Alice Botez – studiu monografic (viaţa şi opera) - teză de doctorat

1. ALICE BOTEZ – STUDIU MONOGRAFIC
(VIAŢA ŞI OPERA SCRIITOAREI)
TEZĂ DE DOCTORAT
prof. drd. Alina Karina Niţu
Teza de doctorat consacrată scriitoarei Alice Botez este o lucrare de tip monografic,
structurată conform canoanelor cărora li se supune un asemenea demers, dar şi traiectoriei
existenţiale şi creatoare a autoarei. Teza cuprinde un Cuvânt-înainte, urmat de capitolele:
Viaţa scriitoarei Alice Botez, Alice Botez şi vocaţia filosofică, Activitatea publicistică a
autoarei, un capitol în care opera sa este sintetizată, având ca repere temele majore ale
creaţiei, dimensiunea stilistică, locul acestei scriitoare în literatura română şi universală şi mai
cu seamă în proza feminină, precum şi consideraţiile extrem de avizate ale autoarei, privind
eseul, romanul, literatura în ansamblu, capitol intitulat Alice Botez – o conştiinţă a scriiturii.
Partea a doua a tezei este dedicată fiecărei opere în parte, în ordinea apariţiei editoriale şi
cuprinde capitolele Iarna Fimbul, Pădurea şi trei zile, Dioptrele sau Dialog la Zidul
Caucazian, Emisfera de dor, Eclipsa, Insula Albă, urmate de o amplă şi, consider,
exhaustivă Bibliografie.
După decembrie 1989, odată cu reconsiderarea rolului jucat de Generaţia '30 în viaţa
culturală românească a secolului al XX-lea, odată cu publicarea, cu republicarea sau cu
mediatizarea cărţilor şi mai ales, a jurnalelor unor scriitori de formaţie filosofică ori
enciclopedică, precum Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Petre Pandrea,
Eugen Ionescu ş.a., ar fi fost nedrept să nu fie amintit, chiar şi cu timiditate, numele unei mari
scriitoare: Alice Botez. Această scriitoare aparţine biologic şi intelectual generaţiei amintite
însă opera ei acoperă anii '70- '80 ai literaturii române, căci Alice Botez a debutat târziu, în
1968, la 54 de ani, şi de Alice Botez, cea care va deveni una dintre cele mai importante
scriitoare ale literaturii române, s-a născut pe data de 22 septembrie 1914 la Slatina, plasa
Pereţi, judeţul Olt, primind la naştere prenumele Alisa. Familia sa se mută de la Slatina la
Bucureşti, în casa bunicii materne, din strada Uranus nr.22-23, iar înainte ca Alisa să
împlinească un an, tatăl, Constantin Botez, moare. Scriitoarea va creşte printre femei, alături
de mama sa, Elena Botez, de sora acesteia, Alexandrina Vasiliu şi de bunica Maria Ghiţescu,
scrierile sale dovedind mai Pe 28 august 1921, la vârsta de şapte ani, Alisa este înscrisă în
clasa I la Şcoala No. 3 de fete din Bucureşti, urmează apoi cursurile Liceului „Regina Maria”,
susţine în 1932 examenul de bacalaureat şi, în acelaşi an, se înscrie la Facultatea de Litere şi
Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Studiază logica şi filosofia, devenind studenta preferată
a profesorului Nae Ionescu şi numărându-se printre discipolii acestuia – Mircea Eliade, C.
Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Petre Ţuţea, Emil Cioran, fraţii
Acterian ş.a. De altfel, Nae Ionescu o propune pe Alice Botez pentru o bursă în Germania dar
declanşarea războiului face imposibilă materializarea acestui proiect. În 1938, Alice Botez îşi
ia licenţa în filosofie cu teza intitulată Structura, lucrare din care va publica fragmente în
1942, în primul număr al revistei Izvoare de filosofie, o culegere de texte şi de studii
filosofice, îngrijită de Mircea Vulcănescu, de C. Noica şi de C. Floru. Devenind un nume
recunoscut în mediile filosofice ale vremii, Alice Botez va face parte şi din colectivul de
filosofi care a tipărit cele patru volume despre Metafizică şi Logică ale lui Nae Ionescu. La
sfârşitul lui 1940, timp de două luni, după plecarea criticului Pompiliu Constantinescu la
Revista Fundaţiilor Regale, Alice Botez va ţine cronica literară a revistei Vremea, publicaţie
în care îşi face şi debutul literar cu nuvela fantastică Asasinatul din Pădurea Strâmbei
Disperări, nuvelă tipărită pe opt coloane, pe paginile 2-3 ale numărului din 6 august 1944.

2. În 1938, după susţinerea examenului de licenţă, Alice Botez va alege cariera
didactică universitară, în cadrul Catedrei de logică a Facultăţii de Litere şi Filosofie din
Bucureşti. După război, funcţionează timp de doisprezece ani ca profesoară de matematică şi
de fizică, la şcoala din comuna Comana, aflată în apropierea Capitalei iar de la începutul
anilor '50 şi până va ieşi la pensie, va lucra ca bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat, unde
va deveni şefă a serviciului de documentare.
Pe 23 august 1953, Alice Botez se căsătoreşte la Bucureşti, cu artistul plastic
Constantin.- Bebe - Bulat, reputat ceramist, membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi al
Academiei Internaţionale de Ceramică, născut pe 20 mai 1917, la Hârlău. Căsnicia celor doi a
durat douăzeci şi doi de ani şi a fost clădită nu doar pe dragoste cât mai ales, pe afinităţi
comune, pe respect, pe admiraţie şi pe o puternică prietenie, sfârşindu-se odată cu moartea lui
Constantin Bulat, pe 22 noiembrie 1975. După moartea soţului său, scriitoarea, împreună cu
Dan Grigorescu şi cu Radu Ionescu, publică un album dedicat memoriei ceramistului şi
prefaţat de Dacă scrierile sale s-au bucurat de succes iar meritele sale literare au fost
recunoscute în presa literară a vremii şi în mediile literare, scriitoarea a dus o viaţă extrem de
modestă şi de chinuită. Având deja o infirmitate la picior, în urma unei poliomielite suferite în
copilărie, Alice Botez face un TBC osos şi începe să aibă probleme cardiace, din pricina
navetei îndelungate şi în condiţii precare. Casa familiei sale fusese naţionalizată, scriitoarea
rămânând să locuiască în doar o cameră, chiar după căsătorie, soţul ei fiind nevoit să stea la
tatăl său şi făcând naveta între cele două imobile. Înainte cu puţin timp de moartea lui
Constantin Bulat, scriitoarea îi trimite lui Gheorghe Rădulescu, pe atunci vicepreşedinte al
Consiliului de Stat, un memoriu în care solicită rezolvarea situaţiei ei locative. Dar soţul său
moare şi Alice Botez rămâne să locuiască în strada Uranus până în 1984, când întreaga zonă
este demolată abuziv, pentru construirea Casei Poporului. Alice Botez stă pentru scurtă vreme
în casa artiştilor Maria şi Ion Murnu, bunii săi prieteni, după care primeşte două camere într-
un imobil aflat pe strada Paris nr.10, unde îşi află şi sfârşitul pe 26 octombrie 1985, la 71 de
ani, în urma unei contuzii cerebrale. Alice Botez este înmormântată la Cimitirul Bellu, în
locul de veci în care odihnesc şi mama, şi mătuşa dar şi bunicii scriitoarei.
Existenţa demnă şi discretă a scriitoarei, plină de neajunsuri materiale şi sociale, dar
extrem de bogată spiritual, ca şi moartea sa, surprinzătoare şi totuşi, prea timpurie, au lăsat
ecouri adânci în amintirea celor care au cunoscut-o, căci Alice Botez a întâlnit de-a lungul
vieţii sale numeroase personalităţi ale culturii române – Nae Ionescu, Octav Onicescu,
Pompiliu Constantinescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen
Ionescu, Haig, Arşavir şi Jeni Acterian, Marieta Sadova, Clody Bertola, Mariana şi Ion
Murnu, Mariana Şora, Mihail Sebastian, Nuni Dona, Alexandru Paleologu sau Alexandru
Dragomir, nume cu rezonanţă ale începutului de secol XX, ale epocii interbelice – dar şi
scriitori, editori şi critici ai generaţiei '60 sau ai celei optzeciste, precum Mircea Ciobanu,
Ştefan Bănulescu, Nicolae Manolescu, Dana Dumitriu, George Banu, Georgeta Dimisianu,
Ana Barbu, Maria Graciov, Mihai Gafiţa, Tia Şerbănescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe
Crăciun, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Cezar Ivănescu ş.a. O preţioasă sursă de
documentare privind viaţa şi profunzimea intelectuală şi spirituală a scriitoarei, o constituie
două jurnale – Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit al lui Jeni Acterian, prietena din
tinereţe a Alicei Botez, şi Spovedanie neterminată, al Genei Geamănu, o mult mai tânără
prietenă, de formaţie filosofică şi care a ales calea monahală spre sfârşitul anilor '90 - câteva
pagini de memorii, amintirile celor care au cunoscut-o şi care i-au supravieţuit, şi mai puţin
propriul jurnal – Cartea realităţilor fantastice – un jurnal eseistic. În acest jurnal pe care l-
am numit atipic şi pe care scriitoarea l-a ţinut între 1937 şi 1946, Alice Botez îşi mărturisea, la
doar patruzeci şi şase de ani, panica în faţa morţii, o spaimă care a însoţit-o de altfel, pe tot
parcursul vieţii şi care a dat probabil operei sale acea dimensiune metafizică impresionantă.

3. Vocaţia filosofică a Alicei Botez transpare în toate scrierile sale, în jurnal, în articole
şi mai cu seamă în proza sa. Este, fără îndoială, o aplecare nativă către introspecţie şi către
meditaţie dar este totodată o vocaţie cultivată şi întreţinută la şcoala lui Nae Ionescu, în
preajma unor minţi strălucite precum Vulcănescu, Noica ori Eliade. Alice Botez studiază
filosofia şi îşi face intrarea în mediile filosofice cu lucrarea Structura, teza sa de licenţă, din
care va publica fragmente în 1942, în revista Izvoare de filosofie. Totuşi, activitatea sa
filosofică se opreşte la acest studiu şi la câteva impresii şi articole despre cursurile lui Mircea
Eliade, despre Nae Ionescu sau despre Devenirea întru fiinţă a lui Constantin Noica.
Trecerea Alicei Botez de la filosofie la literatură, în măsura în care între cele două ar trebui să
existe o graniţă, este făcută prin eseu, o specie a literaturii de introspecţie la care scriitoarea se
va întoarce spre sfârşitul vieţii. Chiar dacă Alice Botez a renunţat să mai fie un filosof
practicant, ea nu s-a lepădat nicidecum de filosofie, considerând că acolo se află germenii
literaturii sale, după cum mărturisea în 1975, într-un interviu: „ Pot să jur că n-am abandonat
niciodată preocupările filosofice. (...) dacă este să mi se atribuie o vocaţie, apoi aceasta este.
N-am dovedit-o, ştiu, pentru că n-am în urmă studii, opusuri de filosofie. Dar susţin că
puţinele pe care le-am scris şi mai puţinele pe care le-am publicat, toată această puţinătate este
izvorâtă din preocupările mele filosofice, cu toate că, după un consens general, aparţine
literaturii. (...)Independent de determinarea pe care ţi-o imprimă vremea în care trăieşti,
socotesc că literatura şi filosofia sunt manifestări complementare. Filosoful are o apetenţă
pentru concret şi particular fără de care nu-şi poate valida teoriile, generalizările; literatul este
ispitit de abstract şi de generalizare, pentru a garanta veracitatea cazurilor sale. Şi apoi... nu
păstrăm noi oare esenţa vegetală a rădăcinilor? Rădăcinile mele sunt în filosofie.” Parafrazând
metafora carteziană a filosofiei văzute asemenea unui arbore ale cărui rădăcini sunt
metafizice, despre care Alice Botez aminteşte în teza Structura, pentru scriitoare, filosofia a
reprezentat fundamentul creaţiei literare, pământul fertil care a dat statornicie şi sevă operei
sale unice în literatura română.
Dincolo de vocaţia filosofică şi de lecturi intense care i-au desăvârşit formaţia de tip
enciclopedic, Alice Botez şi-a exersat talentul critic, analitic, în recenziile pe care le-a semnat
timp de aproape două luni, la finele lui 1940, în revista Vremea, hebdomandar cu orientare de
dreapta, condus de Vladimir Al. Donescu şi în care scriau mulţi intelectuali de marcă ai
perioadei interbelice, printre care Pompiliu Constantinescu, Nae Ionescu, C. Noica, P.P.
Negulescu, E. Lovinescu, Haig şi Arşavir Acterian etc. Cum criticul Pompiliu Constantinescu
renunţă, pentru câţiva ani, la cronica literară pe care o ţinea în Vremea, printre cei care îi vor
suplini absenţa, se va număra şi Alice Botez, care va semna cele mai multe dintre cronicile
sale cu prenumele Alisa. Începând cu numărul din 3 noiembrie 1940, Alice Botez va scrie la
rubrica intitulată Cartea, despre romanul Tudor Ceaur Alcazar de Ionel Teodoreanu, despre
studiul Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou al lui Constantin Noica, despre
romanul Ştefanei Velisar-Teodoreanu, Viaţa cea de toate zilele, despre volumul de versuri
Balcic de Ion Pillat, despre Divanul persian al lui Mihail Sadoveanu, despre Dimitrie
Cantemir ori Nae Ionescu, despre Louis Vialle şi cartea sa, Défense de la vie, despre
L`Apothéose du dépaysement de Chestov, despre excelenta proză fantastică Trântorul, a lui
Emil Botta, ultima sa cronică din Vremea, apărută în numărul din 15 decembrie 1940, fiind
consacrată, pentru valoarea ei de actualitate, cărţii lui Louis Lavelle, Le mal et la souffrance,
o tulburătoare încercare a autorului de a găsi măcar o justificare metafizică războiului, câtă
vreme justificări istorice şi politice i se găsesc din plin. Întrebată fiind în 1975, într-un
interviu, care ar fi autorii şi cărţile despre care ar alege să scrie în eventualitatea în care ar
reedita experienţa de cronicar literar, Alice Botez face o retrospectivă a preferinţelor sale
ideatice şi literare, atât de variate de la o vârstă la alta, mărturisind că la şaisprezece ani ar fi
scris despre poezia filosofică a lui Eminescu, opţiune pe care şi-o menţine, spre treizeci de
ani, ar fi scris despre proza fantastică a lui Poe, la patruzeci, despre poezia lui Pablo Neruda

4. ori despre tragic, în proza lui Faulkner iar mai apoi, despre poezia lui Ion Barbu sau a lui
Blaga ori despre Borges, afirmând totodată că nu s-a simţit niciodată tentată să scrie despre
Dostoievski. Cu toate acestea, Dostoievski, Faulkner, Virginia Woolf, Lawrence Durrell,
Joyce, Marguerite Yourcenar ş.a. sunt nume celebre care se regăsesc în multe dintre cronicile
făcute scrierilor Alicei Botez ori în articole din presa literară, dedicate cărţilor sale, în urma
unor analogii cu opera acestor scriitori, analogii pe care prozatoarea le demontează cu
argumente infailibile.
În ultima parte a vieţii, Alice Botez lucra la un amplu studiu despre roman, cercetare
pentru care adunase material mult timp. De altfel, în 1969, în revista Luceafărul, Alice Botez
a publicat un fragment din această lucrare teoretică. Imediat după moartea scriitoarei, în
aceeaşi revistă, apare la iniţiativa lui Cezar Ivănescu, prima parte a eseului Mnemosyne al
Alicei Botez, eseu inspirat de numele zeiţei care personifică Memoria şi care trădează, ca
multe dintre articolele şi scrierile autoarei, obsesia acesteia pentru istorie. Din păcate, cea de a
doua parte a eseului nu a mai fost publicată şi nici alte fragmente din studiul despre roman la
care lucra Alice Botez, înainte de a trece în nefiinţă.
Prozatoarea care va avea parte de un deosebit succes la apariţia romanului de debut,
mărturisea în 1975, într-un interviu, amintind de originea ei oltenească, faptul că rădăcinile
unui scriitor sunt înscrise matriceal în devenirea unui creator de literatură: „ Cred că pentru un
romancier faptul de a fi trăit un timp de creştere într-un cadru specific şi natural constituie o
sursă de autenticitate şi forţă. Este ceea ce mă încântă la marii noştri scriitori români
contemporani”. Vocaţia literară a scriitoarei îşi are deci fundamentul, după cum ea însăşi
consideră, într-o biografie care o situează într-o paradigmă, în acel timp şi în acel spaţiu de
creştere, cărora li se datorează harul ei literar. Acestui dat i s-au adăugat ulterior studiile
filosofice, lecturile, educaţia, privilegiul de a fi trăit şi de a fi devenit într-un timp fertil
intelectual, printre oameni remarcabili. Toate aceste repere au făcut din Alice Botez o
scriitoare remarcabilă, un spirit remarcabil, de dimensiunea celor renascentiste. Fără a fi
prolifică, în pofida debutului literar târziu, Alice Botez a căutat să sublimeze Substanţa, Ideea,
Esenţa, lăsând în urma sa o operă de o mare autenticitate şi frumuseţe, pe nedrept necunoscută
şi atât de complexă încât cu greu ar putea fi tratată exhaustiv.
Şi cum prozatoarea însăşi vorbea despre publicarea a ceea ce ai scris ca despre un
act de asumare a răspunderii faţă de cititor, debutul la 54 de ani, în 1968, cu romanul Iarna
Fimbul, dovedeşte pe deplin că Alice Botez este o conştiinţă a scriiturii. „Într-adevăr, m-am
grăbit să scriu, nu să public. Primele încercări datează din liceu. Nu poezie. Tot proză:
scrisori, cu sau fără adresă, jurnale, nuvele. Este aici locul unei mărturisiri. Am considerat
literatura ca un mijloc, nu ca un scop în sine. Şi am folosit-o ca atare: un instrument de
formare, de clarificare şi de cunoaştere. În consecinţă, nu m-am gândit să profesionalizez
îndeletnicirile mele literare. A scrie literatură este, la urma urmei, a face o experienţă. Eşti
liber s-o faci sau nu. A continua să scrii, organizat, cu o frecvenţă mai mare, este a comite un
experiment, de lungă durată. Dar a publica este mult mai mult. Înseamnă a-ţi da adeziunea la
valoarea operei produse şi implicit, a confirma sub semnătură comunicabilitatea ei,
necesitatea receptării. Aşadar, o dublă adeziune: în numele tău propriu, dar şi în numele
eventualilor cititori. Aceasta din urmă e ipotetică şi, deci, riscantă, mai ales la debut. Intervine
o problemă de responsabilitate şi de angajare civică. Şi un contract; pentru cea de a doua parte
contractantă semnează editura, dar şi aceasta e validată doar după receptarea de către publicul
cititor”.
După debutul timid din 1944, în Vremea, cu nuvela fantastică Asasinatul din
Pădurea Strâmbei Disperări, scriitoarea va renunţa timp de douăzeci şi patru de ani să mai
publice. Nuvela, o proză facilă, în care autoarea uzează de clişeele specifice scrierilor cu
intrigă poliţistă, grefată printr-o mise-en-abîme pe misterul unei dispariţii petrecute într-o

5. pădure stranie, nu o anunţă nicidecum pe marea scriitoare de mai târziu, rămânând doar o
încercare stângace.
Alice Botez va reveni în forţă în 1968, cu un roman unic în literatura română, al
cărui titlu, Iarna Fimbul, provoacă cititorul, deschizându-i noi orizonturi de receptare şi de
meditaţie. Romanul este primit elogios de critica literară a epocii, pentru noutatea formulei
narative, pentru prospeţimea sa ideatică, pentru inefabilul şi evanescenţa sa, pentru
rafinamentul scriiturii, trăsături care se regăsesc matriceal în tot ceea ce a scris Alice Botez. El
este expresia unei opţiuni., căci după mulţi ani de căutare a formulei literare care o defineşte,
scriitoarea alege proza ca modalitate de exprimare prin care îşi poate profesionaliza vocaţia şi
romanul, pentru .proteismul său, după cum afirma. Predilecţia scriitoarei pentru eseistică,
pentru literatura „de confesiune”, cum o numeşte, îndelung exersată anterior şi profund legată
de formarea sa filosofică, rămâne o evidenţă în literatura sa, o literatură a marilor teme şi
simboluri, conceptualizată, care se citeşte şcolăreşte, cu creionul în mână, pentru că
frumuseţea ei vine din provocarea intelectuală pe care o lansează. Bogăţie documentară
inserată armonios în ficţiune, construcţii ideatice labirintice, fire epice care par să se depene
lin dar te atrag perfid în unghere întunecate şi părăsite în care tot scriitoarea te găseşte şi te
salvează, mai devreme sau mai târziu, întinzându-ţi chei de lectură. Astfel, Alice Botez
devine, alături de personajele sale şi de cititor, o Alice într-o ţară pe care a plăsmuit-o din
simboluri, din mituri, din mistere.
Iarna Fimbul marchează un debut editorial târziu, dar remarcabil prin
„modernitatea formulei”, după cum aprecia Dana Dumitriu. Autoarea explică, întrebată fiind,
într-un interviu, cum s-a născut acest roman care a văzut lumina tiparului după aproape două
decenii de la scrierea sa: „ Geneza acestei cărţi, scrise curând după o conflagraţie mondială şi
în cursul unei boli grave care m-a condamnat la o lungă imobilizare? Geneza unei cărţi scrise
pe un aparat gipsat, în trei luni, rescrisă integral şi publicată după optsprezece ani? Este,
desigur, filonul unor tragice evenimente – pe plan naţional, familial, internaţional – din timpul
şi din preajma celui de-al doilea război mondial, aici cristalizat mitic în simbolul marii ierni,
Iarna Fimbul. De aici şi mesajul de vestire a unei perioade de linişte şi rodnicie, urmând
catastrofelor, aşa cum primăvara vine după iarnă ca lege de rodire şi creştere a firii.”
Iarna Fimbul este un roman de analiză şi de reconstrucţie care se constituie în
evocarea destinului unor vechi familii – Duca, Delasena şi Vatarzi – ce repetă fatidic istoria
generaţiilor trecute, îndreptându-se, implacabil, spre disoluţie. Titlul insolit al romanului
închide în sine mesajul cărţii şi este decriptat în final când bătrânul arheolog Andronic, unul
dintre eroi, descoperă semnificaţia simbolurilor Iernii Fimbul, des întâlnite în cercetările sale
la popoare şi în epoci diferite, niciodată însă desluşite:„ Este vremea iernii lungi şi grele de
dinaintea sfârşitului – sfârşitul unei civilizaţii, după care vine un început, se deschide un
drum, sau porţile paradisului, apar îngeri, zei sau alţi oameni. Motivele Iernii... le găsise nu
numai în ceramica sasanidă, sau în cea germanică, dar şi la alte popoare. Le-a numit
universalele simboluri ale încheierii unui ciclu.” Inedită în literatura română este tehnica
romanescă folosită de către autoare, tehnica pluralităţii vocilor narative, revendicată din
literatura de confesiune şi sub semnul căreia vor sta şi următoarele scrieri ale autoarei care
mărturiseşte: „Mai este şi filonul literaturii de confesiune, pe care o practicasem anterior şi
care, proliferând din îndelungata tăcere, m-a dus la modalitatea vocilor, vocile unor multiple
personaje narând despre aceleaşi evenimente.” Ca într-un spectacol de teatru, personajele ni
se înfăţişează pe rând şi se deschid, se dezvăluie. În ciuda unor critici care îi reproşează
prozatoarei incapacitatea de a se confunda cu prezentul unei conştiinţe în miezul căreia
pătrunde, determinând astfel eşecul unei tehnici romaneşti, cartea rămâne o fascinantă
experienţă livrescă, atât pentru autoarea ei, cât şi pentru cititor. Fascinaţia este exercitată mai
ales de destinul eroilor, de umilinţa, de neputinţa lor în faţa istoriei şi a destinului şi prin
aceasta, de veridicitatea dimensiunii lor umane.

6. Motto-ul romanului – „Chaque époque se crée un symbole, qui est un réponse
imagée à la question de savoir ce que signifie la vie et par lequel elle fixe la clef de son
secret.”(Richard Alewin, L’Univers du baroque) – este strâns legat de evoluţia existenţială a
personajelor ce îşi conştientizează destinul şi a căror istorie stă sub semnul fatalităţii.
Descendenţii celor trei familii de sorginte diferită, Vatarzi, Duca şi Delasena, sunt prinşi într-
o nebuloasă de legături matrimoniale şi amoros-adulterine adeseori incestuoase. Destinul lor
este cel al unei eredităţi tarate şi îi condamnă implacabil la dispariţia biologică. Dincolo de
această perpetuă amestecare între limitele aceluiaşi spaţiu genetic, ei sunt victimele istoriei,
ale războaielor şi ale unei acerbe lupte pentru putere, pentru supremaţie. Celor trei familii
aparţinând vechii aristocraţii, li se adaugă de-a lungul timpului, aventurieri, cărturari, clerici,
navigatori, alchimişti, patrioţi ori trădători lipsiţi de scrupule, lucizi ori nebuni, artişti boemi şi
lunatici ori pragmatici mercantili, toţi formând un clan cu multiple şi sinuoase, adeseori
tenebroase, ramificaţii, întinse peste patru secole.
Antonio Manuel Delasena, un visător numit de sultanul Selim al II-lea, Prinţ al
Valahiei, este ctitorul primei aşezări a familiei, în mijlocul unui vast domeniu, pe un platou
însorit, într-o zonă montană abruptă. El trăieşte o dramă cvasioedipiană căci o seduce pe
tânăra şi frumoasa râvnită de tatăl său sexagenar, Gian Antonio, personaj cu o biografie
fabuloasă, un aventurier, un „monstru al contradicţiilor”. Tomnaticul îndrăgostit moare în
condiţii suspecte iar fiul, deşi se căsătoreşte cu femeia iubită, chinuit de remuşcări, se
autoclaustrează într-o cameră hexagonală din vecinătatea turnului castelului pe care l-a
construit şi se sinucide aruncându-se din turn. În lunga sa izolare, Antonio Manuel, singurul
din familie ce nu a nutrit ambiţii de mărire, scrie o „algebră a gândirii şi muzicii, care trebuia
să cuprindă formula formulelor, formula unică, aproape magică a creaţiei”. Dascălul său într-
ale filosofiei şi ale teologiei fusese învăţatul Melanchton, personaj care aminteşte de
marquezianul Melchiade, ca de altfel şi alte personaje ale Iernii Fimbul care par desprinse
din Veacul de singurătate al lui Gabriel García Márquez, prin caracterul lor fabulos, prin
preocupările lor stranii, esoterice, repetând numele, destinul, eşecurile strămoşilor şi înaintând
inevitabil spre disoluţie. Casa construită de Antonio Manuel va fi restaurată trei secole mai
târziu de Alexandru Delasena, colonel în garda domnitorului Cuza, cu prilejul nunţii celei mai
mari dintre fiicele sale, Teodora. Unul dintre elementele inedite ale romanului este străvechea
cronică a familiei – „o carte groasă, cu scoarţe înnegrite şi pătate pe la colţuri de ceara
lumânărilor care s-au topit la veghea nopţilor” – care arată că cei care au început să
consemneze date despre familie, au fost mai interesaţi de fapte decât de obârşia personajelor.
Începută în urmă cu patru veacuri de nişte cărturari oarecare, străini de familie, cronica va fi
continuată de cea mai mică dintre fiicele colonelului Alexandru Delasena, Alfonsa şi încheiată
de Ana, fiica Teofanei, cealaltă soră a Alfonsei şi a Teodorei. Romanul, structurat conform
unei tehnici narative specifice Noului roman, cuprinde cinci capitole. Reminiscenţele (Timpul
trăit) – 5 octombrie 1925 – 8 aprilie 1942 - ni-i înfăţişează pe ultimii descendenţi ai celor trei
ramuri, în perioada interbelică. Următorul capitol, Strămoşii, este o incursiune în trecutul
foarte îndepărtat, la originile celor trei familii ale căror destine se împletesc într-unul singur.
Al treilea capitol, Reminiscenţele (Timpul trăit) – 7 iulie 1869 – 23 septembrie 1939 - evocă
momente din copilăria şi din tinereţea penultimei generaţii. Capitolul al patrulea,
Întâmplările (Timpul consumat) – 19 septembrie 1943 – 30 septembrie 1946 - ne aduce în
vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, ale cărui răni încă mai supurează, încă mai dor.
Ultimul capitol, Durata (Sfârşitul timpului trăit) – 12, 14, 18 octombrie 1946 - este o
retrospectivă a istoriei ultimelor generaţii ale marii şi vechii familii ale cărei vlăstare alunecă
înspre neantizare fără să reuşească a se împotrivi. Dana Dumitriu vede în Iarna Fimbul „un
roman al destinului, (...) un roman al vieţii ca damnare”, căci eroii sunt prizonierii unei forţe
supreme, autoclaustraţi în propria viaţă.

7. Între limitele stabilite de aceste coordonate – spaţiu-timp-idee – cartea de debut al
scriitoarei se constituie într-un roman de introspecţie psihologică, prin tehnica polifoniei
narative, prin monologul interior al personajelor inclus într-o mai amplă perspectivă social-
istorică, prin rafinamentul stilistic şi se detaşează de orice altă scriere de gen din literatura
română.
Pădurea şi trei zile, cel de-al doilea roman al autoarei, apărut în 1970 şi subintitulat
Varianta scenelor, prezintă dintr-o perspectivă escatologică evenimentele trăite de o familie
în ultimele trei zile ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. Cartea este o nouă verigă în
lanţul pe care îl reprezintă, în ansamblul ei, literatura Alicei Botez. Ca şi în Iarna Fimbul, în
acest roman, scriitoarea pune accentul pe structurile temporale narative. Ordinea cronologică
a evenimentelor este tulburată şi, odată cu ea, planurile temporale se amestecă. Romanul este
alcătuit din trei părţi: Prezentul, în care sunt prezentate ultimele trei zile ale celui de-Al
Doilea Război Mondial, Trecutul, o evocare a momentelor ce au precedat Primul Război
Mondial şi, în final, din nou Prezentul. Săvârşirea, o continuare a primei părţi, este o revenire
la actualitatea atroce, expresia unei conştientizări a sechelelor acestui război. Scriitoarea
mărturiseşte că a păstrat în mare parte şi în acest roman, modalităţile narative folosite în
romanul de debut: „Constituirea poligonală a dramei epice din faţete, fiecare avându-şi rolul
său, dar privită din timpul diferit al personajului, este, la urma urmei, debitoare aceleiaşi
intenţii. Aparent, naraţiunea se desfăşoară la persoana a treia, dar nu urmează firul cronologic
liniar; sunt relatate numai evenimente marcante, importanţa lor fiind decisă de un complex de
factori spaţiu-timp-idee. Am încercat eu să explic chiar acolo.”(Aurel Sasu, Mariana Vartic –
Romanul românesc în interviuri, vol.I, partea I, pp.383-388). Spre deosebire de personajele
întâiului roman, în Pădurea şi trei zile, cei trei fraţi, Marc, Luca şi Iacob, îşi urmează
traiectoria existenţială în mod inconştient, fără a înţelege dimensiunile tragediei pe care o
trăiesc. Cifra trei este în acest roman încărcată de simboluri, cel dintâi fiind al fatalităţii, căci
în ultimele trei zile ale războiului, mor toţi trei fraţii, claustraţi într-un oraş încercuit de trupele
germane. În acest timp scurt dar dens în evenimente şi în implicaţii, autoarea concentrează
momente retrospective laolaltă cu crâmpeie din actualitate. Şi în Pădurea şi trei zile sunt
folosite cele două tipuri de perspectivă narativă: cea neutră şi obiectivă propusă de autoare şi
perspectiva individuală, a fiecărui personaj în parte, redată sub forma vocilor narative.
Prozatoarea îşi construieşte romanele după chipul şi asemănarea lui Ianus, utilizând tehnica
„oglinzii” şi aplică din nou procedeul eternei repetiţii arhetipale. Asemenea protagoniştilor
din Iarna Fimbul, în acest roman, care s-a bucurat de un succes mai timid, personajele se
supun în mod inexorabil păcatului suprem al incestului; Luca reface cu Aleda legătura dintre
tatăl său, Mihail, şi frivola Ate etc. Dincolo de destinul comun al acestor personaje, stă
simbolul supraindividualului, acea „pădure a substanţei universale” care creează o viziune
ontologică totalizatoare. Singurul personaj care trăieşte deplin sentimentul apartenenţei la
Marele Tot, pare a fi Luca, cel care lasă un manuscris pe care autoarea îl va revalorifica mai
târziu, într-o proză scurtă din ultimul său volum antum. Pentru Luca, pădurea sub semnul
căreia este creat întregul roman, „la marginea ei de jos este doar fluiditate încărcată de firave
treceri, trupuri şi materii, ivite aşadar din concentrarea materialităţii cosmice, la limita
destrămării ei substanţiale...” iar la capătul trecerii prin această pădure a substanţei se află
însăşi moartea. Încercând să exploateze în acest roman aceleaşi teme, în aceeaşi manieră
estetizantă, sofisticată, erudită, scriitoarea se pierde în gratuitate, scăpând de sub control
esenţa şi oferindu-ne o poveste dilatată şi transformând romanul într-o scriere mai degrabă de
factură poetică.
Cea de-a treia apariţie editorială care poartă numele şi totodată girul Alicei Botez
marchează trecerea la un alt tip de demers literar. Dioptrele sau Dialog la Zidul Caucazian
este poemul dramatic publicat în 1975 care aduce o schimbare în stilul şi în aria tematică
abordată cu predilecţie până în acel moment de către autoare. Începând cu acest poem

8. dramatic, obsesia istoriei pe care o manifestă Alice Botez capătă pregnanţă, rezonând într-un
roman viitor, Emisfera de dor.Protagonistul cărţii este însuşi Dimitrie Cantemir, augusta
figură a medievalismului românesc. În prologul cărţii, scriitoarea îşi explică alegerea
personajului, în urma unei viziuni – imaginea târzie, crepusculară, a domnitorului cărturar,
deopotrivă hamletiană şi eminesciană, prin asemănarea cu Lear dar şi cu „bătrânul dascăl” din
cea dintâi Scrisoare. Dioptrele este o tulburătoare evocare a personalităţii lui Dimitrie
Cantemir, prin prisma „confruntării dintre vocaţia filosofică şi aceea politică a Prinţului şi,
înlăuntrul celei dintâi, dintre medievalismul creştin şi umanismul laic”, după cum scria
Nicolae Manolescu. Aparent, poemul reconstituie experienţa iniţiatică pe care o trăieşte
prinţul moldav, odată cu expediţia documentară întreprinsă în 1722, la Zidul Caucazian, unde
urmează a-l întâlni pe protectorul său politic, ţarul Petru I al Rusiei. Expediţia în Caucaz este
de altfel, ultima călătorie ştiinţifică a domnitorului român, acum principe serenissim al Rusiei,
sfătuitor al ţarului, membru al senatului rus, participant la această campanie militară în calitate
de orientalist. Grav bolnav, aflat în ultimul său an de viaţă, conştient că această călătorie
anevoioasă îi poate grăbi sfârşitul, fostul domn moldav nu-şi poate stăvili setea de cunoaştere
şi rămâne la Porţile Caspiene, locul unde a fost înlănţuit Prometeu, nejustificat de mult timp
după plecarea ţarului, din 27 ianuarie până pe 18 martie, cu intenţia declarată de a elabora o
schiţă topografică a acelei regiuni. Cantemir este privit de către autoare, ca o victimă a
conflictului dintre filosofie şi istorie, dintre deschiderea occidentală şi misticismul oriental.
Poemul dramatic în sine – evocare istorică – are toate caracteristicile genului. Autoarea
concepe textul ca pe un dialog în manieră antică, inspirat nu de modelul platonician ci de cel
oferit de filosoful antic Lucian din Samosata, iniţiatorul acestui gen, apropiat de viziunea
personajului principal. După cum ne-a obişnuit, scriitoarea ne oferă şi aici chei de lectură,
menite să deschidă această „construcţie barocă greoaie” (Marian Popa, Istoria literaturii
române de azi pe mâine, vol.II, pp.801-802) în care se remarcă aceleaşi tehnici şi strategii
stilistice: intertextualitate, alegoria labirintului, tehnica dedublării, a oglinzii etc.Poemul
cuprinde un prolog, trei tablouri, indicaţii scenice exhaustive şi replici în care sunt inserate
fragmenta din Divanul, din Istoria ieroglifică, din texte filosofice ori religioase, numeroase
trimiteri culturale, un epilog şi o Addenda cu note şi comentarii, toate părţile componente
fiind deopotrivă interesante şi uluitoare prin forţa de sugestie, prin corespondenţele stabilite,
prin volumul copleşitor de date pe care îl înmagazinează, făcând nejustificată tăcerea sub care
critica literară a trecut această scriere.
Anul 1979 este un an benefic pentru Alice Botez căci scriitoarea publică două
romane, Emisfera de dor şi Eclipsa, şi este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din
România. Dacă primul roman este o scriere de factură istorică a cărei acţiune este ancorată în
Antichitate, imediat după ultimul război daco-roman, cel de-al doilea, Eclipsa, este un roman
de factură politică, o scriere-parabolă de inspiraţie dostoievskiană.
Emisfera de dor este un roman istoric, cu care autoarea rămâne într-un spaţiu care a
fascinat-o dintotdeauna, întorcându-se în timp, din Evul Mediu în Antichitate, printr-un
personaj, Publius Aelius Hadrianus, legat prin vocaţia sa timpuriu renascentistă de Dimitrie
Cantemir, o personalitate a Renaşterii târzii. Romanul, „substanţial, savant şi subtil” (Mihai
Ungheanu, Luceafărul, nr.4, 1980, pp.43-44) îşi are punctul de plecare în perioada imediat
următoare campaniei militare victorioase pe care Traian a întreprins-o în Dacia şi într-un
izvor considerat a fi unicul contemporan epocii, Scrisoarea lui Plinius cel Tânăr, scriitor şi
om politic roman, către poetul Caninius Rufus. Plinius se arată fascinat de poporul recent
cucerit şi îl îndeamnă pe Caninius să dedice o epopee celor două războaie purtate de Traian
împotriva dacilor căci, argumentează Plinius, „ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai
vast, în sfârşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri
foarte adevărate...”.Protagonistul romanului este însă Hadrianus, succesorul lui Traian. El are
ambiţia de a transforma istoria în mit şi, pornind de la un scenariu al întemeierii preluat de la

9. „mesagerul dac”, Hadrianus conferă un destin mitic, universal, unui popor conştient (oare?)
doar de propria istorie. După evocarea lui Dimitrie Cantemir în Dioptrele, Emisfera de dor
ilustrează într-o formă mai complexă şi mai savantă, predilecţia autoarei pentru temele grave
pe care le propune istoria, dând totuşi romanului o dimensiune poetică. Ca în fiece
operă a sa, Alice Botez ne înlesneşte întâlnirea cu opera printr-un prolog şi prin note şi
comentarii, prin date istorice, culturale, biografice impresionante prin bogăţie, prin acurateţe.
Scriitoarea îşi prefaţează noul roman cu câteva fraze în care îşi explică atât punctul de vedere
în legătură cu tema aleasă, cât şi titlul cărţii. „Emisfera de dor” ar fi faţa nevăzută a istoriei pe
care, în absenţa datelor concrete, trebuie s-o reconstituim cu ajutorul imaginaţiei iar Alice
Botez dă frâu liber fanteziei, făcând din romanul său o reconstituire speculativă a istoriei,
expresia unei viziuni romantice asupra unei realităţi istorice. Motto-ul romanului este inspirat
de o aserţiune făcută de Lucian Blaga: „Ceea ce istoria nu uită devine legendă. Ceea ce istoria
uită devine istoriografie.” Parafrazând ideea lui Blaga, prozatoarea îl învesteşte pe Hadrianus
cu o responsabilitate supremă, aceea de a nu lăsa pradă uitării istoria, iar personajul central al
romanului îşi îndeplineşte menirea în chip strălucit.
Acţiunea se desfăşoară în Cetatea eternă, în însăşi inima Imperiului Roman, într-o
Romă – imago mundi - cosmopolită şi pitorească, în intervalul de pace de o sută douăzeci şi
trei de zile în care romanii îşi celebrează recenta izbândă militară asupra dacilor. În timpul
acestor serbări, capul lui Decebal este expus pe treptele Gemoniae, nepreţuit trofeu, simbol al
triumfului răsunător repurtat de temutul şi de orgoliosul Traian. Împăratul vede în această
izbândă multaşteptată o confirmare a infailibilităţii sale şi a imperiului pe care îl conduce.
Autoarea pune în lumină o antiteză surprinzătoare între Traian, întruchipare a geniului militar,
cuceritor de carieră şi de vocaţie, atotputernic şi totuşi claustrat în chingile propriilor limite şi
nepotul său prin alianţă, Hadrianus, personificare a geniului pacifist, spirit visător, poetic,
adăpat din izvorul culturii greceşti. Hadrianus îi va urma lui Traian la conducerea Imperiului
Roman şi va aduce o schimbare radicală în politica marii puteri, ignorând ambiţiile
expansioniste, ctitorind edificii, instaurând o epocă de pace. Viitorul împărat visează la o
operă literară monumentală şi fabuloasă, în care dacii, obiect al admiraţiei sale, să dureze prin
contopirea lor cu romanii, o civilizaţie nouă şi fertilă. Este acea „întemeiere” la care aspiră
Publius Aelius Hadrianus. Deşi critica literară s-a grăbit să descopere corespondenţe între
Marguerite Yourcenar şi Alice Botez, romanele celor două scriitoare se despart esenţialmente
prin viziunea diferită asupra lui Hadrianus. Dacă Alice Botez îl priveşte pe tânărul patrician
roman din perspectiva unui vizionar căruia viitorul politic i se aşterne în faţă, Marguerite
Yourcenar va oferi în Memoriile lui Hadrianus, o imagine a unui împărat pe care succesele
militare nu l-au îndepărtat de plăcerile simple dar sublime ale vieţii, profilul unui talentat poet
şi pictor, al unui estet rafinat care caută perfecţiunea în artă şi nu în război, imagine desprinsă
de ambele scriitoare din aceeaşi sursă, Istoria romană a lui Dio Cassius.
În acest al treilea roman al Alicei Botez, construit tot pe fundamentul unei alternanţe
a vocilor narative, în care perspectiva auctorială se împleteşte cu cea actorială, a lui
Hadrianus, în maniera care a consacrat-o pe scriitoare, este totuşi de remarcat, dincolo de
frumuseţea şi plasticitatea a numeroase secvenţe narative, o schimbare a stilului, când lapidar,
în consonanţă cu cel tipic prozei latine, cu o sintaxă aridă, când prolix. Mai pregnant însă
decât o anumită preţiozitate sau decât orice divagaţie, rămâne în conştiinţa cititorului
sentimentul că întotdeauna există o faţă nevăzută a adevărului istoric, pe care Emisfera de
dor ne provoacă Ultimul roman al scriitoarei Alice Botez, Eclipsa, a văzut lumina tiparului
tot în 1979 şi îi este dedicat soţului prozatoarei, Constantin Bulat. Romanul, o alegorie a
totalitarismului, a reprezentat în epoca apariţiei sale, o dovadă de curaj, un risc asumat.
Întâmpinat elogios însă şi cu oarecare rezervă de critica literară, Eclipsa este o scriere în care
politicul, ocultismul şi ezotericul se întrepătrund cu elemente specifice prozei poliţiste dar şi
celei psihologice. Cu acest roman, autoarea reeditează un mai vechi experiment, exploatând

10. din nou procedeul feţei lui Ianus, făcând din Eclipsa o scriere a penumbrei, a evenimentelor
petrecute la adăpost de lumină, a intrigilor, a marilor mistere, amintind de opera lui Umberto
Eco, a lui Dostoievski, a lui Fowles sau a lui Durrell, similitudini de altfel remarcate de critica
literară. În timpul eclipsei se nasc oamenii-monştri hrăniţi de ambiţia puterii absolute.
Acţiunea romanului se desfăşoară într-un vechi burg transilvănean, într-un oraş de provincie
liniştit, aşezat, ducând o existenţă liniară, burgheză, în ciuda faptului că trăieşte după cutume
medievale. Acest burg devine un spaţiu în care ia amploare o psihoză colectivă, născută pe
fondul unui trecut bântuit de fantasme şi de vini, devine scena unor sângeroase confruntări pe
care joacă personaje stranii, lunatice sau lubrice, cu obârşii şi intenţii misterioase, oculte. Cu
acest fundament şubred, oraşul este lesne invadat şi luat în stăpânire de discipolii lui
Allegrinus/ Neftalus, interpolatorul unei vechi şi bizare cronici începute de călugărul Azarias,
Malefacta, în care pare circumscris destinul urbei. Abia în această conjunctură, locuitorii
oraşului îşi conştientizează condiţia de prizonieri ai destinului şi ai istoriei, de supuşi ai fatum-
ului implacabil. Ei încearcă să se reîntoarcă la vechile tipare dar accesul de luciditate se
dovedeşte tardiv şi oraşul alunecă în haos, în neant.
Cu Eclipsa, autoarea încheie ciclul romanesc început cu Iarna Fimbul. Ambele
romane îşi au rădăcinile într-o cronică, ambele aduc în prim-plan personaje damnate şi
condamnate să reediteze păcate ancestrale, victime ale unor blesteme săpate într-o conştiinţă
colectivă tenebroasă, viscerală, tentaculară, pe care o spală, o purifică doar disoluţia, doar
dispariţia lor fizică, prin apă sau prin foc. În acest ultim roman, sciitoarea abandonează
tehnica narativă polifonică, lăsând povestea tragică a oraşului să fie spusă de un singur narator
actorial, personaj-reflector însă nu şi omniscient, imparţial oarecum prin natura profesiei sale,
judecătorul Mihai Müller, fiu al urbei, întors în locurile natale după o îndelungată absenţă. El
are o biografie întunecată, este nepot şi fiu de magistrat Simţindu-se împovărat de păcate încă
nemărturisite, nici măcar sieşi, judecătorul reconstituie istoria burgului. Întâmplările sunt
plasate într-un timp istoric determinat, la începutul secolului al XX-lea, între 1928 şi 1929, în
plină perioadă interbelică dar eroii romanului şi acţiunile lor par a fi suspendate în
atemporalitate. Deşi trăieşte într-un nou veac, vechea cetate de breslaşi cu tradiţie se supune
unor canoane medievale, părând inertă, încremenită în timp şi într-o uitare autoimpusă. Pe
acest ogor fertil îşi va împrăştia seminţele o stranie organizaţie ocultă de orientare fascistă,
Yohria, care va instaura teroarea şi va arunca oraşul în haos. Chinuit de remuşcări pentru
neputinţa de a-şi salva fiica nerecunoscută de la condamnarea pentru o culpă inventată, pentru
incapacitatea de a împiedica moartea nepoţilor săi şi crima săvârşită asupra venerabilului
primar al urbei, Hans Otto Roth, „ultimul reprezentant al vechilor bresle”,judecătorul Müller
trăieşte drama cumplită a unei conştiinţe încărcate. Incendiul care izbucneşte în piaţa centrală
a oraşului spre finalul oraşului este expresia unei nevoi colective de purificare, căci oamenii
nu se arată nicidecum alarmaţi de flăcările mistuitoare ci lasă totul pradă acestora, căutând
mântuirea. După acest incendiu, cu un semn că păcatele nu sunt iertate, oraşul este încercat de
potop. Romanul se încheie asemenea Iernii Fimbul, cu un mesaj dătător de speranţă. Bătăile
orologiului din bătrânul turn al oraşului vestesc începutul noului anotimp. Pentru cei vinovaţi
a sosit ziua judecăţii iar dreptatea se face cu tăişul sabiei, tot ceea ce se întâmplă confirmând
profeţiile făcute de Azarias în temuta Malefacta. După o îndelungă şi apăsătoare eclipsă,
răsare soarele, demonii se risipesc şi cetate reintră pe făgaşul firesc al rosturilor sale şi al
istoriei.
Insula Albă este ultimul volum antum al scriitoarei Alice Botez. Publicată în 1984,
cu un an înainte de moartea prozatoarei, această carte marchează o revenire la un gen literar
practicat de Alice Botez în prima tinereţe, proza scurtă. Cele opt povestiri cuprinse în volum
sunt prefaţate de un catren din poezia Elan a lui Ion Barbu: „Sunt numai o verigă din marea
îndoire/ Fragilă unitatea mi-e pieritoare; dar/ Un roi de existenţe din moartea mea răsar/ Şi
adevăratul nume ce port e: Unduire.” Motto-ul anunţă o suită de povestiri de o minunată

11. suavitate, fragile, asemenea unor miniaturi dantelate, în care este sublimată toată bogăţia
stilistică şi tematică a operei Alicei Botez. Plecând de la această percepţie, criticul Ion Bogdan
Lefter vedea în aceste mici bijuterii literare, „opt povestiri retrospective” care reprezintă o
„addenda” a celorlalte cărţi, „un fel de bilanţ provizoriu” în care scriitoarea concentrează
temele şi motivele majore ale literaturii sale. Povestirile reunite în volum sunt de factură
impresionistă, cu personaje care trăiesc într-o dimensiune paralelă, hrănite de propriile reverii
şi trăiri. Prima povestire, Rosa mundi, cu accente deopotrivă eliadeşti şi joyciene, deapănă
povestea de iubire dintre aurarul Enric şi frumoasa dar mult mai tânăra sa ucenică, Rosa.
Aceasta piere într-un incendiu provocat de soţia lui Enric, alienata Elena iar tomnaticul
îndrăgostit îi păstrează cenuşa într-o superbă raclă. Povestirea valorifică totodată şi filonul
literaturii saxone, fiind inspirată din legenda unui triunghi amoros celebru, cel format de
Regele Henric, de Regina Eleanor şi de nefericita Rosamond. A doua povestire a volumului
poartă este cea care dă şi titlul acestuia. Insula Albă redă, aproape ca într-un dicteu automat,
gândurile unei fetiţe învăţate să creadă în eresuri. Micuţa Alina nu poate face distincţie între
întâmplările reale şi cele brodate de imaginaţie. Ea pleacă în vacanţă împreună cu mătuşa sa
iar acceastă călătorie se dovedeşte o experienţă iniţiatică pentru fetiţa ce va deveni o reputată
muziciană şi care va compune inspirată de motivul insulei albe, o insulă plămădită din sunete
şi aflate ca o oază „în deşertul de asonanţe al întregului”. O seară de iarnă, următoarea
povestire, aminteşte de Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu. Într-un decor interior
de casă boierească pustie şi friguroasă, îngheţată parcă în timp, două bătrâne prietene, de
condiţie socială diferită, rememorează secvenţe trecut. Emilia este femeia de familie bună
care se hrăneşte la asfinţitul vieţii cu amintirea clipelor glorioase de odinioară. Mina, ceva mai
tânără, de origine modestă, este femeia care îi face Emiliei diverse mici servicii şi care în
tinereţe, a fost îndrăgostită în secret de chipeşul cavalerist Alexandru, soţul răsfăţatei Emilia.
Amintirile celor două femei sunt redate alternativ căci memoria lor comună asupra unor
evenimente şi asupra unor persoane cunoscute amândurora, este scindată de autoare în două
voci distincte care retrăiesc totul diferit, fiecare din perspectiva propriei poveşti. Cu cea de a
patra proză, Copilul albastru, autoarea evocă în aparenţă lumea circului. Patetismul
povestirii vine din drama Copilului albastru, băieţelul pripăşit pe lângă bătrânul iluzionist
Famoso, variantă masculină a Emiliei, trăind din amintirea strălucirii de altădată, a succeselor
sale. Copilul venit de niciunde şi dispărut în neant, împrumută culoarea cerului sub care se
simte liber şi care îi spulberă îndoielile. Povestirea vorbeşte într-un registru nostalgic, amar,
despre dramatismul condiţiei de artist.
Ultimele patru povestiri ale volumului păstrează mai pregnant parfumul unei
călătorii în timp a scriitoarei, la opera sa şi la sine. Sfârşit de poveste este o scriere despre
condiţia autorului. Protagonistul este scriitor ajuns la capătul unei existenţe în care a căutat cu
înfrigurare Cartea, acea carte unică, măsura ideală a geniului literar, cartea-matrice. Demult,
în copilărie, Ea stătea pe măsuţa de lângă patul bunicii. Din Ea, bunica, mama sau o altă
persoană apropiată îi citea poveşti al căror sfârşit nu l-a aflat niciodată căci fie somnul, fie
nerăbdarea, fie moartea o biruiau pe fiinţa care o citea. Ajuns la asfinţitul vieţii, scriitorul care
cunoscuse consacrarea dar nu se cunoscuse niciodată pe sine câtă vreme nu găsise acea Carte,
se întoarce înfrânt în casa copilăriei şi începe să caute cu febrilitate obiectul după care tânjise
atâta amar de vreme. O descoperă după căutări istovitoare, roasă de timp, destrămată,
îngălbenită, şi are revelaţia aşteptată şi izbăvitoare.
Sub soarele necruţător este o reluare a unei nuvele, Mesagerul, pe care Alice
Botez a publicat-o în 1970, în România literară. Povestirea din volumul Insula Albă
păstrează accentele kafkiene ale primei variante. Proză psihanalitică realizată sub forma unei
confesiuni făcute de o voce actorială, Sub soarele necruţător este povestea unui mărunt
funcţionar căruia îi mor pe rând, fiul, soţia şi câinele şi care, copleşit de remuşcări, îşi
reconsideră întreaga existenţă sordidă şi rece, limitată la automatisme, la economie afectivă, la

12. slujbă, la subzistenţă şi, ineluctabil, la moarte. Locul Mesagerului din povestirea iniţială este
luat aici de un judecător care îi cântăreşte faptele, în drum spre Judecata de Apoi. Ca şi
celelalte povestiri din volum, Sub soarele necruţător este o retrospectivă a traiectoriei
existenţiale a personajului pentru care restul vieţii înseamnă doar penitenţă, dar şi a operei
prozatoarei. În Protagonistul. Retrospectivă (1), o scriitoare este urmărită în diferite
momente ale existenţei ei, de un bărbat straniu. El apare la început alături de ea, din senin, în
biblioteca facultăţii, în perioada studenţiei, făcându-i recomandări de lectură. Reapare peste
ani, atunci când scriitoarea se bucură de succesul primei cărţi, pentru a reveni apoi chiar în
casa ei. Călăuză spectrală, voce a conştiinţei, siluetă plasmatică, el este un alter-ego al
autoarei dar şi o proiecţie a unor personaje din cărţile ei, este Protagonistul pe care în caută
dintotdeauna scriitoarea, un reflex al conştiinţei ei literare.
Ultima povestire din volumul Insula Albă, Fragmente din manuscrisul lui Luca.
Retospectivă (2), este aşezată simbolic sub semnul dioptrelor. Cu ajutorul unor oglinzi dispuse
într-un anume fel, poate fi decriptat misteriosul manuscris al lui Luca, personajul-concept din
romanul Pădurea şi trei zile. Luca piere în mod absurd, alături de fraţii săi, Iacob şi Marc, în
ultimele trei zile de la sfârşitul războiului, şi este vocea actorială a romanului. El scrie o carte
care se pierde odată cu moartea sa în temniţa dintre mlaştini, o carte care reprezintă o savantă
adaptare a celei de-a doua părţi din Cronica apocrifă, o scriere anonimă. Povestirea reia
simbolurile din finalul romanului Pădurea şi trei zile şi, din păcate, odată cu acestea şi stilul
diluat, divagant care îngreunează înţelegerea mesajului genuin al textului De altfel, autoarea
anunţă în roman o descifrare a mesajului lui Luca – „Poate că vreodată cineva, unul ca Luca,
va fi în stare să le reconstituie în adevărata lor claritate.” – numai că acel cineva nu reuşeşte să
dezambiguizeze ideile din manuscris ci doar creează impresia de povestire în povestire,
printr.o inserţie tot atât de nebuloasă ca şi povestirea-cadru. Nu se poate şti de ce autoarea a
ales să încheie volumul Insula Albă şi totodată, ultima sa operă antumă cu această proză, însă
se poate remarca faptul că textul are aparenţa unei ars poetica.
Cartea realităţilor fantastice este singura apariţie editorială postumă semnată Alice
Botez. Publicat în 2001, acest jurnal ţinut vreme de aproape zece ani, între 1937 şi 1946, de
scriitoare şi început la insistenţele profesorului Nae Ionescu, ar fi trebuit să vadă lumina
tiparului în 1939, într-o primă versiune dar proiectul nu s-a înfăptuit, în ciuda intervenţiei
favorabile a lui Mircea Eliade. El a fost păstrat în manuscris, după moartea autoarei, de
Arşavir Acterian. Apărut la editura Curtea veche, jurnalul este unul atipic pentru că nu aduce
informaţii biografice, nerespectând canoanele literaturii diaristice. Cartea realităţilor
fantastice este mai degrabă un eseu, un volum de proză poematică în care sunt concentrate
primele încercări literare ale scriitoarei, o interfaţă între ea şi lumea înconjurătoare pe care fie
nu este pregătită, fie refuză să o perceapă ca atare, o căutare a sinelui şi a unei identităţi
creatoare. Jurnalul este confidentul autoarei lui şi păstrează ecoul frământărilor acesteia – „Ce
sens am eu în toate lucrurile astea pe care le face cineva care se cheamă eu?”. În această
căutare mărturisită regăsim, după douăzeci şi doi de ani de la moartea Alicei Botez,
esenţializată, sublimată, întreaga operă a prozatoarei - gânduri, angoase, obsesii, viziuni,
certitudini – pentru că jurnalul ei este un exerciţiu de stil iar dacă lectura lui ar fi precedat-o
pe cea a operei, ea ar fi vestit fără îndoială, o mare scriitoare.

13. BIBLIOGRAFIE
I. Scrieri ale autoarei
În periodice:
 Despre structură, Izvoare de filosofie, 1943, vol.II, pp.222-233
 Asasinatul din Pădurea Strâmbei Disperări, Vremea, anul XVI, nr.761, 6
august 1944, pp.2-3
 Mesagerul, România literară, anul III, nr. 31, 30 iulie 1970, pp.16-17
 Cronică literară: Ionel Teodoreanu, Tudor Ceaur Alcaz, Vremea, anul XII,nr.
576, 3 noiembrie 1940, p. 7
 Cronică literară:Constantin Noica: Schiţă pentru istoria lui „Cum e cu putinţă
ceva nou”, Vremea, anul XII,nr. 577, 10 noiembrie 1940, p. 7
 Cronică literară:Ştefana Velisar- Teodoreanu: Viaţa cea de toate zilele şi Ion
Pillat: Balcic, Vremea, anul XII, nr. 578, 17 noiembrie 1940, p. 7
 Pretext pentru o cronică – Mihail Sadoveanu, Divanul persian, Vremea, anul
XII, nr. 579, 24 noiembrie 1940, p. 8
 Pretexte: cărţi şi oameni, Vremea, anul XII, nr. 580, 1 decembrie 1940, p. 8
 Pretexte: Emil Botta, Tântoru’, Vremea, anul XII, nr. 581, 8 decembrie 1940, p.6
 Pretexte: Louis Lavelle, Le mal de la souffrance, Vremea, anul XII, nr. 582, 15
decembrie 1940, p. 8
 Căderea în sublim, România literară, anul XIV, nr.16, 15 aprilie 1982, pp.19-20
 Alice Botez despre Mircea Eliade, Ziarul de duminică (supliment al ziarului
Financiar ), 8 septembrie 2000, p. 2
 Metaforă şi cunoaştere în proza Hortensiei Papadat-Bengescu, Luceafărul,
anul XII, nr. 47, 22 noiembrie 1969
 Mnemosyne (I), Luceafărul, anul XXVIII, nr. 45, 9 noiembrie 1985, p.6
În volume:
 Iarna Fimbul, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968; Editura Vitruviu,
Bucureşti, 1998
 Pădurea şi trei zile, Editura Eminescu, Bucureşti,1970
 Dioptrele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975
 Emisfera de dor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
 Eclipsa, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
 Insula Albă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984
 Cartea realităţilor fantastice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001

14. II. Despre Alice Botez
În jurnale, în scrieri memorialistice:
 Acterian, Jeni – Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, Editura Humanitas,
1991; Editura Ararat, Bucureşti, 1998
 Acterian, Arşavir – O frumoasă amintire: Alice Botez, în Privilegiaţi şi
năpăstuiţi, Iaşi, Institutul European, 1992, pp. 43-44
 Geamănu, Gena – Spovedanie neterminată, Editura Bizantină, Bucureşti, 2000
 Botez, Alice – Cartea realităţilor fantastice, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2001, pp.108- 141
În interviuri:
 Sasu, Aurel, Vartic, Mariana – antologia Romanul românesc în interviuri, vol. I,
Editura Minerva, Bucureşti, 1985, pp. 383- 388
 Sin, Mihai – Dialog cu Alice Botez, revista Vatra, nr. 7, 20 iulie 1975, p.10
 Pop, Nicolae – Perimetru sentimental (Dialoguri cu scriitori olteni), Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1980, pp. 53-56
În dicţionare:
 Dicţionar cronologic – Literatura română, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1979, pp. 277, 607, 639, 728
 Dicţionarul scriitorilor români (coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel
Sasu), vol. (A-C), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 331-
333I
 Dicţionarul esenţial al literaturii române (coord. Mircea Zaciu, Marian
Papahagi, Aurel Sasu), Editura Albatros, Bucureşti, 2000, pp.101-102
 Dicţionarul general al literaturii române, vol. I (A-B), Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2004, pp.609-610
 Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a II-
a,Editura Albatros, Bucureşti, 1977, pp.116-117
În periodice:
 Jeni Acterian: scrisori inedite către Alice Botez, text îngrijit de către Fabian
Anton, publicat în Observator cultural, nr.90, 13-19 noiembrie 2001, pp.4-8
III. Referinţe critice
În volume:
 Anghelescu, Adrian – Creaţie şi viaţă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978,
pp.291-299
 Ardeleanu, Virgil – „A urî”..., „A iubi”, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp.125-129

15.  Borges, Jorge Luís – Arta poetică, Editura Curtea Veche, Bucurşti, 2002, pp. 42-
43
 Cosma, Anton – Romanul românesc contemporan ( 1945-1985), vol. II, Cluj-
Napoca, 1998, pp.141-144
 Cozea, Liana – Prozatoare ale literaturii române moderne, Biblioteca Revistei
„Familia”, Oradea, 1994, pp.25-81
 Damian, S. – Intrarea în castel, Editura Cartea Românească, 1970, pp.71-75
 Dumézil, Georges – Mythes et Dieux des Germains, Librairie Ernest Leroux,
Paris, 1939, p. 24
 Eliade, Mircea – De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp.
 Eliade, Mircea – Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, Editura Univers
Enciclopedic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 327-333
 Eliade, Mircea – Tratat de istoria religiilor, ediţia a IV-a, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005, pp. 223-224
 Firan, Florea – De la Macedonski la Arghezi, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1975, pp.88
 Firan, Florea – Profiluri şi structuri literare, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
1986, p.122
 Lovinescu, Monica – Unde scurte, vol. III, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994,
pp. 141-144
 Muthu, Mircea – La marginea geometriei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979,
pp.155-159
 Petrescu, Liviu – Scriitori români şi străini, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1973,
pp. 112-115
 Popa, Marian – Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Fundaţia
Luceafărul, Bucureşti, 2001, pp.145, 672, 801-802
În periodice:
 Creţan, Gabriela – Propunere pentru o exegeză, România literară, anul XXXI,
nr. 32, 6 august 1988, p. 6
 Dumitriu, Dana – Cronica lui Azarias, România literară, anul XII, nr. 52, 27
decembrie 1979, p. 11
 Dumitriu, Dana – Subtilitatea suverană, România literară, anul XVII, nr. 39, 27
septembrie 1984, p. 9
 Lefter, Ion Bogdan – Opt povestiri retrospective, România literară, anul XVIII,
nr. 24, 13 iunie 1985, p. 11
 Iorgulescu, Mircea – Pădurea şi trei zile de Alice Botez, recenzie, România
literară, anul III, nr. 40,1 octombrie 1970, p. 14
 Manolescu, Nicolae – Un subiect atât de actual, atât de bogat..., România
literară, anul XII, nr. 33, 16 august 1979, p. 9
 Niţu, Alina – Alice Botez – schiţă biografică, Caiete critice, 2000, p.
 Niţu, Alina –Despre Alice Botez într-o Iarnă Fimbul a literaturii române,
Ateneu, anul 38 (serie nouă),nr. 10, 2001, p.
 Niţu, Alina –Un jurnal atipic, Tribuna învăţământului, anul LI, nr.619, 3-9 dec.
2001, p. 8

16.  Popovici, Vasile – Forma labirintului, Luceafărul, anul XXIII, nr.37, 13
septembrie1980, p. 37
 Roceric, Alexandra – Imposibila certitudine, România literară, anul V,nr.19, 4
mai 1972, p.45
 Silvestri, Artur – Realism magic european, Luceafărul, anul XXIX, nr.10, 8
martie 1986, p. 8
 Şerbănescu, Tia – Alice Botez şi ţara simbolurilor, România literară, anul XIX,
nr.51, 18 decembrie 1986, p. 5
 Şora, Mariana – Vreme Fimbul, Adevărul literar şi artistic, anul X, nr.595, 27
nov. 2001, p.11
 Ungheanu, Mihai – Emisfera de dor de Alice Botez, Luceafărul, anul XXIII, nr.4,
26 ian. 1980, p.2