1. Fascicul 1
Curs nr. 1 HOMEOPATIE UIDD Medical Center Themis Art
1.1. Introducere
"Vindecarea se produce în concordanţă cu anumite legi ale naturii.
Nimeni nu poate realiza vindecarea în afara acestor legi".
Hahnemann
SIMILIA SIMILIBUS CURANTUR - adică modul de a te vindeca
prin ceva asemănător - defineşte principiul fundamental al medicinei
homeopatice. Homeopatia (de la grecescul homeo I homoios =
asemănător / acelaşi şi pathos = suferinţă) reprezintă o atitudine
terapeutică bazată pe similitudinea ce există între potenţialul toxic al
unei substanţe şi puterea terapeutică. Originile acestui principiu se
regăsesc în situaţia pe care practica medicală tradiţională românească
inclusiv a exprimat-o prin sintagma: "cui pe cui se scoate" şi tradiţia
medicinei hipocrafice, întemeiată pe acela că: asemănările sunt
vindecate prin mijloace asemănătoare.
In mod mai concret înţeleasă, homeopatia este o metodă terapeutică
bazată pe principiul similitudinii care există între potenţialul toxic al
unei substanţe şi puterea sa terapeutică, observându-se în practica
medicală nemijlocită că anumite substanţe, utilizate în doze
ponderale, provoacă o anumită simptomatologie (un tablou clinic
tipic format din anumite simptome) la o persoană sănătoasă, în timp
ce administrate în doze infinitezimale, aceleaşi substanţe, vindecă
boli analoage celor pe care le-ar fi provocat.
1
Atenţie! Dozele infinitezimale sunt acelea înţelese ca foarte
scăzute, diluţii foarte mari, de exemplu > IO8
.
Potrivit acestui principiu, o boală - prin cortegiul de simptome
- se vindecă, dacă se administrează ca remediu o substanţă capabilă să
determine simptome asemănătoare când este folosită în doză
ponderală la omul sănătos. Rezultanta acestei legi reprezintă integral
experimentarea pe omul sănătos a diverse substanţe, pentru a se putea
cunoaşte simptomele pe care acestea le determină. Numai cunoaşterea
amănunţită a simptomelor generate, respectiv fixarea lor într-un
repertoriu bine definit, conferă acestei substanţe calitatea de remediu
(homeopatic).
Simptomele induse la persoanele sănătoase, prin
administrarea unei anumite substanţe (într-o posologie care determină
de regulă simptome generale şi funcţionale, inclusiv schimbări ale
comportamentului psiho-senzorial, fără a se ajunge la aspecte toxice
grave sau la crearea de leziuni organice - histologice) poartă denumirea
de patogenezia acesteia. Lista acţiunilor patogene, pe care o anumită
substanţă le provoacă la omul sănătos (banca de patogenezii),
defineşte profilul reactiv al substanţei de referinţă Beneficiind de o
astfel de listă putem reacţiona, când ne aflăm în faţa unui suferind al
cărui tablou simptomatologie îl înregistrăm şi să căutăm printre
patogeneziile existente mai exact pe aceea care reprezintă
contraponderea (suprapunerea) cât mai bine pe simptomele
prezentate de bolnav examinat clinic (similibus).
Tocmai o atare corespondenţă a făcut ca denumirea de
homeopatie să exprime pe deplin principiul de bază al vindecării prin
ceva asemănător. Pentru a oferi un exemplu edificator, să ne amintim
că, atunci când tăiem o ceapă, apar anumite semne: ne curge nasul,
ochii ne lăcrimează. S-a observat cD, preparat ca
2

2. medicament homeopatic, ceapa (Allium cepa) înlătură aceste
simptome la o persoană care a contractat o rinofaringită ce îi
afectează starea generală a sănătăţii.
Recapitulând, putem spune că homeopatia este o practică
terapeutic având la bază două mecanisme fundamentale şi anume:
- fenomenul de similitudine între remediu şi simptom;
- doza infinitezimală utilizată ca remediu (diluţii la
niveluri importante: 10~8
, 10 ~14
etc.)
Conform acestor două mecanisme, principiul homeopatiei poate
fi reformulat în modul următor' orice substanţa activă din punct de
vedere farmacologic, capabilă să provoace în doză ponderală la
omul sănătos o anumită simptomatologie, poate suprima simptome
asemănătoare la omul bolnav, în condiţiile folosirii în doze extrem
de scăzute (diluţii infinitezimale).
O serie de alte particularităţi caracterizează practica
medicinei homeopate, între care.
-Homeopatia funcţionează principial asemenea în cazul
tuturor sistemelor biologice' umane, animale, vegetale având
în
vedere o anume similitudine structural-funcţională care
le
apropie.
-Acţionează prin stimularea naturală - cu subtilitate, dar
energic - a mecanismelor de apărare ale organismului
uman
(animal), constituindu-se într-o alternativă social-redutabilă
şi
economică
- Se caracterizează prin individualizarea tratamentului.
Aceasta este poate cea mai distinctivă însuşire care deosebeşte
medicina complementară, în general, de medicina alopatică;
Cu alte cuvinte, metoda homeopatică ia în consideraţie nu
numai simptomele unei boli, contabilizate, remediabile după
3
principii statistice1
, ci şi modul, în care pacientul (clientul) reacţionează
la boală, respectiv la tratamentul aplicat.
Tocmai o atare particularitate a îngăduit concluzia formulată
de dr. Daniela AJJAOUI:
"Homeopatia nu este numai o specialitate medicală, ci şi o ARTĂ -
arta de a vindeca OMUL BOLNAV şi nu bolile de care suferă sau
organele «bolnave. Nu putem vindeca un ficat, un rinichi, o inimă, un
uter, un stomac ş.a.m.d., pentru că acestea sunt atât de armonios
construite şi de logic legate, încât nu pot fi tratate separat, iar
homeopatia: VINDECĂ OMUL, CU TOT CEEA CE REPREZINTĂ
EL ÎN TOTALITATE (trup, minte şi emoţii). Nu vindecă doar segmente
ale lui..." [2000],
Homeopatia se caracterizează prin individualizarea
tratamentului. In cadrul terapiei homeopatice există în special persoane
bolnave şi nu boli în sine, tratamentul depinzând întotdeauna de modul
în care pacientul reacţionează şi este recomandată de preferinţă
pacienţilor care văd într-o astfel de terapie extrem de eficace, naturală
şi fără efecte secundare, salvarea de la regimuri igieno-dietetice
imposibile, alte tratamente mutilante. Cu alte cuvinte, bolnavul este
acela care trebuie să solicite o intervenţie homeopată, deschizîndu-se nu
numai biologic, ci şi emoţional către efectele acesteia.
Liberul arbitru este, o dată mai mult, decisiv în
determinarea opţiunii omului pentru sănătate şi/sau boală. Alegerea
homeopatiei reprezintă alegerea unui remediu medical eficient, natural,
aflat în deplin acord cu natura (mfo)energetică a organismului uman
(animal).
Trebuie să recunoaştem, că practica medicinii alopate este şi astăzi încă întemeiată pe
următorul tip de raţionament: "cutărei afecţiuni, caracterizată prin ansamblul de
cutare simptome, trebuie să i se prescrie cutare tip standard de tratament".
4

3. 1.2. HAHNEMANN
HOMEOPATIEI
Ştiinţific, homeopatia a fost fundamentată în urmă cu peste 200
de ani de medicul german dr. CHRISTIAN FRIDERICH SAMUEL
HAHNEMANN (1755-1843) în calitate de părinte al homeopatiei. El va
fi cel care va reconsidera principiul hippocratic al vindecării prin
similitudine [Bungetzianu, 1983]2
.
în calitate de medic practician, respectiv de toxicolog şi
farmacolog, Hahnemann îşi începe cariera de medic la 24 de ani.
Foarte curînd, dezamăgit de absenţa rezultatelor terapeutice
eficiente şi de limitele medicinei din vremea sa, considerînd
terapiile folosite în acea epocă (utilizarea săngerării, a
ventuzelor etc.) ca fiind prea agresive, decide să renunţe la
practicarea medicinei. Pentru a se întreţine, îşi va valorifica
resursele culturale extrem de vaste pentru epoca în care a trăit Astfel,
fiind cunoscător a cinci limbi moderne, Hahnemann va traduce în
germană 24 de lucrări din limbile: engleză, franceză şi italiană. Pe de
altă parte, stăpânirea limbii latine, în care şi-a susţinut şi teza de
doctorat, cât şi a cîtorva dialecte din greaca veche, i-a îngăduit
realizarea unor retroversiuni de texte dintr-un dialect în altul, pentru
a le transpune domeniului medical al timpului şi, mai ales, pentru a
le subordona intenţiei sale de raţionalizare a actului medical Este
semnificativ, în acest sens, că el şi-a intitulat lucrarea capitală:
Organon der rationellen Heilkunde (Metoda meşteşugului
vindecării raţionale).
2
O parte din datele istorice inserate în prima parte a volumului de faţă au
fost desprinse din bibliografia de specialitate consemnată la sfîrşitul lucrării. O
parte din referinţele bibliografice, fiind deja un loc comun, nu au fost decît
punctual menţionate pe parcursul expunerii. O altă parte a consideraţiilor şi
concluziilor prezentate reprezintă, însă, rezultatul experienţei dobîndite de
autori în practica medicinei homeopate.
5
Definitorie pentru evoluţia sa ştiinţifică este lectura lucrării Materia
Medica, în care se găsesc explicaţiile date cu privire la acţiunea chininei,
de exemplu, utilizată în mod curent pentru tratarea malariei, explicaţii
care devin, la un moment dat, confuze, în această situaţie, Hahnemann are
ideea genială de a experimenta chinina pe el însuşi şi pe apropiaţii săi,
pentru a cunoaşte efectele reale ale acestei substanţe:
- Constatarea epocală a lui Hahnemann: observă că,
sănătos fiind, chinina, în doză redusă, îi provoacă febră. Această
febră este întru totul comparabilă cu febra din malarie
(paludism), tratată cu aceeaşi chinină în doză ponderală
{antipatică).
- Concluzia lui Hahnemann: inversează fenomenul
constatat asupra lui şi îşi imaginează posibilitatea de a vindeca
bolnavii cu mici doze de chinină şi emite ipoteza următoare:
O substanţă, în funcţie de doză, ar putea fi capabilă să provoace
la un indivitf sănătos anumite simptome şi să suprime simptome
asemănătoare, la un individ bolnav.
Pentru a verifica această ipoteză, Hahnemann întreprinde
experimentarea sistematică a substanţelor farmacologic active din
epocă, asupra omului sănătos, în căutarea, cum el însuşi spunea, a
"efectelor pure ".
Ansamblul observaţiilor culese pentru fiecare dintre aceste
substanţe va defini patogenezia substanţei respective. Eliminând toate
reţetele epocii, corespunzătoare unor amestecuri, Hahnemann va
începe să administreze doar remedii simple, în diferite doze, cum deja
începuse să procedeze, iar primele încercări vor fi realizate pe el
însuşi, pe familie şi prieteni. Ulterior le va aplica bolnavilor,
folosind mici cantităţi de substanţă care, în doze mari, produc la omul
sănătos simptome
6
ŞI FUNDAMENTAREA

4. asemănătoare cu cele observate la omul bolnav. Dându-şi seama că
apar agravări, adesea trecătoare, la începutul tratamentelor,
diminuează cantitatea^ de substanţă medicamentoasă
administrată bolnavilor. în această încercare îşi găseşte originea
strategia diluţiilor succesive. înţelege atunci că aceste diluţii, departe
de a diminua eficacitatea terapeutică, o măresc, sub rezerva unei
agitaţii puternice între fiecare diluţie, ceea ce el numeşte
dinamizare. Confirmarea clinică este adusă de vindecarea celei
mai mari părţi a bolnavilor săi. Se bucură astfel de un succes care îi
aduce gloria şi un renume ce va depăşi frontierele ţării de origine.
Homeopatia începe să se dezvolte treptat dar, curînd,
Hahnemann va trebui să înfrunte reacţiile unor medici şi
farmacişti Primul articol al lui Hahnemann este scris în 1796, după
care publică mai multe lucrări:
-Organon der rationellen HeilKunde, în 1810;
-a doua ediţie corectată, mai completă, Organon de Heil
Kunst,m 1819;
- prima traducere în franceză, L'Organon de Vart de
guenr, aparţinînd lui Ernest Georges de Brunnow, apare la
Dresda, în 1824.
încă din 1811, Hahnemann publică rezultatele propriilor
cercetări asupra omului sănătos. îşi îmbogăţeşte lucrarea cu
experienţele discipolilor, pentru a tipări în 1821 un Tratat de Materie
Medicală Pură, volum căruia îi adaugă un al doilea în anul 1834.
Doisprezece ani de experimente i-au fost astfel necesari pentru a-şi
confirma metoda (atitudinea) terapeutică bazată deja pe
menţionatul principiu al similitudinii: orice individ bolnav poate
fi vindecat cu mici doze dinamizate din
7
substanţa care provoacă, în doze mari, la individul sănătos,
simptome asemănătoare celor prezentate de bolnav
După descoperirea principiului Similia similibus curantur,
Hahnemann a experimentat efectul a zeci de substanţe asupra lui însuşi,
al membrilor familiei şi al prietenilor, fiind autorul primelor fişe de
patogenezii. O astfel de cercetare constituie şi astăzi un admirabil
model de conştiinciozitate, precizie şi meticulozitate ştiinţifică. Tocmai
datorită acestui fapt, pe drept cuvânt se consideră, că Hahnemann este
părintele farmacologiei experimentale (cu circa 38 de ani înainte de
principiile enunţate de Claude Bernard!), al unei farmacologii
experimentatele om.
1.3. DE LA MEDICINAALOPATICĂ LA CEA
HOMEOPATICĂ
Definiţia homeopatiei prin expresia populară "cui pe cui se scoate"
este o prescurtare, neadecvată desigur, dar purtătoare a ideii că
asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare. Tocmai pentru a
o argumenta, Hahnemann a susţinut că orice cunoaştere trebuie să
înceapă cu observaţia perceptibilă prin simţuri (a se vedea şi
modalităţile de diagnosticare: Teoria cunoaşterii senzoriale /
extrasenzoriale, Botez-Donţu, 2004, în cursurile următoare).
Dezamăgit de tepriile sterile din medicina alopatică
(oficializată) a timpului său şi de lipsa de eficacitate a metodei sângerării
şi-a impus, de la început, o atitudine refractară faţă de orice teorie
explicativă existentă, pentru a-şi îndrepta toată atenţia către latura pur
terapeutică, cea mai deficitară la acea vreme. Ca şi azi, de altfel, medicina
alopatică punea mai multe diagnostice decât ofereau explicativ modelele
terapeutice, apte să abordeze cu eficienţă boala.
8

5. Homeopatia şi medicina alopatică au o interfaţă comună şi
anume: ambele recunosc că boala implică o cauză (etiologie)
determinantă şi un substrat asupra căruia se acţionează. Dar, datorită
unei deosebiri iniţiale neesenţiale de abordare, pe măsura
dezvoltării ulterioare, între cele două poziţii - una cu tendinţa de a
atribui terenului un rol pasiv (şcoala alopatică), cealaltă cu tendinţa
de a acorda prioritate terenului şi variaţiilor proprii de
susceptibilitate (şcoala homeopatică) - distanţa între cele două tipuri
de abordare a crescut mereu, ducînd, la sfârşitul mileniului trecut, la
apariţia unui hiatus ce actualmente pare unora imposibil de
înlăturat, datorită unor prejudecăţi doar aparent ireconciliabile.
între deosebirile care marchează cele două domenii ale
medicinei - convenţională (alopatică) şi (ne)convenţională
(homeopatică etc) - menţionăm:
-Spre deosebire de medicina alopatică, care şi-a cantonat
eforturile în cercetarea şi terapia simptomelor, homeopatia s-
a
axat aproape exclusiv pe cercetarea şi eliminarea cauzei
bolii.
Succesele deosebite ale homeopatiei au avut la bază această
dezvoltare. Convingerea mobilizatoare a fost constant ideea
că,
o dată cauza bolii cunoscută, terapia derivă sau, altfel
spus,
descoperind cauza de fapt o şi înlăturăm totodată.
-Medicina alopatică prin legătura mai strânsă pe care a
menţinut-o cu celelalte ştiinţe ale naturii - având ca teren
comun
cercetarea cauzelor şi mecanismelor - a beneficiat din plin
de
tehnologia proprie dezvoltării ştiinţei în ultimul mileniu.
-Medicina alopatică a dezvoltat şi experimentul pe animal
într-un mod agresiv, a căutat medicamentul care influenţează un
anume mecanism dereglat (etiopatogenie), iar - după ce s-a aflat
care este acest mecanism (terapie etiologică) - s-a
urmărit
exclusiv standardizarea, în ideea creşterii aplicabilităţii.
9

6. Homeopatia consideră boala nu ca pe ceva exterior omului şi pe
care acesta îl suportă în mod pasiv, ci ca pe o expresie a totalităţii
reacţiilor unui organism viu, cu mecanisme biologice dereglate.
Boala este concepută ca un proces fiziologic dereglat
(deficit/exces info-energetic) şi ca o luptă a organismului pentru
homeostazie (chiar dacă unele reacţii par inadecvate scopului).
Homeopatia s-a axat în mod prioritar pe studiul organismului
considerat ca o fiinţă umană care funcţionează normal în stare de
sănătate (echilibru info/energetic e/ecftv-cenestezic) şi cu fiziologia
dereglată, în stare de boală (dezechilibru info/energetic a/ecfr'v-
cenestopatic) într-un anumit mediu şi într-un anumit moment al vieţii
omului (ca individ).
în majoritatea afecţiunilor se poate recunoaşte o trecere
progresivă de la sănătate la boală, caracterizată prin stadializare:
I. Stadiul de pregătire (premonitor): în acest stadiu, testele
clinice şi paraclinice pot să pună în evidenţă unele dereglări
(eventual situarea lor la limitele normalului) sau anamneză
retrospectivă descoperă, fie faptul că de câtva timp bolnavul nu
se mai simţea bine, fie că unele organe au lansat semnale de
alarmă care de cele mai multe ori nu au fost luate în seamă; este
un stadiu în care organismul are încă disponibilităţi
(info)energetice, care controlează boala.
II. Stadiul leziunilor organice {deficit energetic) - se
constituie ca urmare a proceselor patologice. în acest stadiu,
definind faza de trecere spre boala constituită (perioada de
stare), predomină tulburările funcţionale care sunt caracteristice
pentru bolnav. Pe măsură ce boala evoluează spre leziuni
organice, reacţiile tind să devină mai puţin personale, cedând
locul reacţiilor inerente leziunilor anatomice constituite
(simptome mai mult ale bolii, decât ale bolnavului). în acest
moment boala domină bolnavul (printr-un deficit infcv'energetic
absolut). Subiectul nu mai reacţionează, ci suportă boala. Dacă
10
situaţia se prelungeşte intervine moartea (dezechilibrul energetic
absolut).
Se poate întrevedea, concluziv, un fel de dihotomie ce se regăseşte
şi la patogenezii. Astfel, la începutul administrării substanţei
(remediului homeopatic) se înregistrează de obicei fenomene reacţionale,
în sensul unei activităţi crescute, pentru ca, odată cu prelungirea
administrării să se înregistreze simptome de depresiune ale unei activităţi
specifice. în felul acesta, trebuie să înţeleagă cei care iau pentru prima
oară contact cu o materie medicală homeopatică faptul că, la acelaşi
medicament, pot întâlni simptome opuse. Spre exemplu: constipaţia
poate figura ca simptom caracteristic, dominant al unui remediu, dar se
observă şi menţionează că poate determina scaune diareice funcţie de
diluţie şi profilul psihosomatic sau, la acelaşi remediu, în lista de
simptome se pot întâlni agitaţia, alături de toropeală şi somnolenţă.
De asemenea, se poate considera:
-în faza iniţială de deficit energetic relativ (perioada de
debut a bolii) când nici examenul clinic obiectiv, nici chiar
testele biochimice cele mai sensibile nu pun de multe ori în
evidenţă modificări semnificative. De aceea, homeopaţii - care
preferă în mod constant să trateze bolile în faza lor funcţională -
acordă o atât de mare importanţă modificărilor de caracter şi
modificărilor psihice în general.
-Este evident pentru toată lumea medicală că simptomele
psihice se vor adăuga în mod sistematic, dacă boala evoluiază,
chiar dacă nu au existat de la început. Se instalează preocuparea
în legătură cu boala, de la un smptom neglijabil până la obsesie,
anxietate sau chiar impuls suicidar. Nu poate să existe o boală de
durată ce să nu aibă repercursiuni asupra psihicului (şi reciproc),
motiv pentru care homeopaţii au acordat încă de la început o
valoare mai mare acestor simptome (denumite şi mentale în unele
lucrări) şi ale SNC (sistem nervos central). Este demn de remarcat
11

7. că s-a făcut acest lucru cu mult înainte ca funcţiile SNC să fi fost
studiate, înainte ca cel mai simplu reflex nervos să fi fost
descoperit, prezenţa bacteriilor etc. în prezent, când cunoaştem rolul
de integrare şi coordonare al SNC dispunem de o explicaţie pentru
această ierarhizare. Totodată trebuie să admirăm intuiţia -rezultat al
observaţiilor extrem de atent făcute, în primul rând de Hahnemann -
care a scris.
Nu există nici o boală aşa zis somatică, în care să nu se poată
descoperi constante din starea psihică a bolnavului.
în timpul tratamentului moralul bolnavului trebuie
consemnat riguros, ca unul din cele mai importante elemente în
cadrul totalităţii simptomelor. Altfel, nu există un tablou fidel al bolii,
care să permită ca aceasta să fie combătută cu succes Chiar dacă ar
trebui să consemnăm lipsa oricărei reacţii, cum ar fi spre exemplu
surprinzătoarea păstrare a calmului şi a echilibrului moral-volitiv
din partea unui bolnav, care află, că suferă de o afecţiune incurabilă,
cu scadenţă apropiată, şi acest comportament are o valoare
deosebită. Să nu se uite că simptomul surpriză exprimă totdeauna
modul individual de reacţie al celui suferind.
în faza tulburărilor senzoriale şi funcţionale se poate vorbi
şi de o creştere generală a nivelului sensibilităţii. Se postulează
chiar că existenţa stării de excitabilitate în organism (generală sau
localizată); este una din manifestările bolii care marchează ieşirea din
starea de sănătate (cenestopatie). în homeoterapie se contează pe
această stare de sensibilitate, pentru a determina reacţia necesară cu
remediul similar, faţă de care există, de asemenea, o reactivitate
crescută.
De-a lungul anilor, modalităţile reacţionale - simptomele
prezentate de individ - se modifică, pentru medicul homeopat
12
fiind esenţial să cunoască, alături de manifestările actuale, şi pe cele
trecute, din a căror transformare dinamică să deducă informaţii
importante. Pe drept cuvânt se consideră că anamneză determină 60 %
din valoarea diagnosticului.
Se va observa mai departe că unele remedii homeopatice
urmează des după altele, ca şi când tabloul clinic al bolilor, evoluţia
patologică, s-ar desfăşura mai frecvent conform unor anumite scheme.
Aceasta presupune ca o etapă de boală, caracterizată prin
corespondenţa cu un anumit remediu, să consemneze după sine o altă
etapă de boală corespunzătoare, de obicei, unui alt remediu.
Un caz particular al metamorfozei patologice este reprezentat
de alternanţa morbidă. Sunt situaţii în care anumite stări morbide
alternează cu altele de tip diferit Se poate întâmpla chiar ca trei stări
diferite să alterneze între ele. De exemplu' alternanţă (chiar cu o
oarecare periodicitate) între cefalee şi diaree, apariţia diareei face să
dispară cefaleea indiferent de localizare sau migrena. Alt exemplu:
alternanţă între tulburările psihice (frică de a nu înnebuni) şi durerile
reumatice sau diaree; nevralgii intercostale (sau în alte zone), care apar
imediat şi încetează o dată cu evidenţierea unei blefaro-conjunctivite,
pentru ca aceasta să reapară imediat ce durerea din torace a dispărut
(tranzitoriu). Aceste exemple permit conexiunea cu o altă noţiune
importantă în primele două, diareea coincide cu ameliorarea altor
simptome. Ori, în cadrul concepţiei homeopatice despre boală, se
admite, că în cursul acesteia (perioada de stare) are loc o acumulare de
factori cenestopatici (toxici), ce depăşesc capacitatea de eliminare a
organismului, fie prin producţia lor exagerată, fie prin insuficienţa,
(dezechilibru info/energetic). însăşi boala ar putea fi concepută ca
expresie a eforturilor organismului de a scăpa de toxinele în exce.
Crizele diareice, bronhoreice, crizele
13

8. poliurice, chiar şi crizele articulare, de blefaro-conjunctivită, ca şi
în ultimul exemplu sunt privite ca astfel de eforturi. Tratamentele
homeopatice favorizează foarte adesea adevărate debacluri toxinice
(dezechilibre energetice majore). Toţi medicii alopaţi cunosc crizele
de eliminare din bolile acute febrile, cu transpiraţii, diureză
abundentă, uneori diaree. Pentru homeopaţi aceeaşi semnificaţie Q
are apariţia în salve a scaunelor diareice, imperioase, la un reumatic
cronic, eczematos, hemoroidal, cu pletoră abdominală (meteorism).
Corolarul acestei concepţii este că blocarea intempestivă a unui
deficit sau exces energetic {emonctoriu) poate provoca
manifestări patologice la un alt nivel (intern). în acest fel, un
copil foarte transpirat într-o zi caldă de iarnă, expus brusc la frig,
sau un adult transpirat, care intră într-o cameră rece - în ambele
cazuri are loc o oprire bruscă a transpiraţiei - pot să prezinte în
orele următoare o reacţie inflamatorie a mucoasei intestinale:
scaune apoase sau diaree, cu sânge aparent fără o explicaţie
etiologică. Suprimarea prin tratamente alopatice a unei eczeme
umede generalizate poate determina instalarea în timp a unei
artropatii cronice deformante (anchilozante). Pentru bolnav eczema
reprezintă o derivaţie cutanată a toxinelor, pe care organismul era
incapabil să le neutralizeze. Suprimarea acestei căi de drenaj a
provocat fixarea lor pe ţesutul conjunctiv sinovial, dar se poate
presupune că exemplul poate evolua şi în sens invers; un bolnav cu
deformări articulare anchilozante constată că durerile sunt
semnificativ ameliorate o dată cu apariţia unei eczeme secretante
generalizate. Bolnavul a substituit astfel starea de fixare pe ţesutul
conjunctiv a toxinei, cu o derivaţie cutanată, tegumentul fiind unul
din cele mai importante organe de epurare. Totodată, acest exemplu
arată din nou cât de justificată este concepţia din homeopatie potrivit
căreia nu există boală strict
14
localizată şi confirmă convingerea conform căreia organismul uman
este un tot unitar [Vithoulkas, 1997].
în mod special, pentru homeopaţi, bolile dermatologice nu sunt
boli locale (şi de aceea nici nu trebuie tratate ca atare). Iată ce scrie
Hahnemann, în Organon [1810] relativ la acestea:
"... Schimbările rele şi suferinţele care survin la suprafaţa pielii,
fără să fie explicate printr-o violenţă exercitată din afară sau cel puţin
fără a fi urmarea unei leziuni externe cât de neînsemnate, îşi au
originea într-o afecţiune internă. Este, pe cît de absurd, pe atât de
periculos, să fie considerate simptome pur locale şi să fie tratate
exclusiv sau aproape exclusiv cu aplicaţii topice, ca şi când ar fi vorba
de un caz chirurgical, aşa cum de altfel au făcut până în prezent
medicii din toate timpurile...".
Acestor boli li se pune diagnosticul de locale, deoarece se crede
că sunt afecţiuni fixate exclusiv la părţile moi exterioare. Se socoteşte
că organismul participă în acest mod, puţin sau deloc, ca şi cum le-ar
ignora prezenţa. Totuşi, este suficientă puţină meditare pentru a
înţelege, că un rău care n-a fost determinat de o violenţă gravă
exercitată din afară nu poate nici să apară, nici să persiste, cu atât mai
puţin să se agraveze, fără o cauză internă, fără participarea
organismului întreg, în consecinţă fără ca acesta din urmă să fie
afectat într-un fel sau altul (tegumentele, dar cavitatea bucală sau
fundul de ochi etc. sunt adevărate hărţi unde clinicianul pune
diagnostice).
Din momentul apariţiei oficiale, homeopatia s-a orientat spre un
anume tratament şi a aprofundat studiul terenului individual şi nu a
luat în considerare decât ceea ce vindecă şi nimic altceva. Altfel spus,
homeopatia s-a dezvoltat ca o ştiinţă fenomenologică şi explicativă:
15

9. În cursul epidemiilor a scos în evidenţă faptul că numai
unii pacienţi fac boala, iar alţii se dovedesc rezistenţă, deşi
cauza este aceeaşi (în acord cu Legea excepţiei);
- s-a întemeiat pe observarea semnelor care," la bolnav,
traduc starea de boală, respectiv totalitatea simptomelor ce
denotă începutul autovindecării (în conformitate cu Legea
compensaţiei).
De aceea, homeopatia a aprofundat studiul simptomelor
relevante pentru suferind. A dezvoltat experimentul pe omul sănătos,
între altele şi pentru a susţine că şi simptomele psihice sunt
relevante pentru alegerea tratamentului (pielea şi SNC, de exemplu,
provin în ultimă instanţă din aceeaşi foiţă embrionară - ectodermul).
Acestea au fost cercetate pe om, singura fiinţă bio-psiho-socială
complexă conştientă de sine (psîhomul), deşi în timp s-a dezvoltat şi
homeopatia veterinară care a demonstrat fără putinţă de tăgadă că
efectul homeopatic este exclusiv info-energetic atât pentru individul
uman cât şi pentru cel animal.
De aceea, se caută remediul care provoacă aceleaşi
simptome, ca şi cele prezentate de bolnav. Acest remediu este
singurul care poate determina vindecarea. Apoi, se caută în
permanenţă simptomele particulare bolnavului şi nu cele
specifice pentru boală (conform convingerii: există doar bolnavi şi
nu boli). La capătul acestei disjuncţii s-a ajuns la două concepţii
foarte diferite despre boală, homeopatia acordând importanţă
covârşitoare terenului, substratului psiho-somatic, spre deosebire
de alopatie, care conferă agentului etiologic un rol fundamental
(aproape exclusiv).
- Medicina alopatică este responsabilă în cadrul
civilizaţiei, de aspectele nocive, care devin din ce în ce mai
evidente, prin consecinţele proprii dezvoltării tehnologice
impetuoase, invazive, prin polipragmazie, efecte secundare,
şocuri, alergii ş.a. Alternativa pe care o propune homeopatia este
16
o atitudine terapeutică fără riscuri ce ajută pe suferind să se
reechilibreze (info)energetic.
în homeopatie se urmăreşte influenţarea reactivităţii organismului
şi nu combaterea cauzei (etiologia) sau corectarea unui mecanism
fiziologic dereglat; nu se întrebuinţează doze ponderale de
medicamente, ci diluţii foarte mari, încât substanţele sunt în
cantităţi imponderabile. Pentru diluţiile extreme se întrebuinţează şi
termenul de infinitezimale (remedii energofage - diluţii extreme).
Putem constata că cele două metode terapeutice în competiţie
(alopatia vs. homeopatia) au cunoscut în evoluţia lor istorică perioade
când una sau alta a avut avantaj asupra celeilalte (pierzându-se din vedere
complementaritatea temporală). înainte de sfârşitul mileniului trecut, în
faţa homeopatiei, practicată de maeştrii desăvârşiţi şi în faţa succeselor
acesteia, alopatia făcea o figură modestă. Dar situaţia s-a schimbat pe
măsură ce posibilităţile terapeutice reale ale alopatiei au început să
crească. Desigur, a existat şi presiunea firmelor producătoare de
medicamente ce nu vedeau (nici atunci, nici astăzi!) cu ochi buni
homeopatia, mai economică şi mai benefică profilactic şi/sau terapeutic.
A mai intervenit şi o schimbare a patologiei, poluarea din ce în ce mai
accentuată a mediului atmosferic (în general) şi nutritiv (în special),
oamenii devenind mai agitaţi şi mai preocupaţi, mai stresaţi. Nu mai
era posibilă supravegherea şi îngrijirea unui bolnav ca înainte de 1900.
Acesta nu mai avea răbdarea ca medicul să tatoneze pe el mai multe
remedii homeopatice succesive, atunci identificarea remediului similar nu
putea fi reuşită de la început.
în America sfîrşitului de secol al XDC-lea, practica homeopatiei
era dominată de concepţia lui JCent (un puritan homeopat sever), care
nu admitea nici o excepţie de la regula administrării unui singur
remediu, o singură dată. Unicismul reprezenta soluţia cea mai
elegantă, ce ar fi dat satisfacţiile
17

10. clinice cele mai valoroase. Totuşi, din necesitate trebuie adesea să se
accepte şi un alt tip de administrare, ca pe un compromis, care
permite să se câştige timp sau chiar, în anumite situaţii, ca o soluţie
preferabilă, administrarea mai multor remedii simultan (pluralism).
Mulţi specialişti apreciază că rigurozitatea excesivă a kentismului a
îndepărtat pe bolnavi de homeopatie o perioadă lungă, preluată
temporal de alopatie, mult mai puţin riguroasă din acest punct de
vedere cel puţin
Faţă de vremea când bolnavii nu găseau o alternativă mai
avantajoasă în alopatie, acum au început să considere că această
variantă terapeutică le oferă mai multe şanse de vindecare ad
integram in situ având în vedere faptul că homeopatia este
singura medicină alternativă, care vindecă integral ţesutul aflat în
deficit (info)energetic relativ [Vithoulkas, 1997].
1.4.0 NECESITATE ABSOLUTĂ:
EVSTITUŢIONALIZAREA HOMEOPATIEI
Faptul că Hahnemann a trăit ultimii opt ani din viaţă la Paris
a influenţat favorabil răspândirea ideilor sale printre reprezentanţii
de marcă ai medicinei franceze (cei mai importanţi ai vremii),
astfel încât Franţa a reprezentat un focar puternic de perpetuare şi
dezvoltare a învăţământului în homeopatie.
Homeopatia s-a răspândit repede şi în celelalte ţări
europene. în Italia, şi mai ales în Elveţia, există astăzi şcoli
puternice de homeopatie. în Germania există organizaţii şi o
Asociaţie centrală, care în 2009 va împlini 170 de ani de
existenţă (recent s-a înfiinţat şi o asociaţie de cercetare în
domeniul homeopatiei)
18
In multe ţări din Europa, America de Nord şi de Sud şi Asia
există policlinici universitare. Spitale cu profil exclusiv homeopatic
există la Paris, Londra, Glasgow, Birmingham, la Montreal (Canada)
şi mai multe în S.U.A. în Anglia, homeopatia este integrată în
National Health Service, iar în Franţa este acceptată de sistemul de
Asigurări Sociale.
învăţămîntul medical oficial a acceptat homeopatia la nivel
(postuniversitar în numeroase ţări. în Anglia există o Facultate de
Homeopatie, în cadrul universităţii londoneze. în Franţa, deşi
învăţămîntul se asigură prin organisme afiliate Centrului Naţional de
Homeopatie (deseori cu concursul cadrelor universitare oficiale),
diplomele de medici homeopaţi sunt acordate sub egida universităţilor
oficiale (se eliberează în medie circa 100 de diplome pe an). în India
există o Facultate de Stat care eliberează diplome pentru specialiştii
homeopaţi. în câteva ţări latino-americane există catedre de
homeopatie. Organizaţiile naţionale şi homeopaţii individuali au
posibilitatea să se afilieze Ligii Internaţionale a Medicilor Homeopaţi,
care ţine congrese anuale
în ceea ce priveşte introducerea oficială a remediilor în
farmacopee, semnalăm că acestea au fost incluse încă din 1948 în
farmacopeea franceză Codexul farmaceutic francez a inclus monografii
de remedii homeopatice din 1965.
în Statele USA există o farmacopee homeopatică oficială,
completată din 1974 ce conţine standardele pentru sursele remediilor,
compoziţia lor şi modul de preparare pentru fiecare.
Ceea ce reprezintă dinamica răspândirii homeopatiei în lume, de
la descoperirea acesteia şi până în prezent, nu poate fi privit numai din
punctul de vedere al unei activităţi practice, ci şi din acela că
homeopatia reprezintă 200 de ani de gândire medicală, de reflectare a
unor minţi din cele mai dotate asupra problemelor de sănătate a
populaţiei, privind ipotezele explicative, ca şi asupra modalităţilor
de perfecţionare. Nu poate surprinde faptul că în acest interval au
apărut şi variante ale doctrinei iniţiale. însuşi Hahnemann, la 12 ani
19

11. după apariţia Organonului, în Tratatul asupra bolilor
cronice, recunoaşte că în combaterea acestora nu este suficientă
aplicarea numai a principiilor de similitudine prezente, ci trebuie să
se ţină seama şi de trecutul patologic al individului (antecedentele
personale).
Ulterior, alţi gânditori şi cercetători, chiar nemedici, au propus
un plan terapeutic, pentru a realiza tratamentul bolilor cronice mai
eficace şi mai lipsit de disconfort pentru bolnavi. Nu facem decât
să amintim aici şi încercarea unora de a apropia gândirea
homeopatică de cea clinică alopatică, ceea ce a dus la tendinţa ca
prescrierile remediilor să fie făcute mai degrabă pe baza
diagnosticului de boală, decât conform unei indicaţii strict
individualizate (la bolnav). De asemenea, vom menţiona că se
preconizează din ce în ce mai mult necesitatea stabilirii unor punţi de
legătură între terapeutica experimentală a lui Hahnemann şi
fiziopatologia experimentală a lui Claude Bernard (proprie gândirii
medicale alopatice). Curentele de idei uneori s-au dovedit fecunde,
alteori au putut însemna devieri nejustificate, dar utile pentru că au
creat graniţe în care s-au .dovedit mai eficace individualizat, de la o
atitudine terapeutică alopatică faţă de una homeopatică şi invers.
Indiferent de faptul că părerile altor homeopaţi ar putea fi mai
severe la adresa acestor curente, rămâne cert faptul că acestea au
obligat la reflectare asupra întrebării: care din principiile originare
pot suferi interpretări şi ajustări, fără ca să fie afectată esenţa şi care
din legile iniţiale trebuie menţinute obligatoriu, fiind comune tuturor
variantelor din cadrul homeopatiei? Transgresarea acestor reguli - dar
numai a celor esenţiale - n-ar mai permite variantei să mai pretindă că
este homeopatică? După cum se va consemna în continuare toate
remediile indiferent de origine, într-un fel sau altul, acţionează
homeopatic, diferenţiindu-le doar modalitatea de reacţie a
organismului care le metabolizează şi elimină compuşii de debuşeu
ai unei anume anumite atitudini terapeutice, (continuarea în cursul
următor)
20
Fascicul 02 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - conf. univ. dr. Trif Belia Almoş tutore - dr. Daniela AJJAOUII
TEORIILE DE BAZA ALE HOMEOPATIEI
MODUL DE ABORDARE A PROBLEMEI BOLII Şl TERAPEUTICII
HOMEOPATIA este un sistem terapeutic cu suport ştiinţific, descoperit în urmă cu 200 de ani de un medic german (dr, Hahnemann) şi practicată cu
succes în foarte multe ţări ale lumii...
... acesta este tipul de definiţie pe care îl găsiţi aproape peste tot în materialele informative de specialitate, însă, după părerea mea, aceasta este o
formulare rigidă şi incompletă pentru a defini ceva atât de complex. După o perioadă lungă de studii (cu profesori din România şi din străinătate) şi din
experienţa mea practică am ajuns la concluzia că homeopatia nu este numai o specialitate medicală, ci şi o ARTĂ - arta de a vindeca OMUL BOLNAV şi
nu bolile de care suferă sau organele sale bolnave; nu putem vindeca un ficat, un rinichi, o inimă, un uter, un stomac ş.a.m.d., pentru că ele sunt atât de
armonios construite şi atât de logic legate încât nu pot fi tratate separat. Asta face homeopatia: VINDECĂ OMUL, CU TOT CEEA CE REPREZINTĂ EL ÎN
TOTALITATE (trup, minte, emoţii); nu vindecă doar segmente ale lui...
dr. AJJAOUI Daniela medic homeopat

12. I. PRINCIPIILE DE BAZĂ
încă din antichitate (Hippocrate) s-a recunoscut că unele boli se pretează mai bine să fie tratate prin contrariul a ceea ce le-a provocat (= contraria
contraribus curentur), iar altele să fie tratate cu aceleaşi lucruri care au provocat suferinţa (= Similia similibus curentur).
De fapt, totalitatea procedeelor de influenţare a bolilor în sens favorabil pot fi clasificate, din punctul de vedere conceptual, în trei grupe mari:
homeopatice, enantiopatice (sau antipatice) şi alopatice.
Primele utilizează remedii care provoacă simptome similare cu cele care trebuie combătute. în cuprinsul cărţii vor fi discutate toate laturile, căci ele
constituie tocmai subiectul acesteia.
Procedeele enantiopatice utilizează remedii cu efecte contrarii simptomelor pe care urmează să le combată - de aceea se numesc şi antipatice (de la
anti = contrariu şi pathos - suferinţă, boală). Medicina oficială le utilizează din plin, de unde şi abundenţa prefixului "anti" în caracterizarea multor
medicamente: antiemetice, antispastice, anticonvulsivante, antidiareice, antitusive, antiexpectorante, antisudorifice, antiflogistice, antinevralgice, antitensive etc.
Procedeele alopatice, strict etimologic ar însemna medicamentele care provoacă alte simptome decât cele prezentate de bolnav. Mai exact, în această
categorie intră toate procedeele izvorâte din ideea că, odată cunoscută cauza boli sau a proceselor fiziologice dereglate, se poate - desfiinţându-le - să se
suprime boala. Medicina alopată, care, aşa cum am mai spus, s-a menţinut mai aproape de ştiinţele pozitive atât conceptual cât şi ca tehnică, din preceptul
sublata causa tollitur efectus, utilizat mai ales în fizică drept argument demonstrativ retrospectiv de verificare a adevărului, şi-a făcut un scop: suprimând
cauza se va suprima boala; sau, cel puţin: corectând mecanismul fiziologic alterat, se suprimă boala.
De cele mai multe ori însă, prin alopatie se înţelege utilizarea atât a procedeelor pur alopatice, cât şi a celor enantiopatice. După cum am mai amintit,
prodigiosul progres tehnologic din ultima sută de ani a adus în arsenalul alopatiei o gamă uriaşă de medicamente şi, totodată, prin imensele posibilităţi de
investigare create, a ajuns la o analiză din ce în ce mai amănunţită a proceselor fiziopatologice. Acestea sunt realizări demne de admirat, dar, la gradul de
dezvoltare la care au ajuns, au necesitat crearea crescândă de specialişti în domenii limitate, ceea ce a dus la dezmembrarea bolnavului.
2

13. Homeopatia are ia toate capitolele puncte de vedere foarte diferite de ale alopatiei, definitorii
pentru un domeniu disciplinar, şi anume: principii de bază (concepţia), terminologie, ipoteze
explicative (modele ale realităţii) şi metode.
Principiile de bază ale homeopatiei pot fi enunţate astfel: este
o aplicaţie directă a legii similitudinii;
utilizează substanţe medicamentoase în doze foarte mici sau infinitezimale; diluţiile
sunt supuse unui procedeu fizic menit să le crească activitatea; pentru alegerea
tratamentului se ţine seama de totalitatea omului bolnav şi de o strictă
individualizare.
Cele patru principii fundamentale sunt strâns legate între ele.
Legea similitudinii implică paralelismul de acţiune dintre proprietatea toxicologică a unei
substanţe şi proprietatea ei terapeutică (sau, altfel spus, o substanţă care poate să determine
simptome şi semne toxice, poate să le şi vindece); dar implică totodată principiul inversării acţiunii
(dozele foarte mici dintr-o substanţă fac să dispară simptomele pe care dozele mari - sau în
orice caz ponderale - din aceeaşi substanţă sunt capabile să le determine).
Din cauza micimii dozelor de substanţă utilizate, acţiunea lor nu poate fi explicată prin legile
farmacologiei clasice (care se aplică dozelor ponderale), ci numai prin determinarea de reacţii din
partea organismului (a terenului). Şi tocmai pentru că se consideră că rolul terenului este prioritar în
procesul de boală, ideea care decurge este că nu există boală locală. Orice afecţiune, fie ea cât de
localizată - o dermatoză, sau pioree alveolară, sau un panariţiu - este rezultatul diminuării
rezistenţei organismului întreg, care a permis dezvoltarea bolii. De aceea, homeopatia este o
medicină a omului total şi în orice manifestare patologică, oricât de localizată ar fi ea, homeopatul
investighează reacţiile organismului întreg şi caută să-i influenţeze ca atare, vindecarea bolii
locale urmând apoi de la sine.
Pentru a putea valorifica pentru terapeutică legea similitudinii este nevoie de trei condiţii: /. să
se cunoască, pentru fiecare substanţă utilizată ca remediu homeopatic, ansamblul de
simptome pe care le provoacă la indivizii sănătoşi şi care sunt caracteristice pentru acea
substanţă;
II.să se cunoască, pentru fiecare bolnav, ansamblul de simptome morbide caracteristice
pentru boala sa;
III.să se cupleze mintal imaginea simptomatică a bolnavului prin contraimaginea
simptomatică cea mai asemănătoare din cele prezentate de diversele substanţe
experimentate şi să se administreze doze foarte mici sau infinitezimale din această
substanţă.
Când cele două tablouri simptomatice se suprapun perfect, se spune că medicamentul este
simillimum pentru bolnav; atunci când tabloul simptomatic al medicamentului acoperă numai parţial
tabloul simptomatic al bolnavului, se spune că medicamentul este simile pentru bolnav.
Pentru a satisface prima condiţie enunţată, homeopaţii, după cum am mai menţionat, au
administrat diverse substanţe la indivizii sănătoşi (voluntari) de sex şi vârstă diferite, obţinând aşa
-numitele patogenezii (pathos = suferinţă, boală şi genezein = provoca). După Hahnemann şi discipolii
lui imediaţi, alţi experimentatori din toate ţările au continuat să înregistreze simptomele şi semnele pe
care le pot provoca diverse substanţe. Asemenea experimente continuă şi în prezent cu rigurozitate,
pentru a se elimina riscul confabulării din partea probatorilor. Astfel, spre exemplu, timp de mai multe
zile se administrează numai placebo, iar introducerea substanţei de testat se face fără avertizarea
probatorilor, ca şi întreruperea ei, continuându-se cu placebo. Autorii de patogenezii se străduiesc să
redea cât mai detaliat şi cât mai complet simptomele induse de substanţa încercată. Totodată se face
şi o ierarhizare a simptomelor: cele care s-au repetat foarte des sau Ia toţi probatorii sau cele care
sunt deosebit de manifeste sunt semnalate în mod particular. (De obicei se notează cu alte caractere
tipografice, care să scoată în relief faptul că ocupă un rang superior). Necesitatea adâncirii studiului
simptomelor provocate de diferite substanţe s-a impus pentru a identifica - în cazul unor substanţe
prezentând mai multe simptome comune - simptomele care le diferenţiază. Graţie acestei munci
continue, de unde până ia sfârşitul vieţii lui Hahnemann fuseseră stabilite patogeneziile a aproximativ
o sută de substanţe, în prezent se apreciază că există 3000 - 5000 de remedii homeopatice. Trebuie
menţionat că valoarea lor este inegală, atât pentru că substanţele însăşi se dovedesc inegale în ceea
ce priveşte spectrul simptomelor pe care le induc, cât şi pentru că unii organizatori de experimente au
depăşit rolul de observatori obiectivi, făcând descrieri mai mult literare, uneori cu o psihiatrizare
excesivă. Este drept că experimentatorul este ţinut să consemneze toate simptomele somatopsihice,
de la toate nivelurile: locale, generale şi de comportament psihic; în special acestea din urmă, cum
vom mai avea prilejul să subliniem, sunt foarte importante dar, tocmai pentru a nu introduce
subiectivismul observatorului, acesta trebuie să se menţină la consemnarea doar a elementelor foarte
3

14. evidente (cum s-a spus, care ar putea fi filmate) pe care eventual, anturajul le semnalează ca
modificări surprinzătoare faţă de comportamentul anterior al probatorului cum sunt: agitaţie /
prostraţie; agresivitate, furii, blândeţe, toleranţă; dorinţă de afecţiune, gelozie, anxietate, calm
(eventual cu repercursiunile asupra somnului), observatorii fiind ţinuţi să se abţină de la interpretări
psihologice sau psihanalitice. Dar, repetăm, simptomele psihice, corect semnalate şi consemnate, se
află pe primul loc ca importanţă, aşa încât nu poate fi vorba de neglijarea sau omiterea lor (!)
Pentru obţinerea patogeneziilor se utilizează fie doze ponderale dar netoxice din substanţa
studiată, fie diluţii homeopatice dar administrate până la apariţia simptomelor. întrebuinţarea dozelor
foarte mici de substanţă este justificată pentru două motive: în primul rând se evită astfel riscul de
accidente toxice, în al doilea rând se pot înregistra informaţii mai fine. într-adevăr, dozele mari,
subtoxice, sau cele din intoxicaţiile involuntare determină stări grave, cu simptome care nu se
deosebesc mult de la substanţă la substanţă, culminând cu prostraţie, comă şi moarte. în cadrul
acesta nu mai pot fi identificate elemente mai fine, particulare, diferenţiatoare, patognomonice pentru
o anumită substanţă. La aceasta contribuie şi faptul că starea de obnubilare sau inconştienţă a
intoxicatului nu-i permite să facă o descriere folositoare a simptomelor. De mai mulţi ani se recomandă
ca la experimentările patogenezice să se întrebuinţeze mai multe diluţii, căci s-a constatat că unele
diluţii pot să inducă un grup de simptome, alte diluţii alte simptome. De asemenea, s-a mai constatat
că soluţiile homeopatice mai diluate pot pune mai bine în evidenţă modalităţile care sunt variaţii,
modulări mai fine ale simptomelor, reprezentând caracteristici proprii.
Este de înţeles de ce patogeneziile furnizează rareori informaţii asupra leziunilor anatomice pe
care le pot provoca substanţele probate, ci mai ales asupra simptomelor funcţionale şi generale
(dealtfel şi cele mai valoroase), prezente la un grad relativ uşor de intoxicaţie.
II. MATERIA MEDICALĂ HOMEOPATICĂ
Colecţia de patogenezii constituie Materia medicală homeopatică.
Hahnemann s-a gândit iniţial că Materia medicală homeopatică va conţine exclusiv ansamblul
de patogenezii obţinute prin experimentare pe indivizii sănătoşi (Materia medica pura). în realitate,
simptomelor consemnate în patogenezii li s-au mai adăugat simptome preluate din alte două surse, şi
anume, din toxicologie şi din observaţiile clinice.
Deoarece experimentul pe omul sănătos nu putea fi împins până la crearea de leziuni sau până
la provocarea de suferinţe grave probatorului, patogeneziile au fost completate cu date din toxicologie,
folosindu-se atât cazurile de intoxicaţii accidentale sau cu scopul sinuciderii, cât şi cele de intoxicaţii
profesionale, acute, subacute sau cronice. Acestea completează patogeneziiie cu semne importante
privind leziuni organice. S-au adăugat în ultima vreme date obţinute de la toxicomanii sau de la
intoxicaţiile medicamentoase; s-a preconizat şi valorificarea informaţiilor privind reacţiile adverse ale
medicamentelor, publicate în broşuri de farmacovigilenţă.
Observaţiile clinice permit la rândul lor să se includă în patogenezii simptome care n-au fost
semnalate de probatorii sănătoşi, dar care, prezente la unii bolnavi intraţi în tratament homeopatic, s-a
observat că dispar cu regularitate după administrarea unei anume substanţe în doză homeopatică.
Uneori, la o refacere ulterioară a patogeneziei (pe probatori sănătoşi) se întâmplă să fie semnalate
simptomele care mai înainte fuseseră acceptate numai pe baza observaţiei clinice. Lucrul acesta este
uşor de înţeles dacă ne gândim că, în general, experimentările pe om s-au făcut pe 7 - 9 până la 20
de voluntari; rareori s-au putut întruni loturi de 50 de persoane. Or, trebuie reţinut faptul că nu toate
simptomele care sunt date de o substanţă sunt prezentate de toţi probatorii. (Este şi o problemă de
sensibilitate individuală, noţiune asupra căreia vom mai reveni). Dacă numărul probatorilor a fost mai
redus, se poate întâmpla ca un simptom să nu fie semnalat de nici unui, lucru care probabil nu s-ar fi
întâmplat dacă lotul ar fi cuprins mai mulţi probanţi sau dacă întâmplător s-ar fi găsit în el un subiect
deosebit de sensibil la acea substanţă.
Totuşi este bine ca simptomelor introduse în Materia Medica pe baza observaţiilor clinice să nu
li se acorde aceeaşi importanţă ca celor rezultate din experimentul pe omul sănătos. Pentru a fi
valabile, trebuie să fi fost vindecate frecvent şi în mod regulat de remediui corespunzător. Această
prudenţă se impune, deoarece, alături de autori foarte conştiincioşi există şi unii grăbiţi să încorporeze
simptome noi în Materiile medicale pe baza faptului că au observat dispariţia, la un bolnav tratat cu o
substanţă, a unui simptom neconsemnat încă în patogenezia acelei substanţe fără să ţină seama de
posibilitatea dispariţiei lui prin efect placebo.
Facem o completare la tablourile de medicamente descrise în Materiile medicale. La primul
contact cu ele, unii medici vor fi surprinşi că la capitolul Pulsatilla, spre exemplu, unde se aşteaptă să
se găsească enumerarea pe care administrarea tincturii de Pulsatilla sau de diluţii ale acesteia, le
determină la omul sănătos, întâlnesc o descriere a unui tip de persoană de regulă de sex feminin,
blondă, cu ochi albaştri... Novicele se întreabă atunci: ce are a face această descriere cu patogenezia
remediului, căci doar persoana nu a devenit blondă şi nu are ochi albaştri în urma administrării de
4

15. tinctură sau diluţii de Pulsatilla şi, cu atât mai mult, nu şi-a schimbat sexul. Asemenea descrieri (şi ele
există şi la alte remedii) trebuie înţelese în felul următor: unele tipuri de persoane se dovedesc mai
sensibile la anumite remedii. în cadrul experimentelor dezvoltă mai multe simptome şi mai repede
decât ceilalţi probatori, iar atunci când sunt bolnave răspund de asemenea mai prompt la un anumit
remediu; de altfel, atunci când sunt bolnave, prezintă cu predilecţie simptomele caracteristice acelui
remediu, ca şi cum ar exista un tropism reciproc între anumite remedii şi persoane cu un anumit tip.
Descrierile de acest gen din Materiile medicale homeopatice indică aşadar tipul de persoană sensibilă,
mai aptă să dezvolte simptome în cadrul unui experiment cu un remediu, dar totodată mai aptă de a fi
influenţată favorabil de acesta atunci când este bolnavă.
Al doilea element capital pentru aplicarea în practică a homeopatiei este înregistrarea în cursul
elaborării patogeneziilor, a tuturor simptomelor pe care ie manifestă bolnavul, pe toate planurile: atât
pe planul funcţional şi al senzorului (modificări psihice - comportamentale), cât şi pe plan organic
(leziuni anatomice).
Am mai subliniat faptul că homeopaţii consideră organismul uman nu ca un substrat care suferă
acţiunea unei cauze, ci ca element care reacţionează. Toate bolile traduc o revoltă a organismului
asaltat. în modul său de a lupta cu agresiunea - fie că-şi menţine încă echilibrul, fie că s-a
decompensat - bolnavul va prezenta un evantai de simptome. Hahnemann spunea: totalitatea
simptomelor existente la un bolnav alcătuiesc boala prezentă. Dar mai ales a fost esenţial pentru
dezvoltarea homeopatiei, faptul că homeopaţii consideră simptomele ca revelatoare pentru
înţelegerea modului particular şi de reacţie a individului bolnav.
Pornind de la acest raţionament, homeopatia a dezvoltat din ce în ce mai mult semiotica
modului de reacţie a organismului. Pentru aceasta nu avea la dispoziţie decât simptomele percepute
şi descrise de bolnav, care rămân pentru homeopat un element esenţial. Şi cum nimeni nu poate să
exprime mai bine decât bolnavul însuşi senzaţiile care îi sunt proprii, homeopaţii acordă cea mai mare
importanţă simptomelor subiective, spre deosebire de alopaţi, care acordă credit prioritar sau chiar
exclusiv semnelor obiective, considerând că simptomele subiective au o importanţă cu totul secundară
în procesul de stabilire a diagnosticului de boală. Căci, într-adevăr, medicina alopatică şi-a concentrat
toate eforturile în organizarea semnelor obiective pentru definirea bolii, pentru conturarea entităţii
nosologice. Din contra, medicina homeopatică a grupat simptomele nu pentru definirea bolii, ci a
variantelor individuale ale răspunsurilor la agresiunea patogenă, pentru găsirea remediului cu
simptome proprii corespunzătoare simptomelor individului bolnav. Dar dificultatea care intervine este
că trebuie să existe o potriveală cvasiperfectă între simptomatologia existentă la bolnav şi
contraimaginea simptomatologică proprie remediului care urmează să fie administrat. Tocmai că nu
este vorba de un efect farmacologic - care se obţine cu doze ponderale - ci de un efect reacţionai,
potriveala (sau similitudinea) trebuie să fie perfectă; ea corespunde imaginii clasic întrebuinţată în
imunologie de broască - cheie, cu alte cuvinte, cu potriveala, după cum se ştie, strict specifică, dintre
antigen şi anticorp.
Se înţelege că acest fapt a fost de natură să stimuleze perfecţionarea examinării bolnavului în
vederea precizării simptomelor, care să ajute la identificarea substanţei ce prezintă contraimaginea
simptomatologică exactă.
Tocmai aceste simptome diferenţiatoare patognomonice pentru un remediu sunt cele mai
importante. Hahnemann a sesizat primul acest fapt şi a enunţat chiar de la început recomandarea
următoare (Organon, paragraf 153): Trebuie mai ales şi aproape exclusiv, în căutarea remediului
homeopatic specific, să se ia în considerare simptomele obiective şi subiective caracteristice: cele mai
intense, cele mai originale, cele mai neobişnuite şi cele mai personale. (!)
Subliniem încă o dată această deosebire între medicina alopată şi cea homeopată, pentru că
este vorba numai de o semiologie mai bogată într-un caz faţă de celălalt, ci la baza ei stă o concepţie
diferită. Alopatul caută simptome, mai ales obiective, care să permită diagnosticul de boală.
Homeopatul caută cu perseverenţă simptomele cele mai personale, care deosebesc un individ de alt
individ, faţă cu boala (!)
Să luăm exemplul unei boli cunoscute, să zicem pneumonia. Alopatul va fi mulţumit în
momentul când identifică mănunchiul de semne care permit diagnosticul pozitiv de pneumonie căci,
odată stabilit, tratamentul derivă cvasiautomat. Homeopatul, după stabilirea diagnosticului de boală,
caută simptomele particulare, personale, care nu caracterizează boala, ci bolnavul. Astfel, spre
exemplu, agitaţia continuă a membrelor inferioare n-are nimic comun cu boala pneumonie şi este un
simptom cu care medicul alopat nu are ce face, de aceea îi neglijează. În schimb, pentru medicul
homeopat este o indicaţie aproape patognomonică de administrare a Zincului în doză infinitezimală. Şi
alopaţii recunosc că pneumonia lui A nu este identică cu pneumonia lui B, dar - în cazul formelor
obişnuite de boală - nu au nici o motivaţie ca să ţină seama de asta, căci tratamentul este acelaşi.
Doar dacă se adaugă unele complicaţii, acest fapt are atunci implicaţii asupra tratamentului aplicat de
alopaţi.
5

16. Alt exemplu: Să presupunem un bolnav de astm. în faţa dispneei expiratorii paroxistice, atât
medicul alopat, cât şi cel homeopat nu au nici o dificultate pentru precizarea diagnosticului de boală.
Dacă să presupunem că bolnavul prezintă şi învârtirea capului într-o parte şi în cealaltă. Acest
simptom nu are nimic comun în mod normal cu astmul, în schimb sugerează medicului homeopat
remediul Tarentulă care are în patogenezia lui simptomul amintit.
Un simptom neînsemnat din punctul de vedere al alopatului poate fi pentru homeopat foarte util
la alegerea remediului de administrat.
Din exemplele date se poate vedea că homeopatia depăşeşte stagiul diagnosticului de boală,
aşa cum este conceput de clinica oficială. Aceasta construieşte altfel imaginea clinică a cazului,
bazându-se pe simptomele şi semnele individuale. De asemenea, se vede că pentru prescripţia
homeopatică diagnosticul bolii are mai puţină importanţă (ca dovadă spre exemplu că patru bolnavi,
toţi au aceeaşi afecţiune - să zicem malarie, pot să necesite fiecare câte un remediu homeopatic
diferit). De aceea s-a şi acreditat la mulţi părerea că medicul homeopat nu are nevoie să ştie să pună
un diagnostic pozitiv. Suntem din contra, de părere, că homeopatul trebuie să fie mai întâi un medic
bun, care să cunoască semnele clinice şi paraclinice ale diverselor entităţi nosologice şi să fie capabil
să le caute. Aceasta pentru două motive: întâi, să presupunem un bolnav cu tuse seacă, având
caracteristici personale bine precizate, cum ar fi, spre exemplu, agravarea la ora 1 noaptea, dar
ameliorată de ingestia de lichide calde, coexistând cu o stare de anxietate; există elemente suficiente
pentru alegerea unui medicament homeopatic (Arsenicum album). Dar o asemenea tuse poate să
corespundă tot atât de bine unei bronşite simple, unei tuberculoze, sau unui cancer pulmonar. înainte
de a aplica un tratament homeopatic pe baza simptomelor aflate de la bolnav, medicul homeopat
trebuie să fie capabil să excludă eventualităţile amintite, sau cel puţin să ştie cu ce se face
diagnosticul diferenţial la fiecare caz în parte, pentru a recomanda bolnavului bateria de investigaţii
necesare, astfel încât diagnosticul de boală să fie cât mai exact. Numai după aceasta se poate hotărî
dacă bolnavului i se va administra un tratament homeopatic sau va fi îndrumat chirurgului sau altui
specialist (!)
Al doilea motiv: în mod paradoxal, medicul homeopat trebuie să cunoască bine întreaga
simptomatologie a bolilor, aşa cum a fost stabilită de alopaţi, tocmai pentru ... a nu-i acorda
importanţă. în cazul pneumoniei, pentru medicul homeopat este necesar să cunoască
simptomatologia pneumoniei, simptomatologia care permite diagnosticul de pneumonie şi care este
comună tuturor celor care suferă de această boală, pentru a exclude aceste simptome în procesul de
diagnostic de remediu homeopatic. Pentru alegerea remediului au importanţă numai simptomele care
nu sunt caracteristice pentru boală, ci caracteristice pentru bolnav, care traduc modul lui particular de
a reacţiona şi care diferenţiază un unicat uman de alt unicat uman.
De fapt însă pot fi utile pentru homeopat şi simptome care ţin da boală (deci comune), dacă li se
determină anumite caracteristici, spre exemplu dacă tuşea intervine numai la anumite ore sau dacă
este determinată de cea mai mică inhalare de aer rece, ori provoacă o asemenea durere în piept,
încât bolnavul îşi ţine toracele cu ambele mâini.
în sfârşit, un ultim exemplu, care să ilustreze deosebirea dintre modul de abordare alopat şi
homeopat al aceluiaşi caz clinic.
O bolnavă de vârstă medie, se plânge de greutate în pelvis şi menometroragii. La examenul
obiectiv se constată prin palpare abdominală o masă densă, reprezentată probabil de un uter
hipertrofiat. Diagnosticul probabil este de fibrom uterin, confirmat de ginecolog. Eventual o
histerografie elimină posibilitatea unui neoplasm sau a altei afecţiuni rare. Homeopatul află în plus:
că senzaţia de apăsare din bazin este atenuată prin comprimarea vulvei cu mâna sau
cu un bandaj în T;
că bolnava prezintă o excitaţie sexuală importantă, în special în preajma perioadelor
de hemoragii şi de dureri;
că prezintă senzaţii de constricţii cardiace, agravate în decubit lateral stâng;
că se simte foarte deprimată, plânge şi este cuprinsă de disperare, deoarece i se pare
că fibromul pe care-l are este ceva grav, care poate să-i provoace moartea.
Pentru homeopat, simptomele enumerate îi indică Lilium tigrinum.
în schimb pentru alopat simptomele din ultimul grup sunt simptome parazite, care-l încurcă,
putând să-i împingă chiar la erori. într-adevăr:
ameliorarea prin bandaj în T îl poate îndrepta spre un prolaps simplu;
semnele cardiace îl pot face să se gândească la un angor inexistent;
deprimarea îl poate îndrepta spre diagnosticul de nevroză a minima, care, crede el, va
dispărea o dată cu vindecarea ginecologică.
Pentru alopat diagnosticul este un fibrom la o femeie nervoasă cu oarecare grad de excitare
sau deprimare, în raport cu manifestarea momentului.
Pentru homeopat este un caz de Lilium tigrinum, întâmplător purtătorul unui fibrom uterin.
6

17. S-a menţionat anterior de câteva ori un element, care, pentru importanţa lui deosebită în
homeopatie, merită să fi comentat mai pe larg şi anume agravarea sau ameliorarea unui simptom.
Este o noţiune foarte importantă, deoarece modificarea unui simptom - în sensul ameliorării sau
agravării - sub influenţa unui factor de cele mai multe ori din afară, este privită ca un mod de reacţie
personală. într-adevăr, acelaşi simptom - să zicem o cefalee (şi dacă vrem să detaliem, aşa cum fac
întotdeauna homeopaţii, o cefalee cu dureri în globii oculari, cu senzaţia că aceştia sunt traşi înapoi)
-la un bolnav poate fi agravat, la altul ameliorat, de căldură sau, invers, de frig, de şederea într-o
cameră cu aer confinat ori afară din casă, de faptul că mănâncă sau, dimpotrivă, se abţine de la
mâncare ş. a. m. d. Se înţelege din acest exemplu că aceste variaţii în sensul agravării şi ameliorării
reprezintă un element de calificare individuală. Ele poartă în homeopatie denumirea de modalităţi, o
prescurtare a sintagmei modalităţi de influenţare a suferinţelor (dereglărilor) prin factori de mediu sau
fiziologici. Agravarea (respectiv declanşarea) şi ameliorarea (respectiv încetarea) se pot referi la
simptome locale, simptome generale sau la bolnav în ansamblul lui.
Astfel, un bolnav se simte totdeauna mai bine dimineaţa, altul este trezit de unele tulburări, sau
de o anxietate nedefinită, totdeauna la ora 3 dimineaţa. Pentru unul, faptul de a ingera alimente
constituie o binefacere, pentru că îşi calmează astfel durerile gastrice sau starea generală de agitaţie,
altul este agravat imediat după mâncare. Unui bolnav i se agravează toate tulburările înainte de
ninsoare sau înainte de furtună, altuia i se agravează durerile reumatice pe vreme uscată. Un bolnav
cu astm respiră mult mai bine pe litoralul mării şi nu poate suporta altitudinea, nici măcar medie; din
contra, altul nu se simte bine decât la altitudine, iar la mare i se agravează sau se declanşează
crizele. Mişcarea şi repaosul sunt, de asemenea, elemente care pot să declanşeze (agraveze) sau să
amelioreze (curme) tulburările sau disconforturile.
în principiu, toate variabilele care pot să fie concomitente cu apariţia sau dispariţia simptomelor
sau care pot să le agraveze ori atenueze sunt, pentru homeopaţi, modalităţi.
în mare, pot fi grupate în modalităţi de ritm orar sau sezonier; modalităţi de ambianţă sau de
climat; modalităţi de poziţie; modalităţi legate de starea de repaus sau mişcare (activă sau pasivă);
modalităţi legate de organele de simţuri: atingere, presiune, mirosuri, zgomote; modalităţi psihice şi
sociale: supărare, delir, furie, jignire, gelozie, singurătate etc.
O formă aparte de manifestare individuală este lateralitatea (!) De obicei este considerată tot o
modalitate şi tendinţa unor bolnavi de a face toate manifestările patologice pe o singură jumătate a
corpului (de exemplu amigdalite stângi, sau care totdeauna debutează pe stânga, artrite - artroze pe
stânga şi eventual şi o boală splenică sau anexită stângă; sau invers: migrenă dreaptă, oftalmie
dreaptă, şi varice numai la gamba dreaptă, ori mult mai proeminentă pe dreapta). Această
caracteristică se regăseşte şi la unele remedii. Adică, unele substanţe, în cursul experimentărilor pe
om, dovedesc tendinţa de a induce cu predilecţie simptome în jumătatea dreaptă. Lateralitatea este
una din formele prin care bolnavul îşi arată personalitatea, specificul reacţionai. De aceea, homeopaţii
- spre deosebire de alopaţi, care nu-i acordă nici o importanţă, sunt atenţi şi la această modalitate,
care îi poate ajuta în alegerea remediului de administrat.
III. CONCEPTUL MODALITĂŢII - CAUZALITĂŢII
Conceptul modalităţii se leagă de cel al cauzalităţii, între ele neexistând o delimitare netă în
homeopatie din moment ce, aşa după cum s-a văzut, printre modalităţi sunt incluşi şi factori
declanşatori ai tulburărilor. Ceea ce trebuie oricum reţinut este faptul că homeopaţii acordă multă
importanţă împrejurărilor în care s-a instalat boala. în general, medicul alopat consideră mai puţin
valoros faptul că o gastralgie s-a instalat după ingestia de lichide foarte reci sau că a survenit după o
deplasare cu un vehicul pe un drum desfundat; în general nici nu acceptă vreo legătură cauzală între
o supărare mare sau teamă şi apariţia gastralgiei. în schimb, medicul homeopat, va fi foarte atent ia
toate împrejurările antecedente (inclusiv, spre exemplu, dacă gastralgia a survenit după
hemoroidectomie), deoarece acestea constituie elemente preţioase pentru alegerea remediului
indicat. Ceea ce trebuie subliniat, de asemenea, este faptul că în homeopatie se acordă mai multă
importanţă, ca factori etiologici, fenomenelor psihice; atunci când se ştie despre o coree, un enurezis
sau nişte acufene că au apărut după un şoc emoţional, după o sperietură sau o supărare, acest fapt
este folosit pentru selecţionarea medicamentului ce urmează să fie prescris. Dar chiar când este
vorba de leziuni organice apărute după asemenea împrejurări (de la metroragie până la alopecie, sau
chalazion) medicul homeopat nu pierde din vedere elementul psihogen declanşator.
Mai trebuie adăugaţi la factorii etiologici şi alţii, care, excluzând traumatismele, au fost
enumeraţi şi la modalităţi:
factori climatici; ca şi la alte aspecte, homeopaţii sunt foarte atenţi la amănunte: frig,
umed sau frig uscat, vânt umed sau vânt uscat şi chiar vânt de nord şi vânt de sud,
udarea corpului sau răcirea lui, căldură umedă - aburi etc;
toxice sau factori alimentari (inclusiv alcoolul); excesul de medicamente;
7

18. excese sexuale sau abstinenţa;
în sfârşit, poate fi considerată cauză a manifestării episodice, actuale, modificările
patologice preexistente ale terenului, ceea ce homeopaţii denumesc diateză despre
care vorbim mai departe.
Considerând acum că sunt cunoscute bine cele două tulburări simptomatice reacţionate, cele
descrise în materia medicală şi cele ale bolnavului, în boala lui, urmează să le facem să coincidă.
Pentru aceasta se ţine seama de:
diagnosticul bolii pe baza metodelor obişnuite utilizate de medicina oficială; medicul
homeopat nu trebuie să facă greşeala de a considera diagnosticul de boală ca inutil, pe
motiv că indică remediul în funcţie de simptomele personale ale bolnavului. Punerea
diagnosticului de boală (sau măcar investigarea conştiincioasă cu metode clinice şi
paraclinice corespunzătoare cazului) constituie o etapă obligatorie. (Ce s-ar putea spune,
spre exemplu, despre ignorarea unui sifilis, pentru că s-a pornit la un tratament
homeopatic fără nici un test de laborator?);
diagnosticul de remediu homeopatic (stabilit în funcţie de simptomele actuale) este
echivalent cu diferenţierea a ceea ce este individual la un anumit bolnav de la boala X (al
cărei diagnostic a fost precizat conform celor menţionate ulterior), de ceea ce este
particular la acest bolnav. Pentru aceasta au mare importanţă modurile personale de a
reacţiona: agitaţie sau prostraţie, absenţa sau prezenţa setei şi toate modalităţile despre
care s-a amintit;
diagnosticul de constituţie, înţelegându-se prin aceasta şi determinarea unei anumite
categorii constituţionale şi identificarea unor elemente patologice cu caracter de
cronicitate, capabile să modifice reactivitatea biologică generală a organismului faţă de
agresiuni.
IV. DIAGNOSTICUL HOMEOPATIC
în stabilirea diagnosticului homeopatic, care include diagnosticul manifestărilor actuale, cu
remediul care li se potriveşte şi diagnosticul de constituţie, cu un eventual remediu administrat încă
din această fază sau numai după dispariţia fenomenelor episodice, se va ţine seama de tot trecutul
patologic al bolnavului, căci, potrivit concepţiei medicinii omului întreg, fenomenele patologice prezintă
de regulă o înlănţuire şi se lasă ordonate într-o concepţie, care va fi expusă mai departe. Modul de
succesiune a fenomenelor patologice prezintă importanţă, putând să influenţeze alegerea remediului
şi având utilizate în urmărirea evoluţiei.
V. DOMENIUL HOMEOPATIEI
Homeopatia consideră boala nu ca pe ceva exterior omului şi pe care acesta îl suportă în mod
pasiv, ci ca expresia totalităţii reacţiilor unui organism viu, cu mecanisme biologice dereglate. Este
concepută mai degrabă ca un proces fiziologic dereglat şi ca lupta organismului pentru homeostazie
(chiar dacă unele reacţii apar neadecvate scopului). De aceea, aşa cum s-a mai amintit, homeopatia
s-a axat în mod prioritar pe studiul organismului, considerat ca o fiinţă umană care funcţionează
normal în stare de sănătate, şi cu fiziologia dereglată, în stare de boală, într-un anumit mediu şi într-un
anumit moment. De aceea este necesară obţinerea de informaţii referitoare şi la aceste elemente.
în majoritatea bolilor se poate recunoaşte o trecere progresivă de la sănătate la boală, sau se
poate vorbi de un stadiu de pregătire, premonitor. în acest stadiu, teste paraclinice pot să pună în
evidenţă unele dereglări (sau situarea lor la limitele normalului) sau anamneză retrospectivă
descoperă fie faptul că de câtva timp bolnavul nu se mai simţea bine, fie că unele organe au lansat
semnale de alarmă, care de cele mai multe ori nu au fost luate în seamă. Este un stadiu în care
organismul domină încă boala. Ulterior, ca urmare a proceselor patologice, se constituie leziuni
organice. în primul stadiu şi în faza de trecere spre boala constituită, atunci când predomină tulburările
funcţionale, acestea sunt caracteristice pentru bolnav. Pe măsură ce boala evoluează spre leziuni
organice, reacţiile tind să devină mai puţin personale, cedând locul reacţiilor inerte leziunilor
anatomice constituite (simptome mai mult ale bolii decât ale bolnavului). în acest stadiu boala domină
pe bolnav. Subiectul nu mai reacţionează, ci suportă boala. Dacă situaţia se prelungeşte, sucombă.
Se poate întrevedea, foarte schematic, un fel de dicotomie, ce se regăseşte şi la patogenezii; la
începutul administrării substanţei se înregistrează de obicei fenomene reacţionate în sensul unei
activităţi crescute, pentru ca, odată cu prelungirea administrării să se înregistreze simptome de
depresiune a unei activităţi specifice. în felul acesta trebuie să înţeleagă cei care iau pentru prima
oară contact cu o materie medicală homeopatică faptul că la acelaşi medicament pot întâlni simptome
opuse. Astfel, spre exemplu: constipaţia poate figura ca simptom caracteristic, dominat, dar se
8

19. întâlneşte şi menţiunea că poate să determine scaune diareice, sau, la acelaşi remediu, în lista de
simptome se pot întâlni agitaţia alături de toropeală şi somnolenţă.
în faza iniţială de dereglare, când nici examenul clinic obiectiv, nici chiar testele biochimice nu
pun de multe ori în evidenţă modificări semnificative, avem de a face cel mai adesea cu modificări ale
senzorului, cele mai precoce reprezentând testatoarele cele mai delicate şi sensibile ale disritmiilor,
care încă nu pot fi sesizate altfel. De aceea homeopaţii - care preferă în mod constant să trateze bolile
în faza lor funcţională - acordă o atât de mare importanţă modificărilor de caracter şi modificărilor
psihice în general. Pe de altă parte este evident pentru toată lumea că simptomele psihice se vor
adăuga în mod sistematic dacă boala durează, chiar dacă nu au existat de la început. Se instalează
preocuparea în legătură cu boala, de la o simplă dominantă până la obsesie, anxietate sau chiar
impuls la sinucidere. Nu poate să existe o boală de durată care să nu aibă repercursiuni asupra
psihicului (!), motiv pentru care homeopaţii au acordat încă de la început o valoare mai mare acestor
simptome (denumite şi mintale în unele lucrări) şi ale sistemului nervos central. Este demn de
remarcat că au făcut acest lucru cu mult înainte ca proprietăţile şi funcţiile sistemului nervos central să
fi fost studiate şi chiar înainte ca cel mai simplu reflex nervos să fi fost descoperit. în prezent, când
cunoaştem rolul de integrare şi coordonare al sistemului nervos central, dispunem de o explicaţie
pentru această ierarhizare. Totodată trebuie să admirăm intuiţia - rezultat al observaţiilor extrem de
atent făcute - în primul rând a lui Hahnemann, care a scris că nu există nici o boală, zisă somatică, în
care să nu se poată descoperi constante în starea psihică a bolnavului. în tratamentul indiferent al
cărui caz de boală, moralul bolnavului trebuie consemnat ca unul din cele mai importante elemente în
cadrul totalităţii simptomelor. Altfel, nu există un tablou fidel al bolii, care să permită ca aceasta să fie
combătută cu succes. (Chiar dacă ar trebui să consemnăm lipsa oricărei reacţii, cum ar fi spre
exemplu surprinzătoarea păstrare a calmului şi a echilibrului moral din partea unui bolnav care află că
suferă de o afecţiune incurabilă cu scadenţă apropiată şi acest comportament are o valoare. Să nu se
uite că simptomul neaşteptat exprimă totdeauna modul de reacţie a bolnavului care îi este specific
acestuia
în faza de tulburări senzoriale şi funcţionale se poate deci vorbi de o creştere generală a
nivelului sensibilităţii pacientului. Se postulează chiar că existenţa stării de excitabilitate în organism
(generală sau localizată) este una din manifestările bolii şi marchează ieşirea din starea de sănătate,
în homeoterapie se contează pe această stare de sensibilitate, pentru a determina reacţia necesară
cu remediul similar, faţă de care există, de asemenea o sensibilitate crescută.
Tocmai pentru că de-a lungul anilor modalităţile reacţionate, şi deci simptomele prezentate de
individ, se schimbă, pentru homeopat este important să cunoască, alături de manifestările actuale, şi
pe cele trecute, din transformarea lor dinamică putând să scoată unele indicaţii.
Spre exemplu, o femeie tânără se plânge de oboseală cu dificultăţi inconstante de digestie,
tulburări circulatorii periferice venoase ameliorate la aer liber, cu acrocianoză, mic dezechilibru
tiroidian, menstruaţii insuficiente şi neregulate, cu o dispoziţie sufletească schimbătoare cu variaţii
bruşte, fiind însă o persoană agreabilă. După un timp, tulburările de congestie venoasă se fixează
predominant la nivel hepato - genital, determinând o stază portală şi, mai ales, pelviană; caracterul se
modifică, devine tristă, deprimată, se izolează, se plânge din ce în ce mai des de greutate - apăsare în
micul bazin. Tenul, care era deschis, cu faţa plăcut colorată, devine cenuşiu, chiar subicteric. De unde
înainte era ameliorată la aer proaspăt - răcoros, devine din ce în ce mai friguroasă. Se poate observa,
cum de la o simplă mentalitate, care nu putea fi socotită ca ceva anormal şi de la discrete manifestări
neurovegetative, femeia a trecut la simptome funcţionale şi la o componentă psihică mai puternic
exprimată. Simptomele sunt poate mai puţin numeroase, mai puţin împrăştiate, dar în orice caz mai
precizate şi mai stabile. Evoluează din ce în ce mai mult către leziuni organice. Pentru homeopat
prima perioadă corespundea unui stadiu când i-ar fi folosit administrarea de Pulsatilla, în vreme ce al
doilea stadiu are nevoie de Sepia. Se va observa mai departe că unele remedii homeopatice
urmează des după altele, ca şi când evoluţia bolilor, metamorfoza patologică, s-ar desfăşura
mai frecvent conform unor anumite scheme, care face ca o fază de boală, caracterizată prin
corespondenţa cu un anumit remediu, să cheme după ea o fază de boală corespunzătoare, de
obicei, unui alt remediu (!)
Un caz particular al metamorfozei patologice este reprezentat de alternanţa morbidă. Este
vorba de situaţii, în care anumite stări morbide alternează cu altele, de tip diferit. Se poate întâmpla
chiar ca trei stări diferite să alterneze între ele. Spre exemplu: alternanţă (chiar cu o oarecare
periodicitate) între cefalee şi diaree; apariţia diareei face să dispară cefaleea sau migrena bilioasă
(Podophyllum). Alt exemplu: alternanţă între tulburările psihice (frică neraţională, frică de a înnebuni)
şi dureri reumatice sau diaree (Actaea racemosa: Cu cât suferă mai tare de reumatism, cu atât
echilibrul psihic este mai bun). Alt exemplu: nevralgii la gambe (sau în alte părţi), care apar imediat ce
încetează o oftalmie, pentru ca aceasta să reapară imediat ce durerea din membre a dispărut
temporar.
9

20. Exemplele citate permit legătura cu altă noţiune importantă. în primele două, diareea coincide
cu ameliorarea altor simptome. Or, în cadrul concepţiei homeopatice despre boală, se admite că în
cursul acesteia are loc o acumulare de toxine, care depăşesc capacitatea de eliminare fie prin
producţia lor exagerată, fie prin insuficienţa emonctoriilor. însăşi boala ar putea fi concepută ca
expresia eforturilor organismului de a scăpa de toxinele în exces. Crizele diareice, bronhoreice, crizele
poliurice, chiar şi crizele articulare, ca şi oftalmia din ultimul exemplu sunt privite ca astfel de eforturi.
Tratamentele homeopatice favorizează foarte adesea adevărate debacluri toxinice. Toţi medicii
cunosc crizele de eliminare din bolile acute febrile, cu transpiraţie diureză abundentă, uneori diaree.
Pentru homeopaţi aceeaşi semnificaţie o are apariţia în salve a scaunelor diareice, imperioase, cu
caracter urgent, la un reumatic cronic, eczematos, hemoroidal, cu pletoră abdominală (abdomen
mare) (Aloe sokrotina).
Corolarul acestei concepţii este că blocarea intempestivă a unui emonctoriu poate provoca
manifestări patologice la un nivel mai intern. Astfel, un copil foarte transpirat într-o zi caldă de iarnă,
expus brusc la frig, sau un adult transpirat care intră într-o cameră rece - în ambele cazuri are loc o
oprire bruscă a transpiraţiei - pot să prezinte în orele următoare o reacţie inflamatorie a mucoasei
intestinale: scaune apoase, cu sânge (Ferrum phosphoricum). Suprimarea cu tratamente alopatice a
unei eczeme umede generalizate poate să aibă ca urmare instalarea unei artropatii cronice
deformante, anchilozante. Pentru bolnav eczema reprezintă o derivaţie cutanată a toxinelor pe care
organismul era incapabil să le neutralizeze; suprimarea acestei căi de drenaj a provocat fixarea lor pe
ţesutul conjunctiv. Se poate presupune ca exemplul din urmă să evolueze şi invers. Un bolnav cu
deformări articulare anchilozante, constată că durerile sunt mult mai ameliorate o dată cu apariţia unei
eczeme secretante generalizate; bolnavul a substituit astfel starea de fixare pe ţesutul conjunctiv cu o
derivaţie cutanată tegumentul este unul din cele mai importante organe de epurare (!) Totodată, acest
exemplu arată din nou cât de justificată este concepţia din homeopatie, potrivit căreia nu există boală
strict locală. în mod special, pentru homeopaţi, bolile dermatologice nu sunt boli locale (şi de aceea
nici nu trebuie tratate ca atare!), lată ce scrie Hahnemann relativ la acestea: ... Schimbările, rele şi
suferinţele care survin la suprafaţa pielii, fără să fie explicate printr-o violenţă exercitată din afară, sau
cel puţin fără să fie urmarea unei leziuni externe cât de neînsemnată, îşi au originea într-o afecţiune
internă. Este deci pe cât de absurd, pe atât de periculos să fie considerate simptome pur locale şi să
fie tratate exclusiv sau aproape exclusiv cu aplicaţii topice, ca şi când ar fi vorba de un caz chirurgical,
aşa cum de altfel au făcut până în prezent medicii din toate timpurile...
Acestor afecţiuni li se dă epitetul de locale, pentru că se crede că sunt afecţiuni fixate exclusiv
la părţile exterioare. Se socoteşte că organismul participă puţin sau deloc, ca şi cum le-ar ignora
existenţa.
Totuşi, este suficientă puţină meditare pentru a înţelege că un rău care n-a fost determinat de o
violenţă gravă exercitată din afară, nu poate nici să ia naştere, nici să persiste, cu atât mai puţin să se
agraveze, fără o cauză internă, fără participarea organismului întreg, în consecinţă fără ca aceasta din
urmă să fie bolnav.
VI. HOMEOPATIA PE SCURT (CONCLUZII)
1. Ce este homeopatia?
Homeopatia este o metodă terapeutică, bazată pe principiul similitudinii care există între
potenţialul toxic al unei substanţe şi puterea sa terapeutică.
Anumite substanţe, utilizate în doze ponderale, provoacă o anumită simptomatologie la o
persoană sănătoasă, în timp ce administrate în doze infinitezimale, ele vindecă simptome analoage
celor pe care le-au provocat. Homeopatia se caracterizează de asemenea prin individualizarea
tratamentului. în cadrul homeopatiei, există în special persoane bolnave şi nu boli în sine, tratamentul
depinzând întotdeauna de modul în care pacientul reacţionează.
Homeopatia este recomandabilă de preferinţă pacienţilor care văd în ea o terapie eficace,
naturală şi fără efecte secundare.
2. Cine este medicul homeopat?
Un medic homeopat este medicul care, suplimentar studiilor sale de medicină, a decis să-şi
completeze formaţia studiind homeopatia. Precum un dirijor de orchestră, medicul homeopat care v-a
consultat va putea alege tratamentul cel mai adecvat pentru sănătatea dumneavoastră.
3. Domeniile homeopatiei?
Homeopatia se adresează în egală măsură atât sugarilor, copiilor, adulţilor, cât şi vârstnicilor.
Eficacitatea tratamentului nu comportă aspecte legate de vârstă.
10

21. Homeopatia permite rezolvarea unui mare număr de tulburări la care puteţi fi expuşi în mod
frecvent, cum ar fi, de exemplu, fenomenele alergice care se manifestă în toate sezoanele, tulburările
ORL repetitive, gripa sau stresul şi nervozitatea... Domeniul de acţiune al homeopatiei este vast iar
medicul dumneavoastră homeopat îl cunoaşte foarte bine sub aspectul posibilităţilor şi limitelor.
VII. MEDICAMENTELE HOMEOPATICE
1. Fabricaţia
Medicamentele homeopatice sunt fabricate plecând de la substanţe de origine vegetală,
minerală sau animală. Substanţa de la care se porneşte este supusă unei întregi serii de diluţii şi
agitări succesive al căror număr este indicat pe eticheta medicamentului homeopatic. Tipul diluţiei
(zecimală, centezimală, etc.) este de asemenea identificat de eticheta medicamentului prin literele X,
CH sau K. 15 CH identifică un medicament care a fost diluat de 15 ori la sutime, plecând de la tinctură
mamă. Cu aceste diluţii se impregnează apoi granulele neutre, care reprezintă forma cea mai întâlnită
a medicamentelor homeopatice. Mai există însă şi alte forme cum ar fi globulele, picăturile,
comprimatele, unguentele, ş.a. Ca şi pentru medicamentele clasice, fabricarea medicamentelor
homeopatice este supusă unor controale stricte. Respectarea acestor tehnici permite Laboratoarelor
autorizate să ofere tuturor medicamente la cel mai înalt nivel de calitate.
2. Acţiunea
Homeopatia acţionează prin stimularea mecanismelor naturale ale organismului; ea are o
acţiune rapidă în cazul maladiilor acute (toate tipurile de gripă, rinofaringite,...). în câteva zile, chiar în
câteva ore, afecţiunea cunoaşte regresul, simptomele dispar. Homeopatia acţionează în egală măsură
asupra maladiilor cronice (eczeme, alergii, ...).
Este de altfel una din specificităţile sale. Se observă, în acest fel, crizele se atenuează, se
răresc, ca apoi să lase locul sănătăţii.
Există două tipuri de medicamente homeopatice: unitarele (se numesc astfel deoarece ele nu
conţin decât o singură substanţă activă al cărui nume latinesc îl poartă, cum ar fi Arnica Montana) şi
specialităţile care poartă nume fantezie, ale căror formule complexe au fost concepute de manieră
specifică de către medici pentru tratarea unei maladii date (cum ar fi Stodal împotriva tusei).
Acelaşi medicament homeopatic unitar poate fi utilizat în tratamentul unor boli foarte diferite iar
indicaţiile sale terapeutice pot fi foarte vaste; acesta este motivul pentru care nu există o notiţă
explicativă care să însoţească medicamentul, nici indicaţii specifice pe eticheta sa.
Alegerea diluţiei este importantă: medicul dumneavoastră a determinat-o cu multă grijă. Un
medicament are efecte sensibil diferite în funcţie de utilizarea sa în diluţii joase sau înalte. Tratarea
prin homeopatie este la fel de simplu de urmat, ca şi prin orice alt tratament. Trebuie numai să se
respecte anumite reguli:
a)evitarea ceaiurilor aromate (plante, etc);
b)preparatelor cortizonice;
c)apei minerale (sau carbogazoase)
3. Eficacitatea
Eficacitatea clinică a homeopatiei este nu numai demonstrată în cotidian de cei 150000 de
medici care o practică în întreaga lume, ci şi de numeroasele experimentări ştiinţifice realizate de mai
mult de 50 de ani după criteriile cele mai riguroase ale cercetării contemporane. Studii clinice,
cercetări biologice şi fizice, fac obiectul a numeroase publicaţii în presa medicală internaţională şi
revistele ştiinţifice cele mai prestigioase.
VIII. PRIMII PAŞI ÎN HOMEOPATIE
Puteţi găsi medicamentele homeopatice în farmacii specializate sau cu medicaţie alopată.
Remediile unitare se prezintă în general sub formă de granule sau de globule, care se lasă să
se topească sub limbă, fără a le mesteca, nici a le înghiţi dintr-o dată. Doza recomandată cel mai
frecvent este de 4 - 6 granule luate odată, sau întregul conţinut al dozei, dacă este vorba de globule
mici.
Specialităţile homeopatice se prezintă în general sub forme mai clasice, ele fiind comprimate,
drajeuri, siropuri,... Este recomandat să se administreze medicamentele homeopatice la intervale de
30 minute înainte sau după mese, preferabil fiind ca în momentul administrării să nu existe în
cavitatea bucală nici o substanţă tare (mentă, cafea, tutun, etc). Din această cauză, este
recomandabil a se spăla pe dinţi cu o pastă de dinţi homeopatică (fără menthol)
11

22. Ce este homeopatia?
Homeopatia (de la grecescul Homeo = asemănător şi Pathos = suferinţă) este o metodă
terapeutică bazată pe principiul similitudinii: similitudinea care există între potenţialul toxic al unei
substanţe şi puterea sa terapeutică.
Anumite substanţe, utilizate în doze ponderale, provoacă o anumită simptomatologie la o
persoană sănătoasă, în timp ce administrate în doze infinitezimale, ele pot vindeca aceleaşi simptome
la un bolnav.
De exemplu, atunci când tăiem o ceapă, apar anumite semne: ne curge nasul, ochii ne
lăcrimează. Preparat ca medicament homeopatic, ceapa (Allium cepa), înlătură chiar aceste simptome
la o persoană care a contractat guturai, de exemplu.
Homeopatia se caracterizează de asemenea şi prin individualizarea tratamentului.
Pentru un medic homeopat, nu există boli în sine, ci persoane bolnave.
Metoda homeopatică ia în consideraţie nu numai simptomele unei boli, ci şi modul în care
pacientul reacţionează.
Medicamentele homeopatice sunt fabricate plecând de la substanţe de origine vegetală,
animală sau minerală. Substanţele de bază sunt diluate foarte mult în funcţie de metoda homeopatică,
ceea ce explică faptul că aceste medicamente nu sunt toxice.
Homeopatia acţionează prin stimularea în mod natural şi cu blândeţe a mecanismelor de
apărare a organismului.
12

23. Fascicul 4 (2 unităţi de curs)
curs comunitar: îndrumător - asistent univ. dr. Florin FRUNZĂ
tutore - dr. Daniela AJJAOUIi
DOMENIULDEACŢIUNEALHOMEOPATIEI
DEFINIŢIE
Homeopatia este o terapeutică ce se bazează pe două noţiuni fundamentale: Fenomenul de similitudine;
Doza infinitezimală, (diluţii la niveluri importante: 10 "s
, 10'14
etc.) Principiul homeopatiei poate fi enunţat astăzi
în modul următor: Orice substanţă activă din punct de vedere farmacologic, capabilă să provoace în doză
ponderală la omul sănătos o anumită simptomatologie, poate suprima simptome asemănătoare la omul
bolnav, în condiţiile folosirii în doze extrem de scăzute - diluţii în doză redusă.
Această observaţie, făcută de Hahnemann, fusese deja intuită de Hippocrat atunci când spunea:
Asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare.
Cel ce promovează homeopatia, Hahnemann lămureşte această descoperire. Samuel Hahnemann, medic
german născut în 1755 la Meissen în Saxa, toxicolog şi farmacolog, îşi începe cariera de medic la 24 de ani. Foarte
curând, dezamăgit de absenţa rezultatelor terapeutice eficiente şi de limitele medicinei din vremea sa (considerând
remediile folosite în acea epocă prea agresive), el hotărăşte să nu mai practice. Pentru a se întreţine, traduce diferite
lucrări, până în ziua în care, citind materia medicală a medicului scoţian William Cullen, găseşte că explicaţiile date cu
privire la acţiunea chininei, utilizată în mod curent pentru tratarea malariei, sunt confuze. Atunci are ideea genială de a
experimenta pe el însuşi şi pe apropiaţii săi chinina pentru a-i cunoaşte efectele reale. Constatarea lui Hahnemann:
Hahnemann observă că, sănătos fiind, chinina, în doză redusă, îi provoacă febră. Această febră este întrutotul
comparabilă cu febra din malarie (paludism), combătută de aceeaşi chinină în doză ponderală, (antipatică!)
Concluzia lui Hahnemann: Inversează fenomenul constatat asupra lui însuşi şi îşi imaginează posibilitatea de
a vindeca bolnavii cu mici doze de chinină. Astfel, emite ipoteza următoare:
O substanţă, în funcţie de doza sa, nu ar fi oare capabilă să provoace la un individ sănătos anumite
simptome şi să suprime simptome asemănătoare la un individ bolnav?
Pentru a verifica această ipoteză, Hahnemann întreprinde experimentarea sistematică a substanţelor
farmacologic active din epoca sa asupra omului sănătos, în căutarea, spune el, a efectelor lor pure. Ansamblul
observaţiilor culese pentru fiecare dintre aceste substanţe constituie patogenezia sa. Elimină toate reţetele
epocii corespunzătoare unor amestecuri şi nu administrează decât remedii simple în diferite doze.
La început face încercări pe el însuşi, pe familia sa şi pe prieteni, apoi pe bolnavi, folosind mici cantităţi de
substanţă care, în doze mari, produc la omul sănătos aceleaşi simptome ca şi cele observate la bolnav.
Dându-şi seama că apar agravări adesea trecătoare la începutul tratamentelor sale, diminuează cantitatea de
substanţă medicamentoasă administrată bolnavilor: aceasta este originea diluţiilor succesive. înţelege atunci că
aceste diluţii, departe de a diminua eficacitatea terapeutică, o măresc, sub rezerva unei agitaţii puternice între fiecare
diluţie, ceea ce el numeşte dinamizare. Confirmarea clinică este adusă de vindecarea celei mai mari părţi a bolnavilor
săi. Se bucură astfel de un succes care îi aduce gloria şi un renume ce va depăşi frontierele ţării de origine.
Homeopatia se dezvoltă, dar, curând, Hahnemann va trebui să înfrunte reacţiile unor medici şi farmacişti.
Primul articol al lui Hahnemann este scris în 1796, după care publică mai multe lucrări:
1810: Organon der rationellen HeilKunde; în 1819: a doua ediţie corectată, mai completă, Organon de
HeilKunst.
Prima traducere în franceză, aparţinând lui Emest Georges de Brunnow, apare ia Dresda în 1824: L'Organon
de Vart de guehr.
încă din 1811, Hahnemann publică rezultatele propriilor încercări asupra omului sănătos. îşi îmbogăţeşte
lucrarea cu experienţele elevilor săi, pentru a publica în 1821 un Tratat de Materie medicală pură într-un volum,
căruia îi adaugă un al doilea în 1834.
2

24. Doisprezece ani de experimente vor fi fost necesari pentru ca ipoteza lui Hahnemann să poată
deveni o metodă confirmată. Aceasta se bazează pe principiul similitudinii care poate fi enunţat în
modul următor:
Orice individ bolnav poate fi vindecat cu mici doze dinamizate din substanţa care
provoacă, în doze mari, la individul sănătos, simptome asemănătoare celor prezentate de
bolnav.
Definiţia homeopatiei prin expresia populară cui pe cui se scoate este o prescurtare, eronată,
binenţeles, dar purtătoare a ideii că asemănările sunt vindecate prin mijloace asemănătoare.
(HomoTos = asemănător, pathos = suferinţă).
II. PATOGENEZIA
Este totalitatea simptomelor observate la omul sănătos, în cursul administrării, accidentale sau
experimentale, a unei substanţe active din punct de vedere farmacologic, în doză ponderală,
(alopată):
A. Intoxicaţiile
a)Acute, au semne comune: vărsături, diaree, apoi leziuni ce pot fi mortale. Nu prezintă
semne specifice.
b)Cronice, (profesionale de exemplu), lente şi progresive, provoacă simptome variate şi
specifice substanţei; sunt, deci, mai bogate din punct de vedere instructiv.
Lentoarea intoxicaţiei permite înregistrarea dezvoltării unor semne funcţionale care vor fi notate
cu grijă.
B. Experimentul la omul sănătos
Trebuie făcut cu o substanţă perfect definită, utilizată în doze ponderale progresive şi repetitive,
menţinute în acelaşi timp la nivel subtoxic. Experimentul va fi făcut pe un anumit număr de persoane,
despre care se ştie că sunt sănătoase şi alese astfel încât să constituie un eşantion reprezentativ.
Toate simptomele care apar sunt observate în cele mai mici detalii şi nqtajejnjermenii folosiţi de către
subiect.
"*" Acest experiment asupra omului sănătos permite repertorizarea tuturor senzaţiilor personale ale
subiectului şi definirea modalităţilor ce vor fi determinante în alegerea medicamentului de către medic.
Patogeneziile sTjnfreunîteln lucrări intitulate Materia medicală homeopatică(!)
C. Aplicarea metodei la individul bolnav
Pentru a înţelege mai uşor principiul similitudinii să luăm câteva exemple: 1 ) o pacientă cu
cistită hematurică cu arsuri intense, înainte, în timpul şi după micţiune, poate fi
vindecată cu doze slabe de cantaridă (Cantharis) care în doză ponderală, provoacă la
omul sănătos simptome şi modalităţi reacţionale asemănătoare.
2)un bolnav epuizat de o diaree neîntreruptă, în jeturi, însoţită de transpiraţii reci şi dureri
sub formă de crampe, poate fi vindecat cu mici doze de Veratrum album, care, în doze
mari, provoacă la un individ sănătos un tablou clinic asemănător.
3)doi gemeni prezintă diaree spumoasă cu vărsături mucoase şi gleroase, după ce au
mâncat fructe crude. Bazându-se pe similitudinea simptomelor, se administrează
amândurora medicamentul Ipeca. Dar unuia dintre gemeni i se dă Ipeca tinctură - mamă
(TM), iar celuilalt Ipeca (CH 9).
Se constată: primul se agravează, în timp ce al doilea este clar ameliorat. în primul caz putem
spune că se obţine o aditie_morbidă, în al doilea caz, o diminuare morbidă.
III. PRESCRIPŢIA MEDICAMENTULUI HOMEOPATIC
Constă în alăturarea şi compararea a două observaţii:
1)tabloul clinic prezentat de bolnav.
2)tabloul patogenie, rezultat din experimentarea unei substanţe la omul sănătos.
Substanţa care provoacă simptomele cele mai asemănătoare este numită
simillimum.
Cu cât cele două tablouri coincid mai mult, cu atât alegerea medicamentului se impune şi cu atât
mai mult poate fi prescris în diluţii mai înalte. Fiindcă merge ţintit cu potenţă mare.
Este deci indispensabil pentru medic să cunoască bine patogeneziile.
3