Ce diaporama a bien été signalé.
Nous utilisons votre profil LinkedIn et vos données d’activité pour vous proposer des publicités personnalisées et pertinentes. Vous pouvez changer vos préférences de publicités à tout moment.

Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr

5 410 vues

Publié le

Publié dans : Droit
  • Soyez le premier à commenter

Curs criminalistica adriana tudorache-format ifr

  1. 1. Adriana TUDORACHE CRIMINALISTICA manual pentru forma de învăţământ I.F.R.
  2. 2. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE GALAŢI 2010 -- CC UU PP RR II NN SS -- Capitolul I CRIMINALISTICA - ABORDARE GENERALĂ 1. Aspecte introductive 1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii 1.2. Sistemul criminalisticii 1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe 1.4. Evoluţia criminalisticii 2. Identificarea criminalistică 2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice 2.2. Clasificarea obiectelor identificării 2.3. Principiile identificării în criminalistică 2.4. Etapele identificării criminalistice 2.5. Metodica identificării criminalistice 2.6. Formularea concluziilor Capitolul II TEHNICA CRIMINALISTICĂ 1. Fotografia judiciară 1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare 1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică 1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor 1.2.3. Sursele de lumină utilizate în fotografie 1.2.4. Materialele fotosensibile 1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color 1.4. Clasificarea fotografiei judiciare 1.5. Fotografia de examinare 1.6. Filmul şi videofonograma 2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şi aparate folosite 2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice 2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile 2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică 2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie 2.5. Instrumente optice de mărit 2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şi Roentgen 35 3. Cercetarea criminalistică a urmelor 3.1. Definirea şi clasificarea urmelor 3.2. Urmele omului 3.3. Urmele obiectelor 3.4. Urmele materiale 3.5. Urmele de incendii şi explozii 3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale 3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor categorii de urme 2
  3. 3. 3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şi dactiloscopică 4. Balistica judiciară 4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestora 4.2. Urmele de împuşcare 4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc 4.4. Expertiza balistico-judiciară 5. Examenul tehnic al documentelor 5.1. Noţiuni generale 5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva 5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor 5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri 5.5. Examinarea textelor dactilografiate 5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână 5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână 5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisului 5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţii 6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretul vorbit) 6.1. Noţiuni generale 6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor) 6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente 6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelor 6.5. Metode de identificarea cadavrelor 7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnico-criminalistice 7.1. Noţiuni generale 7.2. Evidenţa nominală a infractorilor 7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilor 7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute 8. Capcane criminalistice 8.1. Noţiuni generale 8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizare 8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice 8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală Capitolul III TACTICA CRIMINALISTICĂ 1. Tactica cercetării la faţa locului 1.1. Noţiunea sarcinilor şi trăsăturile caracteristice cercetării la faţa locului 1.2. Pregătirea în vederea cercetării la faţa locului 1.3. Modul de executare a cercetării la faţa locului 1.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului 2. Tactica audierii 2.1. Noţiunea şi fundamentul psihologic al audierii 2.2. Audierea martorului 2.3. Ascultarea învinuitului (inculpatului) 3
  4. 4. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE 2.4. Procedee tactice folosite în audierea învinuitului în anchetă 2.5. Ascultarea victimei 3. Metodica cercetării infracţiunii de omor 3.1. Noţiuni generale 3.2. Probleme care se lămuresc în cursul cercetării 3.3. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor 4. Modificarea cercetării infracţiunii de furt 4.1. Noţiuni generale 4.2. Problemele care pot fi lămurite la cercetarea furtului 4.3. Activităţile care se întreprind pentru identificarea făptuitorilor şi dovedirea vinovăţiei Bibliografie 4
  5. 5. CCAAPPIITTOOLLUULL II CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCAA –– AABBOORRDDAARREE GGEENNEERRAALLĂĂ 1. Aspecte introductive 1.1. Obiectul şi metodele criminalisticii 1.2. Sistemul criminalisticii 1.3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe 1.4. Evoluţia criminalisticii 2. Identificarea criminalistică 2.1. Definiţia şi obiectul identificării criminalistice 2.2. Clasificarea obiectelor identificării 2.3. Principiile identificării în criminalistică 2.4. Etapele identificării criminalistice 2.5. Metodica identificării criminalistice 2.6. Formularea concluziilor OBIECTIVE § 11.. NNOOŢŢIIUUNNII IINNTTRROODDUUCCTTIIVVEE 11..11.. AAssppeeccttee ggeenneerraallee pprriivviinndd iissttoorriiccuull,, oobbiieeccttuull şşii mmeettooddeellee ccrriimmiinnaalliissttiicciiii Pentru prima dată termenul de CRIMINALISTICĂ a fost folosit în anul 1893, de HANS GROSS, judecător de instrucţie austriac, în lucrarea sa „Îndreptarul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”, apărută în anul menţionat, la München. Autorul lasă să se înţeleagă prin acest termen experienţa acumulată în timp de către Poliţie, în munca de descoperire şi identificare a infractorilor. De fapt, în acea perioadă criminalisticii i se mai atribuia şi denumirea de „Poliţie Tehnică” sau „Poliţie Ştiinţifică”, ca o recunoaştere a faptului că mijloacele şi procedeele criminalistice erau folosite în principal de către organele de POLIŢIE. 5 Studierea acestui capitol vă permite: · Înţelegerea noţiunii de criminalistică şi a sistemului criminalisticii; · Cunoaşterea obiectului de studiu şi a metodelor criminalisticii · Cunoaşterea definiţiei şi obiectului identificării criminalistice · Cunoaşterea principiilor şi etapelor indetificării în criminalistică
  6. 6. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE Preocupări pentru realizarea unor metode de descoperire a infracţiunilor şi demascare a infractorilor găsim şi anterior acestei date. Ele aveau caracterul unor practici izolate. Treptat acestea s-au conturat ca metode independente de cercetare. Încă din vremea Romei antice şi apoi în Imperiul Roman de Răsărit au apărut reglementări cunoscute în controlul înscrisurilor presupuse a fi falsificate (lex Cornelia de falsis şi respectiv, în timpul lui Justinian, Novelele 49 şi 73). Criminalistica fiind o ştiinţă relativ tânără, cu privire la caracterul său s-au emis diferite păreri de-a lungul anilor, păreri care sunt tributare profesiilor celor care au participat la crearea şi dezvoltarea ei. Astfel, numeroase probleme de criminalistică şi-au găsit rezolvarea în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX, în cadrul medicinei legale, în rapoartele de expertiză medico-legale întâlnindu-se, alături de aspecte de medicină judiciară, şi aspecte de dactiloscopie, balistică, traseologie şi chiar aspecte de identificare a persoanei după scris. Această ştiinţă se detaşează de cele juridice şi de cele ale naturii, constituindu-se totodată ca o ştiinţă de legătură între ele. Ea foloseşte mijloace de studiu împrumutate de la ştiinţele naturii, de la ştiinţele exacte (matematica, fizica şi chimia), dar în acelaşi timp îşi creează metode proprii de investigare, precum şi procedee tactice pentru descoperirea infracţiunilor şi dovedirea vinovăţiei infractorilor. În acest sens, definim CRIMINALISTICA drept ştiinţa care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea probelor judiciare, efectuarea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar. Metode specifice criminalisticii Ca ştiinţă independentă, cu obiect de studiu bine definit, criminalistica are metode proprii de cercetare. Acestea sunt: a. descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale de probă; b. examenele comparative; c. realizarea experimentelor; d. organizarea cartotecilor, albumelor şi colecţiilor în scopul identificărilor; e. elaborarea versiunilor şi ipotezelor. La baza metodelor elaborate de criminalistică stă metoda materialist dialectică. Pe baza acestei metode generale, criminalistica a elaborat metodele ei proprii de cercetare, legate de specificul acestei ştiinţe1. Elaborarea metodelor criminalistice presupune cunoaşterea procesului de formare a urmelor infracţiunii, în marea complexitate şi în infinita variabilitate a acestora, cunoaşterea temeinică a experienţei organelor de urmărire penală şi a celor mai noi metode folosite de ştiinţele naturii, ca: fizica, chimia, biologia, psihologia etc. Pentru elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice se ţine seama de natura extrem de variată a urmelor infracţiunii, de procesul lor de formare, de experienţa acumulată în cercetarea acestor urme şi de metodele şi mijloacele ce pot fi adoptate din ştiinţele naturii sau de diferitele ramuri tehnice ale acestora. Aceste metode îşi vor găsi aplicarea în cercetarea urmelor de mâini, de picioare, a mijloacelor de transport, a urmelor de spargere, a urmelor lăsate de armele de foc, a incendiilor, a urmelor formate din resturi de materie, la identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmente, la identificarea grafică, la cercetarea locului faptei, în percheziţii etc. 1 A se vedea, Camil Suciu, „Criminalistică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 6. 6
  7. 7. Metodele tehnico-ştiinţifice vor fi necesare la tot pasul atât în munca de teren a criminalistului, cât mai ales în cercetările de laborator şi în expertiza criminalistică. Elaborarea metodelor tactice prezintă, de asemenea, o deosebită importanţă pentru organele de urmărire penală, asigurând buna organizare a diferitelor activităţi de cercetare, ordinea şi succesiunea acestora după un anumit plan bine stabilit. În elaborarea metodelor tactice de cercetare criminalistică se porneşte de la materialul strâns de activitatea de cercetare, de la aşa-numita „experienţă generalizată” a organelor de urmărire penală, referitoare la procesul de formare a urmelor, de comportare a martorilor, a infractorilor şi a celor percheziţionaţi, de aprecierea valorii fiecărei urme şi a raporturilor ei cauzale în ansamblul unităţii cazurilor cercetate etc. Atât elaborarea ştiinţifică a acestor metode, cât şi aplicarea lor de către practicieni cere multă experienţă, căci greşita formulare sau aplicare a metodelor tactice aduce după sine, adeseori, ineficienţa aplicării metodelor tehnico-ştiinţifice2. Metodele tactice trebuie riguros elaborate pentru cercetarea locului faptei, pentru efectuarea percheziţiei, aplicarea lor să se desfăşoare după un plan dinainte stabilit, care, în acelaşi timp, să fie dinamic şi suplu, pentru a se putea adapta situaţiilor neprevăzute. Ascultarea martorilor, a învinuiţilor şi a inculpaţilor cere, de asemenea, cunoştinţe aprofundate de metode tactice, pentru a şti fiecărei persoane când şi cum să i se pună o anumită întrebare; întrebările acestea trebuie formulate astfel încât ai multe să conveargă spre lămurirea aceleiaşi probleme, ca ele să fie astfel planificate încât răspunsurile eventuale la o întrebare să fie presupuse în întrebarea următoare etc. Tot în cadrul metodelor tactice sunt cuprinse şi metodele de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni, în care succesiunea diferitelor activităţi de cercetare constituie punctul principal. O altă sarcină cuprinsă în obiectul criminalisticii şi care este strâns legată de elaborarea metodelor de cercetare este stabilirea mijloacelor tehnice necesare aplicării acestor metode. În criminalistică, prin noţiunea de mijloace tehnice înţelegem „totalitatea utilajelor şi a materialelor necesare activităţii de cercetare, atât în cadrul muncii de teren cât şi în laboratoarele de criminalistică”3. Aceste mijloace sunt extrem de variate, mergând de la lopata şi târnăcopul necesare dezgropării unor obiecte ascunse, până la cele mai complicate instalaţii de cercetare cu care sunt înzestrate laboratoarele de criminalistică. Cu toată marea lor variabilitate, aceste mijloace pot fi grupate convenţional, în două mari categorii: utilaje şi materiale necesare activităţii de cercetare la locul faptei, folosite direct de organele de urmărire penală şi utilaje şi materiale de laborator, folosite numai de către specialişti. Această împărţire nu este, însă, atât de categorică, unele din mijloacele respective găsindu-şi întrebuinţarea în fiecare dintre ele două activităţi menţionate. Mijloacele tehnice sunt grupate, în general, în trusa de anchetă sau de cercetare penală cu care este dotat fiecare organ de urmărire penală în cercetarea locului faptei. Această trusă cuprinde patru compartimente conţinând strictul necesar în cercetarea locului faptei, şi anume: un compartiment fotografic, unul traseologic, al treilea cu rechizite pentru desen şi ultimul cu o serie de instrumente ajutătoare pentru pătrunderea într-un loc închis sau pentru forţarea anumitor obiecte4. Trusa de cercetare penală a fost completată cu o serie de utilaje destinate cercetării locului faptei, sondele cu termometru, căutătorul de metale, sonda electromagnetică, căutătorul de cadavre, lămpi ultraviolete portabile, aparate Röentgen portabile, microscoape şi spectroscoape de buzunar, aparate radio de emisie-recepţie etc. până la laboratoare mobile construite pe un autocamion sau elicopter. Din a doua categorie a mijloacelor tehnice fac parte laboratoarele de criminalistică, pe 2 Camil Suciu, op. cit., p. 7. 3 Camil Suciu, op. cit., p. 8. 4 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 9. 7
  8. 8. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE lângă care există şi unele cabinete de criminalistică. Organul de urmărire penală va stabili care dintre urmele descoperite la locul faptei pot fi examinate cu mijloacele de care dispune şi care dintre ele necesită o examinare mai complicată de laborator. Metode împrumutate de criminalistică - din chimie a. spectroscopia b. electroforeza c. cromatografia - din fizică a. holografia b. fonoscopia - din medicină a. anatomia comparată b. histopatologia - din matematică a. calculul probabilităţilor b. teoria mulţimilor vagi c. programarea lineară 1.2. Apariţia ştiinţei criminalistice îînn RRoommâânniiaa Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală. Necesitatea rezolvării unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului şi a instrumentului vulnerant a determinant elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu. Înfiinţarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină-legală din Bucureşti de către prof. Mina Minovici a constituit o veritabilă premieră mondială, care a stârnit admiraţia şi chiar invidia unor somităţi ale vremii, cum ar fi P. Brouardel şi B. Balthazard din Paris, S. Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, F. Djan din Ankara etc.5 Pe bună dreptate ca întemeietori ai criminalisticii româneşti pot fi consideraţi cei trei fraţi Minovici. Printre primii aderenţi la sistemul de identificare a lui A. Bertillon, bazat pe măsurători antropometrice, se numără şi Mina Minovici, care la 15 martie 1892 a înfiinţat serviciul antropometric ce a funcţionat ca unitate a ministerului justiţiei. Servicii similare au existat în Franţa în 1879, în Anglia în 1891, în Germania şi Argentina în 1893, în Olanda din 1894, în Austria şi Bulgaria din 1895. Fiecare fişă antropometrică întocmită la acest serviciu cuprindea datele de stare civilă, antecedentele penale, măsurile corpului, datele referitoare la conformaţia gurii, nasului, buzelor, bărbiei, urechii drepte, conturul capului şi sprâncenelor, culoarea feţei şi semnele particulare. „Tratatul complet de medicină legală” (1929-1930) va sintetiza întreaga activitate a profesorului Mina Minovici. Acest material rămâne şi astăzi de referinţă în domeniu. Andrei Ionescu, şeful Serviciului de antropometrie din 1892 şi până în 1914, va introduce dactiloscopia ca metodă de bază în identificare. Valentin Sava6 va impune ca fiecare arest preventiv sau penitenciar să completeze arhiva cu fişele tuturor deţinuţilor. În 1934 ia naştere „Societatea română de grafologie”, având două secţii: psihologie grafică care, după moartea lui Ştefan Minovici, a fost condusă de C. I. Parhon. Între 1946 şi 5 Camil Suciu, „Dezvoltarea învăţământului criminalistic în România, Şcoala românească de criminalistică”, Serviciul cultural, presă şi editorial, 1975, p. 29. 6 Din 1914 şeful Serviciului de identificare, transformat de acesta în 1925 în serviciu central. 8
  9. 9. 1957 în cadrul Institutului medico-legal a funcţionat „Corpul experţilor grafici” al cărui preşedinte a fost Aurel Boia7. În 1943 se înfiinţează Serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de criminalistică al Prefecturii Capitalei, la care se organizează un cazier monodactilar şi palmar şi un cazier decadactilar al infractorilor din Bucureşti, arhiva judiciară şi cartotecile modus-operandi, precum şi atelierele fotografice şi de confecţionare a mulajelor. După 1944 serviciul ia o mare amploare, când se realizează nu numai descoperirea infractorilor cu ajutorul fişelor dactiloscopice, dar şi identificarea urmelor după proiectilele şi tuburile de cartuş ridicate de la locul săvârşirii unei crime8. Pentru probleme de criminalistică cu profil medico-legal funcţionează Laboratorul de biocriminalistică al Institutului medico-legal „Prof. Dr. Mina Minovici”, care se ocupă cu traseologie lezională, balistică şi dactiloscopie, ultima aplicată la identificarea cadavrelor şi persoanelor. 11..33.. SSiisstteemmuull ccrriimmiinnaalliissttiicciiii Întrucât criminalistica este ştiinţa modului în care se descoperă infracţiunile, se demască infractorii şi se stabilesc măsuri de prevenire a crimelor, ea îşi structurează obiectul de studiu pe trei domenii: A. Tehnica criminalistică Cuprinde totalitatea mijloacelor tehnice şi a metodelor ştiinţifice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, efectuarea expertizelor şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice. Din aceasta fac parte: - fotografia judiciară - filmul judiciar - traseologia judiciară - balistica judiciară - dactiloscopia - grafica etc. B. Tactica criminalistică Reprezintă un sistem de reguli şi procedee prin care se asigură efectuarea planificată, organizată şi operativă a activităţilor de urmărire penală. Ea cuprinde: - cercetarea la faţa locului - reconstituirea - planificarea anchetei - ascultarea inculpatului şi a martorului - confruntarea - percheziţia - ridicarea de obiecte şi înscrisuri etc. C. Metodica criminalistică Reprezintă acele reguli particulare de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni (omor, furt, tâlhărie, viol, incendii) ţinându-se seama de regulile generale ale tehnicii şi tacticii criminalistice. 7 A fost autorul „Scrisul orbilor” (1943), „Exercitarea funcţiei de expert grafic” (1943) şi „Introducere în grafologie şi expertiză grafică” (1944). 8 A se vedea, Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 43-49. 9
  10. 10. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE 1.4. Legătura criminalisticii ccuu aallttee şşttiiiinnţţee Criminalistica are legătură cu toate ştiinţele juridice, în principal cu dreptul procesual penal, cu dreptul penal, dreptul procesual civil şi dreptul civil. Din rândul ştiinţelor sociale, criminalistica are legătură cu: - psihologia - psihiatria - criminologia - logica. a) Legătura cu dreptul procesual penal Ambele discipline au acelaşi scop: stabilirea adevărului în procesul penal. Pornirea procesului penal depinde de datele pe care le furnizează criminalistica. Regulile Codului de Procedură Penală stabilesc activităţile referitoare la ascultarea învinuiţilor, martorilor, modul cum se efectuează confruntările, percheziţiile, constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele, cercetările la faţa locului. b) Legătura cu dreptul penal Ambele discipline au acelaş i scop - înfăptuirea politicii penale. Dreptul penal stabileşte care sunt faptele numite infracţiuni. Criminalistica stabileşte cine a comis infracţiunea. c) Legătura cu criminologia Criminalistica identifică cine a comis infracţiunea, indicând persoana acesteia, dând posibilitatea criminologilor să-l studieze în evoluţia sa. Criminologia răspunde la întrebarea: „De ce s-a comis crima?” iar criminalistica răspunde la întrebarea „Cine a comis infracţiunea?” d) Legătura cu chimia şi fizica Acestea pun la dispoziţia criminalisticii mijloace şi metode proprii, pe care criminalistica le adaptează la necesităţile identificării infractorilor. e) Legătura cu medicina legală Această legătură este extrem de strânsă, mergând în anumite domenii până la suprapunere. Aşa este cazul în cercetarea plăgilor împuşcate, traumatologia mecanică (leziunile produse prin agenţi vulneranţi) sau determinarea dinamicii accidentelor de circulaţie. 1.5. Evoluţia criminalisticii Ca ştiinţă autonomă, criminalistica s-a format la sfârşitul secolului XIX. Întârzierea se explică nu numai prin nivelul scăzut de dezvoltare al ştiinţelor naturii, dar şi prin neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor pentru aportul ştiinţelor în materie de probaţiune. Începuturile criminalisticii sunt strâns legate, până la identificare, de medicina legală şi se dezvoltă în locurile cu cea mai mare criminalitate (Paris 1795, Viena 1804 etc.). Din această perioadă de subliniat sunt preocupările statisticianului Quételet (1796-1874) privind măsurarea cantitativă a omului şi a activităţilor sale, care fac din el un precursor al criminologiei de mai târziu şi al antropometriei. Fondatorul criminalisticii este considerat a fi austriacul Hans Gross, judecător de instrucţie şi profesor de drept penal. În 1893 publică „Manualul judecătorului de instrucţie”, în care el foloseşte pentru prima dată expresia de „System der Kriminalistik”. Sfârşitul secolului XIX coincide cu apariţia unor specialişti care nu mai sunt medici legişti. Aşa cum afirmă Lucian Ionescu, chiar şi personajului fictiv Sherlock Holmes din 10
  11. 11. romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist, fiindcă ajunge la probă prin observarea şi interpretarea logică a urmelor. Momentele principale care au marcat dezvoltarea generală a criminalisticii sunt: - inventarea fotografiei (Daguerre - 1839); - dactiloscopia (Faulds şi Nerschel - 1880, Galton - 1886, Vuchetich - 1891, Henry - 1900 etc.); - antropometria criminală (Bertillon - 1885). Urmează descoperirile ştiinţifice din variate domenii, mergând de la inventarea microscopului (1873), a reacţiilor de precipitare în studiul grupelor sanguine (1895), transmiterea cromozomică a genelor (Mendel - 1865) şi până la metodele perfecţionate de astăzi: cromografie, spectroscopie, microscopie electronică cu baleiaj, cod genetic, informatică, pentru a pomeni numai câteva la întâmplare. În ceea ce priveşte învăţământul de criminalistică consemnăm: - 1894: Hans Gross introduce la Viena primul curs facultativ de criminalistică; - 1909: Reiss creează la Lausanne Institutul de fotografie judiciară, care se va transforma în Institutul de poliţie ştiinţifică sub conducerea prof. Dishoff; - 1913: Şcoala de la Graz a prof. Hans Gross, apoi Heindl la München şi Locard la Lyon; - Din 1945 în SUA: Universităţile din Berkeley şi John Jay College din New York (cele mai renumite, existând multe altele); - În Marea Britanie: Universitatea din Strathclyde (Scoţia). Alte centre de formare neuniversitare, dar de mare autoritate; - Anglia: Home Office Forensic Science Laboratories şi Metropolitan Forensic Science Laboratory; - Germania: Bundeskriminalamt; - SUA: FBI Academy; - Franţa: Identité Judiciaire. 11
  12. 12. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE 2. IDENTIFICAREA CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCĂĂ 22..11.. DDeeffiinniiţţiiaa iiddeennttiiffiiccăărriiii ccrriimmiinnaalliissttiiccee Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie tuturor domeniilor ştiinţei - reprezintă elementul definitoriu al investigării criminalistice. Prin rezonanţa sa practică, acest proces deţine un loc bine conturat, de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că reprezintă „problema centrală a investigaţiilor criminalistice”9. Raportându-se la necesităţile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este “indisolubil legat de actul de justiţie”10. Identificarea criminalistică nu trebuie înţeleasă ca reducându-se numai la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componenta sa tehnică, confuzie făcută chiar şi de practicieni ai dreptului. Aşa putem explica de ce identificarea unei persoane este posibilă nu numai prin intermediul unor metode tehnice, ci şi pe baza declaraţiilor unui martor ocular sau ale victimei, în cadrul unor activităţi procedurale, cum este, de pildă, recunoaşterea din grup efectuată în conformitate cu reguli tactice criminalistice. Toate acestea au ca finalitate determinarea a ceea ce denumim sintetic “fapte şi împrejurări ale unei cauze penale”. Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg al categoriei de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Cu alte cuvinte, ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor11. Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoaşterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însuşiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de acelaşi gen sau specie, dar care se deosebeşte de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identic numai cu sine însuşi. Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, obiect sau fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi spaţiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor12. Pentru exactitatea demersului nostru, precizăm că prin identic trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect (sau chiar un fenomen), inclusiv la obiecte de gândire13. Cu privire la condiţiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare a persoanei sau obiectului trebuie să le îndeplinească, sunt necesare câteva sublinieri: a. Pentru stabilirea identităţii nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esenţiale prin care acestea se individualizează şi se distanţează de celelalte obiecte. b. Deşi identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare. De pildă, într-o infracţiune de omor, autorul a fost identificat datorită unui fragment de urmă de cizmă de cauciuc, descoperită lângă cadavru. În urmă se observă, în afara caracteristicilor generale, şi urma unui corp dur fixat între nervurile tocului cizmei. Procedându- 9 Paul L. KIrk’ “Crime lnvestigation, Physical Evidence and the Police Labo-rator’y’, Interscience Pubiishers, NewYork, 1966, p. 12. 10 Lucian Ionescu, Dumitru Sandu, “Identificarea criminalistică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 5. 11 Camil Suciu, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. l6. 12 A. Lalande, “Vocabulaire technique et critique de Philosophie”, Presses Universitaire de France, Paris, 1974, p. 454. 13 În acest sens a se vedea şi Mircea Constantinescu, “Consideraţii privind conceptul de identificare în expertiza criminalistică”, editată de Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 1979, p. 77. 12
  13. 13. se la cercetarea încălţămintei persoanelor suspecte, s-a ajuns la o cizmă în al cărei toc se afla prinsă întâmplător o piatră. Forma şi poziţia pietrei în relieful tocului au condus la identificarea obiectului creator de urmă şi, de aici, la identificarea infractorului care, în final, şi-a recunoscut vina14. c. Identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia se află în permanentă mişcare şi transformare, fiind supus acţiunii şi influenţei unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atât fiinţelor, cât şi obiectelor, inclusiv urmelor acestora. Astfel, după cum se va vedea în capitolul consacrat cercetării urmelor de mâini, chiar în cazul elementelor de strictă individualitate pentru o persoană, cum sunt desenele papilare, caracterizate prin fixitate şi unicitate, putem întâlni situaţii de modificare a unor detalii, fără intervenţia unor agenţi externi15. Dar şi în asemenea ipoteză, rămân în desenul papilar suficiente detalii pe baza cărora se poate stabili identitatea unei persoane. Concluzia care se desprinde din sublinierile anterioare ne determină să afirmăm că identificarea criminalistică se distinge, faţă de procesele de identificare întâlnite în alte domenii ale ştiinţei, prin anumite elemente de specificitate. Într-o opinie, prin identificare criminalistică „se înţelege stabilirea obiectului care are legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare”16. Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca „un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar şi individualizat, conţinute, transmise sau reflectate în urmă”. La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaştere ştiinţifică a obiectelor, relevante din punct de vedere al probaţiunii şi de creare a posibilităţilor descoperirii relaţiilor ce leagă obiectele unele de altele17. Identificarea criminalistică este, înainte de toate, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de trăsături caracteristice sau de particularităţi. Aceste trăsături aparţinând fie formei, fie conţinutului obiectului, pot fi cunoscute, analizate şi interpretate prin metode şi mijloace ştiinţifice, proprii Criminalisticii. Identificarea serveşte, în ultimă instanţă, scopului procesului penal de aflare a adevărului. Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar. 2.2. Obiectul identificării ccrriimmiinnaalliissttiiccee În legătură cu noţiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim admis. Unii autori atribuie noţiunii de obiect al identificării criminalistice un înţeles foarte larg, începând cu obiecte, fenomene, calităţi, intervale de timp sau de spaţiu şi terminând cu însuşirile fizice sau acţiunile psihice ale omului, alţi autori limitează acest obiect la elemente solide ale lumii materiale, cu volum şi caracteristici relativ constante18. 14 Pasescu Nicolae şi Culcea Dumitru, “Posibilităţi de identificare traseologică a obiectelor pe baza unor caracteristici temporare”, în lucrarea “20 de ani de expertiză criminalistică”, supra. cit., p. 1 7 1 - 1 72. 15 John I.Thoroiiton, „La doctrine de la dissimilitude unique dans l ‘identification dactyloscopique”, R.I.P.C. nr.306, martie 1977, p. 89-95 Autorul, abordând teza potrivit căreia dacă două amprente diferă dintr-un singur punct ele nu pot fi atribuite aceluiaşi deget sau aceleiaşi persoane, demonstrează, pe baza unor cazuri reale, apariţia unor modificări de detaliu în desenul papilar al aceleiaşi persoane, la un interval de 18 luni. 16 Nicolae Dan, “Tratat practic de Criminalistică”, vol.II, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979, p. 10. 17 Katona Geza, “Cercetarea de identificare a urmelor în procedura penală”, Budapesta, 1965; p. 20 18 S. M. Potapov, “Introducere în criminalistică”, Moscova, 1949, p. 1, promovează prima opinie, iar literatura de specialitate, K.Geza, supra.cit., p. 27, este unul dintre susţinătorii celei de-a doua teze. 13
  14. 14. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE Cu privire la opiniile formulate trebuie să remarcăm o preocupare sporită de delimitare mai riguroasă a obiectului identificării, în sfera căruia nu mai sunt incluse elemente de natură ideală19. Rezervele exprimate faţă de acestea, au drept argument esenţial imposibilitatea unei identificări riguroase sub raport ştiinţific, orice eroare fiind de natură să ştirbească obiectivitatea şi seriozitatea unui asemenea proces. Având în vedere cele exprimate în literatura de specialitate, se poate spune că obiectului identificării criminalistice îi sunt proprii câteva trăsături. Dintre acestea sunt esenţiale materialitatea şi legătura cauzală cu fapta ilicită. Prin urmare: - obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, fiinţă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spaţiu şi timp, susceptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infracţional; - obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci şi prin însuşi raportul cauzal cu fapta cercetată. De exemplu, în ipoteza unui omor săvârşit prin împuşcare, interesează, printre altele, să fie identificată arma care a fost folosită în săvârşirea infracţiunii. Or, acest proces nu se rezumă numai la stabilirea faptului că arma este un pistolet “Browing” cu calibrul de 9 mm. Pentru soluţionarea cauzei este absolut necesar să fie individualizată această armă, cu o serie anumită, pe baza caracteristicilor ţevii sau mecanismului de tragere. Plecându-se de la necesităţile tipice investigaţiei criminalistice, în literatura de specialitate s-a impus sistemul de clasificări bipartite al obiectelor identificării, în funcţie de mai multe criterii, dintre care se pot distinge: a) Scopul identificării20 Potrivit acestui criteriu, obiectele antrenate în procesul identificării se împart în: - obiecte ce urmează a fi identificate, denumite şi obiecte scop; acestea pot fi persoana infractorului, instrumentele folosite în comiterea infracţiunii sau orice obiect care a format o urmă în împrejurările săvârşirii faptei penale; - obiecte ce servesc la identificarea celor de mai sus, denumite şi obiecte mijloc de identificare. Revenind la exemplul anterior, privind identificarea cizmei infractorului după caracteristica temporară, se constată că încălţămintea reprezintă obiectul scop, în timp ce urma găsită lângă cadavru şi urmele create experimental (denumite şi model tip) cu cizmele suspecţilor, constituie obiectul mijloc. Sau, pistoletul cu care s-a săvârşit omorul, reprezintă obiectul scop, iar proiectilele găsite în corpul victimei, împreună cu modelele tip, realizate prin trageri experimentale cu armele bănuite că au fost folosite în comiterea infracţiunii, sunt obiecte mijloc. Între cele două categorii de obiecte există o delimitare netă, ele netrebuind confundate. În nici un caz nu se poate spune că urma cizmei este identică cu însăşi cizma, sau că proiectilul găsit în corpul victimei este identic cu proiectilul model de comparaţie. O asemenea confuzie ar fi de natură să creeze dificultăţi în interpretarea rezultatelor identificării, ori erori grave. Privitor la criteriul sus-menţionat, este interesant să precizăm că unii autori folosesc termenii obiecte de identificat şi obiecte identificatoare sau de identificare21. b) Criteriul căutării şi identificării22 Conform criteriului enunţat, identificarea criminalistică are în vedere două categorii de 19 Ehrenfried Stelzer, “Criminalistica”, vol.I, “Teoria şi metodologia criminalistică generală”, Ed. Ştiinţifică germană, 1977, p. 20-2l. 20 A. A.Elsman, “Criminalistica”, sub redacţia lui S.A.Golunski, op. cit., p. 28; C. Suciu, op. cit., p. l7; I. Mircea, “Criminalistica”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 18 şi ediţia din 1990. 21 În acest sens, L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 90; K.Geza, op. cit., p. 37; Ehrenfried Stelzer, op. cit., p. 241. 22 V. I. Keldin, “Identificarea şi rolul ei în stabilirea adevărului în cauzele penale”, Ed. Universităţii din Moscova, 1969, p. l5; N. Dan, op. cit., p. 11; E.Stelzer, op. cit., p. 241. 14
  15. 15. obiecte: - obiectele căutate, ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite în câmpul infracţional; - obiecte verificate, presupuse că au creat urmele sau reflectările materiale descoperite la locul faptei. Aceşti termeni nu au nevoie de explicaţii suplimentare. Singura precizare pe care o considerăm necesară se referă la obiectele verificate, ce includ în sfera lor numai obiectele suspecte, mai puţin însă urmele create în câmpul infracţional. Fără a considera greşit cel de-al doilea criteriu de clasificare, apreciem că este mai apropiată de specificul şi conţinutul activităţii de identificare criminalistică clasificarea în obiecte scop şi obiecte mijloc sau în obiecte de identificat şi obiecte mijloc de identificare. Cu atât mai mult se impune această delimitare, cu cât ea acoperă inclusiv domeniul urmelor şi al modelelor tip, fără de care nu este posibilă finalizarea procesului de stabilire a identităţii. 2.3. Principiile identificării îînn ccrriimmiinnaalliissttiiccăă Conform opiniei criminalistului român Ion R. Constantin, acestea sunt23: a) Orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în spaţiu şi timp. Această realitate infirmă opinia potrivit căreia ar exista infracţiune fără urme. b) Consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi fenomene. Acest principiu impune ca experimentele criminalisticii pentru realizarea expertizelor şi reconstituirilor să se desfăşoare în aceleaşi condiţii în care s-au creat urmele în câmpul infracţiunii. Cu alte cuvinte, obţinerea probelor martor, care se mai numesc şi modele de comparaţie, trebuie să aibă loc în condiţiile în care s-au creat urmele la locul unei infracţiuni. c) Orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei pot fi asemănate cu altele, dar identice sunt numai cu ele însele. Plecând de la teoria hegeliană a identităţii, trebuie să avem în vedere că, cel puţin în ipoteza investigaţiilor penale, identităţii îi este comună şi deosebirea, astfel încât identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul24. Particularizat la scopul procesului penal, principiul enunţat presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret. Dar, în măsura în care interesează stabilirea identităţii, în egală măsură suntem interesaţi să fie stabilită şi neidentitatea, absolut necesară excluderii din cercul suspecţilor a persoanelor bănuite de săvârşirea unei fapte penale, ori a obiectelor despre care se presupune că ar fi fost folosite de infractori. d) Raportul între timpul scurs de la data comiterii infracţiunii şi şansele de descoperire a autorului este invers proporţional. Organele judiciare, experţii criminalişti sunt obligaţi să ţină seama în investigarea faptelor, de unul dintre atributele inerente materiei, respectiv mişcarea, în cuprinsul căreia intră „toate schimbările şi procesele ce au loc în univers, de la simpla deplasare şi până la gândire”25. Realitatea obiectivă reprezintă o totalitate dinamică de sisteme materiale ale căror structuri se află în interacţiune, în continuă schimbare şi transformare. În toate domeniile ştiinţei, dar poate mai mult decât în oricare dintre ele - date fiind consecinţele umane şi sociale - în procesul de identificare criminalistică este necesară abordarea cercetării persoanelor şi obiectelor în mişcare, prin prisma schimbării trăsăturilor şi proprietăţilor caracteristice, a interacţiunii cauzale cu factori care pot determina modificări 23 Ion R. Constantin, “Şcoala românească de criminalistică” - Sesiunea de referate şi comunicări ştiinţifice, mai 1974; “Unele metode şi principii ale criminalisticii”. 24 În acest sens, a se vedea şi L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. 91. 25 F. Engels, „Dialectica naturii”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 374. 15
  16. 16. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE sau transformări de ordin calitativ şi cantitativ26. Dacă nu se are în vedere posibilitatea schimbării unor trăsături caracteristice ale obiectului, oglindite în urma descoperită, datorită unor cauze dintre cele mai diverse, s-ar putea ajunge la excluderea acestuia din cercul obiectelor presupuse a constitui factorul creator al urmei. Modificările nu privesc numai obiectul scop al identificării, ci înseşi obiectele mijloc de identificare. De la data săvârşirii infracţiunii şi până în momentul analizei propriu-zise, mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esenţiale ale fiinţelor şi obiectelor, dintre care unele sunt fireşti (îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materiale de natură organică, uzura obiectelor de folosinţă curentă, influenţa factorilor meteorologici asupra urmelor ş.a.), în timp ce alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracţiunii (ştergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat sau delapidat etc.)27. 2.4. Etapele identificării ccrriimmiinnaalliissttiiccee Scopul identificării criminalistice constă în a stabili persoana sau obiectul care a creat urmele descoperite în câmpul unei infracţiuni. Acest proces de identificare are două etape bine conturate şi distincte: a) Stabilirea apartenenţei după gen Această etapă are importanţă prin aceea că ajută la restrângerea progresivă a obiectelor verificate, uşurând identificarea concretă. Stabilirea apartenenţei la un gen se realizează pe calea examinării caracteristicilor generale care definesc o anumită categorie de obiecte (adică acele caracteristici generale care definesc o anumită grupă de obiecte). b) Identificarea individuală Pe măsură ce, în procesul de identificare, sfera caracteristicilor individuale se lărgeşte, realizăm o îngustare a sferei obiectelor care au aceleaşi caracteristici. De exemplu, punctul de pornire al identificării armei cu care s-a săvârşit omorul îl reprezintă determinarea faptului că proiectilul găsit în corpul victimei a fost tras cu un pistolet. Ulterior se stabileşte că pistoletul aparţine grupului de arme având calibrul 6,35 mm, grupul restrângându-se treptat prin constatarea că ţeava armei are patru ghinturi, cu sensul de rotaţie spre dreapta, lăţimea câmpului ghinturilor fiind de 1,50-1,61 mm, iar înclinaţia acestora de 4,59 grade, ceea ce corespunde pistoletului Walther, model 69. În continuare, pentru stabilirea identităţii armei, definitorie pentru faza finală a procesului identificări, va avea loc examinarea comparativă a caracteristicilor reţinute de obiectul mijloc (proiectilul găsit în victimă) cu cele reflectate de modelele tip, create prin efectuarea de trageri experimentale cu armele suspecte. Deşi una dintre sarcinile de bază ale identificării criminalistice o reprezintă determinarea persoanei sau obiectului concret antrenat în săvârşirea infracţiunii - deosebit de valoroasă pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale - nu întotdeauna acest proces poate fi parcurs până în punctul dorit, datorită faptului că diverse împrejurări, în mare parte obiective, sunt insuficiente sau împiedică individualizarea factorului creator al urmei28. Cel mai adesea, astfel de situaţii se întâlnesc la urmele ce nu conţin suficiente caracteristici de individualizare şi, îndeosebi, în cazul unor urme dinamice în care factorul creator a frecat sau a şters suprafaţa de contact (urmele de frânare ale autovehiculului, urmele de tăiere cu fierăstrăul sau bomfaierul, alunecarea mâinii pe obiectul atins ş.a.). Şi în ipoteza urmelor care se prezintă sub forma unor resturi materiale dintre cele mai diverse (fire, fibre, vegetale, minerale, cioburile de sticlă, lemn, plastic etc.), a petelor de natură organică (sânge, salivă, spermă), sau de ulei, vopsea ş.a., într-un cuvânt, în cazul aşa- 26 C. Suciu, op. cit., p. 236. 27 L. Ionescu şi D. Sandu, supra. cit., p. 102; E. Stelzer, op. cit., p. 236. 28 C. Suciu, op. cit., p. 20; L. Ionescu şi D. Sandu, op. cit., p. l05; N. Dan, op. cit., p. 16. 16
  17. 17. numitelor urme materiale, procesul identificării vizează, de regulă, determinarea categoriei sau grupului căruia aparţine urma cercetată. Subliniem însă că, în cazul acestor urme, nu trebuie exclusă posibilitatea individualizării obiectului creator al urmei, datorită fie perfecţionării mijloacelor tehnico-ştiinţifice de investigaţie, fie unor împrejurări concrete în care s-a format urma. De exemplu, datorită perfecţionărilor aduse tehnicilor de laborator, în prezent s-a conturat posibilitatea identificării persoanelor după marca genetică. 2.5. Metodica identificării criminalistice Obiectele supuse identificării în criminalistică sunt foarte variate, atât ca natură, cât şi ca formă şi dimensiuni. Caracteristicile de identificare generale şi individuale diferă de la o categorie de obiecte la alta. În procesul de identificare expertul începe cu studierea materialelor puse la dispoziţie, acordând atenţie deosebită modului în care s-au creat urmele. Studiul obiectelor supuse identificării are două etape: a) Examinarea separată - a urmelor - a modelelor de comparat. În acest stadiu se stabilesc caracteristicile de gen şi individuale ale celor două categorii de obiecte. b) Examinarea comparativă Aceasta presupune compararea proprietăţilor şi caracteristicilor generale şi speciale ale celor două categorii de obiecte. Examinarea se face prin metodele: - confruntării (cea mai răspândită metodă) Se folosesc în acest procedeu lupele, microscoapele comparatoare, lămpile cu radiaţii ultraviolete şi fotografiile de examinare. Fig. 1. Confruntarea - ca metodă de examinare Constă în observarea simultană „faţă în faţă”, a urmei (A) şi a modelului de comparat (B). 17
  18. 18. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE Fig. 2. Juxtapunerea - continuitatea liniară Demonstrează comunitatea caracteristicilor urmei (A) şi ale modelului de comparat (B) - juxtapunerii - cunoscută şi sub numele de continuitate liniară. Este folosită în special în examinarea striaţiilor armelor de foc, instrumentelor tăietoare şi de spargere, a urmelor de dinţi şi a urmelor lăsate de proiectile. - suprapunerii Constă în suprapunerea imaginii transparente a unuia dintre obiecte cu imaginea celuilalt obiect. La procesul de examinare se va ţine seama ca mulajele să fie comparate cu mulaje obţinute experimental. 2.6. Formularea concluziilor În urma procesului de examinare, pe baza constatărilor rezultate, identificarea se materializează sub forma concluziilor, care pot fi: a) certe b) probabile. Cele din categoria concluziilor certe pot fi pozitive sau negative. Concluziile certe sunt afirmaţii sau negaţii categorice cu privire la locul, timpul, împrejurările, faptele, obiectele sau persoanele care au creat urmele ce fac obiectul interpretării. Concluziile probabile sau de probabilitate sunt rezultatul insuficienţei caracteristicilor de ordin calitativ sau cantitativ. Aceste concluzii sunt admisibile, ele putând orienta ancheta. Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se experţilor criminalişti, făcea referire la formularea concluziilor astfel: „Nu vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimaţi-o”. O situaţie aparte o constituie imposibilitatea de a se realiza identificarea cerută. Această situaţie este dată de numărul redus de caracteristici generale şi individuale ale urmelor, care face imposibil examenul comparativ. 18
  19. 19. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Criminalistica are următoarele ramuri: a) tehnica, tactica, metodica b) balistica judiciară, grafoscopia, dactiloscopia c) biocriminalistica, grafologia, chiromanţia 2. Primul curs de criminalistică a fost opera lui: a) Edmond Locard b) Francis Galton c) Hans Gross 3. Criminalistica s-a format ca ştiinţă în: a) antichitate b) perioada renaşterii c) la sfârşitul sec. al XIX-lea 4. Ramura criminalisticii care indică mijloacele specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura acestora este: a) tactica criminalistică b) metodologia criminalistică c) tehnică criminalistică 5. Fondatorul criminalisticii este considerat: a) Hans Gross b) Alphonse Bertillon c) Edmond Locard ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE · Care este definiţia şi obiectul identificării criminalistice? · Enumeraţi principiile identificării în criminalistică. 19
  20. 20. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE CCAAPPIITTOOLLUULL IIII TTEEHHNNIICCAA CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCĂĂ 1. Fotografia judiciară 1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare 1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică 1.2.2. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor 1.2.3. Sursele de lumină utilizate în fotografie 1.2.4. Materialele fotosensibile 1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color 1.4. Clasificarea fotografiei judiciare 1.5. Fotografia de examinare 1.6. Filmul şi videofonograma 2. Trusele criminalistice şi laboratoarele mobile. Tehnici şi aparate folosite 2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice 2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile 2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică 2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie 2.5. Instrumente optice de mărit 2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete infraroşii şi Roentgen 35 3. Cercetarea criminalistică a urmelor 3.1. Definirea şi clasificarea urmelor 3.2. Urmele omului 3.3. Urmele obiectelor 3.4. Urmele materiale 3.5. Urmele de incendii şi explozii 3.6. Urmele accidentelor feroviare, aeriene şi navale 3.7. Metode şi mijloace tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor categorii de urme 3.8. Probleme ce pot fi rezolvate prin expertiza traseologică şi dactiloscopică 4. Balistica judiciară 4.1. Noţiuni generale despre armele de foc şi muniţia acestora 4.2. Urmele de împuşcare 4.3. Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc 4.4. Expertiza balistico-judiciară 5. Examenul tehnic al documentelor 5.1. Noţiuni generale 20
  21. 21. 5.2. Examinarea criminalistică a actelor scrise şi problemele care se pot rezolva 5.3. Stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor 5.4. Cercetarea falsului în înscrisuri 5.5. Examinarea textelor dactilografiate 5.6. Identificarea persoanei după scrisul de mână 5.6.1. Formarea şi evoluţia scrisului de mână 5.6.2. Caracteristicile generale şi speciale ale scrisului 5.6.3. Obţinerea modelelor de scris pentru comparaţii 6. Identificarea persoanei după semnalmente (Portretul vorbit) 6.1. Noţiuni generale 6.2. Descrierea formelor (semnalmentelor) 6.3. Mijloace tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmente 6.4. Operaţiuni pregătitoare în vederea identificării cadavrelor 6.5. Metode de identificarea cadavrelor 7. Înregistrarea penală. Cartoteci şi colecţii tehnico-criminalistice 7.1. Noţiuni generale 7.2. Evidenţa nominală a infractorilor 7.3. Evidenţa dactiloscopică decadactilară şi monodactilară a infractorilor 7.4. Evidenţa cadavrelor cu identitate necunoscută şi a persoanelor dispărute 8. Capcane criminalistice 8.1. Noţiuni generale 8.2. Tipuri de capcane criminalistice. Cerinţe generale de organizare 8.3. Aplicarea şi constatarea capcanelor criminalistice 8.4. Folosirea rezultatelor capcanelor criminalistice în cercetarea penală 21
  22. 22. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE OBIECTIVE § 11.. FFOOTTOOGGRRAAFFIIAA JJUUDDIICCIIAARRĂĂ Numim fotografie judiciară acea ramură a criminalisticii care se ocupă cu studierea problemelor ridicate de folosirea fotografiei în anchetarea infracţiunilor. 1.1. Însemnătatea fotografiei judiciare Fotografia29 în criminalistică îşi găseşte aplicabilitatea atât în munca de anchetare a infracţiunilor, cât şi în cea a experţilor criminalişti de a ilustra, demonstrativ, rapoartele de expertiză ale acestora. Importanţa fotografiei judiciare este dată de completarea înţelegerii aspectelor cuprinse în procesele verbale de cercetare la faţa locului, de reconstituire, de recunoaştere, de percheziţie etc. Fotografia judiciară redă şi acele aspecte care, din diferite motive, nu au fost cuprinse în procesele verbale menţionate. Camil Suciu, în cursul său de criminalistică30, vorbeşte despre însemnătatea fotografiei judiciare: „Aplicarea metodelor fotografice în diferite activităţi de cercetare criminalistică s-a impus datorită: - rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane ce interesează cercetarea penală; - exactităţii cu care sunt fixate detaliile; 29 Fotografia - cuvânt compus, format din două cuvinte greceşti: fos, fotos = lumină + grafia = scriere. 30 Camil Suciu, „Criminalistica”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 23. 22 Studierea acestui capitol vă permite: · Înţelegerea însemnătăţii fotografiei judiciare; · Asimilarea noţiunilor generale de tehnică fotografică; · Cunoaşterea noţiunilor generale despre trusele şi laboratoarele criminalistice; · Cunoaşterea metodelor şi mijloacelor tehnice de ridicare şi examinare în laborator a principalelor categorii de urme; · Cunoaşterea particularităţilor cercetării la faţa locului în cazul folosirii armelor de foc; · Asimilarea noţiunilor generale privind examenul tehnic al documentelor şi stabilirea autenticităţii şi vechimii înscrisurilor; · Cunoaşterea caracteristicilor generale şi speciale ale scrisului; · Asimilarea noţiunilor generale privind identificarea persoanei după semnalmente; · Cunoaşterea metodelor de indentificare a cadavrelor; · Asimilarea noţiunilor generale privind înregistrarea penală şi a cartotecilor şi colecţiilor tehnico-criminalistice; · Asimilarea noţiunilor generale privind capcanele criminalistice.
  23. 23. - obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele interpretări subiective; - oglindirii generale a tuturor obiectelor cuprinse în câmpul fotografierii, indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda pentru moment; - evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al fiecărei imagini”. Despre folosirea fotografiilor în timpul executării acţiunilor de anchetă se face menţiunea respectivă în procesele verbale care se întocmesc. Cu fotografiile realizate se întocmesc planşe fotografice, iar sub fiecare fotografie se scriu explicaţii cu privire la obiectul fotografiat, explicaţii care sunt certificate de semnătura anchetatorului. 1.2. Noţiuni generale de tehnică fotografică După cum este ştiut, fotografia ca realizare omenească reprezintă acea metodă tehnică cu ajutorul căreia se pot reproduce şi fixa imaginile luminoase ale obiectelor, folosind însuşirea pe care o au anumite radiaţii de a descompune unele săruri de argint cum sunt halogenurile de argint (bromura, iodura sau fluorura de argint). Fotografia se realizează în două etape: a) cea fizică, realizabilă datorită aparatelor de fotografiat b) cea chimică, realizabilă datorită materialelor fotosensibile (plan filme, sticlă, rolfilm, hârtie). 1.2.1. Aparatele de fotografiat. Elementele componente şi rolul lor Aparatele fotografice au forme şi mărimi foarte diferite, uneori de formate minuscule pentru fotografierile interioare în diferite cavităţi ale corpului uman, alteori, imitând obiecte de folosinţă obişnuită pentru a nu fi recunoscute, sau de forme aproape gigantice, fiind manevrate de un număr mare de oameni. Indiferent de forma, mărimea sau complexitatea lor, aparatele de fotografiat se compun obligatoriu din: a) cameră obscură, pe fundul căreia se formează imaginea; b) obiectiv fotografic, format din una sau mai multe lentile; acesta realizează imaginea obiectului de fotografiat pe fundul camerei obscure. Caracteristicile oricărui obiectiv fotografic sunt: - distanţă focală: reprezintă distanţa dintre centrul optic al obiectivului şi locul unde se formează focarul. Aceasta este de obicei egală cu distanţa din centrul optic al obiectivului până la suprafaţa fundului camerei obscure; - luminozitate: proprietatea obiectivului de a proiecta o imagine mai mult sau mai puţin luminoasă. Luminozitatea este direct proporţională cu diametrul obiectivului; - profunzimea clarităţii: este capacitatea obiectivului de a reda clar pe fundul camerei obscure imaginea în adâncime a obiectelor a căror reprezentare o formează. Profunzimea este mai mare cu cât deschiderea obiectivului este mai mică. Aceasta se realizează printr-o altă componentă a aparatului de fotografiat, numită diafragmă, asupra căreia ne vom referi imediat. - unghiul de deschidere (sau de poză) este format de razele extreme de lumină pe care obiectivul le poate prinde. El este invers proporţional cu deschiderea (diametrul) obiectivului, precum şi cu distanţa focală. După unghiul de poză, obiectivele se clasifică astfel: - standard (cu unghi de 45°-46°) - teleobiective (cu unghiuri mici - 15°) - superunghiulare (cu unghi de 60°-180°). 23
  24. 24. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE Astăzi aparatele de fotografiat se realizează cu posibilităţi de schimbare a obiectivelor (interschimbabile) sau, mai performant, cu obiectivele ZOOM, obiective complexe care includ într-unul singur toate tipurile de obiective cu unghiuri de deschidere diferite. - puterea de separare (sau de rezoluţie) este proprietatea obiectivului de a reda cu claritate cele mai mici detalii ale obiectului fotografiat. c) diafragmă: este un dispozitiv cu ajutorul căruia se reglează deschiderea, după dorinţă, a obiectivului aparatului de fotografiat. În felul acesta se reglează cantitatea de lumină care pătrunde în camera obscură, se măreşte claritatea imaginii fotografice obţinute, profunzimea şi puterea de rezoluţie. Valorile diafragmei sunt înscrise pe monturile obiectivelor sub forma unei scări pornind de la 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45. Când valorile diafragmei sunt mai mari, deschiderea obiectivului va fi mai mică, iar lumina care va pătrunde în camera obscură va fi de asemenea în cantitate mică. În acest caz timpul de expunere va fi mai mare. d) obturator Este un dispozitiv mecanic folosit pentru deschiderea camerei obscure pentru a permite luminii să pătrundă pe fundul acesteia şi să impresioneze materialul fotosensibil negativ. Timpul cât obturatorul rămâne deschis se numeşte timp de expunere. În funcţie de construcţia aparatelor de fotografiat, obturatoarele sunt: - centrale - cu perdea. Din construcţie, fabricantul a realizat dispozitive mecanice perfecţionate care permit ca (în funcţie de sensibilitatea filmelor folosite, a cantităţii de lumină care se utilizează şi a deschiderii diafragmei) deschiderea obturatorului să se facă automat. Pe fiecare aparat de fotografiat se găseşte dispozitivul de stabilire a timpului de expunere. Timpii sunt mai mari de o secundă şi fracţiuni de secundă ,,pornind de la 1/25 până la 1/1000". e) sistem depunere la punct a imaginii şi încadrare Prin punerea la punct a imaginii se înţelege realizarea imaginii fotografice a obiectului pe fundul camerei obscure. În funcţie de construcţia aparatelor, acest sistem poate fi: a) cu geam mat, când fundul camerei obscure este un geam mat; b) cu oglindă reflex şi prismă. Oglinda se montează la 45° faţă de axa optică a obiectivului, între obiectiv şi fundul camerei obscure. Imaginea luminoasă formată de obiectiv este reflectată de oglindă pe un geam mat (vizor) aflat în partea superioară a camerei obscure. Acest sistem de oglindă se rabatează în sus permiţând, la declanşarea obturatorului cu perdea, să se expună filmul; c) cu paralaxă (cu axă paralelă), când obiectivul aparatului are axa paralelă cu un dispozitiv de prisme care permit încadrarea obiectului de fotografiat. Acest dispozitiv de punere la punct este cunoscut şi sub numele de telemetru fotografic. 24
  25. 25. Fig. 3. Imagine în secţiune a unui aparat de fotografiat cu punere la punct a imaginii cu oglindă reflex. 1.2.2. Sursele de lumină utilizate în fotografie După cum arată şi denumirea acestei metode, fotografie, adică scriere cu ajutorul luminii, obţinerea imaginilor se face numai dacă obiectele sunt bine iluminate. Lumina naturală a soarelui este de cele mai multe ori suficientă în obţinerea imaginilor, dar trebuie să se ţină seama ca niciodată lumina astrului să nu vină direct în obiectivul aparatului. Aşezarea aparatului în realizarea fotografiei trebuie să fie în aşa fel ca lumina soarelui să „vină" din spatele aparatului sau lateral. În încăperi sau în timpul nopţii se vor folosi surse de lumină puternice, cum sunt: - reflectoare, formate din becuri electrice de diferite puteri - lămpi electronice. Reglarea timpilor de expunere trebuie făcută în aşa fel ca impresionarea materialului fotosensibil să fie corespunzătoare pentru a reda toate detaliile obiectului de fotografiat. Când timpii de expunere sunt mai mari de o secundă, este necesar ca aparatul de fotografiat să fie montat pe un trepied, pentru ca claritatea imaginii să nu aibă de suferit la declanşarea obturatorului. 1.2.3. Materialele fotosensibile A doua etapă a realizării imaginii fotografice este cea a fixării ei pe un suport fotosensibil. Este faza chimică, în care lumina destabilizează halogenurile de argint de materialele care sunt plasate în aparatul de fotografiat pe fundul camerei obscure. Materialele fotosensibile sunt suspensii de halogenuri de argint în gelatina întinsă pe sticlă, celuloid, hârtie sau carton. Aceste săruri se prezintă sub formă de microcristale cu dimensiunile cuprinse între 0,8 şi 0,4 microni. Lumina imaginii formate de obiectivul aparatului descompune halogenura de argint în argint metalic, negru, acolo unde intensitatea ei este mare. Treptele de negru sunt gradate în funcţie de intensitatea luminii. Imaginea este în stare latentă. Pentru a putea fi văzută, ea trebuie relevată (adică scoasă în evidenţă) şi fixată, deoarece existenţa ei este foarte instabilă. 25
  26. 26. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE Toate materialele fotosensibile, indiferent de fabricant, sunt caracterizate de: a) sensibilitate generală la lumină Această sensibilitate este înscrisă obligatoriu pe ambalajul materialelor fotografice. În funcţie de ţara producătoare, sensibilitatea este evaluată astfel: - DIN - pentru produsele germane - GOST - pentru produsele ruseşti - ASA - pentru produsele americane şi japoneze. Cu cât granulaţia de halogenură de argint este mai mare la materialele fotosensibile, cu atât este mai mare sensibilitatea la lumină. b) sensibilitate cromatică; este dată de o serie de coloranţi introduşi în suspensia de gelatină a materialului fotosensibil pentru a-i face sensibili la culori, după cum urmează: - ortocromatice - sensibilitate la culorile galben şi verde - pancromatice - sensibilitatea este extinsă şi la culoarea roşie - izopancromatice - cu sensibilitate extinsă până la radiaţiile infraroşii. Fără adăugarea substanţelor colorante în stratul de gelatină, adică fără această sensibilizare cromatică, emulsia fotografică este sensibilă doar la radiaţiile violet-albastre şi albastre-verzui. c) contrast - Acesta este dat de structura materialului şi defineşte proprietatea de a reda intervalul de străluciri ale obiectului fotografiat. Din acest punct de vedere materialele fotosensibile se împart în: - moi (BM) - normale (BN) - contraste (BC) - foarte contraste (BFC) d) puterea de rezoluţie - este dată de mărimea granulaţiei. Cu cât aceasta este mai mică, cu atât numărul de detalii ale obiectului fotografiat este mai mare. 1.3. Procesul negativ şi pozitiv al fotografiei alb-negru şi color După expunerea materialului, fotografia din interiorul aparatului, procesul chimic se continuă prin developarea acestuia. Această etapă este cunoscută sub numele de procesul negativ, deoarece prin reacţiile chimice ce se realizează pe suprafaţa materialului fotosensibil vor apărea cristale de argint metalic în tonuri de negru pentru părţile luminoase ale obiectului fotografiat şi transparente pentru părţile întunecate. a) Procesul negativ cuprinde: - developarea, care se realizează într-o soluţie numită revelator. Soluţia de revelator conţine: apă, substanţă revelatoare (metol, hidrochinonă), substanţă antioxidantă (sulfit de sodiu), substanţe acceleratoare (carbonat de potasiu), antihalou (bromură de potasiu). - spălarea intermediară - fixarea într-o soluţie de hiposulfit de sodiu - uscarea negativului. b) Procesul pozitiv constă în obţinerea imaginilor după negativ pe hârtie, sticlă sau film diapozitiv. Acest proces constă în expunerea imaginii negative în laborator, developarea şi fixarea imaginii. Hârtia expusă se developează la lumină roşie sau portocalie, se clăteşte, se fixează, se spală şi apoi se usucă. c) Fotografia color 26
  27. 27. Cu ocazia cercetării la faţa locului, de cele mai multe ori redarea cât mai fidelă a culorii urmelor (de obicei de natură biologică) impune folosirea fotografiei color. Tehnicile de realizare a fotografiilor color sunt aceleaşi ca şi în cazul folosirii materialelor fotosensibile alb-negru, dar apar unele particularităţi. Se recomandă folosirea unor aparate de fotografiat performante, cu obiective bine corelate cromatic şi dispozitiv de stabilire corectă a timpului de expunere. Materialele fotosensibile pentru fotografia color sunt: pentru lumina artificială, pentru lumină naturală, negative, pozitive (hârtie color) şi filme (plan filme) reversibile. Prelucrarea lor este mult mai complicată decât fotografia alb-negru şi cere cunoştinţe de specialitate. 1.4. Clasificarea fotografiei judiciare a) La faţa locului, pentru fixarea tabloului de ansamblu al infracţiunii, a elementelor de detaliu, a obiectelor şi urmelor lăsate de infractori, se vor execută mai multe fotografii care se clasifică astfel: - fotografia de orientare sau de ansamblu. Este acea fotografie care cuprinde locul faptei şi împrejurimile acestuia. Ea se realizează dintr-o singură imagine sau din imagini succesive care ulterior se unesc, alăturându-se. Acest ultim procedeu poartă numele de fotografie panoramică. Ele pot fi liniare sau circulare. Fotografia panoramică circulară se face în cazul când locul faptei este atât de întins încât nu poate fi cuprins într-o singură imagine care să întrunească calităţile fotografiei de orientare. Fotografia panoramică liniară se recomandă, de exemplu, când obiectivul de fotografiat ar fi un imobil de dimensiuni mari, situat pe o stradă îngustă ce nu permite fotografierea de la o distanţă mare. - fotografia schiţă. Este acea fotografie care reprezintă numai locul faptei, izolat de mediul înconjurător. Ea se realizează fie dintr-o singură imagine unitară, fie panoramică liniară sau circulară. De obicei, fotografia se execută cu aparatul situat la înălţimea medie a ochilor (cca. 1,60 m). - fotografia obiectelor principale. Modalitatea de fotografiere a obiectelor principale constă din fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele şi consecinţele faptei infracţionale. Din categoria menţionată pot face parte corpul victimei unei omucideri, armele şi instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii, obiectele purtătoare de urme, inclusiv urmele ca atare. Fotografia obiectelor principale se execută, de regulă, în faza statică a cercetării la faţa locului. Precizăm că fotografia obiectului principal va trebui dublată de o fotografie care va reda poziţia acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în raport de poziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte principale. Fiecare obiect trebuie astfel fotografiat, încât imaginea să redea elementele şi detaliile sale caracteristice de identificare. Aceasta impune ca fotografierea să se efectueze dintr-un plan perpendicular pe obiect, cu o iluminare adecvată (directă sau laterală) şi prin marcarea obiectului cu un număr. De asemenea, lângă obiectele principale sau între acestea, dacă este posibil, se aşează o unitate de măsură (riglă, centimetru, bandă gradată), pentru aprecierea dimensiunilor şi a distanţelor şi raportului de poziţie dintre obiecte (fotografie metrică). - fotografia urmelor. După cum arată şi denumirea, ea reprezintă imaginea urmelor descoperite în câmpul infracţiunii. Şi în acest caz fotografia este metrică. - fotografia de detaliu. Fotografiile de detaliu sunt specifice fazei dinamice a cercetării la faţa locului, în care este permisă deplasarea sau modificarea poziţiei obiectelor în 27
  28. 28. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE vedere punerii în evidenţă a detaliilor caracteristice, a urmelor, precum şi a localizării lor pe suprafaţa obiectului. Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare şi cu sursele de lumină dispuse lateral şi în spatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidenţiate detaliile caracteristice, posibil de exploatat în procesul identificării. Fotografia de detaliu trebuie înţeleasă într-un sens mult mai larg, întrucât ea acoperă o arie destul de cuprinzătoare de domenii care se interferează. Spre pildă, cel puţin sub raport tehnic criminalistic, este greu de făcut o distincţie netă între fotografii de detaliu şi fotografia propriu-zisă a urmelor. b) Fotografia semnalmente - reprezintă fotografia unei persoane puse sub urmărire penală sau a unui cadavru cu identitate necunoscută. Fotografiile se realizează bust, reprezentând persoana privită din faţă (cu urechile descoperite) şi din profil, stânga şi dreapta. Toate cele trei fotografii se realizează la aceeaşi scară. c) Fotografia de supraveghere operativă: se execută pentru surprinderea în flagrant delict. 1.5. Fotografia de examinare Pe scurt, se poate reţine că acest gen de fotografii se folosesc în demonstrarea constatărilor făcute de experţii criminalişti asupra urmelor infracţiunii. Fotografia judiciară de examinare reprezintă un ansamblu de procedee destinate cercetării, în condiţii de laborator, a mijloacelor materiale de probă, precum şi fixării rezultatelor investigării tehnico-ştiinţifice a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la faţa locului.D in punct de vedere ştiinţific, pe lângă rolul său preponderent aplicativ, fotografia judiciară de examinare se constituie şi ca un domeniu de stabilire, promovare sau adaptare a celor mai adecvate metode fotografice de examinare a probelor materiale. În funcţie de natura procedeelor tehnice folosite, potrivit scopurilor urmărite, fotografia judiciară de examinare se poate clasifica astfel31: - fotografia de examinare în radiaţii vizibile: fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast, de separare a culorilor, microfotografia; - fotografia de examinare în radiaţii invizibile: ultraviolete, infraroşii, röentgen, gamma şi beta, radiaţii neutronice şi holografia. În continuare ne vom opri cu câteva detalii privind cele mai întâlnite metode sau procedee ale fotografiei de examinare. a) Fotografia de umbre - este destinată scoaterii în evidenţă a caracteristicilor de relief. Ea se aplică inclusiv în fotografiile de detaliu executate la faţa locului, de exemplu în cazul urmelor de adâncime de mâini şi de picioare ori al urmelor unor instrumente de spargere. Acelaşi procedeu se foloseşte şi în cazul refacerii unui text sens cu creionul sau cu stiloul cu bilă, care a ieşit în relief pe verso-ul colii de hârtie ori pe filele următoare, situaţii întâlnite în ipoteza unor falsuri prin înlăturare de text sau a distrugerii de înscrisuri. La realizarea fotografiei de umbre, importantă este plasarea sursei de lumină sub un unghi care să permită revelarea detaliilor, de regulă acestea situându-se între 300 şi 700. O sursă aşezată sub un unghi mai mic de 300 creează umbre ce acoperă detalii mai mici, în timp ce un unghi mare are ca rezultat lipsa umbrelor. În aceeaşi idee, se impune alegerea unei surse care să asigure proiectarea unui fascicul compact de lumină pe suprafaţa fotografiată32. 31 Emilian Stancu, op. cit., p. 118. 32 A se vedea, N. Ionescu, op. cit., p. 65. 28
  29. 29. b) Fotografia de reflexe - are ca destinaţie punerea în evidenţă a urmelor de suprafaţă greu sesizabile la o primă vedere. În principiu, o suprafaţă netedă, strălucitoare, reflectă uniform razele de lumină, în unghiuri egale. Dacă suprafaţa are anumite diferenţe de netezime, cum ar fi, de exemplu, prezenţa unei urme papilare, aceasta devine vizibilă prin reflectarea sub unghiuri diferite a fasciculului de lumină trimis asupra obiectului. Aşa se poate explica de ce o urmă papilară latentă aflată pe un geam poate fi observată numai dacă privim geamul sub un anumit unghi. O variantă a acestui procedeu o întâlnim în ipoteza fotografierii urmelor de mâini de pe suprafeţe care nu permit revelarea cu mijloace clasice. Reflectarea sub unghiuri diferite a luminii determină diferenţe de strălucire, specifice nu numai obiectelor opace, ci şi celor transparente, unde diferenţele sunt determinate de modificarea coeficientului de trecere a radiaţiei luminoase33. Fotografierea urmelor puse în evidenţă prin diferenţele de strălucire necesită, de regulă, aşezarea obiectului pe un suport cu cap mobil, astfel încât să existe posibilitatea mişcării lui sub unghiuri diferite, până la găsirea poziţiei din care urma se vede cel mai bine. Iluminarea obiectului se face cu un fascicul îngust de lumină. Dintre procedeele tehnice de fotografiere este indicat să se recurgă la cele de contrast, ceea ce presupune diafragmarea mai pronunţată şi folosirea de materiale fotosensibile adecvate34. c) Fotografia de contrast - deşi nu reprezintă o metodă de cercetare în sine, este inclusă în categoria fotografiilor de examinare, datorită posibilităţilor de mărire a gamei mijloacelor de evidenţiere a unor urme sau detalii caracteristice, apte să fie folosite în procesul de identificare. Procedeul îşi găseşte utilitatea nu numai în evidenţierea unor detalii, sau în folosirea lui conjugată cu procedeul fotografiei de umbre ori reflexe, ci şi în îmbunătăţirea calităţii unor imagini fotografice realizate cu prilejul desfăşurării activităţilor de urmărire penală, inclusiv pe fotografii executate ocazional, dacă el prezintă utilitate pentru clarificarea unor împrejurări ale cauzei. Contrastul unei imagini poate fi obţinut, în primul rând, prin materialele fotosensibile cu coeficient mare de contrast, prin diafragmare şi, desigur, prin prelucrări în băi de developare adecvate. Alte procedee se bazează pe modul de obţinere a pozitivului, pe contratiparea negativului, ori întărirea chimică etc.35. 33 A se vedea, Camil Suciu, op. cit., p. 96. 34 A se vedea, Emilian Stancu, op. cit., p. 122. 35 În acest sens, a se vedea, Pierre Montel, “Toute la photographie”, Ed. Publications Montel, Paris, 1972, p. 197 şi urm.; Helmut Stapf, “Practica fotografică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1958, p. 251 şi urm. 29
  30. 30. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE - Fotografie de contrast - c) Macrofotografia - este realizată asupra urmelor prin folosirea tuburilor de prelungire care măresc dimensiunile camerei obscure. Se foloseşte pentru expertizele dactiloscopice, pentru documente sau expertize grafice ale scrisului, precum şi la expertizele traseologice (ale instrumentelor de spargere). d) Microfotografia - este fotografia realizată cu ajutorul microscopului, în demonstraţiile ce se fac în expertizele traseologice ale urmelor microscopice, pentru urmele obiectelor tăietoare, precum şi în balistică, pentru urmele striaţiilor lăsate de microrelieful ţevii armelor de foc sau de cuiul percutor pe capsa tuburilor de cartuşe trase. e) Fotografia sub radiaţia razelor ultraviolete. Acest gen de fotografii se folosesc pentru fotografierea urmelor digitale relevate cu prafuri fluorescente, precum şi a documentelor falsificate sub radiaţiile ultraviolete generate de lămpile cu descărcare electrică în vapori de mercur. f) fotografia sub radiaţia razelor infraroşii. Acest gen de fotografie se foloseşte pentru redarea falsurilor de documente. 1.6. Filmul şi videofonograma Acestea reprezintă pelicula cinematografică şi banda magnetică pe care s-au fixat imaginile şi sunetul unor secvenţe ale activităţii de anchetă, cum sunt: cercetarea la faţa locului, reconstituiri, recunoaşteri de obiecte şi persoane, percheziţii etc. Aceste două procedee tehnice prezintă avantaje faţă de fotografia judiciară, pentru că: - dau posibilitatea surprinderii în mişcare a unor subiecţi; - au un pronunţat caracter ilustrativ pentru activitatea de anchetă; - duc la creşterea gradului de obiectivitate în aprecierea probelor şi exclud interpretările subiective; - scenele, persoanele şi obiectele care au legătură cu săvârşirea infracţiunilor sunt rapid fixate; - în cazul videofonogramei judiciare posibilităţile de falsificare sunt reduse. Pentru realizarea filmului judiciar sunt necesare: - aparate de filmat - filme cinematografice. 30
  31. 31. Pentru realizarea videofonogramei sunt necesare: - camera video - banda video - banda magnetică - videorecorder - televizor. Componente ale filmului judiciar: Genericul Scopul acestei părţi introductive a filmului este acela de a crea cadrul procedural. Genericul cuprinde în mod obligatoriu: - denumirea instituţiei care realizează filmul judiciar; - prezentarea obiectului filmului; - cine a realizat filmul şi comentariul. Imagini de orientare Ca şi în cazul fotografiei judiciare, prin aceste imagini se fixează în spaţiu locul unde se efectuează filmarea. Imagini ale locului propriu-zis (schiţă) Prin acestea se fixează locul faptei în totalitate sau pe secţiuni. Acest gen de imagini se realizează prin: - panoramare - filmare încrucişată - filmare pe sectoare. Imagini la scară Filmarea imaginilor se realizează alăturând în teren benzi gradate, rigle gradate. Imagini ale obiectelor principale Acestea sunt similare fotografiei obiectelor principale din câmpul infracţiunii: - imagini ale urmelor; - imagini de detaliu. Sfârşitul filmului. În ceea ce priveşte valoarea probantă a înregistrărilor video, ele vor fi apreciate (împreună cu transcrierile şi procesele-verbale de certificare) în mod liber de către organul judiciar, numai prin coroborare cu celelalte mijloace de probă, astfel încât contribuţia lor la formarea convingerii va fi mai mică sau mai mare, după gradul de încredere pe care îl vor oferi magistratului că, prin conţinutul lor, reflectă corect realitatea şi toate împrejurările cauzei. Având în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare şi redare a sunetelor şi imaginilor, prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, subliniem că înregistrările video sunt de natură să ofere organului judiciar o siguranţă sporită asupra autenticităţii şi a capacităţii lor de a reda fidel realitatea. În plus, datorită faptului că, în special înregistrările video, sunt capabile să redea faptele în toată complexitatea şi dinamismul lor, acestea vor constitui un mijloc excelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace de probă şi un element pe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte greu să-l conteste - în caz că îi atestă vinovăţia. § 22.. TTRRUUSSEELLEE CCRRIIMMIINNAALLIISSTTIICCEE ŞŞII LLAABBOORRAATTOOAARREELLEE MMOOBBIILLEE.. TTEEHHNNIICCII ŞŞII AAPPAARRAATTEE FFOOLLOOSSIITTEE 2.1. Noţiuni generale despre trusele criminalistice 31
  32. 32. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE În activitatea de anchetă, în special de cercetare la faţa locului, anchetatorii recurg la mijloace tehnice şi procedee speciale pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea probelor materiale. Pentru aceasta, sunt necesare şi se folosesc o serie de instrumente, substanţe şi obiecte aflate în valize, genţi, cunoscute sub numele de truse criminalistice. Instrumentarul cuprins în acestea este dispus în compartimente speciale. În funcţie de natura instrumentarului conţinut, trusele se împart în: A. Truse universale Acestea, chiar dacă sunt de fabricaţii diverse, conţin instrumente care pot fi utilizate pentru efectuarea mai multor activităţi. Gruparea acestui instrumentar, conform autorilor „Tratatului practic de criminalistică”, este dată de definiţia utilizării. El poate fi categorisit astfel: a) instrumentar pentru cercetarea, descoperirea, relevarea şi ridicarea urmelor papilare De regulă, acest instrumentar este format din: cutii cu pulberi (cenuşă, negru de fum, argentorat, pigment galben fluorescent etc.), pensule din păr de veveriţă, pensulă magnetică, pelicule adezive pentru transferul urmelor relevate (negre, albe, transparente), lampă portabilă de radiaţii ultraviolete, pulverizatoare. b) instrumentar pentru amprentarea persoanelor Acesta este compus din placă, rulou şi tuburi cu tuş tipografic, tuşieră chimică şi hârtii de amprentat (fişe şi speciale pentru cea chimică), lingură pentru amprentat cadavre, mănuşi chirurgicale. c) instrumentar pentru executarea mulajelor pentru urmele de adâncime În funcţie de categoria urmelor, aici sunt incluse: boluri din cauciuc sau plastic, lingură şpaclu, bandă flexibilă, pensete, pensule din păr de porc, etichete, plastilină, ghips, parafină etc. d) instrumentar pentru marcarea locului cercetat şi executarea măsurătorilor Aici se găsesc, de obicei: rigla gradată, benzi metrice, ruletă, jetoane cu numere de la 0 la 10, cretă albă, cretă forestieră. e) instrumentar pentru întocmirea schiţelor – este compus din riglă gradată, şabloane, hârtie milimetrică, hârtie de calc, busolă, creioane etc. În afara acestor instrumente, în trusele universale se mai găsesc: magnet, foarfece, briceag, diamant, seturi de chei, ciocane, şurubelniţe, dălţi, spirale, lupe, ferăstrău de mână, cleşte patent, eprubete, vată, pungi din plastic, sfoară etc. B. Truse criminalistice cu destinaţii speciale În funcţie de natura infracţiunilor cercetate sau de destinaţia lor, în practică se mai întâlnesc: Truse pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit identificarea unor substanţe stupefiante, printre care haşiş, marijuana, L.S.D., substanţe din grupa opiaceelor, amfetaminelor etc. Testarea se realizează prin introducerea unei cantităţi din substanţa suspectă într-un tub de cauciuc sau plastic ce conţine fiola cu reactiv. Prin presarea pereţilor tubului se sparge fiola, reactivul intrând în reacţie cu substanţa de identificat. Tipul stupefiantului se determină în funcţie de modul de colorare a reactivului. Aceste truse se găsesc atât în dotarea laboratoarelor criminalistice, a unităţilor de specialitate ale Ministerului de Interne, cât şi la punctele de trecere a frontierei. 32
  33. 33. Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanţe fluorescente sau chimice, în scopul prevenirii sau descoperirii unor infracţiuni. Frecvent, se foloseşte în descoperirea furturilor, cum ar fi, de exemplu, furtul contactorilor de argint de la diverse instalaţii electrice, ori al altor piese de valoare, sustragerea de benzină destinată uzului autovehiculelor proprietate de stat ş.a. De asemenea, poate fi folosită în prinderea în flagrant delict, cum este, de pildă, darea de mită. Trusa mai conţine, în afara flacoanelor cu substanţe de marcare (aflate sub formă de prafuri, de lichide sau unguente), şi alte obiecte, dintre care amintim pensulele, mojar de porţelan, pulverizator, cilindru gradat, mănuşile chirurgicale, precum şi un detector cu radiaţii ultraviolete. Depistarea persoanelor care vin în contact cu obiectele marcate se face, fie datorită aderării prafului fluorescent (pus în evidenţă numai cu radiaţii ultraviolete) la mâinile sau îmbrăcămintea persoanei, fie datorită reacţiei dintre substanţele chimice şi clementele din compoziţia transpiraţiei, care determină o colorare specifică a pielii. Substanţele din trusă, îndeosebi cele chimice (ninhidrina, nitratul de argint), dar şi cele fluorescente, cum este cazul acidului betaoxinaftolic, reclamă respectarea unor reguli stricte de conservare, transport şi manipulare, întrucât conţin o serie de elemente toxice. Ele se păstrează în vase închise ermetic, la adăpost de căldură şi lumină puternică, evitându-se răsturnarea lor. La sfârşitul fiecărei operaţii se procedează la spălarea atentă a fiecărei piese folosite. Truse pentru revelarea urmelor papilare latente cu radiaţia de tip laser, portabile şi astfel concepute încât să asigure atât descoperirea urmelor, cât şi fixarea lor fotografică, în condiţii de mare acurateţe. Alte categorii de truse cu destinaţie specială: În dotarea unităţilor Ministerului de Interne se mai găsesc truse destinate cercetării accidentelor de circulaţie, cercetării exploziilor şi incendiilor, inclusiv truse pentru examinarea cadavrelor neidentificate, truse pentru cercetarea falsurilor în înscrisuri etc. Fireşte, aceste truse se găsesc la laboratoarele criminalistice ori la acele unităţi care au sarcini de cercetare în domeniile menţionate (circulaţie, prevenirea şi stingerea incendiilor etc.) Fig. 4. Trusă criminalistică pentru cercetarea, relevarea şi ridicarea urmelor de mâini 33
  34. 34. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE Fig. 5. Trusă criminalistică universală 2.2. Noţiuni generale despre laboratoarele criminalistice mobile Laboratorul criminalistic mobil este instalat pe anumite mijloace de transport (autoturisme, microbuze, camioane, elicoptere), având în componenţă aparate, truse, instrumente şi substanţe pentru efectuarea activităţilor criminalistice. În fiecare ţară, laboratoarele au construcţii şi amenajări diferite, dar, în general, acestea au următoarele compartimente: a) compartimentul truselor criminalistice În afara instrumentarului amintit la capitolul „Truse criminalistice”, aici se mai găsesc aspirator de praf, magneţi şi electromagneţi pentru cercetarea urmelor metalice. b) compartimentul fotografiei şi filmului judiciar Alături de truse foto, aparate de filmat cinema şi video, se găsesc trepiede, reflectoare, grupuri electrogene, lămpi electronice, tancuri şi revelatoare pentru developat filmele foto. c) compartimentul pentru întocmirea schiţei judiciare Aici sunt aranjate o masă de lucru cu planşetă de desen. Tot aici se află şi o maşină de dactilografiat. d) compartimentul detectoarelor. În componenţa acestuia intră: - detectoare de metale - detectoare de radiaţii atomice - lămpi cu radiaţii ultraviolete - detectoare de cadavre - detectoare de explozivi. 2.3. Tehnici de măsurare folosite în criminalistică Operaţiunile de măsurare sunt necesare pentru a fixa caracteristicile urmelor şi obiectelor cercetate. Măsurătorile care se fac în criminalistică privesc: 34
  35. 35. a) stabilirea dimensiunilor liniare Pentru aceasta se folosesc liniile gradate, ruletele, şublerele cu vernier, micrometrele, lupele şi microscoapele gradate. În teren se folosesc primele două instrumente de măsurat, în laborator ultimele. Măsurătorile se fac în metri şi submultiplii acestuia. Pentru a asigura o precizie mare a măsurătorilor este indicat ca aceeaşi dimensiune să fie măsurată de trei ori şi apoi să se facă media aritmetică. Măsurătorile dimensiunilor liniare trebuie să aibă în vedere lungimea, lăţimea, adâncimea sau înălţimea obiectelor. În cazul cercetării la faţa locului măsurătoarea trebuie fixată prin fotografie. b) stabilirea masei corpurilor Ca unitate de măsură pentru aceasta se foloseşte kilogramul cu submultiplii săi. Balanţele sunt instrumentele cu care se măsoară masa corpurilor. Acestea sunt cu pârghie (sau tehnice), balanţe analitice sau microbalanţe. c) stabilirea timpului Pentru timp se foloseşte ceasul şi cronometrul. d) stabilirea greutăţii specifice Greutatea specifică este raportul dintre greutatea corpului şi volumul său GS = G/V. Prima se determină prin cântărire. Volumul se măsoară prin imersie în apă distilată la temperatura de 4°C (potrivit legii lui Arhimede, un corp introdus în apă dislocă o cantitate de apă egală cu volumul său). e) stabilirea punctelor de fierbere şi de topire Acestea se măsoară cu ajutorul termometrelor. Pentru că, de obicei, în cercetarea criminalistică unele materii sunt în cantităţi foarte mici, metoda folosită este cunoscută sub numele de micrometoda lui Emich. Fig. 6. Stabilirea punctului de fierbere 1. Tub capilar; 2. Picătura de lichid cercetat; 3. Termometrul; 4. Baia de glicerină (Sursa: Camil Suciu, ,,Criminalistica”) 35
  36. 36. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE Fig. 7. Stabilirea punctului de topire a) placă subţire din metal; b) materialul cercetat; c) termometrul; d) rezistenţa electrică (Sursa: Camil Suciu, „Criminalistica”) Ea constă în introducerea într-o baie de glicerină, alături de un termometru, a unui tub de sticlă capilar, cu un cap obturat şi unul liber, în care s-a pus o picătură din lichidul a cărui temperatură de fierbere trebuie s-o stabilim. Baia de glicerină se încălzeşte progresiv. Când lichidul din tubul capilar se ridică la nivelul orificiului liber, se citeşte temperatura de pe termometru. Pentru punctul de topire se foloseşte o metodă care constă în introducerea într-un circuit electric cu reostat a unei rezistenţe de nichelină şi a unei plăci subţiri de metal, pe care se pune o cantitate mică din materialul cercetat. Placa aflată în legătură intimă cu un termometru se încălzeşte treptat, până când materialul se topeşte. În acest moment se citeşte temperatura indicată de termometru. f) stabilirea dimensiunilor unghiurilor Măsurarea diferitelor unghiuri formate de diferitele laturi sau caracteristici liniare ale obiectelor sau urmelor cercetate se face cu ajutorul compaselor şi al raportoarelor. 2.4. Aparate de iluminat şi proiecţie În criminalistică, pentru cercetarea şi fotografierea obiectelor se folosesc proiectoarele, care sunt lămpi cu becuri electrice, în faţa cărora s-a aşezat o construcţie de lentile concave. În alte cazuri, sursa de lumină este înlocuită cu arcuri electrice care dau lumină a cărei intensitate este reglată de un reostat. Proiectoarele mici, cu lumină dirijată, se numesc spoturi. Dintre aparatele de proiecţie folosite în criminalistică amintim: - epidiascopul - retroproiectorul - aparatul de proiecţie tip Faurot pentru comparat amprentele - aparatul de mărit foto - aparatul de proiecţie a analizelor microscopice. 36
  37. 37. 2.5. Instrumente optice de mărit Pentru examinarea urmelor şi obiectelor foarte mici, cercetările criminalistice se realizează cu ajutorul: a) lupelor b) microscoapelor. a) Lupa este cel mai simplu instrument optic; ea nu lipseşte din nici o trusă criminalistică şi din nici un laborator criminalistic. Existe lupe cu destinaţii speciale, cum ar fi cea pentru dactiloscopie, cu reticul gradat şi linia lui Galton. După modul de montare, lupele pot fi: - lupă binoculară (dublă) pentru cap - lupă cu suport - lupă cu mâner. b) Microscopul Este un instrument optic complex format din diferite lupe, oglinzi şi prisme fixate mecanic. Sistemul optic al microscopului este format din părţi principale şi auxiliare. Cele dintâi se compun din: - obiective - oculare. Părţile auxiliare se compun din: - condensator - oglindă - lămpile microscopului. În funcţie de complexitatea construcţiei microscopului şi posibilităţi sale de investigare, distingem: - microscop monocular - microscop binocular - microscop cu obiective interschimbabile - stene stereo microscop - microscop comparator. Fig. 8. Schema microscopului comparator 37
  38. 38. ______________________________________________________Adriana TUDORACHE 2.6. Folosirea radiaţiilor ultraviolete, infraroşii şi Roentgen În criminalistică, în examinările la faţa locului, dar mai ales în laborator, cercetarea urmelor şi înscrisurilor se face atât la lumina naturală, cât şi la cea artificială. De fapt, ochiul omenesc percepe în aceste cazuri lumina radiată, caracterizată de anumite lungimi de undă, cuprinse între 400 milimicroni (specifice razelor de culoare violetă) şi 750 milimicroni (specifice razelor roşii). Energia radiantă cu lungime de undă mai mică, precum şi cea cu lungime de undă mai mare sunt invizibile. Primele sunt radiaţii ultraviolete (deasupra radiaţiilor violete), iar următoarele sunt radiaţiile infraroşii (sub roşu). Sub influenţa acestor radiaţii diferite substanţele prezintă o luminiscenţă deosebită, cea dată de spectrul vizibil al luminii. În cazul folosirii radiaţiilor ultraviolete, care sunt create de lămpi speciale, numite lămpi WOOD, se constată prezenţa uleiurilor minerale, petelor de spermă, scrisul şters cu substanţe chimice, scrisul depus cu cerneluri invizibile (simpatice), diferite tipuri de clei etc. Radiaţiile infraroşii pătrund în straturi subţiri de hârtie, lemn şi ebonită. Ele sunt folosite pentru descoperirea seriilor peste care s-a lipit hârtie. Radiaţiile Roentgen au lungimi de undă şi mai mici decât radiaţiile ultraviolete. Ele au o putere mare de penetraţie. În examinările criminalistice şi medico-legale, imaginile obţinute pe filmele radiografice cu ajutorul radiaţiilor Roentgen se folosesc curent în cercetarea obiectelor opace şi a corpului uman. Ca sursă de radiaţii se folosesc instalaţiile Roentgen portative sau staţionare. 3. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR 3.1. Definirea şi clasificarea urmelor 38

×