lupta pentru reputaţie). esenţial. Oamenii se asociază оntr-o comunitate organizată оn baza unui
Hobbes a considerat că оn natura umană există, de asemenea, contract social оncheiat оntre fiecare membru pentru a obţine avantaje
trei pasiuni care i-au determinat pe oameni să оncheie un contract pe care nu le pot avea, individual, оn starea de natură. Contractul social
(pact) de neagresiune şi să se asocieze, şi anume: 1) teama de moarte, este fundamentul contractului de guvernămвnt, оn care puterea politică
2) dorinţa de a-şi procura bunurile necesare pentru a trăi bine şi 3) este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei оnşişi fiind creatorii şi
speranţa de a-şi realiza bunăstarea prin industrie. Or toate cele trei beneficiarii acestei оntreprinderi. Statul este bazat pe un contract оntre
pasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace. cel care conduce şi supuşi care-i dau puterea astfel оncвt bunăstarea
Оn consecinţă, legile fundamentale ale pactului, numite şi legi celor din urmă să crească, iar proprietăţile lor să fie protejate оntr-un
naturale (deoarece corespund unor tendinţe ale naturii umane), vor fi fel оn care, оn starea de natură, nu este posibil.
următoarele: 1) prima lege naturală (jus naturale) este legea păcii; 2) a Părerea unanimă a celor care au analizat opera lui Locke este că
doua - legea libertăţii şi 3) a treia - legea egalităţii. semnificaţia capitală a operei lui John Locke este legată de idealul
eliminării arbitrariului şi al instituirii civilizaţiei bazate pe reguli. Оn
- Ipostaze ale contractului social оn concepţia politică a lui concepţia sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă,
John Locke idee preluată de modernitate.
John Locke s-a născut оn 1632 la Wrington (оn sud-vestul Exercitarea autorităţii, оn epoca post renascentistă, poate fi
Angliei) şi a murit оn anul 1704, fiind contemporan cu războaiele civile justificabilă şi legitimă numai оn interiorul unor cadre liber-consimţite
engleze, abolirea monarhiei, Restauraţia şi alte evenimente politice şi al unor reglementări fundamentate raţional. Idealul care pune оn
epocale. A avut preocupări academice; a predat la Colegiul Christ mişcare atitudinile şi opţiunile moderne este cel al fixării de reguli
Church din Oxford. Datorită convingerilor sale politice a fost nevoit să pentru toate domeniile şi situaţiile. Оn starea naturală concepută de
suporte exilul оn Olanda, pe vremea domniei lui Iacob al II-lea. Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea
Lucrările sale asupra guvernării, sunt considerate drept textele personală, dreptul la muncă, şi, pe cale de consecinţă, la proprietate
de bază ale doctrinei democratice moderne (ale constituţionalismului, care se bazează tocmai pe muncă. Trecerea de la starea de natură la
parlamentarismului, supremaţiei dreptului etc.) şi оn acelaşi timp, societatea politică este considerată de John Locke ca o reacţie la
prefigurările principale ale liberalismului modern. Liberalismul, оn fenomenele de lăcomie, conflict şi incertitudine a comunităţii оn
varinta sa politică s-a născut оn urma războaielor religioase din stabilirea de valori şi repere comune de convieţuire.
secolele XVI-XVII, ca o оncercare de rezolvare a problemei teologico Procesul de dezvoltare a instituţiilor politice este descris оntr-un
-politice. mod abstract de către Locke, оn trei etape, ca faze ale contractului
social şi al consimţămвntului: оn prima etapă oamenii trebuie să fie
23 24

13. unanim de acord să formeze o comunitate pentru a putea acţiona de condiţii dobвndite оn decursul experienţei sociale, cum sunt
оmpreună şi a-şi susţine drepturile; оn a doua etapă oamenii care au moravurile, comerţul, оntrebuinţarea monedei, credinţele religioase,
ajuns la acord trebuie să creeze prin consimţămвntul lor instituţiile etc.
legislative şi celelalte instituţii ale statului; оn a treia etapă, cei care au Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statului
proprietăţi trebuie să-şi dea acordul lor, direct sau prin reprezentanţi, a avut şi are o mare rezonanţă contemporană. Principiul ei director
asupra impozitelor şi dărilor pe care urmează să le plătească. constă оn faptul că „pentru a оmpiedica abuzul de putere, lucrurile
Statul la John Locke este o reafirmare a libertăţii individuale trebuie astfel orвnduite, оncвt puterea să оngrădească puterea” [22,
naturale (nu o negare a acestei libertăţi) care-şi regăseşte оn stat p.15]. Оn acest sens, Montesquieu descrie şi argumentează că оn fiecare
garanţia existenţei sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăţi care fac stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă
posibilă funcţionarea statului ca un organ superior de protecţie. Pentru privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă
a demonstra că funcţionarea statului trebuie să se bazeze pe anumite privitoare la cele ce ţin de dreptul civil, adică puterea statului.
principii, aceste principii nu sunt оntemeiate pe raţiunea pură, ci sunt Оntreaga sa operă ni-l dezvăluie ca pe un militant pentru dreptul
regăsite оn momentul naşterii Statului. popoarelor, un apărător pasionat al relaţiilor paşnice оntre ţări, al
Principiile de funcţionare a Statului sunt o consecinţă a acestor prieteniei şi colaborării dintre ele. Оn domeniul dreptului internaţional,
origini. Atribuirea consensului cetăţenilor pentru instituirea puterii opera lui Montesquieu nu-şi găseşte egal оn оntreaga literatură juridică
politice lasă deschisă acreditarea ideii că cetăţenii ar putea oricвnd să a secolului său.
revoce guvernămвntul sau să-i modifice structura. Aceste lucruri se
regăsesc cu pregnanţă оn Declaraţia de Independenţă a celor 13 State - Jean Jaques Rousseau, a fost un reprezentant tipic al epocii
Americane, de la 4 iulie 1776, care stipuleză expres nu numai dreptul, sale, cu o influenţă hotărвtoare asupra Revoluţiei franceze. El a adвncit
dar şi obligaţia („duty”) cetăţenilor de a schimba guvernămвntul care teoria supremaţiei puterii legislative, imaginвnd cel mai liberal
se оndepărtează de la scopul pentru care a fost instituit. Pe de altă contract social posibil, оn care, оn cadrul unei comunităţi, fiecare
parte, ipoteza că indivizii, prin actul lor de voinţă, mandatează оncheie un acord cu fiecare.
autoritatea statală să atingă anumite scopuri determinate, poate Din opera sa, sunt considerate ca semnificative din perspectiva
constitui drept argument că puterea politică este legată de оndeplinirea filosofiei dreptului: „Discursul asupra originii şi fundamentelor
acestor scopuri. inegalităţii dintre oameni” şi „Contractul social”, opere care se
leagă оntre ele şi se оntregesc.
-Charles Montesquieu, a rămas оn conştiinţa contemporanilor Prima dezvoltă teza că oamenii au fost la origine liberi şi egali,
şi a posterităţii prin lucrarea sa fundamentală „Despre spiritul trăind cu o extremă simplitate оn păduri, numai după perceptele naturii,
legilor”, despre care s-a spus că este cea mai completă оn domeniul оn aşa numita „stare naturală”. Оn această primă epocă omul nu era оncă
politicii de la Aristotel pвnă atunci. Legile societăţii nu-i apar lui corupt de civilizaţie. El era bun, pentru că omul se naşte bun, ca tot ce
Montesquieu ca impuse оn mod arbitrar, ci ca raporturi necesare, vine de la natură, şi era fericit. Prin apariţia proprietăţii private şi a
decurgвnd din natura lucrurilor. Legile оn оnţeles juridic, оn materie dominaţiei politice s-a născut un regim de inegalităţi, creвndu-se o
politică penală, civilă, sunt realizări necesare, оn funcţie de o serie de antinomie profundă оntre constituţia nativă a omului şi condiţia sa
factori diferiţi, care pot să varieze după condiţiile de spaţiu sau după socială.
condiţiile de timp ale istoriei: forma de guvernămвnt, diferitele forme „Contractul social” urmează aceeaşi ordine de idei şi exprimă
de libertate politică, climatul sau natura teritoriului, precum şi o serie regretul pierderii stării naturale, recunoscвnd că o reоntoarcere pură şi
25 26

14. simplă la starea naturală, după atingerea civilizaţiei este imposibilă. Оn Kant distinge două specii de judecăţi: analitice şi sintetice.
esenţă el observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria Judecăţile analitice sunt acelea оn care predicatul aparţine subiectului,
libertăţii şi egalităţii, iar pentru regăsirea echilibrului iniţial, el recurge fiind conţinut implicit оn conceptul acestuia. Judecăţile sintetice, sunt
la ideea contractului social. judecăţi extensive, adăugвndu-i noţiunii obiectului un predicat. El mai
După Rousseau, contractul trebuie conceput оn modul următor: distinge оntre cunoaşterea apriori şi cunoaşterea aposteriori: ”Оn cele ce
pentru moment indivizii să confere drepturile lor statului care apoi le urmează, vom оnţelege deci prin cunoştinţe apriori nu pe acelea care au
redă tuturor cu nume schimbat (nu vor mai fi drepturi naturale, ci loc independent de experienţă, ci pe acelea care sunt independente de
drepturi civile). Оn acest mod, actul fiind оndeplinit оn chip egal de orice experienţă. Acestora le sunt opuse cunoştinţele empirice sau
către toţi, nici unul nu va fi privilegiat, iar egalitatea este asigurată. acelea care sunt posibile numai aposteriori, adică prin experienţă”[20,
Legea, pentru Rousseau, nu este altceva decвt expresia voinţei p.52].
generale, prin urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate, ci Judecăţile aposteriori sunt totdeauna sintetice, adică ele, prin
exprimă adevărata suveranitate, care este potrivit concepţiei sale mijlocirea experienţei, ne оnvaţă ceva nou, care nu este deja implicat оn
inalienabilă, imprescriptibilă şi indivizibilă. subiect pe cвnd judecăţile analitice sunt totdeauna apriori: nu mai este
Spre deosebire de Hobbes, Rousseau consideră că poporul sau necesară experienţa pentru a cunoaşte ceea ce este cuprins dinainte
suveranul stabileşte nu numai legile fundamentale ale pactului social, оntr-un concept dat.
ci şi toate celelalte legi generale. Chiar dacă unele legi sunt iniţiate de Оn cazul dintвi оnsă, legea are forma unui imperativ, deoarece la
un anumit legislator, ele trebuie să fie ratificate de către popor prin om, deşi socotindu-l fiinţă raţională, putem presupune o voinţă pură,
liberul său sufragiu. dar, văzвndu-l afectat cu trebuinţe şi mobiluri sensibile, nu o voinţă
Оn consecinţă, Rousseau delimitează cel mai net puterea legis- sfвntă, adică o voinţă care n-ar fi capabilă de maxime potrivnice legii
lativă de puterea executivă şi raportul dintre ele. Potrivit lui, suveranul morale.
(puterea legislativă) оnsărcinează un corp administrativ sau o magis- De aceea, la oameni, legea morală este un imperativ, care
tratură (ca putere executivă), care să se ocupe de aplicarea şi menţine- porunceşte оn mod categoric, deoarece legea e necondiţionată; raportul
rea legilor, precum şi de elaborarea de acte referitoare la chestiuni de unei atari voinţe faţă de această lege e dependenţă, sub numele de
interes particular, acte care, desigur, trebuie să corespundă contractului obligaţiune, care оnseamnă o constrвngere la o acţiune, deşi numai prin
social. Rousseau e de părere că acest corp administrativ trebuie numit raţiune şi prin legea ei obiectivă.
principe cвnd e activ, şi guvernămвnt cвnd e pasiv. Ea se cheamă datorie, deoarece o alegere voită afectată оn mod
Aşadar, puterea legislativă оşi subordonează puterea executivă, patologic (deşi nu determinată prin aceasta, deci tot оncă liberă)
poporul este suveran оn raport cu principele. Suveranitatea poporului, conţine o dorinţă ce izvorăşte din cauze subiective. Din această
argumentează Rousseau, este inalienabilă şi indivizibilă. pricină, alegerea voită poate fi adeseori potrivnică temeiului de
determinare obiectiv pur, avвnd deci nevoie, ca de-o constrвngere
-Immanuel Kant, este fără nici o оndoială, unul dintre cei mai morală, de оmpotrivirea raţiunii practice, care poate fi numită o
mari filosofi din toate timpurile, „poate chiar cel mai mare”[14,p.107]. constrвngere interioară, dar intelectuală, оn cea mai autarcă inteligenţă
Importanţa operei sale depăşeşte cu mult limitele filosofiei dreptului. alegerea voită e reprezentată cu drept cuvвnt ca nefiind capabilă de
El reprezintă оn filozofie o nouă direcţie: criticismul. Problema nici o maximă ce n-ar putea fi totodată lege din punct de vedere
kantiană este deci, de a supune şi raţiunea оnsăşi unei critici. obiectiv, iar conceptul sfinţeniei, ce i se cuvine pentru acest motiv, nu
27 28

15. o ridică desigur deasupra tuturor legilor practice, dar totuşi deasupra internaţional trebuie să fie оntemeiat pe un federalism al statelor
legilor practice limitative, deci deasupra obligaţiunii şi datoriei. libere”; 3) „dreptul cosmopolit trebuie să se limiteze la condiţiile
Kant distinge оntre raţiunea pură, despre care am făcut cвteva ospitalităţii universale”.
referiri, prin care omul оncearcă să cunoască lumea răspunzвnd la
оntrebarea „ce este” şi raţiunea practică, la care recurgem cвnd vrem -Georg Wilhelm Friedrich Hegel, prin filosofia lui, a avut un
să ne orientăm acţiunile, оntrebвnd ”ce trebuie să fie?” mare impact asupra lumii contemporane. Оn gвndirea sa se află cheia
Fiecare dintre indivizi posedă o voinţa liberă, ca pe un bun tuturor marilor ideologii apărute оncepвnd cu secolul al XIX-lea:
оnnăscut şi inalienabil, оnsă convieţuirea dintre voinţele libere ar fi cu liberalismul, marxismul, fascismul. Principalele opere scrise de Hegel,
neputinţă, dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această sunt:”Fenomenologia spiritului”, „Ştiinţa logicii”, „Filosofia
limitare reciprocă este dreptul, care ne apare ca o totalitate de condiţii dreptului”,”Prelegeri de estetică”.
оn care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă a tuturora, Concepţia lui fundamentală este idealismul absolut оn sens
оn conformitate cu o lege universală a libertăţii. obiectiv. Pentru Hegel, ceea ce e raţional este real şi ceea ce este real
Kant caracterizează un stat fie оn funcţie de forma stăpвnirii, este raţional. El face din contradicţie оnsăşi baza filosofiei sale, iar
adică de numărul de persoane care deţin puterea de stat supremă, fie sarcina raţiunii este să medieze оntre ele, să le оmpace. Spiritul
după modul de conducere sau forma de guvernare, „care se referă la obiectiv, se prezintă оn trei forme: drept, morală şi obicei, iar spiritul
modul оntemeiat constituţional ... prin care statul оşi foloseşte omnipo- subiectiv se оmparte оn: suflet, conştiinţă şi raţiune. Cele mai оnalte
tenţa” (Kant, Spre pacea eternă). culmi le atinge spiritul absolut оn alte trei forme: arta, religia şi
După forma stăpвnirii, filosoful operează distinct obişnuit оntre filosofia. Aşadar dreptul apare ca primă formă a spiritului obiectiv.
autocraţie sau puterea princiară (unde unul singur conduce), aristo- Primul aspect al dreptului, este obiectiv şi exterior persoanei:
craţie sau puterea nobililor (unde unii, cвrmuiesc) şi democraţie sau este dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, moralitatea
puterea poporului (unde toţi posedă puterea supremă). subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală şi socială,
Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanţă pentru asigurarea moralitatea obiectivă
libertăţii de gвndire este nu forma de conducere, ci forma de guver- Hegel distinge оn istoria omenirii trei mari momente ale progre-nare.
Aceasta este fie republicană, fie despotică. Оn explicaţia kantiană, sului ideii de libertate şi, corespunzător, ale istoriei reale, practice.
republicanismul separă puterea executivă (a guvernului) de cea Orientalii ar fi cei care au ajuns iniţial la ideea libertăţii, dar ei au ştiut
legislativă, оn timp ce despotismul unifică cele două puteri, statul rati- că doar un singur om este liber şi acesta ar fi motivul pentru care au
ficвnd autoritar legile pe care el оnsuşi le-a dat. trăit оn cadrul unor despoţii, al opoziţiei dintre despot şi toţi ceilalţi. Pe
Scopul statului, este, după Kant, numai protecţia dreptului. o a doua treaptă sunt situate popoarele grec şi roman, care au ştiut că
Statul trebuie să asigure cetăţenilor posibilitatea de a se bucura de numai unii oameni sunt liberi şi de aceea ar fi fost scindaţi оn stăpвni şi
drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece оn activităţile individuale. sclavi, оn liberi şi neliberi. Оn fine, оn cadrul creştinismului şi, apoi, al
Оn acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicвndu-se numai la ideologiei moderne, care au avansat ideea egalităţii tuturor oamenilor,
acţiune, presupune o constrвngere, ceea ce distinge dreptul de virtute. naţiunile germanice ar fi cele care au ajuns la conştiinţa că omul ca
Proiectul kantian de pace perpetuă cuprinde mai multe articole atare e liber.
preliminare şi trei articole definitive. Formele de organizare socială sunt: familia, societatea civilă şi
Articolele definitive оn vederea păcii eterne cer următoarele: 1) statul. Familia este prima rădăcină etică a statului, societatea civilă este
„constituţia civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană”; 2) „dreptul o realitate economică fondată pe interese egoiste şi antagoniste ale
29 30

16. indivizilor, iar statul este imaginea raţiunii eterne, garanţie a binelui
comun.
Deasupra statului nu este decвt absolutul, de unde, consecinţa
importantă că nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra lor.
Astfel se ajunge la justificarea sistematică a războaielor, deoarece
conflictele оntre state, neputвnd să fie aplanate printr-o jurisdicţie
superioară, vor trebui să se rezolve оn cele din urmă prin război, care
este un fel de judecată divină.
Оn filosofia naturii, considerвnd natura ca o primă оncorporare a
Spiritului, Hegel are meritul de a afirma existenţa unei dialectici a na-turii.
Concret, el afirmă conexiunea din şi dintre domeniile naturii,
existenţa schimbărilor cantitative şi calitative din domeniul fizico-chi-mic,
precum şi evoluţia lumii vii.
Dincolo оnsă de fetişizarea statului, de admiraţia pentru
birocraţia prusacă, esenţiale rămвn logica extraordinară a lui Hegel şi
viziunea lui asupra istoriei: adevărul, dreptul şi justiţia au un caracter
istoric. Ele evoluează şi rezultă din caracterul conflictual al istoriei, din
toate antagonismele.
4. Epoca contemporană
-Emile Durkheim, este considerat părintele sociologiei
franceze şi unul dintre fondatorii sociologiei juridice. Pe linia
pozitivismului ştiinţific, fondat de August Comte, Durkheim
abordează sociologia ca o ştiinţă pozitivă a faptelor sociale şi identifică
două caracteristici ale faptelor sociale: exterioritatea (existenţa lor
fizică оn afara individului uman) şi constrвngerea (ca presiune
exercitată asupra individului de către semenii lui pentru a-l integra оn
societate).
Cercetвnd faptele sociale, viaţa socială, Durkheim face
distincţia оntre două tipuri de nevoi umane. Pe de o parte, nevoi
comune, care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din
partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate de tip
mecanic. Pe de altă parte, oamenii au nevoi diverse şi aptitudini
diferite, ceea ce implică schimburi de servicii, diviziunea socială a
31
muncii şi un alt tip de coeziune socială, solidaritatea organică. Оn acest
context, geneza normelor sociale şi оn particular a normelor juridice,
trebuie căutată оn varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale, оn mediul
social.
Norma juridică, nu mai apare ca o expresie raţională imuabilă, ci
ca o variabilă schimbătoare оn funcţie de nevoile istorice şi
aspiraţiile grupurilor umane. Dreptul, aşadar, are o natură socială şi nu se
poate sustrage interdependenţelor sociale.
Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială,
Durkheim distinge două tipuri de norme juridice, de drept: dreptul
represiv (dreptul penal) care intră оn aplicare dacă se оncalcă
solidaritatea mecanică şi dreptul restitutiv (dreptul familiei, dreptul
comercial), pentru protejarea solidarităţii organice. Norma juridică ce
se impune atunci nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor
individuale (subiective), ci necesitatea coeziunii sociale оn vederea
оndeplinirii funcţiunii sociale a fiecărui individ şi a grupurilor sociale.
-Eugen Ehrlich, reputat jurist austriac, este unul din fondatorii
sociologiei dreptului. Teza fundamentală a concepţiei sale, a fost
exprimată оn următorii termeni. ”Centrul de greutate al evoluţiei
dreptului nu se găseşte nici оn legislaţie, nici оn ştiinţa juridică, nici оn
deciziile judiciare, ci оn societatea оnsăşi”. El face distincţia оntre
principiile statice şi principiile dinamice ale justiţiei. Justiţia statică,
realizată cu ajutorul dreptului oficial, pozitiv, rigid şi imobil şi care
tinde să consolideze condiţiile de existenţă ale societăţii, trebuie să fie
temperată şi completată cu o justiţie dinamică, ce trebuie să aibă оn
vedere dreptul viu, principalele fapte motrice rivale din societate,
ideile individuale şi cele colective.
Sarcina specifică a sociologiei juridice оn concepţia lui Ehrlich,
este tocmai investigarea dreptului viu, a realităţilor juridice dinamice,
a faptelor sociale оn drept. Acest lucru se poate face cu ajutorul
observaţiei directe, prin studierea actelor juridice de aplicare a
dreptului, a jurisprudenţei, care trebuie să coreleze legislaţia cu
condiţiile concrete оn care se aplică dreptul, stimulвnd dezvoltarea
socială.
32

17. -Mircea Djuvara, a fost personalitatea reprezentativă a finalităţile dreptului, conţinutul şi specificul conştiinţei şi cunoaşterii
culturii juridice romвneşti din perioada interbelică a Romвniei, „un juridice. Soluţionarea unor astfel de probleme necesită depăşirea
teoretician şi filosof al dreptului”[10, p.68]. oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentru că
A fost profesor la Academia de Drept internaţional de la Haga ştiinţele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind оn
şi a ţinut prelegeri оn specialitate la Roma, Paris, Berlin,Viena şi privinţa principiilor lor de o concepţie integrală, totalizatoare care este
Marburg. A figurat ca membru activ al unor importante instituţii: filosofia generală.
Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, Societatea de studii Analiza teoriilor ce vizează structura, dinamica, finalităţile dreptului
Filosofice etc., a participat şi la viaţa politică a Romвniei, оn cadrul evidenţiază ideea că orice ştiinţă a dreptului este ridicată pe un sistem
Partidului Naţional Liberal. Pe plan intern a fost deputat, filosofic, este dependentă de o atitudine оn raport cu marile probleme
vicepreşedinte a Camerei şi ministru al Justiţiei. Pe plan extern a ale omului şi societăţii. De aceea tezele folosofiei dreptului vor servi
activat оn calitate de consilier juridic pe langă delegaţia permanentă a оntotdeauna pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv.
Romвniei la Conferinţa de Pace de la Paris. A pledat călduros şi Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse prin cutume
competent cauza Romвniei оn timpul Conferinţei de Pace din 1919 şi şi legi, este dreptul care se aplică оntr-o societate la un moment dat şi
prin volumul “La guerre roumanie”, 1916-1918. care trebuie să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi
El concepe Teoria generală a dreptului dintr-o perspectivă normele dreptului raţional.
sintetică, generalizatoare, care reţine ceea ce este persistent оn drept, Abordarea filosofică a dreptului de către M. Djuvara, continuă
permanenţele juridice. Această perspectivă juridică asupra dreptului, prin surprinderea semnificaţiei acestuia оn viaţa social-umană.
se completează cu perspectiva filosofiei dreptului, care „porneşte de la Conceperea dreptului ca o modalitate de coexistenţă a voinţelor libere,
filosofie, de la concepţiile despre viaţă şi le confruntă cu rezultatele subordonarea dreptului moralei, teze fundamentale care orientează
ştiinţei, caută să ajungă la rezultatele sale.”[11, p.27]. gвndirea sa juridică, vădeşte puternica influenţă a filosofiei kantiene
Juristul romвn relevă dimensiunea socială a dreptului, faptul că asupra formării sale.
realitatea juridică оn esenţa ei implică subiecte de drept, drepturi şi O altă contribuţie remarcabilă a lui Mircea Djuvara s-a produs
obligaţii, activităţi care formează obiectul juridic al acestor drepturi şi оn planul analizei raportului dintre drept, stat şi naţiune. Respingвnd
obligaţii, sancţiunea juridică recunoscută ca urmare a stabilirii unor ideea dreptului pur şi pozitivismul juridic care au instaurat divinizarea
obligaţii juridice. Dreptul, precizează M. Djuvara arată „actele absolută a autorităţii legii scrise fără să o controleze prin apelul la
permise, interzise sau impuse оn societate pe baza ideii de justiţie”. El ideea de justţtie, dovedindu-se a fi astfel o concepţie greşită şi chiar
face o distincţie importantă оntre dreptul raţional şi dreptul pozitiv. primejdioasă, Mircea Djuvara a fost convins că dreptul se оntemeiază
Astfel, toate judecăţile prin care se constată justiţia acţiunilor оn pretutindeni pe realităţile istorice ale comunităţii umane concrete.
societate, de dreptul pozitiv, sunt numite aprecieri de drept raţional. Astfel, poporul romвn оşi оntemeiază dreptul pozitiv pe viaţa naţională.
Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecare Naţiunea este o realitate istorică ridicată la rangul de оndatorire etică
societate şi le făureşte raportвnd ideea de justiţie la condiţiile ei supremă, iar statul a devenit numai expresia ei juridică.
specifice. Justiţia, apreciază juristul romвn, este o valoare raţională şi Pentru realizarea justiţiei este nevoie de o conducere politică,
se impune prin propria sa autoritate. pentru realizarea unei ordini in acţiunile naţiunii este nevoie de
Printre problemele cele mai importante ale filosofiei dreptului conducerea unei elite politice, de o legatură solidă оntre conduşi şi
ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esenţa şi conducători. Iată de ce Mircea Djuvara considera că politicul nu poate
specificul acestuia in raport cu alte domenii ale activităţii umane,
33 34

18. fi desfăcut de juridic, ci el este forma cea mai оnaltă a juridicului,
оntrucвt se subordoneaza ideii de justiţie.
Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării
dreptului şi al ideii de justiţie. Obiectivitatea este datorată unei
activităţi creatoare, dialectice care să constate că o acţiune este justă
pentru că scopul ei nu intră оn contradicţie cu scopurile celorlalţi
semeni ai noştri. Sunt doar cвteva idei, dintr-un sistem de gвndire
original, de certă valoare.
Iată cum un mare cărturar romвn printr-o operă extrem de
fecundă, prin idei şi o argumentaţie foarte clare, solide a impus
filosofia romвnească a dreptului оn circuitul european; prin valoarea şi
actualitatea sa conceţia filosofică a lui Djuvara a depăşit epoca ei, a
propus noi standarde de referinţă in planul modernităţii exercitвnd o
influenţă de bun augur asupra şcolii romвneşti a dreptului, mai cu
seamă оn ultima parte a secolului al XX lea. Nu оntвmplător,
cunoscutul filosof italian Giorgio Del Vecchio оl considera pe Djuvara
ca pe unul dintre cei mai mari gвnditori contemporani in filosofia
dreptului.
-Hans Kelsen, un remarcabil reprezentant al teoriei
dreptului, expresia cea mai desăvвrşită a pozitivismului juridic şi a
normativismului, care a respins оn totalitate poziţiile dreptului natural,
ale sociologiei juridice sau ale şcolii istorice a dreptului. Afirmaţia
fundamentală care stă la baza teoriei kelsiene, este aceea că dreptul
este o ierarhie de norme, nu o succesiune de cauze şi efecte, cum este
cazul legilor naturale studiate de ştiinţele naturii. Оn viziunea lui
Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături:
imperativul imperativ, constrвngerea, validitatea, оnlănţuirea şi
eficacitatea.
Astfel, dacă norma morală este un normativ categoric, fără
condiţii, (de ex. „să nu minţi”), norma juridică este un imperativ,
prevederile sale sunt subordonate unei condiţii (ex. „dacă nu-ţi plăteşti
impozitul, vei plăti penalizări”).
Norma juridică este concepută sub regimul constrвngerii,
organizată şi specifică оn raport cu norma morală.
35
A treia condiţie de оndeplinit ca o normă să fie juridică este
validitatea. Ea provine dintr-o superioară, preexistentă, deoarece
dreptul este conceput ca o disciplină de sistem.
A patra condiţie subliniază tocmai, оn consecinţă că dreptul este un
sistem ordonat şi coerent. Această ordonare se realizează pe
niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice, deci orice sistem
juridic nu este altceva decвt o ierarhie de relaţii normative.
Оn al cincilea rвnd, o normă juridică nu este valabilă decвt ea
este efectivă, şi se bucură de o anumită eficacitate. Teoria dreptului a lui
Kelsen se оnscrie ca o contribuţie titanică la dezvoltarea gвndirii
juridice, prin aportul său specific оn ceea ce priveşte rigoarea
conceptelor juridice, abordarea sistemică a dreptului, elucidarea
relaţiilor dintre norma fundamentală şi celelalte norme juridice,
conceperea dreptului ca un sistem dar şi ca proces dinamic de
concretizare, raţionalizarea structurilor dreptului, etc
CAPITOLUL III
ŞCOLI ŞI CURENTE DIN UNIVERSUL
JURIDIC
1. Dreptul natural
Am оncercat оn capitolul anterior să prezentăm selectiv, cu titlu
ilustrativ, cвţiva gвnditori reprezentativi care şi-au adus contribuţia la
formarea şi dezvoltarea gвndirii juridice de-a lungul timpului.
Оn cadrul gвndirii juridice cu un larg răsunet şi o mare
longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă şi renaştere, cu
germeni оncă din antichitate, cu evocări şi оn epoca contemporană, se
оnscrie şcoala dreptului natural. Fundamentele şcolii dreptului natural
trebuie căutate оn ideea de ordine universală care guvernează pe toţi
oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie
o permanenţă a naturii umane оn orice loc şi оn orice timp. Se poate
36

19. constata o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv,
creaţie a oamenilor, care se concretizează оn legi şi alte acte normative
şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi
are un caracter etern, universal. Şi se impune dreptului pozitiv.
Originea concepţiei dreptului natural o găsim оncă оn
antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi la cei romani. Gвndirea
greacă era impregnată de caracterul sacru al legilor, оnrădăcinate оn
tradiţiile cele mai vechi, aureolate de credinţe religioase. Se făcea
distincţie оntre legea naturală şi legea scrisă, оntre justiţia naturală şi
cea legală. Оn evul mediu, părinţii bisericii, printre care şi Augustin, au
menţionat ideea dreptului natural, căutвnd оnsă să-i dea un fundament
religios. Parte a dreptului divin, dreptul natural este conceput ca ordin
dat raţiunii spre binele comun (Toma D`Aquino).
Оn secolele al XVII şi al XVIII, оn epoca Renaşterii, оn
condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia bisericii, noile
clase sociale ale societăţii fac apel la principiile generale ale dreptului
natural pentru a-şi justifica acţiunile. Autoritatea spirituală a dreptului
divin este оnlocuită cu cea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă
recurgвndu-se la raţiunea umană. Funcţia contractului social este aceea
de a apăra drepturile naturale ale omului оn relaţia cu guvernanţii
societăţii.
Deşi admite fundamentarea dreptului pe principii de drept
natural, Montesquieu introduce o notă distinctă, susţinвnd că dreptul
variază оn funcţie de mediul natural, istoric şi social. Оn secolul al XIX-lea
оncepвnd cu apariţia neokantianismului a avut loc o adevărată
renaştere a şcolii dreptului natural, tendinţă continuată şi оn secolul al
XX-lea.
Juristul italian Giorgio Del Vecchio consideră dreptul natural ca
un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este ghidată şi
tinde spre o mai mare autonomie a omului. El concepe democraţia ca
făcвnd parte din dreptul natural modern, pentru că valorile cuprinse оn
legea democratică reprezintă deciziile politice cele mai stabile care pot fi
gвndite ca aplicabile prin constrвngere.
Şcoala dreptului natural are meritul de a fi evidenţiat cu
pregnanţă că omul şi drepturile sale inerente trebuie să reprezinte o
permanenţă esenţială a dreptului. Оn acelaşi timp ea nu a fost scutită de
37
multiple critici, оntre care abordarea anistorică, abstractă şi asocială a
dreptului.
2. Idealismul оn drept
Filosofia germană a secolelor XVIII şi XIX a exercitat o
influenţă puternică asupra dezvoltării gвndirii juridice, prin
reprezentanţii săi cei mai de seamă: Kant, Fichte şi Hegel. Nota
definitorie comună pentru toţi trei o reprezintă оnţelegerea omului ca
fiinţă raţională, care se bucură de liberul arbitru, distinct de natură, pe
care o poate lumina prin raţiune.
Făcвnd distincţie оntre sfera moralei şi sfera dreptului, Kant
apreciază că moralitatea constă оn conformitatea intenţiilor noastre cu
cerinţele imperativului categoric. Dreptul permite convieţuirea dintre
voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii оn care voinţa liberă a
fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, оn conformitate cu o
lege universală a libertăţii, dreptul implicвnd puterea de a constrвnge.
Urmaşii imediaţi ai lui Kant au fost Fichte, Schelling şi Hegel.
Sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului filosofic numit
„romantismul filosofic german”.
Pentru Fichte, domeniul raporturilor juridice este format din
acea parte a relaţiilor personale care reglementează recunoaşterea şi
delimitarea sferelor de libertate, pe baza libertăţii individuale şi a
drepturilor fundamentale.
Herman Cohen este reprezentantul cel mai proeminent al
mişcării filosofice care cerea o оntoarcere la Kant оn planul gвndirii
filosofiei dreptului. El consideră că persoana reprezintă conceptul
central al dreptului. Criteriul fundamental pentru programarea
evoluţiei viitoare a dreptului trebuie să fie ideea kantiană a omului,
considerat ca scop оn sine. Preconiza concilierea armonioasă оntre
valorile kantiene cu caracter raţional, cu realitatea zilnică, inferioară
acestor idealuri, dar spre care tinde totuşi.
Departe de a fi un curent pe deplin unitar, ceea ce am numit
„idealismul оn drept”, a cunoscut abordări diferite, interferenţe cu alte
şcoli şi curente controversate. Filosofia dreptului din această
perspectivă, trebuie să clarifice fundamentele valorilor sociale şi ale
38

20. postulatelor juridice, să analizeze sistemele juridice posibile, afinităţile
şi contradicţiile existente оn cadrul acestora.
Alte contribuţii importante la afirmarea gвndirii neokantiene au
avut fenomenologia (prin reprezentantul cel mai strălucit, Edmund
Husserl) şi existenţialismul, curent filosofic de mare rezonanţă оn
contemporaneitate, prin Heidegger, Jaspers şi Sartre.
Din perspectiva filosofiei dreptului, se poate remarca оncă o
dată, оntr-o manieră specifică, faptul că lupta pentru realizarea de sine a
individului nu se poate face decвt оn cadrul ordinii sociale, al unui
minimum de reguli pentru viaţa оn comuna indivizilor, оn condiţii care
permit fiecăruia să se realizeze, fără teama de haos.
S-a apreciat că fenomenologia şi existenţialismul au permis pe
terenul filosofiei dreptului o nouă perspectivă a vechiului conflict оntre
exigenţele colectivităţii şi revendicările individului, tentativa de a
revoluţiona conflictul aparent insolubil оntre ierarhia de valori eternă şi
rigidă a dreptului natural şi relativismul modern, care lasă la
latitudinea individului să decidă оntre valorile оn contradicţie, оn funcţie
de convingerea sa. S-a deschis calea pentru aprecierea acestui conflict
оntr-o ordine juridică concretă, avвnd оn vedere echilibrul оntre aceste
valori şi interese, оntr-o colectivitate dată, la un moment dat.
3. Pozitivism juridic şi pluralism normativ
Pozitivismul este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei
moderne, care, prin noile descoperiri ştiinţifice оn astronomie, biologie,
chimie, fizică, etc., a afectat profund concepţiile filosofice despre om,
cunoaştere, univers. Оn prim planul cunoaşterii au fost situate nu ideile
pure, ci faptele, experienţa, practica, metodele experimentale de
observare a faptelor. Una dintre primele interpretări filosofice ale noii
orientări оi aparţine lui August Comte, care consideră faza ştiinţifică
sau pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după
faza teologică şi cea metafizică.
Termenul de pozitivism оn filosofie, nu are o semnificaţie
unică, general acceptată, el desemnвnd şi alte curente filosofice
precum: empirismul, pragmatismul. Semnificaţia centrală care ne
interesează din perspectiva filosofiei dreptului, constă оn respingerea
39
oricăror idei de drept natural, a oricărei justiţii transcedentale şi оn
оncercarea de a orienta exclusiv cunoaşterea juridică spre realităţile
economice, sociale, politice, juridice, etc. Se pot evidenţia următoarele
variante de pozitivism:
-Utilitarismul, reprezintă o reacţie оmpotriva caracterului
abstract al filosofiei politice şi al filosofiei dreptului din secolul al
XVIII-lea. Principiul utilităţii include toate aspectele ce ţin de imperiul
plăcerii şi al suferinţei, sentimente eterne şi irezistibile ale vieţii, care
оnlocuiesc noţiunile de dreptate, nedreptate, moralitate şi imoralitate.
Scopul final al legislaţiei оl reprezintă maxima fericire pentru un număr
cвt mai mare de oameni. John Stuart Mill оncearcă o sinteză оntre
dreptate şi utilitate, relevвnd subordonarea interesului individual faţă
de cel general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi
educaţie.
-Pozitivismul sociologic, se conturează оn măsura оn care
societatea este cercetată ştiinţific tot mai aprofundat, centrul de
greutate al evoluţiei dreptului fiind societatea оnsăşi. Aceasta оnseamnă
delimitarea unui obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea
socială integrală a dreptului оn geneza, structura, dinamica şi
funcţionalitatea sa şi utilizarea unui anumit set de investigare a
fenomenelor juridice. Оn acest sens se face apel la metodele sociologiei
generale: observaţia sociologică, analiza de conţinut, ancheta, sondajul
de opinie, studiul de caz, dar şi la metodele utilizate оn general оn
ştiinţele sociale: metoda logică, metoda socială, metoda comparativă,
etc.
-Pozitivismul pragmatic, este reprezentat cel mai bine de
către realismul juridic american şi realismul juridic scandinav.
Ceea ce contează cu adevărat оn drept, afirmă exegeţii
realismului juridic american, nu sunt propoziţiile normative şi
conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real оn
care se soluţionează litigiile. Pentru a pune de acord dreptul cu
transformările sociale trebuie să se atribuie un rol discreţionar
instanţelor judecătoreşti. Оn această viziune judecătorul este оnţelept şi
creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şi calmă şi o
evaluare a rezultatelor sociale puse оn joc оn fiecare cauză.
40

21. Realismul juridic scandinav este o critică filosofică оndreptată 4. Unele reflecţii asupra dreptului comunitar
оmpotriva fundamentelor metafizice ale dreptului. Astfel el respinge
filosofia dreptului natural, orice idee de justiţie absolută care Reflecţia contemporană asupra dreptului nu poate fi o
controlează şi dirijează dreptul pozitiv, dar şi concepţiile care cunoaştere оncheiată, ea este deschisă şi оn devenire, efervescentă, cu
substituie imperativelor dreptului natural imperativul suveranităţii elemente de reevaluare a unor şcoli şi curente de apariţie a unor
statului modern, care reclamă supunerea necondiţionată a supuşilor tendinţe noi ca urmare a evoluţiei societăţii, a experienţei sociale
faţă de stat, prin drepturi şi obligaţii. contemporane, a progresului gвndirii juridice. Apar realităţi juridice şi
Dreptul nu este altceva decвt viaţa оnsăşi a umanităţii оn grupuri centre de interes practic şi doctrinar noi care suscită discuţii, nasc
organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a controverse, polarizează idei, teorii şi concepţii, apte să constituie noi
indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor curente juridice. Evidenţiem acest aspect, cu cвteva consideraţii
scopuri sociale. Dreptul este determinat оntr-o societate de interesul privind dreptul comunitar, ale cărui izvoare pot fi grupate оn mai multe
social (necesităţile minime ale vieţii materiale, securitatea persoanei, a categorii:
proprietăţii, libertatea de acţiune,etc.) Оn această viziune nu - izvoare primare, оn care sunt incluse actele juridice
sentimentul justiţiei, drepturile naturale inspiră sau orientează legea, ci fundamentale ale dreptului comunitar (deciziile şi tratatele de aderare,
sentimentele de justiţie sunt ghidate de lege, de modul оn care aceasta Tratatul de la Maastricht, etc.);
se aplică concret. - izvoare secundare, categorie ce cuprinde actele adoptate de
Mecanismul juridic, оnţeles ca ansamblu de activităţi instituţiile comunitare оn scopul aplicării prevederilor Tratatului,
legislative, administrative şi judiciare, trebuie să funcţioneze оn afara regulamente, directive, decizii. Acestea au un caracter juridic
oricărei ideologii şi să asigure ce mai bun echilibru posibil оntre obligatoriu, dar nu pot contraveni dreptului primar;
exigenţele sociale, acţiunile şi aspiraţiile rivale оntr-o anumită - izvoare terţiare, care includ acele regulamente, directive,
comunitate. decizii, ce dobвndesc forţă juridică din regulile de drept comunitar
-Pozitivismul analitic, consideră că dreptul este o creaţie a secundar;
statului, a cărui autoritate nu poate fi pusă sub semnul оndoielii. - principiile generale ale dreptului, avвnd оn vedere noutatea dreptului
Dreptul оnseamnă totalitatea normelor оn vigoare, dintr-o epocă dată şi comunitar;
dintr-un stat dat. Din perspectiva pozitivismului analitic această - jurisprudenţa Curţii comunitare de Justiţie, оntrucвt оn
realitate normativă cвt şi realitatea conceptelor juridice, constituie numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează
obiectul veritabil al doctrinei şi filosofiei dreptului. Dreptul pozitiv se dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor;
caracterizează prin patru elemente: ordin (comandament), sancţiune, - regulile dreptului internaţional, care deşi nu au o natură
оndatorire şi suveranitate. Unul dintre reprezentanţii săi, Georg obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca
Jellinek, evidenţiază patru trăsături ale normei juridice: principii generale de drept;
a) privesc conduita exterioară a oamenilor şi sunt aplicabile оn - dreptul naţional, care uneori poate constitui izvor al
raporturile dintre ei; dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie implicite.
b) sunt norme care provin de la o autoritate exterioară; Natura juridică оn general şi identitatea Comunităţii europene
c) forţa obligatorie a acestor norme este garantată este „au constituit problema fundamentală ce s-a pus оn doctrină după ce a
garantată de puterea exterioară a statului; fost instituită prima dintre Comunităţile europene, respectiv,
d) o anumită eficacitate a normelor juridice. C.E.C.O.”[23, p.266].
41 42

22. Curtea de justiţie a subliniat clar specificitatea Comunităţii
europene, instituind o comunitate pe o durată nelimitată, dotată cu
atribuţii proprii, cu personalitate juridică şi capacitate de reprezentare
internaţională şi mai ales cu puteri reale izvorвte dintr-o limitare a
competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate.
Оn concluzie, Comunităţile reprezintă un ansamblu specific
bazat pe o repartizare a competenţelor suverane оntre acestea şi statele
membre, competenţele comunitare fiind exercitate оn comun оn cadrul
sistemului instituţional comunitar, putвndu-se vorbi оn acest sens de o
integrare. Prioritatea dreptului comunitar consacră faptul că o lege
naţională posterioară intrării оn vigoare a unei reguli comunitare,
trebuie să respecte această regulă, astfel ar pune оn cauză оnsăşi
existenţa Comunităţii.
CAPITOLUL IV
PROBLEME FUNDAMENTALE DE
ONTOLOGIE JURIDICĂ
1. Ontologia - definiţie, problematică, evoluţie
Ontologia este partea constitutivă a filosofiei, ce studiază
fundamentele existenţei, nivelurile, modurile şi formele esenţiale de
manifestare ale acesteia. Ea reprezintă un domeniu de importanţă
primordială оn orice sistem de gвndire filosofică, deoarece oferă
premisele teoretico-metodologice tuturor celorlalte domenii de
reflecţie filosofică (etică, estetică, epistemologie, gnoseologie,
praxiologie, axiologie, filosofia dreptului, etc.), precum şi tuturor
ramurilor ştiinţei (fizică, chimie, biologie, psihologie, drept, etc.). De
pildă ontologia juridică este o componentă inalienabilă a filosofiei
dreptului, căci orice sistem ştiinţific de drept se bazează pe o concepţie
43
mai mult sau mai puţin elaborată despre esenţa sau natura dreptului,
din care rezultă limitele domeniului ştiinţelor juridice.
Оn decursul istoriei filosofiei, obiectul ontologiei a evoluat de la un
sens larg şi mai puţin conturat cвnd ontologia cuprindea
cosmogonia (teoria originii universului), cosmologia (teoria originii
cosmosului) şi chiar teologia (teoria creaţiei şi dirijării de către
divinitate a universului), la un sens mai restrвns şi mai riguros cвnd
ontologia are ca obiect al reflecţiei natura, determinările şi structura
existenţei.
Filosofia contemporană se caracterizează printr-o creştere a
interesului pentru ontologie, printr-o deplasare sensibilă a acesteia spre
problemele sociale şi umane, printr-o strвnsă legătură cu ştiinţa. Оn
această perspectivă, ontologia are astăzi ca sarcină soluţionarea
următoarelor probleme: esenţa existenţei luată оn totalitatea sa; locul
omului şi al lumii sociale оn această existenţă; natura, locul şi rolul
existenţelor create de om (lumea reprezentărilor, ideilor, valorilor,
simbolurilor, etc.); raportul dintre existenţa obiectivă şi cea subiectivă;
ierarhia şi structura existenţelor, etc
Criteriile după care se pot clasifica concepţiile ontologice sunt
următoarele:
a) după numărul şi natura elementelor (principiilor) puse la
baza lumii, există concepţii ontologice moniste, dualiste şi pluraliste.
Ontologiile moniste pun la baza lumii un singur factor. Acest
factor poate fi de natură materială, situaţie оn care avem de-a face cu
ontologii materialiste (ca exemplu pot fi date ontologiile antice care
puneau la baza lumii apa, aerul, focul, pămвntul, atomul, etc.) sau
poate fi considerat de natură spirituală, caz оn care avem ontologii
idealiste. La rвndul lor acestea se оmpart оn ontologii idealist obiective,
care susţin că la baza lumii stă un singur principiu impersonal,
supraindividual, existent dincolo de om şi omenire (cum ar fi de pildă,
Ideea la Platon, Spiritul absolut la Hegel), şi ontologii idealist
subiective, conform cărora lumea este o creaţie a spiritului uman (de
exemplu concepţia lui Kant care afirmă că fenomenul, spaţiul, timpul,
sunt creaţii ale sensibilităţii umane).
Ontologiile dualiste pun la baza lumii două principii,
considerate ca fiind prin natura lor, unul material, iar celălalt spiritual,
44