Dovezi incontestabile că româna este limba Culturii Dunării de Jos, cea mai
veche civilizaţie a Europei.
Ruşii şi american...
El este publicat în mai multe lucrări, pe măsura evoluţiei cercetării , începând din 1996 cu cartea
Românii, o mare enigmă...
Ele sunt cele mai simple şi mai elocvente metafore. Societatea noastră a dat obligatoriu un nume
fiecărei noi descoperiri,...
Limba din Punjabi este mai fidelă faţă de româna contemporană decât orice izvor scris pus în contul
tracilor, dacilor sau ...
Rumân este un cuvânt extrem de vechi. După Amianus Marcelinus şi Iordanes, geto-dacii au
purtat în antichitate şi numele d...
Altă pistă falsă este ideea că autohtoni în Bazinul Dunării de jos, inclusiv în toată Peninsula Balcani
ar fi grecii şi sl...
toţi peştii din toate apele României inclusiv toată terminologia piscicolă din toată România (peste
500 de cuvinte, 10 % d...
engleză;toate derivă din APĂ.
Colectivitatea se deplasa cu toţi membrii ei dintr-un loc în altul, după epuizarea hranei.Du...
Româna produce impresia unei limbi ”de strânsură”, pentru că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau
mai puţin stâlcite, în t...
Aspectul contravine unei logici elementare.
“Latina” românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE NATURII, etc, este mai ve...
Onoare memoriei lui Nicolae Densusianu
Dr. Napoleon Savescu
Dacia Revival International, New York
"Dacia Pre-istorica" est...
demult, pe teritoriul nostru . Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste
straini, ca Marja G...
pronunciamentului au fost totusi gratiati de imparat. Un an mai tarziu (martie 1868) se tine
conferinta de la Miercurea, l...
Nicolas Olahus, cel ce a scris "Geografia Ungariei", si care se mandrea ca se trage din colonistii
romani ai Daciei. Nu su...
descriindu-i cu lux de amanunte granitele, s-a auzit in cartile noastre de istorie? Cine a auzit de
arom^nul bulgar Stefan...
răspândiți în Spania, dar și în Franța, numele de basc fiind consemnat și în antichitatea ce vorbește
de triburile străvec...
De altfel, în timpuri diverse, au plecat de aici și dardanii, și troienii, și etruscii, și aheii și dorienii,
triburi din ...
subiect pornind de la unele argumente ce le vom prezenta, care să ateste că acești basci au pornit
încă din vremuri imemor...
diferite popoare.
Se știe că din antichitate și până în timpurile moderne valahilor, pelasgilor de fapt, li s-a spus când
...
Este consenmnat jurământul sub un stejar al bascilor ce se consideră primii în organizarea unei
adunări democratice, acum ...
afirmație, dar și o negație, în contexte diferite, de altfel acest adverb de afirmație întră deseori în
cuvintele basce ca...
latină populară, sau pelasga ori daco- româna continuă să existe în timp.
Pentru a înțelege mai bine sensul acestui cuvânt...
Alte argumente pentrut a demonstra că bascii sunt pelasgi (valahi) cu originea în Carpați.
Ne vom opri la un alt cuvânt fo...
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Despre daci 4
Prochain SlideShare
Chargement dans…5
×

Despre daci 4

335 vues

Publié le

RAMANIA

Publié dans : Spirituel
  • Soyez le premier à commenter

  • Soyez le premier à aimer ceci

Despre daci 4

  1. 1. Dovezi incontestabile că româna este limba Culturii Dunării de Jos, cea mai veche civilizaţie a Europei. Ruşii şi americanii pricep că românii sunt urmaşii direcţi ai primei civilizaţii europene, http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Ffolkemord.wordpress.com %2Findoeuropeerne%2F&h=2b24d dar noi nu vrem să pricepem, chiar dacă ne-o spun clar Igor M. D'iakonov şi Dienekes Ponticos în 2009; http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fdienekes.110mb.com%2Farticles %2Fieorigins%2F&h=2b24d şi cercetători români precum Alex Imreh http://aleximreh.wordpress.com/2011/05/26/restart-of-europe-after-last-ice-age/ Nativ în peşti, am venit pe lume odată cu al doilea război mondial, într-o familie de preoţi şi învăţători din Ardealul de Nord cedat temporar aliaţilor noştrii unguri şi am avut şansa să ajung coleg de clasă cu, inginerul Zidros Petre, jurnalistul Uncu Anton, poetul Abăluţă Constantin, profesorul universitar Chesaru Eugen, academicianul Teoderescu Răzvan şi alte personalităţi ce au absolvit, în 1955, Liceul Dimitrie Cantemir din Capitală. Am făcut trei ani de facultate la IMF Cluj şi devenit doctor medic la IMF Bucureşti în 1961, am intrat în practica medicală începând cu 1 a X-a 1961 la Moineşti, apoi Feteşti şi Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Am lucrat patru ani ca medic la Spitalul Tobruk din Jamahiria Libiană. Am revenit, în 1989, ca medic primar la Clinica Medicală a Spitalului Colţea din Bucureşti, până în 2009. Sub îndrumarea academicianului Benetato şi a profesorului doctor docent Ciplea, după o activitate de 12 ani de cercetare medicală experimentală în Institutul D.Danielopolu al Academiei RSR, am obţinut titlul academic de doctor în ştiinţe medicale în 1983. Educat în rigorile ştiinţei ce cunoaşte cel mai bine omul sub toate aspectele sale, încât chirurgul găseşte în plagă diagnosticul pus pe baza unui raţionament plecat chiar de la indicii firave, am fost intrigat să constat lipsa de raţiune şi de rigurozitate la lingviştii noştri ce echivalează, negru pe alb, în dicţionarul explicativ al limbii române, noţiunea de neam cu negaţia maghiară nem şi noţiunea de rumân cu cea de prost, fără a eticheta niciun singur cuvânt ca fiind de origine românească, desfiinţând astfel, dintr-un condei, identitatea naţiunii române şi a neamul românesc, stăpân din totdeauna pe Bazinul Dunării de Jos, creatorul celei mai vechi culturi europene, Civilizaţia danubiană, dintre primele din lume. Astfel motivat, am efectuat un studiu empiric asupra originii celor 4400 cuvinte primare, matcă, ce alcătuiesc integral lexicul colocvial ancestral românesc conform Dex 1975 în vigoare.
  2. 2. El este publicat în mai multe lucrări, pe măsura evoluţiei cercetării , începând din 1996 cu cartea Românii, o mare enigmă, apoi Sistemul “Sumerian” al limbii române din anul 2000, Limbajul morfemelor şi limba dacilor, România, inima vechii Europe, Româna, limba vechii Europe, Romanian, the first language of Europe şi Senzaţional ! Suntem români de peste 2500 de ani şi nu ne tragem de la Roma, din 2010. Studiul cuprinde: 350 onomatopee, 350 cuvinte cu compunere onomatopeică, 821 cuvinte cu etimon necunoscut 1120 cu etimon latin, 200 cu etimon grec, 100 cu etimon albanez, 450 cu etimon bulgar, 450 cu etimon slavon, 60 cu etimon sârbo-croat, 60 ucrainean, 35 rusesc, 11 polonez, 180 cu etimon ”maghiar” (niciunul authentic, ugro-finic), 313 cu etimon turc. Din acest Dex rezultă că pe jumătate din graniţa României, cea din nordul şi estul Carpaţilor nu au pătruns decât 2,5 % etimoane. Aspectul este cu atât mai semnificativ pentru împrumuturile noastre lexical, cu cât realizăm că pe aici a fost hotarul dintre noi şi toţi nomazii numiţi “popoare năvălitoare”. Asta înseamnă că slavii, care toţi au plecat din nordul şi estul Carpaţilor, nu au avut nici cea mai mică influenţă asupra lexicului şi poporului românesc. Restul de 97,5 % etimoane provine din Bazinul Dunării de Jos, cu o pondere de 37 % a fondului recunoscut tacit ca autohton (onomatopee, substrat albanez şi etimoane necunoscute), urmat de fondul latin vechi roman cu o pondere de 25 %, apoi de fondul nerecunoscut ca autohton, considerat “bulgar”, ce include “slavona”(un discurs liturgic autohton zalmoxian de slăvire a Dumnezeirii Zamolxis), cu o pondere de 22 %, apoi de cel turc cu o pondere de 7 % şi pe urmă de fondurile grec şi maghiar, fiecare cu câte o pondere de 3 % din lexicul colocvial ancestral de 4400 cuvinte. Fondul “bulgăresc” este unul getic daco moez, comun doar cu românii şi nu cu slavii. Nici fondul slavon nu aparţine slavilor din nordul Carpaţilor, ci este limba “bisericească”, “liturgică” a geţilor, “dacilor” lui Za MOL zis, căruia slavii i se MOL- it- se- a (se roagă). Ea a fost dusă de bulgari din sudul Dunării în nordul şi estul Carpaţilor după creştinarea lor în 864. Prin definiţia “limbă veche bisericească”, ruşii recunosc faptul că nu aveau acest bagaj de cuvinte înainte de a avea ei biserici, deci înainte de secolul al X-lea. Cuvintele româneşti nu sunt identice cu cele din alte limbi, cum nici cele de etimon latin nu sunt identice cu cele ale Romei imperiale. Niciun cuvânt cu etimon latin din lexicul nostru colocvial ancestral nu denumeşte vreun singur fenomen specific numai civilizaţiei Romei. Noi nu cunoaştem decât forma scrisă a latinei Romei, ce nu a venit în niciun fel în contact cu masa mare dacilor analfabeţi.Ea era o limbă de cancelarie a patricienilor romani ce nu au lăsat morminte în Dacia, dovadă că ei nu au poposit pe aici ca să-i şcolarizeze şi să-i înveţe pe daci româneşte.Trupele romane erau trupe de mercenari nu de “etnici” romani. Observaţia atentă a lexicului românesc ancestral constată că el este în concordanţă cu datele arheologice de la noi, ce mărturisesc o societate de agricultori sedentari de 10.000 de ani în Bazinul Dunării de Jos, un creuzet în care s-au zămislit primele cuvinte europene, aspect ce nu a intrat niciodată în preocupările lingviştilor noştrii, axaţi pe etimologie şi nu pe fenomenul de constituire a primelor cuvinte europene. Româna începe cu sunetele din natură, onomatopeele specifice neamului românesc, imagini sonore ale lucrurilor.
  3. 3. Ele sunt cele mai simple şi mai elocvente metafore. Societatea noastră a dat obligatoriu un nume fiecărei noi descoperiri, pentru a putea comunica despre fenomenul în cauză.Denumirea în sine descrie lucrul respectiv ca pe o imagine ce-l particularizează, ca pe o metaforă specifică. Prima metaforă a fost onomatopeea. Apoi metafora era exprimată prin mai multe cuvinte ce descriau calităţile particulare ale elementului respectiv, ce cu timpul au fost contrase în rădăcini de cuvinte asociate într-un cuvânt-metaforă, precum să zicem apa, mormoloc, ursu, lingură, stejar, bosumflat, untdelemn, etc. Onomatopeea înghiţitului însetat este interjecţia HAP. Cu timpul hapa-hapa a devenit cuvântul apă la români. Omul a văzut că MOR-MOL- oc-ii, MOR brusc şi ca prin farmec devin broaşte “sub bagheta lui Za MOL zis”, broască ajungând etimon latin şi mormoloc etimon slav.Omul care a văzut un urs a atras atenţia altora că "animalul ce pare greoi are calitatea particulară de a fi capabil să se urce sus în copac după tine". Cu timpul din toată descrierea a rămas doar ur(că) su(s), adică ursu, care mai există la greci, ceceni şi romani, dar pleonasmul din sintagma “urcă sus” nu există decât la români, a urca lipsind din alte limbi. Descoperirea lingurii pentru a duce lichide fierbinţi la gură a atras atenţia asupra faptului că “ea are particularitatea de a vărsa lichidul dacă nu duci LIN la GURĂ” lin-gura. Fiecare noţiune trebuie să fie descrisă prin ceva particular, precum ste-jarul, căruia îi stă jarul mai mult decât la brad, de exemplu sau unt-de-lemnul “un unt dintr-un lemn, vegetal, nu dintr-un lapte de animal”. Pleonasmul este frecvent în română şi contribuie la particularizarea unor noţiuni noi: ur(că) su(s), bostan umflat, bos-umflat (starea de spirit). Umflat de etimon latin este un cuvânt inclus ca morfem stem (frântură de cuvânt cu înţeles) în cuvântul bos-umflat de etimon necunoscut, precum bos este un morfem stem în două cuvinte cu înţelesul de umflătură, ghe-bos (“bosu”, în farnceză) de etimon latin şi bos-tan de etimon turc. Înţelesul românesc, subtil, mascat, al morfemului bos=umflătură, rezultă din cele două cuvinte pe care le-a compus şi care au acest înţeles datorită lui, ca şi BAS-că, BĂŞ-ic-ă sau BOS-chet ori BUZ-unar, toate nişte umflături, fapt ce poate conduce la înlocuirea sunetului vocalic cu un “sunet vocalic fictiv”, *, un asterisc, o adevărată codificare a morfemelor cu înţeles propriu, din aceeaşi sferă semantică (bipolară de regulă).Morfemul C*S are înţelesul bipolar "a aduna-a desprinde", atât în a COAS-e, CAS-ă, de etimon latin, cât şi în a COS-i de etimon slav, a CĂS-ăpi, de etimon turc. În aceeaşi sferă semantică “a aduna-a desprinde”= “a strânge-a expanda” se situează şi alte morfeme stem precum S*R, a SOR-bi şi a SĂR-I, cu etimon latin, SAR-male cu etimon turc, dovedind că cele trei cuvinte aparţin românilor şi nu turcilor sau romanilor. Am depistat 145 de teme, domenii, adică sfere semantice, care implică 460 de morfeme stem codate, diferite şi am constatat folosirea lor de minimum 1483 de ori, pentru a desemna cel puţin 2966 cuvinte primare distincte. Prin definiţie, un morfem stem codat este comun la cel puţin două cuvinte primare (nu derivate), dar nu din sfere semantice diferite, ci obligatoriu din acelaşi domeniu, din aceeaşi sferă, ca în matematică, în care nu adunăm din categorii diferite, ci în acelaşi domeniu, adică nu adunăm mere cu pere.Un morfem stem codat poate fi comun, nu numai cu două, ci şi cu 10-30 de cuvinte primare. Chiar şi din exemplele date se poate constata că limba noastră are un tipar propriu, aparte, pe care l- am numit Limbajul metaforic al morfemelor stem, independent de etimoane, regulă specifică doar limbii române.El duce la descrierea a câte unei metafore, aproape în fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt. Julius Pokorny şi Hans Krahe au folosit şi ei “morfeme rădăcini de cuvânt” şi “silabe stem” în cercetarea lingvistică, considerând de exemplu cuvântul messapi ca fiind compus din morfemele mess-api şi interpretându-l ca metafora “cei dintre ape”. În 1949, Hans Krahe a acreditat toponimele ca izvoare de istorie şi monosilabele stem ca purtătoare de înţeles (ele fiind cândva cuvinte monosilabice ori derivând din ele).El a numit Alteuropäisch sistemul hidronimic European, o limbă ce nu mai corespunde (n.n. decât în România) cu cea a celor care curent locuieasc pe malurile râurilor. Doar codificarea morfemelor stem, la care am recurs eu descriind Limbajul metaforic al morfemelor stem, poate fi considerată o metodă originală de cercetare. Românii au o “adevărată limbă ancestrală”, din neolitic, păstrată în copie, la nivel de 2000 de lexeme vorbite azi de urmaşii masageţilor din Punjabi.
  4. 4. Limba din Punjabi este mai fidelă faţă de româna contemporană decât orice izvor scris pus în contul tracilor, dacilor sau ilirilor. Româna în copie vorbită azi în Punjabul din India şi Pachistan conţine 200 de cuvinte exclusiv româneşti pe lângă cele 1800 de lexeme numai româneşti, comune cu indo-europenii, dovedind că rumânii geţi sunt cuceritorii europeni ai Indiei şi Pakistanului. Fondul contemporan al ”rumânei onomatopeice” apare slab redat de dicţionarul Punjabi-English, deşi el este cel care a generat limbajul morfemelor stem, descifrabil şi în vorbirea lor curentă, contemporană. Toată lumea a evitat în scris onomatopeele “urâte”. Românii de astăzi au o “adevărată limbă ancestrală”, din neolitic, ”rumâna onomatopeică”, cea care a generat limbajul morfemelor stem, descifrabil în vorbirea lor curentă, contemporană. Plecând de la observaţia empirică a morfemelor stem din peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial ancestral românesc, cuprins în lucrarea Limbajul morfemelor, comparate cu peste 10 limbi de circulaţie curentă, în lucrările Româna, limba vechii Europe şi Romanian, the first language of Europe, dimpreună cu lucrarea Suntem români de peste 2500 de ani, în care prezint descoperirea a 2000 de lexeme arhaice româneşti, vorbite azi de urmaşii masageţilor în Punjabi, la 3000 de km de cea mai estică graniţă a slavilor şi a Imperiului roman, se poate înţelege de ce este româna o limbă autohtonă neinfluenţată de Roma şi nici de migratorii slavi ori de alţi nomazi. Imensul ei fond latin ancestral dovedeşte fără posibilă tăgadă originea comună a rumânilor şi romanilor, dar nu de 1900 de ani, din vremea împăratului Traian, ci de peste 3100 de ani, de când geţii din Banat s-au instalat pe colinele Romei la ALBA LUNGĂ şi în LATUL Laţiumului (cuvinte româneşti de dinainte de a exista Roma), aşa cum arată arheologia de factură danubiană din situl Villanova, specific vorbitorilor de limbă latino-faliscă, după Andrei Oţetea, Istoria lumii în date, p. 35. Acest fond latin ne dă fără îndoială dreptul de a ne afirma fraţi cu toţi cei din Ginta latină, inclusiv cu patricienii Romei aşa cum cântă şi Imnul României. Conceptul contemporan ce priveşte istoria şi lexicul românesc ancestral ca decurgând dintr-o scurtă ocupaţie romană pe o mică suprafaţă din teritoriul străbun nu mai este credibil în ochii lumii, care începe să ne taxeze de impostură în plan diplomatic.Ironia intitulată “Salutul roman”, cu mâna întinsă la cerşit al cetăţenilor români de etnie “romani”, în Franţa, este elocventă. Nici romanii din Italia nu şi-au mai dorit numele de roman.De ce să-şi dorească numele de roman cei din Dacia şi să-l mai şi stâlcească în rumân, după ce că romanii erau vecini şi geţii daci erau în veşnic război cu Cetatea Eternă, inclusiv după Retragerea aureliană? Nimeni nu a numit vreodată rumân pe vreun cetăţean al Romei. Rumân era numele ţăranului legat de pământ din Ţările Române. Conceptul rumân=roman imperial este o mare eroare.El nu numai că frizează pentru români “impostura de patricieni romani”, dar ne şi desfiinţează identitatea neamului şi a limbii. Una este să observi că româna seamănă cu toate limbile latine şi că românii fac parte din Ginta latină şi alta este să-ţi prezinţi neamul tău ca pe Neica Nimeni, fără cuvinte proprii, o corcitură daco-romano-slavă, etichetă ce ne generează un disconfort, dacă nu chiar un complex de inferioritate, de dezrădăcinaţi, de venetici. Rumân este cel care vorbeşte româna şi dialectele ei ca limbă maternă şi este de origine din Bazinul Dunării de Jos, teritoriu ancestral al neamului românesc. Datina românească leagă numele românilor de râu.Rumânii sunt R’U MANI sau VĂLENI, VALAHI, ar-geş-ieni, ar-mâni, ar-ieni, olteni, etc.Ar este un sinonim pentru apă în limba rumânilor sciţi agatârşi din Ar-ieş, la care AK-AR este lacrima, apa AR din ochiul AK, pe care o verşi când eşti OC-ĂR-ât. Limba ru-mânească este mânată, strigată, peste numeroasele râuri ale României. Antichitatea a cunoscut pe lângă Orfeu încă cel puţin trei oameni de cultură şi cărturari în neamul românesc, precum scitul Abaris, secolul X BC, scitul Anacharsis, secolul VI BC şi regele dac Cotiso, 8-18 AD, ultimul omagiat ca poet de Ovidius Publius Naso, dovadă că dacii ştiau să scrie şi unii dintre ei să vorbească greceşte şi latineşte, în versuri.
  5. 5. Rumân este un cuvânt extrem de vechi. După Amianus Marcelinus şi Iordanes, geto-dacii au purtat în antichitate şi numele de ROUMON, conform cu A. Deac, p. 315.El este pomenit în Biblia lui Ulfila (A.D.) şi în Plăcuţele de plumb de la Sinaia (site Internet), scrise de daci într-o limbă românească arhaică de peste 2500 de ani, prezentă la nivel de peste 2000 de lexeme, în Punjabi, ce pot fi verificate pe Internet la linkul http://ijunoon.net/punjabi_dic/ Lumea uită, dar noi nu ar trebui să uităm că 400 de ani înainte de a fi învins Decebal de către Traian, marele Alexandru Macedon a făcut din Punjabi, un spaţiu macedonean şi că de milenii el era un spaţiu scitic, la fel cum uită că macedonenii sunt desprinşi din regatul get al odrizilor lui Terres şi că anticii nu deosebeau pe sciţi de geţi şi cu atât mai puţin pe sciţi de masageţi.Precum cuvinte de ale noastre de astăzi coincid cu cele ale lui Ştefan cel Mare, de acum 500 de ani şi cuvintele odrizului get Alexandru, de acum 2300 de ani, coincid cu cele ale masa getei Tomiris, regină în vecini de Punjabi, acum 2553 de ani.Ca dovadă a înrudirii lor există înscrisul din istorie despre căsătoria cu băştinaşe de aici a 10.000 de macedoneni, dimpreună cu împăratul, a cărui nevastă Roxana şi copilul lor au căzut pradă furiei grecilor, ce i-au ucis cu pietre, în piaţa publică din Atena, după care abilii manipulatori ai istoriei, l–au declarat pe Alexandru Macedon, cel mai iubit fiu al Greciei. Nimeni şi niciodată nu poate proba apariţia fondului latin românesc ca urmare a unei scurte cuceriri romane pe o mică suprafaţă din teritoriul locuit de rumânii strămoşi, cunoscuţi în istorie înainte de Respublica Romana, ca geţi (=pă-mân-teni) şi ca sinonime pentru "pă-mân-teni pe râu"(r’u mâni), atunci când Roma era un mic punct pe hartă şi geţii vorbitori de română erau răspândiţi de la Gibraltar până în Punjabi, comentaţi de Herodot ce nici nu auzise de existenţa romanilor. Aşa zişii "numeroşi veterani, colonişti romani, în Dacia", care nu erau nici patricieni romani din Roma şi nici măcar din Italia, au uitat să-şi mai spună romani, au uitat orice aspect ce priveşte armata romană, numele armelor, numele legate de organizarea armatelor romane, în care centum=100 era cuprins în denumirea centurionului, comandantul a 100 de soldaţi, numele vicus (sat), canabe, castre, municipii, arene, gladiatori, nemunia (re-muneraţie=money), pe lângă disciplina romană şi modul roman de a trăi, fie din cauză că erau de fapt prea puţini, fie că au dispărut cu totul. Înfrăţirea dacilor cu romanii nu este probată prin nimic. Pentru ca dacii să înveţe latineşte era nevoie de o cât de câtă reconciliere daco-romană şi nu de o continuă stare de beligeranţă între daci şi romani, aşa cum scrie în istorie. Această reconcilire lipseşte cu desăvârşire.După Retragerea aureliană, dacii împreună cu goţii (geţi după Jordanes), s-au repezit din nou asupra romanilor şi aproximativ 30 de ani mai târziu, însăşi Imperiul roman a început să fie condus de către geţi, printr-o suită de împăraţi, începând cu Galer şi Constantin cel Mare, după care a urmat cucerirea Imperiului de apus de către geţii goţi, care abia dacă au lăsat câteva cuvinte germanice în urma lor, vorbind de fapt un dialect românesc, redat şi el în tabelele lucrării mele amintite mai sus. Dacii apar ca o elită a geţilor, pentru că stindardul lor, şarpele cu cap de lup, a fluturat şi în fruntea oştirilor Imperiului roman sub împăraţii geţi ai Romei. Biserica Imperiului roman de răsărit, la rândul ei, nu a fost şi nu este reprezentată de limba liturgică a Romei, ci de slavonă, limba liturgică de slăvire a Dumnezeirii Za Mol zis la daci, căreia slavii i se roagă, adică i se Mol-it-sea. Intelectualii de astăzi ai românilor sunt mulţi, dar în urmă cu 100 de ani ei se numărau pe degete şi abia 10% din populaţia românească ştia să-şi scrie numele.Este motivul esenţial pentru care Istoria neamului românesc parcă este scrisă exact pe dos.De 300 de ani nobilimea românească a fost înlocuită de fanarioţi şi aproape toţi cărturarii noştrii erau înrudiţi cu ei sau cu alţi străini.Nu este deci de mirare că în istoria şi în lingvistica românilor există grave inadvertenţe pe care le observăm cu toţii, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte să le îndrepte, după ce mulţi şi-au făcut teze de doctorat persistând pe piste false. Una dintre pistele false este accentul pus pe denumirea Daci, atribuită de romani geţilor învinşi şi eludarea numelui lor de Geţi, admiraţi de greci, care îi atestă în istorie înainte ca latinii să transforme Roma etruscă într-o Respublica Romana.
  6. 6. Altă pistă falsă este ideea că autohtoni în Bazinul Dunării de jos, inclusiv în toată Peninsula Balcani ar fi grecii şi slavii, nu rumânii cei pe care-i recunoşteau ”grecii” antici ca pelasgi (primii oameni), echivalaţi cu sciţii şi cu geţii.Azi se ştie foarte clar că dacii erau geţi şi că geţii cu un stat ce înainte de anii 500 BC s-a opus cu armele imperiului person locuiau atât spaţiul nord Dunărean cât şi cel sud Dunărean, pe porţiunea de jos şi mijlocie a fluviului, ba chiar şi în Anatolia ( misienii şi frigienii), atestaţi în Balcani cu un Regat Odriz în secolul VII BC, în care Terres domnea în 480 BC, timp în care Roma, abia devenea latină, prin Respublica Romana, ce-l detrona pe ultimul ei rege etrusc. Altă pistă falsă este faptul că ei romanii ne-au învăţat să vorbim, când Herodot spunea că geţii sunt elita celui mai numeros popor european şi nici nu auzise de romani (chiar dacă ştia cine sunt etruscii), adică el părea să susţină că geţii erau un nucleu sedentar în timp ce toţi ceilalţi erau nomazi, treceau, erau traci. Această pistă falsă, conform căreia am învăţat să vorbim de la romani, ea însăşi îşi are rădăcinile în falsul că limbile neolatine se datorează exclusiv romanilor, ca şi faptului că limbile Kentum primează ca vechime asupra limbilor Satem, când sută, suare şi apă există în înscrisurile satem, adică sanscrite, vedice, indo-europene, cele mai vechi, pe când kentum, aqua şi solis nu există. Europa şcolită, însăşi latinii şi grecii, îşi revendică originea în limba indo- europeană=sanscrită=iraniana veche a dacilor, geţilor, ilirilor, sciţilor şi tracilor. Latina Romei era o limbă de cancelarie scrisă, străină de poporul analfabet, precum atâtea alte limbi de cancelarie ale atâtor alte imperii. Limba românilor este o limbă autohtonă vie, extrem de complexă, ne influenţată de limba scrisă, de şcoală, până de curând, cu trăsături specifice total neglijate, precum bogatul fond ancestral onomatopeic şi compunerea metaforică a cuvintelor prin limbajul morfemelor, limbă din care au plecat toate limbile europene, inclusiv sanscrita. Oricine poate verifica faptul că Valea Dunării a fost locuită înainte de cizma italică şi că această cizmă a fost colonizată de neamul rumânilor de pe malurile fluviului, ducând acolo limba noastră şi nu invers.Daţi măcar clik în enciclopedia Wikipedia engleză. Pentru Respublica Romana istoria începe din secolul VI BC. Mulţi istorici încearcă să ne convingă că băştinaşii României erau nişte “triburi” incapabile să aibă nici măcar cuvinte proprii pentru apă, soare, oaie, bou , casă, etc.Cultura lor veche, de pete 7000 de ani, exemplificată de Cucuteni, prima civilizaţie urbană a Europei, face ca însăşi termenii de trib şi de clan să nu existe în limba română.Rumânii folosesc doar termenul de neam, inexistent în alte llimbi. Roman şi rumân sunt două cuvinte distincte.ROMÁN, persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. – Din lat. romanus. Sursa: DEX '98.Definiţia de roman nu implică noţiunea de neam, de etnie, ci doar pe acea de cetăţean, precum rom, din etnia romani a ţiganilor este un onorabil cetăţean român, ca şi maghiarul, care la rândul lui este un alt onorabil cetăţean român, ce vorbeşte la noi o limbă la fel de asiatică ca şi cea a etniei ţigăneşti ”romani”. RUMÂN, iobag, șerb, vecin, prost.Sursa: Sinonime. ROMẤN, persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În) forma Denumire dată, în evul mediu.– Lat. Romanus. Dacă românii s-ar fi vrut romani sau ar fi fost convinşi că ei sunt romani, nu avea nici un rost să-şi spună rumâni, ci romani. Cât de români erau lingviştii ce au alcătuit Dex-ul, vedem şi din echivalarea rumân=prost. Cu toate cotropirile vremelnice şi parcelare, pe care le-a cunoscut neamul românesc al geto-dacilor dintr-o provincie istorică sau alta, poporul rumânilor, autohton în Bazinul Dunării de Jos, nu a fost stâpânit niciodată de cineva în totalitate şi şi-a continuat limba şi existenţa sa neîntrerupt. Denumirea lui este axată pe sinonime pentru pă-MÂN-tean, ge-tu (tu al lui geos, cel de geos, pe care mergi) şi RU-MÂN, pă-MÂN-teanul de pe R’U . Conceptul etimologic român de până acum afirmă că măslinele de la Roma au etimon “rusesc”, mormolocul “rusesc” se metamorfozează într-o broască latină, numai peşte este latin, dar absolut
  7. 7. toţi peştii din toate apele României inclusiv toată terminologia piscicolă din toată România (peste 500 de cuvinte, 10 % din vocabular) sunt “ruseşti”, apa latină opăreşte pe “ruseşte”, aratul latin plugăreşte în “rusă” un ogor “rus”, ninge pe latineşte o zăpadă “rusă”, românii au o casă latină cu streaşină şi ziduri “ruseşti”, din cărămizi greceşti, ei scriu latineşte şi citesc “ruseşte”, în timp ce toate cuvintele cu etimon rusesc din limba română nu depăşesc cifra de 40, adică 0,30 %. Nu există alţi slavi decât cei cu originea dintre peribalticii “ruşi” din nord de Carpaţi. Cuvintele “slave” slavone din sudul Dunării sunt culese de ei de la băştinaşii din noua “patrie slavă”sudică.Ele nu existau în limbile slave înainte ca ei să coboare în sud, înainte ca ei să se creştineze, înainte ca ei să aibă biserici.Nici etnonimul slav nu exista înintea creştinării acestei populaţii. A susţine că apă se trage din aqua contravine documentelor primare. Cuvintele noastre sunt în primul rând româneşti şi abia mai apoi sunt ariene vedice, indo-europene, greceşti, romane şi germano-slave. Greaca, latina şi germano-slava s-au născut direct din rumână, aşa cum demonstrează şi savantul lingvist german Johannes Schmidt în lucrarea sa Teoria valurilor. Originea italicilor şi grecilor de pe Dunăre este bine documentată. Sarmaţii şi sciţii sunt identificaţi cu geţii de documentele istoriei. Până în prezent nu există nici un argument valid după care să decidem cine din cine se trage, decât faptul că România este spaţiul de antropogeneză europeană, inima vechii civilizaţii europene şi că românii au o limbă ancestrală, din neolitic, ”rumâna onomatopeică”, cea care a generat limbajul morfemelor stem, descifrabil în vorbirea curentă, contemporană, a românilor. Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod particular, specific. Graiul românesc cuprinde cea mai veche “latină” şi cea mai veche “slavonă”, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor. Latina s-a desprins din română. Limbile slavilor s-au desprins din română. Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste 350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, exclusiv româneşti, din care derivă alte peste 1500, înţelese numai de către români, precum, poc, hurduc, a pocni, a hurduca.În India există peste 200 de cuvinte exclusiv româneşti, absente la alţi europeni. Raţional, logic în evoluţionismul biologic,“româna onomatopeică”, precede epoca neolitică. Observaţia atentă a mii de cuvinte ne demonstrează că “româna onomatopeică” stă la originea sistemului european de comunicare sonoră, bazat pe imaginea auditivă a lucrurilor, ce conduce la limbajul metaforic din morfeme stem al lexemelor româneşti, noţiuni compuse prin aceste morfeme sub forma de metaforă cuprinsă într-un cuvânt, asemănător cu sistemul chinez, plecat de la imaginea vizuală a lucrurilor, ce produce de asemenea cuvinte-metaforă. Oamenii erau la început foarte puţini, locuiau pe teritorii mici şi comunicau între ei într-o singură limbă, ce prin procesul dialectum continuum a lingvistului American Leonard Bloomfield, din 1933, s-a tot diversificat, precum valurile dintr-un lac liniştit în care a căzut o piatră, fenomen descris de Johannes Schmidt.O limbă are dialecte în periferia ei, ele evoluează în altă limbă cu alte dialecte în periferia ei, etc, până cei din extreme nu se mai înţeleg.Un cuvânt al unei limbi suferă mici retuşuri sonore în timp şi spaţiu, în cadrul unor dialecte, cu nuanţări de sens, până îşi schimbă chiar şi naţionalitatea.CEAF-ă, albanez CEAF-ă;COIF, latin COF-ea;CAP, latin CAP-ut=CEF-alon, în greacă, COPF, în gemană;C*F=C*P=C*PF;cef-alic, cef-alee, coaf-ură, franceze.CAS-a fătului=HIS-ter=uter, în greceşte, devine cetate greacă HIS-tria şi HAuS-e=CAS-ă, gotic, german, ungar şi englez.TINĂ=T*N-ă=pământ, teritoriu=baş-TIN-ă, bos-TĂN-ărie, Indus-TAN, Pakis-TAN, pe Indus, TIN-it-is cetate, oraş antic pe Nil, TIN-a zeu etrusc pe Tevere.Fonemul S, adăugat la TINĂ, S+T*N, conduce la S-TÂN-ă, S-TAN-ă, S-TÂN-că, ce devine Ş-TAIN= piatră în germană şi engleză.NEAUA devine NEve la Roma, S+NEg în rusă, S+NOU în engleză şi germană.MOARTE +S, devine SMERTI, la ruşi.TAR-e +Ş, devine antonimul Ş-TER-s, slab, Ş-TIR-b, Ş-TER-ben=a muri, Ş-TUR-m, atac puternic, tare, în germană.APĂ +S devine S-UPĂ, la francezi şi englezi, Z- UPE la germani;APĂ+Z devine Z-ĂPA-dă; ABU-r+V devine V-APO-r, în latină, franceză şi
  8. 8. engleză;toate derivă din APĂ. Colectivitatea se deplasa cu toţi membrii ei dintr-un loc în altul, după epuizarea hranei.După descoperirea agriculturii, o parte din colectivitate rămânea pe loc şi doar surplusul pleca. Înainte de a exista orice naţiune, fiecare lucru primea un nume, descris de colectivitate la descoperirea lui. Europenii au descris fenomenele cu predilecţie prin imaginea lor auditivă, metafore ce se cheamă onomatopee. Modelul onomatopeei a generat sistemul de cuvinte metaforă. Înainte de a se diferenţia lumea în naţiuni ea s-a diferenţiat pe domenii de activitate în cadrul aceleiaşi colectivităţi.Domeniile de activitate au creat categorii lingvistice. În fiecare breaslă a apărut un vocabular specific.Breslele au influenţat categorii importante de populaţie. Cel mai vechi profil al rumânilor a fost cel de pescari, păstori, crescători de animale şi de agricultori, profilul grecilor a fost cel de navigatori şi profilul romanilor a fost cel de războinici. Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii. Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări eufonice în simfonia limbilor moderne, precum: GREBLA apucă (GREB, în engleză), HAIDDUCII se duc să se ascundă (HAID, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL apără, păstrează (“GARDĂ, GUARD, GARDE”, în franceză), GURA mânâncă (ÎN-GUR-GÎT-EAZĂ, ingurgitează, este GUR-MAN-dă, REGURGITEAZĂ, în franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi), JUNE (JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în punjabi), MĂLĂIeţ (păstos), făină de MĂLAI, de mă-MĂLI-gă păstoasă, MĂLAI (MALAI, pastă mălăiaţă, în punjabi), etc. Mălăieţ, mămăligă, mălai, sunt cuvinte exclusiv româneşti, dar le găsim la mii de kilometri depărtare, în Pungiabi-ul indian şi pakistanez, cu toponime precum La HORE, DELI, BANN, TRAG, ZOB, MULTAN, BELAN, GAIA, PATNA, IASC, DACCA, SURATA, TOPTI, GAŢII, CĂLCATA (Calcuta, în pronunţie engleză). La noi este sediul primului popor de agricultori din Europa, care nu a abandonat niciodată teritoriul României, păstrând, de aproximativ 10.000 de ani, ”o limbă unitară”, pe un teritoriu vast, ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat, încă din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie neolitică, ce se ştie că în Europa a plecat iniţial din spre România spre vest şi nu invers, iar în Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers. Onomatopeea ”genuină”, cu sunetul Î, Â, păstrată numai în limba română, este cea care a condus la un sistem de comunicare numit Limbajul metaforic al morfemelor stem, un tipar specific al cuvintelor româneşti, acelaşi pentru toate cuvintele, indiferent de etimoanele străine presupuse. Morfemele stem româneşti compun sonor şi semantic multe noţiuni europene. Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, un fel de rădăcini de cuvânt, produce o descriere metaforică a noţiunii, copiată de "străini", cu mici deformări sonore. “Indo”-europeana rezultă din rumâna geto-pelasgo-scită şi nu invers. Lexeme autentice româneşti, nu ale altor europeni (ce au doar radicali îndepărtaţi), sunt scrise în diverse variante ale sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi scrisă greaca sau latina, pentru că atât iranienii sciţi, cât şi hinduşii vedici, sunt plecaţi din ”România”. La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot dintre ”rumâni”, pentru că ”România” este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Wűrm, aspect argumentat şi de "românul" de 42.000 de ani din Peştera cu oase din Banat, primul om din lume de tip contemporan. Se cunosc doar două arealuri de vieţuire umană în Europa, în timpul glaciaţiunii Wűrm şi anume unul vestic din Pirinei plus Grimaldi şi altul în Carpaţi. Cel vestic a dispărut fără urmă în contemporaneitate rămânând doar cel din Carpaţi ca depozitar al întregului bagaj genetic şi lingvistic european, ce se ştie că a fost refăcut din Bazinul Dunării de Jos.
  9. 9. Româna produce impresia unei limbi ”de strânsură”, pentru că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea metaforică a lor se menţine doar în dulcele grai românesc, care a precedat sanscrita. Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE. O simplă schimbare a lui P în C (invers decât oficial) duce de la “latinescul” românesc NOAPTE la “sanscritul NOACTA”, din care derivă NACT, în germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, “NAIT” în engleză,” NUI” în franceză, copii sonore ale lui NOAPTE, sau dacă vreţi NACTA. În cuvântul NOAPTE eu disting o însumare de morfeme stem ce pot descrie două înţelesuri metaforice ale conceptului noţiunii de NOAPTE, în română: 1.-noaptea întrerupe ziua şi 2.-noaptea se repetă periodic. 1.-Fiecare noapte este o (NOUĂ) ru-PTU-ră a zilei. 2.-Fiecare NOAP-te este un fenomen periodic, precum NĂP-ârlitul sau recolta de NAP-i. Morfemul stem N*P exprimă periodicitatea fenomenului de NĂP-ârlire, periodicitatea recoltării NAP-ilor, inclusiv periodicitatea apariţiei soarelui şi zilei, el, NAP, fiind numele "luminii periodice", SOARE, ZIUĂ, pe teritoriul vecin Ungaria, de origine necunoscută, absent în ugro- finică, dar prezent ca "N’AP-te", în România. T*(D*) este un morfem stem monosilabic, codificat, „foc, lumină”=TĂ-ciune, s-TE-le (S-vezi-DA, în rusă), ar-DE, *, asteriscul fiind un simbol ce înlocuieşte în morfem sunetul vocalic, format chiar şi de un triftong, producând o codificare doar a morfemelor comune cu două sau cu mai multe cuvinte primare (nu derivate) din acelaşi domeniu ori sferă semantică. N*P+T*=periodicitate N*P a luminii T*= NOAP+TE. Pe copiile cuvântului noapte nu puteţi grefa niciun fel de concept metaforic al noţiunii de noapte. Morfemele stem sunt rădăcini de cuvânt, lexeme, codificate: o rădăcină NOA şi o rădăcină PTE=NOA+PTE;NOA derivă din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul ru-PTE, ru-PTU-ră. NOU este “NAI”, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, "NIU" în engleză, "NUVEL", în franceză şi NAU în masa-getă. Ni se spune că NOU am învăţat de la Impăratul Traian, dar masa-geţii şi ruşii de unde au învăţat NAU şi NOVAIA (nou)? NOU este acreditat ca etimon latin, dar el există şi la masageţii ajunşi în Punjabi, înainte de a exista Roma latină. El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi, fără un contact direct cu romanii, de cel puţin 165 de ani, ca la noi, aspect ce lipseşte din istorie. Ei sunt amplasaţi pe fostele teritorii “Daco-Getice” recunoscute ca atare de către istorici, iar “Daco-Geţii” sunt strămoşii oficiali ai românilor. Ru-PTU-ră e RU-PTU-RE, în franceză, RU-MPERE, în latină (a deschide, cu efort, drum de trecere), RU-HNUTI, în rusă, B-RO-KEN, în engleză şi germană. Toate conţin morfemul R*-, de fapt o onomatopee ce asociază sunetul onomatopeic RRU fenomenului fizic al ruperii unui lemn, dar numai cuvintele românilor şi francezilor conţin morfemul PT*-, ce exprimă îndepărtarea de ceva, cu apropierea concomitentă de altceva, descrierea metaforică, a vizualizării imaginii fenomenului însuşi de ruptură. A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost importat din Franţa de către paşoptiştii români pentru a compune cuvântul NOA-PTE. În română există morfemul stem N* = "înnoire" = NA-şte-re, NOU. În română există morfemul stem PT* = apropiere - îndepărtare = pie-PTĂ- na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA. N*+PT*=metafora NOA+PTE, noua îndepărtare sau rupere a zilei, care se şi apropie. Cum de nu am învăţat de la romanii împăratului Traian cuvinte prin care se descriu aspecte specifice civilizaţiei Romei de atunci, precum SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin şi am “învăţat” APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale naturii, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI, COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, ARENE, făcute de ei, la noi, dar absente în româna colocvială ancestrală.
  10. 10. Aspectul contravine unei logici elementare. “Latina” românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE NATURII, etc, este mai veche decât Roma însăşi şi este scrisă în Vedele Indiei, unde nu găsiţi nicio urmă de AQUA, SOLIS sau CENTUM. Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de latinescul roman KENTUM (SEnTUm), ca şi latinul românesc SOARE (de fapt suare), înainte de latinescul Romei SOL, -lis. Schimbarea inversă a lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-europeanul "primar" "NACTA", dar şi de la românescul latin APA la latinescul Romei "ACUA", de la românescul latin PATRU la latinescul Romei "CATRO", precum şi la rusescul CETÂRE. Românii de rând nu ştiu că prima agricultură europeană, prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică neagră şi prima ceramică pictată pe teritoriul continental al Europei, prima reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima scriere, au apărut în ”România”.Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor Masa-Geţi ori Sciţi şi nici că strămoşii lor Iler-Geţi, Indi-Geţi şi Apii, au existat în Spania, înainte ca romanii să fi pus vreodată piciorul în Peninsula Iberică, deşi ne-o spune francezul Guido A Mansuelli şi Wikipedia. Luând în consideraţie criteriile enumerate şi studiul meu lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial ancestral românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulatie curentă, dimpreună cu descoperirea a 2000 de lexeme arhaice româneşti, 1000 cu etimon latin, 350 cu etimon bulgaro-slav, 175 turco-maghiar, 200 cu etimoane diverse şi 200 exclusiv româneşti (cu etimon necunoscut sau albanez), vorbite azi de urmaşii masageţilor în Punjabi, asociate la 1200 cuvinte româneşti scrise în sanscrită, identificate de Marin Bărbulescu-Dacu, se poate înţelege de ce este româna prima limbă a vechii Europe. Cronologia datelor arheologice din România, ce corespunde cu cronologia de pe piatra de mormânt a lui Ştefan cel Mare, comparată cu cea a restului Europei, coroborată cu cuvintele autentice româneşti de etimon latin scrise în sanscrită, apoi vorbite azi de urmaşii masageţilor şi macedonenilor lui Alexandru cel Mare în Punjabi, la 3000 de Km de cea mai estică graniţă a Imperiului Roman, arată că romanii sunt fraţii noştri gemeni de pe vremea geţilor, nu de pe vremea Imperiului roman sau dacă vreţi nepoţii rumânilor şi nu invers. Rumânii geţii sunt din totdeauna stăpânii gurilor Dunării, fluviu care este axa continentului European şi prin schema genetică, un material genetic veşnic viu, trăiesc azi în noi. Ei intuiau acest fenomen genetic şi în temeiul lui se considerau nemuritori, se cosiderau zei. LUCIAN CUESDAN Onoare memoriei lui Nicolae Densusianu
  11. 11. Onoare memoriei lui Nicolae Densusianu Dr. Napoleon Savescu Dacia Revival International, New York "Dacia Pre-istorica" este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima si singura de acest fel, o lucrare plina de mitologie si de filologie, care la aparitia sa ( postuma: 1913 ) desteapta o admiratie si un entuziasm nemarginit, dar si mari gelozii, care au dus pana la negarea valorii acesteia de citva "eruditi" care nu puteau accepta calcarea in picioare a mitului originei noastre romane. Sa nu uitam ca anul 1871 a fost acela in care Alexandru Odobescu instituia, prin Societatea Academica (precursoarea Academiei Rom^ne de mai tirziu ), un premiu pentru cea mai buna lucrare asupra popoarelor care au locuit tarile rom^ne de la stinga Dunarii, inainte de cucerirea acestor tari de catra romani. Atras de acest subiect, si atunci controversat, studentul Grigore Tocilescu il va prezenta la Praga ca teza sa de doctorat. In anul urmator el va inainta la Societatea Academica teza sa si va obtine premiul. In 1880 va apare si cartea sa "Dacia inainte de Romani" in care el a folosit din abundenta lucrarea invatatului sas Carl Gooss "Cronica descoperirilor arheologice din Transilvania" cat si "Schite despre istoria culturii preromane a bazinului mijlociu al Dunarii". El va folosi interpretarile si concluziile gresite ale lui Gooss si, totusi, contemporanii lui, ca si altii mai tarziu, il vor aprecia.Totusi C.I Istrate in prefata de la editia 1913 la "Dacia preistorica" spune la pagina LIII despre Tocilescu : "faptele adunate acolo sunt puse ca obiectele dela un colectionar, care aduna fara ca sa fie bine orientat." Mult mai serios decat Tocilescu va fi I Andriesescu care isi va lua doctoratul la Iasi cu o "Contributie la Dacia inainte de Romani, 1912", tratand amanuntit si constiincios chestiunea neoliticului din Dacia. Insfarsit il vom avea pe Vasile Parvan cu lucrarea sa "Getica" prezentata pe 27 iunie 1924 ( cu 3 ani inainte de moarte) in fata Academiei Romane. Nicolae Densusianu insa ii depaseste pe toti prin gradul lui de eruditie, prin visiunea sa globala asupra spatiului Carpato-Dunarean, prin felul in care s-a contopit efectiv cu epoca descrisa dandu- ne senzatia ca, chiar a si trait-o. El a avut cea mai corecta intuitie a evenimentelor petrecute atunci,
  12. 12. demult, pe teritoriul nostru . Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste straini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densusianu considera drept vatra a vechii Europe acest spatiu unde noi rom^nii ne gasim astazi, de fapt ne reantoarcem la El, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-rom^ni drept popor primordial si formator al Europei. De multe ori am auzit persoane " bine intentionate" care-mi spuneau : hai sa nu ne laudam asa de mult, vecinii se vor supara pe noi. Dar stiu ei cine a fost Nicolae Densusianu? Intr-o familie de mici nobili rom^ni hategani, se naste pe 18 aprilie 1846 la Densus, in Ardeal, Nicolae Pop.Tatal sau, Bizante Pop, parohul Densusiului era casatorit cu Sofia cu care mai avea un baiat, pe Aron Pop, nascut in 1838. Scoala primara o va face la Hateg, iar gimnaziul la Blaj unde datorita faptului ca numele Pop era asa de frecvent, si pentru a-l deosebi de ceilalti i se va adauga numele comunei de unde provenea; asa ca a devenit Nicolae Densusianu, nume care va deveni faimos nu numai datorita lui si fratelui lui Aron dar si nepotului lui, Ovidiu Densusianu ( fiul lui Aron ). La gimnaziul din Blaj a avut sansa sa-l aibe ca professor pe Timotei Cipariu, carturar si patriot. In continuare va absolvi Academia de drept din Sibiu. Sa nu uitam ca in aceasta perioada Tara Moldovei si cu Tara Vlahilor s-au unit sub domnia lui Cuza (1859-1866), legile si reformele noi orientand Principatele Unite spre o adevarata democratie . Ca urmare a implementarii noului cod penal, civil si de procedura penala, a reformei agrare, Cuza se va trezi izolat, lipsit de sfetnici si prieteni, lipsit de sprijinul bisericii si va fi nevoit sa abdice. Nobilii rom^ni cutreera Europa incercand sa gaseasca un pretendent strain la tronul Principatelor. Daca Filip de Flanda ii refuza, ei vor alerga la tanarul si saracul Carol de Hohenzollern, care dupa un lung voiaj, plin de peripetii (avand un pasaport fals si imbracat in tobosar elvetian ) va sosi in Principatele Unite si il va "inlocui" pe cel ales constitutional de poporul nostru, pe Cuza. Istoria rom^nilor transilvaneni in veacul al XIX-lea era departe de succesele politice ale moldovenilor si vlahilor, prinsa intre tot mai energicul sentiment national maghiar si politica ezitanta, in general antirom^nasca, a curtii de la Viena. In februarie 1867 s-a anulat autonomia Principatului Transilvaniei si s-a proclamat unitea sa ci Ungaria. Anexarea Transilvaniei, care fusese de secole un Principat autonom, la Ungaria a marcat inceputul unei politici de activa maghiarizare a populatiei majoritare locale, a daco-rom^nilor. Situatia politica a rom^nilor atunci in Transilvania era deosebit de dificila. Si totusi in aceasta perioada a anului 1867, la varsta de 21 de ani , Nicolae Densusianu, va face o excursie in "tara" si se va adresa Societatii academice solicitand un ajutor financiar. Ioan Heliade-Radulescu, presedintele de atunci al Academiei, ii ofera suma de 2000 de lei, tocmai primita din partea orasului Braila pentru ajutorarea tinerilor rom^ni "de peste hotare". Dupa terminarea cursurilor universitare ale Academiei de drept din Sibiu, lucreaza pentru cateva luni ca notar al orasului Fagaras, unde fratele sau, Aron, era avocat, apoi, dupa luarea examenului de stat la Sibiu isi va deschide el insusi un cabinet de avocatura la Brasov in februarie 1873 si unde va sta pana in aprilie 1877. Haituiala politica a daco-rom^nilor transilvaneni se inrautateste pe zi ce trece. Apare legea nationalitatilor (1868) care recunostea o singura natiune in stat, cea maghiara; legea electorala (1874) care, daca la inceput a ingradit drepturile populatiei de la sate, precumpanitor nemaghiara, va ajunge in decursul a catva ani sa dea drept de vot numai stiutorilor de limba maghiara si absolventilor unei scoli de stat. Din 1878 s-a instituit legea privind delictul de agitatie contra natiunii, pe temeiul careia se putea reprima orice opozitie nationala; un sir de legi scolare, incepand cu cea din 1868 si culminand cu celebra lege a lui Apponyi, au impus treptat limba emigrantilor maghiari in dauna celei autohtone daco-rom^ne; in 1896, legea Banffy hotara maghiarizarea numelor satelor si oraselor. La 15 mai 1868, cu prilejul comemorarii a 20 de ani de la revolutia din 1848, conducatorii rom^nilor transilvaneni au facut public "pronunciamentul de la Blaj", o repetare a programului national din 1848. Se cerea abrograrea unirii cu Ungaria si revenirea la vechiul statut de Principat autonom, cu recunoasterea dreptului tuturor nationalitatilor. Arestati imediat, autorii
  13. 13. pronunciamentului au fost totusi gratiati de imparat. Un an mai tarziu (martie 1868) se tine conferinta de la Miercurea, la care s-a decis infiintarea unui Partid National rom^n, prezidat de I. Macelaru. Un partid similar se constituise cu o luna in urma in Banat , sub conducerea lui Al. Mocioni. Cele doua vor fuziona in 1881, formand Partidul National rom^n. In acest uragan de trezire al sentimentului notional al romanilor din Ardeal si de pretutindeni il gasim pe tanarul Nicolae Densusianu trecand "in tara", in aprilie 1877, pentru ca in februarie 1878 sa i se recunoasca cetatenia. In cateva luni isi echivaleaza toate titlurile si in octombrie 1878 il gasim la baroul Ilfov ca avocat. Deci, o data cu trecerea trupelor noastre in Turcia-Plevna (1877), N.Densusianu intra in "tara", de data aceasta definitiv. Debutul literar al lui N.Densusianu are loc in 1866, in revista "Familia" unde publica poeziile "Ziua mea" si "Melancolia". Mai tarziu in poezia "Lautarul" vorbeste despre faptele lui Stefan cel Mare. Intuitia sa politico-istorica se gaseste in nuvela "Simonida" a carei actiune se desfasoara pe un spatiu vast : Constantinopol, Caucaz, Persia, Asiria, hanatul tataresc si Tarile rom^ne (unde in Muntenia domnea la 1303 Stefan-Voda Mailat Basarab ). Incet, incet N.Densusianu incepe sa se manifeste ca unul care vede mult mai departe decat Transilvania lui iubita si martira, care intelege sa vada mai departe de tara lui draga Romania, care priveste in departare peste Macedonia pamant locuit de fratii nostri asupriti si dezmosteniti, vazand pe daco-rom^ni acolo unde au existat de cand lumea, el ii vede in locurile care si azi au in pamantul lor oasele stramosilor nostri, el are acea viziune de exceptie a leaganului poporului carpato-dunarean. Prima sa publicatie in tara a fost: "L'element latin en orient. Les Roumains du Sud, Macedoine, Thessalie, Epire, Thrace, Albanie, avec une carte ethnographique par N.Densusianu et Frederic Dame", din 1877. Bazat pe scrieri anterioare, cat si pe cercetari personale, el pune cu seriozitate in atentie problema Macedoniei, a fratilor nostri. Oare cati dintre istoricii nostri o vor mai face? Noi speram ca Europa sa-i ajute, dar pentru ca Europa sa-si faca datoria, trebuie sa ne o facem noi intai. Porneste la culegerea oricaror documente de interes pentru istoria noastra. I se incredinteaza de catre Societatea Academica sarcina de a cerceta arhivele si bibliotecile din Ungaria si Transilvania pentru a culege informatii referitoare la istoria rom^nilor. Rezultatul va fi darea de seama : "Cercetari istorice in arhivele si bibliotecile Ungariei si Transilvaniei" . La 15 aprilie 1880 el devine Membru Corespondent al Academiei Romane. In continuare el culege si alte documente privitoare la istoria Rom^niei; descopera si transcrie 20 de manuscrise de cronici privind Tarile rom^ne. Modest, inteligent, foarte cult, cunoscator profund al limbii latine si eline, a germanei, francezei, italienei si ungarei; inzestrat cu o vointa de fier si cu o rabdare si perseverenta extraordinara, el a continuat sa uimeasca prin ceea ce a facut si va face. Anul 1885 marcheaza in activitatea lui N.Densusianu un moment de cea mai mare importanta: acum incepe sa lucreze la "Dacia preistorica", opera grandioasa in care a ridicat la cel mai mare pret cinstirea istoriei adevarate a patriei. Din nefericire aceasta lucrare a aparut intr-o perioada cand latinismul si ideea latinitati inflorea in tara noastra, ideie politica si religioasa (de tip catholic) care ne va trage in jos puntru cateva sute de ani. Desartaciunea ideei aparitiei poporului rom^n dupa anul 106 ca un popor tanar in Europa, goliciunea ei il revolta pe N.Densusianu, dar nu si pe contemporanii sai si de ce sa nu recunoastem ea continua si astazi, fiind perpetuata tocmai de cei pusi sa apere demnitatea si destinul poporului nostru. Dar de fapt cum a aparut ea? Grigore Ureche ( 1560-1647 ) in "Letopisetul Tarii Moldovei " aminteste ca "noi de la Rim ne tragem". Ce informatii deosebite o fi avand acest carturar acum aproape 500 de ani si pe ce s-a bazat el nimeni nu stie; poate pe o intuitie de moment, stand inchis intr-o chilie amarata si visand la Roma si romani. Raul adus de el istoriei poporului nostru a fost si este de neimaginat. Dar ce putem spune de cei ce i-au preluat ideia si au inceput sa o raspandeasca cu mandrie? Vorba lui Caragiale : tradare, tradare, dar sa o strim si noi! Miron Costin, un alt savant al antichitatii rom^ne, nu a vrut nici el sa fie mai prejos de inaintasul lui asa ca incepe sa popularizeze aceasta idee chiar si in alte limbi , ca in poloneza in lucrarea "Poema Polona". Dar ei nu sunt singurii. Le urmeaza in 1558
  14. 14. Nicolas Olahus, cel ce a scris "Geografia Ungariei", si care se mandrea ca se trage din colonistii romani ai Daciei. Nu sunt foarte multi, in istoria civilizatiilor cei ce se mandresc cu o origine bastarda, dar el o face chiar cu mandrie. Aparent aceasta origine dubioasa a poporului nostru ( faptul ca femeile si fetele dacilor s-au repezit sa se culce soldatii romani invingatori ) ia suras si lui papa Pius II. In secolul XVII , doi alti emeriti "savanti", Dimitrie Cantemir si stolnicul Constantin Cantacuzino vor prelua aceeas greseala istorica, a originii poporului nostru si o vor populariza. Deci din greseala in greseala spre istoria romana; astfel se perpetuiaza idea nefasta si eronata a originii poporului nostru. In secolul XVIII-XIX apare Scoala Ardeleana cu corifeii ei : Samuel Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai. Acum ce mai putem face? In scoli, in gimnazii si universitati se preda nestiinta prin stiinta. Ei bine, intr-o asemenea perioada el, Nicolae Densusianu are curajul sa-i infrunte pe toti si sa le dovedeasca o alta origine a poporului nostru, una care se intinde pe mii si mi de ani, una care te face sa-ti vezi bunicile, stra-bunicele si stra-stra-bunicele nu ca niste femei de moravuri usoare, gata sa se aventureze in legaturi amoroase cu invingatorii, ci ca niste personae demne de respectat. O istorie triviala si incorecta a poporului nostru el nu a inteles sa o accepte. El isi inchina toata puterea de munca si suflarea pentru neamul din care a iesit si cu care se mandrea. El era dintre aceea care iubeau, iubeau cu patima toata tara locuita de rom^ni, fara anume hotare decat acela a graiului nostru iubit. Dacia, Dacia protolatina, Dacia Pelasga era patria pe care o respecta si pe care a iubit-o, pentru a carei inaltare a muncit si s-a sacrificat. In 1908 marele conferentiar Nicolae Iorga (dupa mama Argiropol ), la prima conferinta de la Universitatea Populara de la Valenii de Munte, a pus in circulatie asa-zisa "romanizare"a poporului dac care a franat cercetarea dacica pentru cateva zeci de ani. Oare cei ce inca ne scriu istoria nu au aflat de: (1) - scrisul misterios de la Rast, vezi "Madona de la Rast", descrisa de profesoara de arheologie din Los Angeles, Marja Gimbutas? Aceasta madona impreuna cu micutele rotite de la Vinca, estul Serbiei de azi, sunt primele exemplare ale unui scris logic din istoria omenirii. Daca aveti un internet puteti intra pe www.dacia.org in Muzeul Virtual Dacic la pagina "The Ancient" si "The First", sau, din acelasi muzeu, navigati spre "History began at Mitoc", sau pe www.ournet.md/~ancient unde in stinga, sus, puteti accesa intrarea pe Madonna of Rast (sa-i multumim lui Andrei Vartic, din Basarabia, care, prin studiul serios al resurselor stiintifice moderne, a reusit sa adune impreuna aceste informatii in carti si pe internet). (2-) unghiurile, paralelele si romburile, plasele si zig-zagurile gasite la Ocna Sibiului, care ar reprezenta un alt scris logic din mileniul VII i.d.H. De ce aceste lucruri trebuie sa le aflam din cartile americane de arheologie si nu din cele rom^nesti? (3-) Tartaria, scris pre-sumerian, din cadrul culturii Turdas? Cu 1500 de ani inaintea "primului" scris din Sumer! Dar cine a auzit de istoricul turc de origine rom^na Ali Ekrem, care aminteste de cea mai veche cronica turca, tradusa si in germana, franceza, rusa, inca din secolul XVIII si in care se vorbeste de "Tara rom^nilor", in anul 839. Cine a auzit de atlasul german din anul 1826 care arata popoarele Europei anului 900 si unde "Walahii oder Rumany" se intindeau pina la Nipru, mentionindu-se si 5 voevodate. Cine a auzit de descoperirea scrisorii unui conducator cazar, referitoare la secolul VIII, in care se vorbeste de Tara Ardil, cu circa 100 de ani de venirea ungurilor? Deci cuvintul Ardeal nu vine din ungurescul Erdely. Cine a auzit de lucrarea preotului si arheologului ungur Lukaacs Karoly, care nu numai a pastorit, dar a si sapat in zona lacului Balaton, gasind urme arheologice de palate, biserici si conace boeresti din secolul X. Lucrarea lui se gaseste la Biblioteca Academiei ungare de Stiinte si cine este curios (daca se gaseste cineva) o poate studia. Dar de "Cronica imparatului german Friedelich al II-lea Barbadossa ", care prin anul 1189 atesta existenta unei Tari rom^nesti denumita "Walahia", situata intre Dunare si muntii Carpati,
  15. 15. descriindu-i cu lux de amanunte granitele, s-a auzit in cartile noastre de istorie? Cine a auzit de arom^nul bulgar Stefanovsky si de descifrarea inscriptiei de pe inelul de la Celei (vechea Sucidava), precum si a inscriptiei de pe inelul de la Ezerovo, cu un alfabet grecesc in limba arom^na? Cine a auzit ca raspindirea credintei lui Hristos s-a facut in limba daco-rom^na de catre sf. Andrei, fratele lui Sf. Petru si de catre Sf. Pavel la sudul Dunarii? Vezi biblia lui Wilfila. Cine a auzit de descoperirea carturarului rom^n din secolul al IV-lea Aeticus Dunareanu, intitulata "Cosmographia" scrisa in limba rom^na, carpato-dunareana, cu un alfabet geto-dacic, limba vorbita de cele 3.000.000 de locuitori de pe vremea lui Burebista. Noi am vorbit aceeasi limba daco-rom^na in fata romanilor, gotilor, gepizilor, hunilor si slavilor. In raportul diplomatului bizantin Panites Priscus, aflat in anul 448 la curtea neimblinzitului Atila, se mentioneaza citeva cuvinte clar rom^nesti ca : meiu, mied, coliba, iar la masa data de Atila in cinstea diplomatilor s-a vorbit in limba Au-sonica, daco-rom^na. Cine a auzit de Codex Rohonczy, o veche cronica rom^neasca din secolele XI-XIII insumind 448 de pagini, scrisa in limba carpato-dunareana, latina dunareana arhaica, cu alfabet geto-dac, pe care rom^nii il mai foloseau si pe vremea lui Vlad Teprs (vezi Hasdeu) contine indemnuri la lupta ale domnitorului Vlad, ca si al altora, impotriva migratorilor pecenegi cit si a ungurilor (condusi atunci de Stefan I sI II-lea). Trebuie sa-i multumin profesorului doctor in istorie Augustin Deac care nu a lasat aceste informatii sa se piarda. Le puteti gasi pe internet www.dacia.org, la Dacian Virtual Museum, sau in revista Dava International , www.iatp.md/dava, patronata de Andrei Vartic. Re-intorcindu-ne la Nicolae Densusianu trebuie sa mentionam ca prin iubirea lui curata, aleasa, cinstita si erudita dorea numai de a pune in lumina, cat mai mult, partile bune ale neamului daco- rom^n, si ai arata trecutul cat mai inalt; el Nicolae Densusianu, continua si azi sa fie sursa de inspiratie si un adevarat erou al istoriei adevarate a poporului dacorom^n. Deoarece latinismul persista si azi, deoarece urmasii celor ce au promovat acea "greseala" in istoria noastra continua sa o promoveze, consider ca opera lui Nicolae Densusianu trebuie nu numai popularizata, dar si interpretata in lumina noilor descoperiri din domeniul istoriografiei si arheologiei. Azi ea se dovedeste mai veridica decat oricand. Nu putem trece prin viata mergand cu ochi inchisi, refuzand sa-i vedem opera, sa i-o citim. Nu putem trece prin viata ce urechile astupate refuzand sa auzim comentariile facute de cei ce refuza sa accepte faptul ca nu am existat pana in anul 106 d.H. Nu putem accepta faptul ca legiunile romane au patruns in Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurta istorica, 165 de ani, si ca, peste noapte, toata populatia Daciei, ocupata sau nu de romani, a inceput sa vorbeasca cea mai perfecta limba romanica, fara a ne intreba: chiar asa sa fie? Sunteti siguri ca de la soldatii romani, sositi din toate colturile lumii, Africa, Palestina, Germania etc.au invatat dacii latina? Chiar de la acesti soldati, care nu o vorbeau ei insasi, sa fi invatat-o ei ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedeste N.Densusianu: ca dacii vorbeau "latina vulgara" si ca nu printr-o relatie sexuala la nivel de soldati romani versus fete/femei dace s-a produs acest miracol? Doamne, de cate suferinte si umilinte ar fi fost scutit poporul nostru daca nu exista un Grigore urmat de o trupa de prozeliti neganditori, daca opera lui N.Densusianu ar fi fost privita cu mai multa seriozitate si obiectivitate! Cine dintre oamenii nostri de stiinta au expus originea poporului nostru mai limpede si mai hotarat? ONOARE MEMORIEI LUI. Onoare si respect pentru cel ce a fost si va ramane la dacorom^ni Nicolae Densusianu. Maria Ciornei: „Bascii – pelasgi originari din Carpaţi“ Bascii sunt menționați în istorie ca fiind cocoțați pe Munții Pirinei, în principal. Sunt trăitori
  16. 16. răspândiți în Spania, dar și în Franța, numele de basc fiind consemnat și în antichitatea ce vorbește de triburile străvechi ale vasconilor, descendenții primelor populații din Europa de Vest, în special cele din regiunea Cantabria. Strabon și Pliniu consemnează triburile basce ca fiind vasconi și aquitani. Dovezi incontestabile arată că aceste populații vorbeau o limbă asemănătoare cu basca. Unii istorici, precum și geograful grec, anticul amintit consideră că bascii își trag numele din acela al vasconilor, pe care îi arată că locuind la sud de Pirineii occidentali și la nord de râul Ebro, în Navarra și Aragonul de nord de astăzi. În perioada antichității târzii, ca și în evul mediu timpuriu, acest nume a ajuns să fie folosit pentru întreaga populație vorbitoare de limbă bască de pe ambele părți ale Pirineilor. Dar noi ne punem întrebarea; care este sensul originar al termenului de basc, ori vasc(on) de mai târziu? După un ultim studiu al cercetătorilor de la Centrul de Investigații Cooperative în Bioștiințe, Europa se împarte în grupuri genetice iar unul dintre acestea e cel al bascilor, un grup genetic omogen clar distinct de restul europenilor de vest. Cercetătoarea Naira Rodrighez-Ezpeleta, responsabila acestui studiu, declara: “este primul studiu realizat la o scară mare și include datele genetice individuale de la cetățenii basci, răspândiți atât pe teritoriul spaniol cât și pe cel francez”. (Wikipedia; Enciclopedia liberă, 29 iulie 2010-Bascii). Încă există multe controverse în a stabili care este adevărul istoric privind existența populației basce. S-a spus despre aceasta că este o pupulație străveche, care nu are nicio legătură cu vreo populație din Europa, doar cu cei din Asia Apropiată, cu georgienii, numiți în vechime și iviri, de care se apropie avînd asemănări în limbă. Amintim în treacăt, urmând a reveni, că Dobrogea de nord era numită de scriitorii antici Caucas, iar munții Dobrogei – Munții Caucas. Interesul pentru această populație, pentru originea ca și pentru limba ei, ne-a venit întrun mod firesc, având în vedere preocupările noastre de istorie preantică și antică a poporului dacoromân, prins în mai multe studii. După demonstrarea faptului că dacii, numiți și valahi, în forme fonetice apropiate încă din vremea homerică, sunt descendenți direcți ai pelasgilor, a prezentării argumentelor valabile că “misterioșii” etrusci au pornit din aceeași zonă a Carpaților, cercetările noastre privind protodacii, sau pelasgii, originea lor, aria de locuire, ori limba acestora ne-au îndreptat și către basci, întrucât aceștia sunt considerați cea mai veche populație europeană, preindoeuropeană, a carei limbă, este unică și care a pus și pune încă multe întrebări privind originea ei, vechimea, si găsirea explicațiilor care să convingă, în privința continuitatii ei extraordinare și a rezistenței în fața pericolelor de-a lungul istoriei; avem în vedere în primul rând cauzele imposibilei ei asimilări de către numeroasele populații migratoare care au trecut peste ea, dar care nu au putut s-o miște din locurile ce le deține de milenii, și care nici nu și-a pierdut limba și tradițiile numeroae și foarte vii până azi. Coborând adânc în istorie, găsim explicații ale mișcărilor unor populații străvechi, precum cea a bascilor, spre patriile lor actuale din zona Carpatică, ”vom întâlni perioada glaciațiunii a IV-a Wurm, încheiată în anii 9800 î.e.n. de topire a ghețarilor de la Polul Nord, și acelora de ocupau întreg teritoriu situat la nord de paralela 46. Se știe acum că întrega Germanie e ocupată de morene aduse de ghețari din zona Penisulei Sandinave. Topirea ghețarilor s-a datorat încălzirii atmosferei terestre care a avut ca urmare inundarea tuturor ținuturilor de câmpie și dispariția populațiilor de aici. Au rămas doar oamenii din munți” (Paul Lazăr Toncilescu – Bascii – Congres Dacologie-Sarmisegetusa). Bascii au plecat din spațiul daco-românilor, al pelasgilor arhaici, din același spațiu al Carpaților și nu au fost singurii. Ultimele cercetări interdisciplinare evidențiază extraordinara capacitate civilizatoare a populațiilor pelasgice cu centrul de origine în această regiune. Avem în vedere faptul că de aici au plecat și sumerienii “Pregnantă este legenda sumeriană în care se spune că după potop regele “Șumpak a luat conducerea neamului din munți” (ibidem). Oamenii au coborât din munți, și pentru că au început a seca bălțile din vest, și pentru că s-au înmulțit ca număr și și-au organizat viața în noile condiții care permiteau și transhumanța, ce se impunea din cauza sporirii în turme, în primul rând.
  17. 17. De altfel, în timpuri diverse, au plecat de aici și dardanii, și troienii, și etruscii, și aheii și dorienii, triburi din Elada, care și azi au cuvinte romînești (muma, io), etc, ca și înaintașii occitanilor din S. Franței care vorbesc o limbă apropiată daco-românei (cloca, el e greu, el e gelos, io aug(d) etc). Amintim și pe cei ce-și zic azi lituanieni, care au cuvântul daina, ce-l întâlnim și ca refren în cântecele maramureșenilor - daina, daina și daina,, asemenea și letonii, dar și geții din Panonia, (s- a descoperit o Getidavă, pe Vistula Mijlocie; amintim și de prezențe daco-romane arhaice, pelasge, în Panonia Ungară – s-a descoperit în 1976 cetatea dacă Buda, însemnând dava= cetate, în Buda, partea veche a Budapestei, aceeași cetate, numită tot Buda; amintim și de latinii, numiți, de poulațiile dacice carpatice de unde s-au desprins, letinii, și care în jurul an 1300 î.e.n. sub conducerea lui Latinus au întemeiat Lațiumul, ce va deveni mai tîrziu nucleul orașului Roma. Și în Georgia există o cetate numită Buda însemnând davă. Vom găsi și în România de azi localități cu numele de Buda, ori Budești, ori antroponime ca Budescu, adică cei înrudiți cu cei proveniți dintro cetate, numită Buda. Nu insistăm asupra faptului că în vechii locuitori ai Germaniei vorbeau o limbă latină veche, și despre ei Suetonius scriitor din timpul împăratului roman Augustus spune că erau vorbitori de latină (n.n latina veche, ori pelasga, ori daca), și că în această limbă cuvântul germanus înseamnă “frate bun de mamă și tată”. Să ne mai mire că înșiși nemții numesc țara lor Deutschland, pronunția este doici-land, și de ce nu, în lumina celor afirmate mai sus, Daci-land? Rămâne să medităm. Ne întoarcem la populația “misterioasă” a bascilor, care se pare că au plecat, după unii în mil. al III- lea, î.e.n., după alții mult mai înainte – menționăm că înșiși bascii, conștienți de unicitatea lor ca populație străveche, spun că se găsesc pe pământurile ce le ocupă și azi, din preistorie, chiar avansează o cifră aproximativ de 45.ooo de ani. Ceea ce nu e departe de adevăr, luând seama că ei sunt o populație care are chiar în denumirea sa, ideea de neam, legat din timpuri răstrăvehi prin îrudire de sânge, dar și prin apartenența inițială la același spațiu. Că ei au cultivat în mod obsesiv și cu obstinație ideea superiorității lor, venită din transmiterea din generație în generație, a apartenenței la origine nobilă, a unor strămoși civilizatori, pelasgii, spre deosebire de populațiile nomade humanoide întâlnite pe noile lor teritorii, ne-o arată faptul că și astăzi sunt extreme de naționaliști, conservatori în tot ce ține de viața eskualadanilor, adică a bascilor. Numai astfel au putut rezista nenumăratelor vicisitudini ale timpurilor atât de îndepărtate, astfel au putut conserva o limbă ce, la o mai atentă studiere, va putea să ne conducă la concluzia că nu este nici pe departe imposibil de descifrat și de înțeles. Vom merge, ca și în cazul limbii etrusce, pe ideea că atunci când se studiază limbile acesta arhaice va trebui să avem în vedere, nu limbile oficiale, literare standard de azi, din care se presupune ca s- ar trage cele dintâi, ci graiul arhaic, regional al latinei vulgare, totuna cu limjba pelasgă sau daco- română. Luăm în considerație o realitate, și anume, că pronunția în graiuri este la o primă constatare, o pronuție care poate duce la concluzia că e vorba de o limbă străină. De altfel, aflăm de la un scriitor antic că, încă de pe atunci, elevii vorbitori de latină populară acasă, una și aceeași cu latina, dar și cu daca sau pelasga, erau corectați de profesorii lor. Elevii trebuiau să spună nu oriclia (cât de aproape e de pronunția populară orechia, sau chiar orecia! în grai popular), ci auriculum, conform limbii latine clasice, o realitate artificial creată de învățații de atunci, care n-a avut priză la popor, dovadă că a și dispărut. Studiul urmărește a demonstra că bascii, ca si limba lor, sunt relicve vii ale protoistoricilor dacoromâni, pelasgi, din Carpați, priviți din unghiul unei populații civilizatoare dar și ale istoriei universale, care, studiate mai îndeaproapre, pot lamuri, sau, cel putin, pot deschide ferestre spre luminarea unor timpuri, atât de vechi. Una dintre dovezile multe ale rădăcinii lor pelasge sau valahe este și descoperirea unei cetăți pelasge în Țara Bascilor din Spania, numită Uxama, dar și adevărul că numele vechi al Spaniei și al Portugaliei este Iberia păstrat și în denumirea arhaică a Gruziei, Georgia de azi, din N. M-ților Caucaz, prelungire a Munților Caucas, aflați – cum se spunea în antichitate în N. Dobrogei. Studiul urmarește incitarea celor pasionați, specialițti, sau nu în istorie veche, la a aborda acest
  18. 18. subiect pornind de la unele argumente ce le vom prezenta, care să ateste că acești basci au pornit încă din vremuri imemorile din zona carpato-dunăreană. Cercetarea noastră are în vedere și faptul că denumirea sub care sunt cunoscuți, aceea de basci, le- au dat-o celelate populații, cu care au venit în contact, ori neamurile apropiate din aria originară, înainte de desprinderea de aceasta. Ei iși numesc pământul strămoșesc Euskal Herria, adica Țara Bascilor, limba pe care o vorbesc este euskera, iar individul basc este un euskaladan, adica vorbitor de limba euskara, trăitori, în principal, în Munții Pirinei din Spania și Franța. Chiar și in timpurile recente, majoritarea viețuiesc izolat, în sate cu câteva case, în văile adânci dintre munți, iar ciobanii basci își duc turmele mari pe văile muților si viețuiesc în singuratate; mulți din ei chiar nu – și întemeiează o familie, tocmai pentru că stau și câte 7 luni în munți, cu oile. O informație găsită în revista “Formula AS” nr. 637, octombrie 2004 ne-a atras atenția și ne-a determinat să ne oprim asupra bascilor. Este consemnat faptul ca bascii sunt de milenii, în primul rând, oieri și că stâna lor poartă numele de olha” o coliba cu două odăi, una mică pentru ciobani, alta pentru făcutul brânzei. Această colibă este pentru oierul, ce parcurge spatii largi, prin transhumanță, o construcție improvizată și ușoară, prioritară în orice loc ar poposi. Din timpuri întunecate, această transhumanță n-a fost îngrădită, căci în preistorie și până tărziu nu erau granițe. Acești singuratrici oieri plecați cu turmele unde îi duceau ierburile grase, din munte în munte, se depărtau atât de mult de locul de baștină, încât mulți nu se mai întorceau. Acești solitari au pornit din Carpati în masă copactă, credem noi, și mai puțin în valuri succesive, cum s-a întâmplat cu etruscii de exemplu. Afirmăm aceasta, luând în considerare extraordinara lor unitate și continuitate peste milenii, și mai ales faptul că această unitate este înscrisă în denumirea lor ca popor și azi. Dar având în vedere numărul mare, menționat de unii cercetători, ai acestor locuitori ai Pirineilor, care și acum spun ca sunt “pe pământ de când lumea” și că în legendele lor se spune ca ei erau “înstăpâniți peste toată lumea”, că” sunt de un alt neam”, că demult au fost în număr mult mai mare-adevăr consemnat și de documentele scrise și în antichitate, mai ales dupa 200 de ani de la cucerirea romană, dar și în epocile medievale, vom încerca să pătrundem pe tărâmul adâncimilor încă nesondate ale timpului. În timpuri străvechi, după ce anume populații, mai ales din zone muntoase, s-au înmulțit ca număr, indivizii au pornit în valuri succesive spre toate direcțiile; bascii-pelasgi carpatici au plecat spre est și sud – est, au alcătuit Iviria, Georgia de azi, ori s-au îndreptat spre vest, formând ceea ce va deveni misterioasa Țară a Bascilor din Penuinsula Iberică; avem în vedere migrarea unor populații din munți înspre câmpie, după glaciațiunea Wurm IV, spre o zona mai joasă. Zona originară de roire a mai multor grupe de populații, și a bascilor, a fost cea a Carpaților. Această roire s-a facut în timp, și pe grupe de rudenii, așa cum de fapt trăiesc și azi; în ciuda timpurilor moderne, ei n-au avut niciodată un stat unitar. Unii, cum au fost etruscii, au coborât din zona Agatârsilor, a Tisei spre sud-est spre Grecia de azi, constituind și cetatea Troiei, altii au plecat mai târziu pe mare și s-au oprit în Etruria, formând mai apoi o civilizație înfloritoare. Parte din aceștia s-au îndreptat și spre vest, pe uscat în urma animalelor, prin transhumanță. Noi credem că și bascii, mai înaintea etruscilor s-au desprins din marele trunchi pelasg. Iată că, întorcându-ne la acele timpuri atât de adânc înfundate în necunoscut, dăm peste un cuvânt din fondul principal al limbii basce care va deschide căi spre înțelegerea, cu un pas mai mult, a originii bascilor, si anume olha. Discutia pe marginea acestuia va putea lămuri unele din motivațiile originii lor carpatice. Ca populație foarte veche, care a păstrat foarte vie din memoria ancestrală, amintirea stravechimii ei – unii dintre ei locuitori spun și acum că sunt pe aceste meleaguri înca din epoca primitivă – chiar de 45. 00 de ani, găsim aceasta realitate atât de evidentă și anume ol(a)ha, coliba ciobanului. Niciun oier, venit pe un loc, indiferent cât de aproape sau departe, nu-și va construi întâi o cetate, trainică, ci un adăpost modest, numit de daco-romani stână. Faptul că bascii-și numesc stâna olha, ne îndreptățește a crede că e vorba de așezarea unor valahi-pelasgi pe aceste pământuri; e vorba de stâna valahului, sau a olahului; termenul are multe variante fonetice în timp și la
  19. 19. diferite popoare. Se știe că din antichitate și până în timpurile moderne valahilor, pelasgilor de fapt, li s-a spus când olosoi (Homer-Iliada) cea mai veche atestare, când volci, bolci (vezi și denumirile unor orașe etrusce Volci, Veii-Vulcii, Felathri, etc), când feaci, felahi, vlahi, volohi, olaczi, ori kara iflaczi, etc, în funcție de aparatul fonator și de urechea străinilor care îi denumesc. Dar cum românii nu și-au spus valahi, ci întotdeauna români, celelate populații nomade, au păstrat în memorie originea locuitorilor sedentari, și denumirea lor de pelasgi sau valahi. Acești urmași ai valahilor daci, bascii pelasgi din Carpați, au venit și s-au intersectat, in timpurile de început, cu grupurile humanoide din Pirinei care le-au spus olahi (valahi), dupa cum iși denumeau ei coliba, stâna. Valahii și-au denumit casa lor primară, stâna, de fapt casa primară a olahului – olaha. Si așa a rămas până azi. Considerăm un argument valabil prezența acestui lexem în limba bascilor, căci e legat de existența bascilor, ca oieri în primul rând din străvechime, evidențiind și importanța casei pentru basci, care și azi are o semnificatie foarte interesantă, ce atestă că aceștia, considerau casa, inițial coliba, olha, un simbol al ființării lor ca valahi, ca neam pelasg fără întrerupere. Pentru basci casa, în spiritual tradiției, înrădăcinate la începuturi, tocmai în scopul păstăarii unității și ființării lor, devine vie. Ea dă numele familiei, și nu invers. Casa este moștenită de primul născut, și dacă se căsătorește cel ce se mută la casa celuilalt, acela ia automat numele casei, chiar dacă e o femeie moștenitoare, bărbatul va purta numele casei familiei femeii, ce va deveni stăpâna casei. De altfel femeia la basci, ca și la etrusci, are un rol deosebit, și aici vedem apropieri ce se explică prin rădăcina lor comună pelasgo-carpatică, dar care indică și o extraordinară vechime a acestor popoare – cu trimiteri până în matriarhat. Un argument în plus care arată că bascii se trag din Carpați îl găsim și întro monografie a satului Fundu Moldovei, unde este descrisă componența structurală a stânei românești, identică cu ol(a)ha bască (“O așezare din Ocolul Campulungului Bucovinean (Filon Lucău-Danilă și D. Rusu Ed. Fundației Culturale ”Alex. Bogza 2000 pag. 277), unde se scrie; ”compartimentarea stânei (a colibei) este axată pe prezența a două încăperi, încăperea centrală unde se face brânza și doarme ciobanul, si celariul în care se pastreaza brânza”, aidoma olhei basce. Etnograful Tiberiu Moraru consideră “stâna ca fiind o forma inferioară de așezare omenească în care ciobanii, din cele mai vechi timpuri s-au retras departe în mijlocul naturii.” (ibidem). Aceleași ocupații, duc la aceleași obiceiuri, gesturi ori mentalitățe. Ciobanul basc este ca și cel român, trăitor în condiții aspre de munte, ca în spațiul de origine, aceleași necesități în construcția de bază a stânei, a olhei. Acest cuvânt este o atestare a termenului de valah încă din preistorie, dacă avem în vedere faptul că bascii constituie o populație preromană, preindoeuropeană. Singurătatea ca și timpul disponibil pentru meditare, a făcut din ciobanul basc, ca și din cel dacoromân, un om răbdător, visător cu ochii deschiși, plin de viață și de vorbe de duh, un om liber, din alt neam, care nu vrea să se ametece cu străinii. Acest lucru amintește de țăranii români, care nu acceptau, până nu demult, în veacul trecut, să se amestece cu străinii, chiar din alte sate; doinele de înstrăinare vorbesc despre aceaasta. Există consemnată încă din antichiotate o populație de munteni de la poalele Munților Gugu, Retezat, numiți gugani – gugulani, neam de urieși, care nici asăzi nu admit vreun amestec cu cei străini. Ca și dacoromânii, bascii răbdători privesc transhumanța ca pe ceva de care nu se pot lipsi, deși traiul este greu, ei spun așa s-au pomenit din moși strămoși – Pierre Ibanez - tânăr cioban din Basse – Navarre (Bascii – Al doilea spațiu mioritic-Bogdan Laupesu Formula AS nr 267- 2004,). Auzim pe ciobanii români parcă vorbind. Ca și cei români, bascii cred că nu pot trăi decât prin această îndeletnicire pe care o consideră sacră, “nu pot fără oi, nu pot fără munți”. Dacă îi ești pe plac vorbește cu tine ore în șir, dacă nu, atunci, nu vei primi nici o elementară informație privind numele primarlui, de exemplu. Amintim de un vechi obicei comun cu al ciobanilor dacoromâni, acela al jurământului în fața unui copac, un stejar – la basci, sau sub un brad la români, care se prindeau frați de sânge, mai apoi de cruce.
  20. 20. Este consenmnat jurământul sub un stejar al bascilor ce se consideră primii în organizarea unei adunări democratice, acum 1000 de ani, când păstorii și fermierii au cerut regelui Spaniei să le recunoască drepturile, la Guernika. Marea lor parte sunt burlaci – ca și ciobanul mioritic, și, ca și la noi cândva în vremuri vechi, ciobanul stă luni în singurătate, sau chiar ani plecând în zări îndepărtate, de multe ori în drumuri fără întoarcere, prin transhumnță. În olha lui se găsesc aceleași obiecte dintotdeauna: „vatra de piatră, bărbânța, ceaunul de tuci, lavița îngustă, acoperită cu blănuri de oaie, o singură lingură” (ibidem). Un alt argument care ne îndreptățește a considera că acești basci sunt pelasgi – valahi din Carpati, l- am găsit întro monografie a altui sat, tot de munte și tot din Bucovina; e vorba de satul Dorna- Candrenilor, întemeiat de locuitori veniți în deosebite timpuri din Ardeal, păstori în principal. În această lucrare a satului Dorna-Candrenilor, tot sat de munte, am întâlnit întrun capitol privind cuvintele arhaice, vii și azi, unul care face parte din aria oieritului, și anume cuvântul basca insemnand “lana tunasă de pe oaie”. Ce poate spune acest lucru, dacă nu faptul că inițial acești basci erau sigur oieri, deci transhumanți, iscusiți tunzatori de oi, dar și buni prelucrători ai lânei. Urme ale existenței lor găsim și azi în niște hidronime ca și în toponime; în Munții Buzăului – există râul Basca din comuna Ghijdi, ca și alte două râuri -Basca Mică ș Basca Mare din aceeași zonă, și satul Gura Bascii, aparținând localității Calvini și un altul, Lunca Bascii . Pentru a susține titlul lucrării vom aduce și alte argumente, lingvistice, etnografice, folclorice. Amintim totuși de faptul că denumirea Țării Bascilor, în limba lor, Euskal Heria, se dovedește o sintagmă care ascunde în sine, chiar prin elementele lexicale componente, adevăruri ce trimit la pelasgi ori valahi, adică la daco-romanii de azi. Țara Bascilor este numită, chiar de locuitorii ei, Eusk-Adi, pronunțat și Euzkadi. Eusk= cei de un neam; +adi=adzi=de aci, de pe anume loc. Alături de aceste toponime semnificative, găsim și antroponime ce duc cu gândul la răstrămoșii lor pelasgi-valahi. Luăm la întâmplare câteva exemple de nume ale unor basci contemporani cu noi. Un șef al guvernului basc poartă numele de Juan Jose Ibarretxe, care a fost și primul ministru numit la ei Lehendaksri. Prezența grupurilor fonetice tx, și ksri este o constantă și se pronunță ca în grai dialectal al limbiibii române lehendzari, adică cei legendari, cei ce vin din trecut, ce țin de înaintași, mai exact, dacă descompunem cuvântul în elementele componente, vom găsi, spre surpriza noastră, termenii de lehent - o pronunție specifică pentru levent=levant, numirea pelasgă pentru Orient, și daks (-ri), adică, dacii din Orient, din Răsărit; în privința acestei terminații ri, presupunem că e vorba de un alt cuvânt latin vechi rivanus, și atunci consemnăm că în această numire generică, ce înseamnă conducător, și mai târziu, prim ministru, avem încifrată o stare de fapt, din străvechime transmisă, și anume că acest individ se trage din cei vechi, din înaintașii daci din Răsărit, stabiliți pe malul unui râu și că reprezintă o funcțiune primordială. Dacă avem în vedere că bascii au și acum case vii, case construite cu fața la răsărit, ca la noi, în întâmpinarea soarelui, simbol basc, al cărui cult de asemenea îl întâlnim și la dacoromâni – unde soarele se găsește pe porți, pe case, pe stâlpii de la intrare, ori pe grinzi – cu numele stăpânului basc sculptat deasupra intrării, care-și ia patronimul de la cel al casei, ceea ce arată că ei păstrează cu sfințenie toate tradițiile neschimbate de milenii, că locuințele lor poartă anul construirii lor care coboară până la 1500, nu ne mai întrebăm cum de ei își păstrează și asemenea nume arhaice. Ei cred că „Izena duen guzia omen da” adică “ceea ce poartă un nume există”. Dacă încercăm să descifrăm după sensul arhaic al acestor cuvinte, acest dicton, vom ajunge la rezultatre ce vor surprinde: Ize-na=Ite(uite) na=vezi Duen==du(duce+en =în față, în evidență) Om(en)=om (cel ce respiră, e viu), Da=afirmația ce dă sens vidului; da este un cuvânt foarte mult folosit în bască, el însemnând și o
  21. 21. afirmație, dar și o negație, în contexte diferite, de altfel acest adverb de afirmație întră deseori în cuvintele basce care întăresc ideea de neam de vechime, de unitate de exemplu: eskaladan, adică vorbitor de euskera, confirmând apartenența la neam, în acest caz traducerea, prin prisma limbii arhaice daco-române este, mot a mot, următoarea = Na, ( uite,) ceea ce e dus în față, scos în evidență, prin nume, capătă viață, (precum om ) e viu. Observăm și prezența acestei particule ba(r) în patronimele basce – Ibarretxe, sau Ioseba, Egbar. Ioseba este alcătuit din următoarele componente lexicale: ba=baba=ava în latina veche, populară se consemnează formele abioi, avioi, avus=tata=aici însemnând cel ce se trage din batrînul strămoșul Jose (notă – și azi se mai spune în limbaj bisericesc unui călugăr spiritualizat, bătrîn, ce- are ucenici ava de exemplu ava Pimen, din Pateric). Aceeași demonstrație se poate face și în cazul antroponimului Egbar=eg-ba-r. Interesantă poate fi și relevarea sensurilor termenilor constituienți ai antroponimului, lexem compus, Ibarretxe. Ibarretxe=Iba-r retxe (tx se pronunță tdzce, ca în dialectul dacoromân în anume graiuri, iar numele ba are sensul cuvântului, găsit și în latina populară ava=tata=bătrîn, strămoș, adică cel din neamul strămoșului Ioan. Nu ne surprinde faptul că ajungem la aceeași semnificație semantică. Amintim un fapt, nu lipsit de importanță în demersul nostru și anume acela că forma arhaică a cuvântului moș, strămoș, adică bătrân, se găsește în numele unor personaje legendare; avem în vedere balada populară intitulată “Novac și Corbul”, în care personajele sunt, Gruia Novacul (în traducere Novac înseamnă uriașul) și tatăl său, Baba Novac, adică Novac cel Bătrân,Tatăl. Un alt antroponim basc, interesant este retxe Retxe=retce=retce(a) rețea=neam=urmaș În traducere vom spune-urmaș al bătrînului înaintașului; din același neam cu srămoșul Jose, sau Juan, sau Ioan. Alte etimologii ale altor termeni basci credem vor fi revelatoare privind originea carpato – dunăreană a acestora. Euskal –Heria = Țara Bascilor Euskunus = în limba pelasgă (latină populară sau dacă)=escunus=escus are sensul de neam cu, înrudit cu, devenit sufixul escu în română, ce indică aceast lucru – de la Ion – Ionescu Heria= aria= suprafață de pământ unde se cultivă cerealele, sau în sens mai general un anume loc, Deci Eusk-al-(H)eria se traduce = cei de un neam; al este articolul posesiv din daco-română ce exprimă această legătură de apartenență. Heria arată pe cei ce țin de un anume loc, deci cei înrudiți veniți din același loc; se putea traduce prin cei ce stau în același loc, dar n-ar fi avut sens – aceasta fiind o realitate vizibilă, mai ales că bascii, în timpurile străvechi, au ocupat toată sau aproape toată Peninsula Iberică. Despre ei se spune că au o limbă arhaică, preindoeuropeană, ce nu se înrudește decât cu cea a georgienilor numiți și iviri, pentru că țara lor se mai numește și Iviria Aceată asociere ne ajută în a înțelege care a fost drumul bascilor înspre locurile de azi. Am văzut ce înseamnă basci, și că stâna lor, prima și cea mai importanță consrtucție a oierilor, nomazi e olha, deci locuința valahă, a valahului, avem convingerea că au migrat în timpuri străveci, posibil să fi fost printre primele grupuri de populații ce s-au desprins din trunchiul mare pelasg, care s-au îndreptat, din motive presupuse; fie că s-au înmulțit ca număr, fie că au fost conduși de transhumanță sau au fost prinse în marea migrație a popoarelor din perioada războaielor homerice, sau mai înainte. Cert este că o parte, ca și tuscii (etruscii) carpatici, au roit spre vest în principal, dar și spre est, ori sud-est, precum ivirii, ce s-au oprit în Caucasul din Asia Mică. Iviria Eponimul Eskual Heria a dat numele de Iviria Esk=ist=(a)ist=aiști, cei de aproape, adică de un neam . Esk, isk, în grai dacoromân se pronunță ist de ex. Damaskina se pronunță Dama(s)știna, cu alte cuvinte vrem a spune că deși a trecut un timp ce” sparie gîndul”, vorba bătrânului cronicar, limba
  22. 22. latină populară, sau pelasga ori daco- româna continuă să existe în timp. Pentru a înțelege mai bine sensul acestui cuvânt esk, pronunțat ist - e vorba de pronunție arhaică – recurgem la antinomia isti(a)=aiști(a), adică cei de aici, cei apropiați, și prinurmare, cei de un neam, spre deosebire de aceia, cei de acolo, de mai departe, adicăă cei străini. În concluzie vom spune că întrevedem în forma actuală Iviria, un cuvânt ce are la bază formele amintite adică Ist-iria=cei de un neam+heria=aria= de pe același loc. Transformarea grupului consonantic st(șt) în v (b) =Istiria, Iviria, Iberia este rezultatul tendinței cerută de legea comodității în vorbire, care impune o pronunție cu cel mai mic efort expirator. Numai în aparență avem de-a face cu denumiri diferite, căci e vorba de lexeme ce sunt de fapt purtătoare de sens identic. Revenind la toponimul Iberia, înțelegem acum de ce întreaga peninsulă poartă acest nume. Pentru că iberii, sau ivirii, cu numele țării lor, în forma cea mai veche euskal heria, au păstrat-o și în denumirea fraților de sînge a bascilor. Ei au fost primii civilizatori ai peninsulei, abia peste foarte multă vreme au venit peste ei năvălitorii mauri, francezi sau spanioli etc. Histria Pentru a convinge că zona de origine de unde au emigrat bascii este cea a Carpaților, amintim aici și de altă populație migratoare ce s-a stabilit însă mult mai aproape de locurile de baștină, dar din aceași ramură. Avem în vedere pe histrieni. Ne vine ușor a arăta cine sunt aceștia după discuțiile anterioare. Histria=Hist(e)ria=histi(a)=hiștia=(ha)iștia-aiștia-aceștia= adică cei de aproape, cei înrudiți. (Sunetul h din toponimul Hist(e)ria este un sunet aspirat, existent și cu acest statut și azi în limba bască, dar și în dacoromână, exemplu se spune și halo! în pronunție regională, veche și actuală, dar și alo!; același lucru se poate spune și despre interjecția hei!, pronunțată și ei! Avem în vedere aceeași opoziție între pronumele demonstrative, ce arată, indică distanța, acestia- iștia, față de aceia; cei de aici, apropiați adică cei înrudiți, față de aceia, adică cei mai de departe, adică străini. Cea de-a doua parte a eponimului Heria=e(a)ria, care înseamnă, conform DEX-ului anume suprafață pe care se cultivă cereale, dar și loc delimitat, spațiu, suprafașă de pământ, are aceeași structură și același înțeles ca și cea din lexemul compus Euskal-Heria din limba bască. Nu putem considera că este vorba de oarecare loc, de vreme ce apare consemnat în însăși denumirea populației, deci vom face trimitere la nevoia de a menționa locul de baștină, adică iată, că am ajuns la ceea ce nu ne-am gândit că va apărea vreodată și anume unitatea de neam dintre basci și histrieni, care sunt recunoscuți ca vorbitori ai unuia din cele patru dialecte ale limbii daco-române. Prin urmare dacă histrienii sunt dacoromâni, valahi și ei, adică pelasgi, este evident că bascii sunt o ramură pornită din același trunchi, pelasg, sau valah, cu centrul de iradiere în Carpați. Etxa (casa) Una din cele mai comune rădăcini din patronimele basce este etxa (casă) pronunțat edtcea. Dacă voim a afla ce însemnă acest cuvânt, mergem din nou la dacaromână vorbită, și vom găsi că e vorba de etdcea, pronunțat icea, în română însemnând aicea, adică casa care este și rămîne aicea, de aicea, adică, mereu neschimbată ca loc, ca importanță. Vom întâlni etxaberria = casă nouă, adică în dacoromână de aicea (de itcea= de aicea), care rămâne pe locul acesta, pe locul acesta, veșnic, sau etxazarra=casa veche, în limba dacoromână însemnând de aicea(itxa-itcea pronunțat) de pe acest loc, și zarra=zare, depărtat, sinonim cu vechi, de demult, ca și etxaguren = colț intim de casă, adică în dacoromână - etxa= aicea, de aicea, care rămîne aici, și gure = al nostru, cu sens de loc unde poți vorbi, da drumul la gură, loc al tău, discret, unde poți să vorbești fără să te ferești. Toate aceste exemple, deși greu de urmărit, arată cu asupra de măsură, că limba bascilor, atât de greu de descifrat, cum spun toți cercetătorii, are originea în modul cel mai evident demonstrat, în limba dacoromână, sau pelagă.
  23. 23. Alte argumente pentrut a demonstra că bascii sunt pelasgi (valahi) cu originea în Carpați. Ne vom opri la un alt cuvânt foarte des folosit în limba bască, deja amintit și cu o arie semantică cuprinzătoare, ceea ce explică foarte deasa lui folosire și că acesta exprimă aceeași idee de unitate și continuitate ca și denumirea însăși a bascilor despre care am vorbit. E vorba despre cuvântul gure, ceea ce, stricto senso, înseamnă al nostru, a noastră, dar și poporul nostru, și casa noastră, satul nostru, chiar și bucatele noastre, supele noastre, sosurile noastre, adică tot ceea ce-i individualizează pe basci de alții, sub semnul subînțeles, al unei superiorități spirituale, care sunt și azi simțiți ca foarte diferiți de ei, ce se consideră, aparte, întrun fel anume, ceea ce i-a făcut să și reziste atâtea milenii, fără a fi asimilați ori dispersați. Acesta este cel mai important cuvânt din eukera. El reprezintă fundamentul spiritului bascilor, exprimând sentimentul apartenenței la un grup. Înseamnă și națiune, și rațiunea pentru care au rămas o nație, fără țară, privați chiar de legile proprii. Alt cuvânt basc gula, cu varianta rotacizată gura; rotacismul este fenomen foarte cunoscut în latina vulgară sau pelasgă – s-a păstrat doar în dacoromână și iată și în bască. În latină nu s-a păstrat forma gură din gula, numai în pelasgă, în dacoromână este această formă. Latinii spun la gură-orațio, oraționis. În limba bască această noțiune se confundă cu noțiunea de limbă, plecând de la gura, organul vorbirii, înseamnă limba vorbită de basci. Această limbă vorbită a devenit suportul constructiv aparteneței la o națiune, la un popor și în același timp, conștientizarea că, dacă o pierd, se pierd ca popor. „Limba lor cu ks și xs” (n.n. care se pronunță ca un ce, mai exact un dzce) pe care nimeni altcineva n-o înțelege, dând nume caselor și orientându-se după soare răsare, pe un tărâm al legendelor, supraviețuind grație a cea ce Juan San Martin numea ”euskaladun bizi nahia”, adică “voința de a trăi ca basc.” (Cuvinte basce-extras din “Istoria lumii, după basci de Mark Kurlansky, Ed. Random House, traducere și adaptare de Georgiana Macarie, pentru Alter Media). Tentăm a vedea această afirmație prin prisma limbii pelasge, adică a dacoromânei și vom ajunge la următoarele asocieri: Eskunus= cei de un neam al/dun= al celor uniți, adunați, bizi= viți-pronunție dialectală=vi(e)ți, nahia=na-hia=ahia, așia, acia, aici(e)a; în română în grai, a hi= a fi =, a exista =a ființa. În concluzie putem traduce în limba pelasgă, dacă în fapt, această sintagmă care arată cât de apropiate sunt cele două limbi, căci cele două traduceri sunt identice ca sens, având în vedere că în textul basc, cuvântul basc nu este explicat etimologic, ca în cel dacoromân. “cei care-s de un neam, trăitori aicea, adunați pe un spațiu consacrat numai lor. ” Ne vom opri preț de câteva clipe și asupra unui termen basc ce denumește turma de oi anume txotx= ciopor. În pronunția bască se aude tciotci(a), mergând mai aproape de dacoromâni, în grai se spune tceatcea – adică ceata = turma de oi (consemnăm acest fenomen fonetic arhaic prezent și azi în unele zone ca în Banat ori în Bucovina, unde lexemul frunte, de exemplu se pronunță frunce). Dacă la toate aceste argumente adăugăm și faptul că bascii sunt trăitori în munți, care, ca și dacoromânii, cântă doine din fluier, au sărbători importante în care oaspeții sunt întâmpinați cu muzică, cu dansuri de prețuire și de bun venit, că au poeți care improvizează poeme emoționale, despre ce se-ntâmplă în jur, și a căror provocare este contrapusă altora din public, care răspund cântănd, și jocuri ori costume ce amintesc de călușii românești, ori, dacă ne referim la tradițiile legate de cultul morților, vom găsi foarte multe asemănări cu cel al românilor; de pildă ei pun pentru ce-i duși, apă și pâine, ca și noi, cred în vrăji, și în duhuri rele, au descântece, (vezi articolele din revista Formula AS, 25 oct-1 nov, 2004 - Povești aproape românești – Țara Bascilor, de Sânziana Pop, Horia Țurcanu, Bogdan Lupescu; nr.41, 18 – 25 oct. 2004 – Casele vii – Țara Bascilor, de Horia Țurcanu), ne dăm seama că merită a ne apleca mai cu grijă asupra populațiilor, care, aparent, dau senzația a fi foarte îndepărtatre de noi; vom descifra o istorie fascinantă a înaintașilor pelasgi, civilizatorii lumii, întemeietorii primului stat mondial din istorie.

×