2. Horia Aramă
Naștere 4 noiembrie 1930
Deces 22 octombrie 2007
Profesie prozator, eseist, poet
Naționalitate român
Activitatea literară
Activ ca
scriitor
1966–1986
Subiecte literatură fantastică și
științifico-fantastică
Specie
literară
poezie, poveste
Operă de
debut
volumul de
poezii Moartea Păsării-
săgeată (1966)
3. Afilieri
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Associazione Internazionale per gli Studii sulle Utopie – Roma
The Society of Utopian Studies – Arlington (Texas)
Utopian Studies Society – Bristol
Centro Interdepartimentale di Ricerca sull’Utopia – Bologna
H.G. Wells Society – Londra
William Morris Society – Londra
Horia Aramă (4 noiembrie 1930, Iaşi - 2007) este un poet, prozator, eseist,
critic, traducător, redactor şi scenarist. Este fiul Roxanei (născută Goldu) şi al
lui Iancu Aramă, funcţionari. Absolvent al Şcolii de Literatură „M. Eminescu"
(1954), Aramă a făcut studii, neterminate, la Facultatea de Filosofie din
Bucureşti, fiind apoi redactor la Radio (1950-1952) şi la mai multe publicaţii
pentru copii. Debutează în 1950 cu versuri pentru copii, pentru ca, în
continuare, să publice într-un ritm susţinut volume de proză scurtă ştiinţifico-
fantastică, nuvele fantastice, apoi romane. A colaborat frecvent, de-a lungul
anilor, la revistele „Viaţa românească", „România literară", „Contemporanul",
„Echinox" etc. A semnat, uneori în colaborare, traduceri din autori cehi,
maghiari, polonezi.
Poezia pentru copii a lui Aramă reprezintă prelucrarea unui sentimentalism
minor, derivabil din contextul ideologizant al deceniului şase. Trecerea
autorului la genul literaturii fantastice şi ştiinţifico-fantastice va reflecta găsirea
timbrului propriu, personalizat. O constantă a acestor scrieri, punct de plecare
pentru problematizări topite în fluxul epic al textelor, o reprezintă frecventarea
motivelor clasice ale „transferului de personalitate" şi „dedublării eului"
(Cornel Robu); referinţele la care se poate face trimitere din această
4. perspectivă sunt abundente în spaţiile universal şi naţional ale genului (Robert
L. Stevenson, Gustav Meyrink, Vladimir Colin), ceea ce poate însemna că
originalitatea moderată a autorului român este într-o bună măsură efectul unei
asumări voluntare. Un derivat este ideea, curentă în epocă, a alienării
individului uman; punerea în scenă se realizează prin imaginarea - veridică în
parametrii codului fantastic - a unor lumi posibile care să faciliteze contactul
umanului cu non-umanul.
În Verde Aixa (1976), peisajul central al romanului este ocupat, după modelul
lui Stanislaw Lem din Solaris, de o planetă vie care îi extermină pe rând pe
membrii expediţiei colonizatoare, substituindu-i prin simulacre de natură
vegetală ce păstrează aparenţa superficială a umanului. Romanul Ţărmul
interzis (1972) rescrie (pe urmele unui Robert Silverberg) tema de largă
răspândire a hoţilor de trupuri care preiau controlul asupra carcaselor
biologice ale altora, parazitându-le conştiinţa şi emoţiile.
Pe pretexte mai mult sau mai puţin similare contactului umanului cu non-
umanul, cu efecte alienante pentru cel dintâi termen, sunt construite
povestirile din Moartea păsării săgeată (1966) ori Cosmonautul cel trist (1967),
reluate parţial în Pălăria de pai (1974); trama epică este adesea, în tradiţia
literaturii ştiinţifico-fantastice scrise în România deceniilor şase şi şapte,
„îmblânzită" prin introducerea în discurs a unui ton vag liric. Colecţionarul de
insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) sunt eseuri pe
tema utopiilor literare; cărţile valorificate aici compun o bibliografie
nesistematică, dar diversă, în alcătuirea căreia intră şi exemplificări din spaţiul
românesc.
Opera
• Păsări călătoare, Bucureşti, 1955;
• Fumul, ploaia, un ţânţar şi-o pereche de-ochelari, Bucureşti, 1957;
5. • De la om la om, Bucureşti, 1960;
• Omul care are timp, Bucureşti, 1964;
• Femeia cosmică, Bucureşti, 1965;
• Scări la stele, Bucureşti, 1965;
• Lumile stau de vorbă, Bucureşti, 1966;
• Moartea păsării-săgeată, Bucureşti, 1966;
• Cosmonautul cel trist, Bucureşti, 1967;
• Dumnezeu umbla desculţ, Bucureşti, 1968;
• Ţărmul interzis, Bucureşti, 1972;
• Pălăria de pai, Bucureşti, 1974;
• Jocuri de apă, Bucureşti, 1975;
• Verde Aixa, Bucureşti, 1976;
• Cetatea Soarelui, Bucureşti, 1978;
• Colecţionarul de insule, Bucureşti, 1981;
• Dincolo de paradis, Bucureşti, 1983;
• Insulele fericite. Călătorie în lumea utopiei, Bucureşti, 1986;
• O insulă în spaţiu, Bucureşti, 1991;
• Egocentrism, Bucureşti, 2000;
• Planeta celor doi sori, Bucureşti, 2003.
Traduceri
• Jiri V. Svoboda, Cântece din Praga, Bucureşti, 1958;
6. • Vasil Iv. Stoianov, Zumbai zum, Bucureşti, 1959;
• Szabo Magda, Spuneţi-i Zsofiei, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Eugen
Haidai);
• Lucjan Wolanowski, Adio, bumerang. Australia ieri şi azi, Bucureşti, 1977 (în
colaborare cu Teodor Holban);
• David Brin, Poştaşul vine după Apocalips, Bucureşti, 1993;
• Pierre Bellemare, Marile crime ale istoriei, Bucureşti, 1999.
Horia Aramă (1931-2007) de Mircea Opriţă
Horia Aramă şi-a început cariera literară ca poet, iar calitatea aceasta îi va
marca atât povestirile, cât şi romanele de mai târziu. Chiar dacă acestea se
înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele de science-fiction. Un
gen care se rezumă adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ printr-o
scriitură exactă, "terestră", câteodată chiar dezordonată. La fel ca Vladimir
Colin, Aramă n-a pătruns pe terenul SF doar ca să exerseze lejer printre ideile-
şablon şi motivele patentate ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un
scriitor veritabil, care revarsă peste clişee emoţie şi talent. Le însufleţeşte, le dă
consistenţă, le inserează într-un peisaj omenesc.
Există în sumarul volumului intitulat Moartea păsării-săgeată (1966), povestiri
de un lirism difuz, neostentativ. Textele se "încălzesc" mai greu decât în cazul
autorilor specializaţi, epicul demarează leneş şi evoluează o vreme (dintr-o
abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul
urcuşului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare
număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF
se strecoară însă tenace, concentrându-se în albia principală spre final.
Horia Aramă elaborează apoi, în }ărmul interzis (1972), un roman compozit,
unde combină - prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice:
migraţia conştiinţelor (un fel de metempsihoză recondiţionată "ştiinţific"),
creaţia artificială (Homunculus) şi "tinereţea fără bătrâneţe" (varianta târzie a
7. motivului, cu o rădăcină folclorică şi alta în Faust-ul goethean). Caracterul
ambiţios al lucrării priveşte nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă,
avantajată de garanţiile unor izbânzi literare anterioare, ci şi formula stilistică.
Autorul şi-a plasat experimentul sub semnul complexităţii. Aventura insolită îşi
caută suportul în normalitatea unor scene profund realiste. Pagina de
ponderată exaltare metaforică alunecă fără stridenţe spre mai sobra meditaţie
etico-filosofică. Pasajele de atmosferă coexistă cu cele de investigaţie
psihologică. Soluţii de o surprinzătoare originalitate estetică alternează cu
clişeele unei acţiuni de tip poliţist. Sub o mână mai puţin expertă, rezultatul ar
fi fost un eşec. Horia Aramă mizează însă pe dozaj, obţinând echilibrul acestui
material eterogen. O tensiune a relatării, a faptului de conştiinţă "trăit",
străbate până şi fragmentele eseistice, armătura "teoretică" a romanului.
Subtilităţi de scriitură găsim şi în microromanul Verde Aixa (1976), inclusiv
imagini de o extravagantă poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp
omenesc în solul unei planete "inteligente" care îl transformă, văzând cu ochii,
într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Faţă de romanul anterior, psihologiile
sunt mai liniare, fără mister, acţiunile previzibile - lucruri cerute de logica
strictă a unei simplificate aventuri cvasipoliţiste. Motivul planetei populate de
vegetaţie raţională vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broasca. În
contextul luptelor sofisticate pe care pădurea, spre a-şi apăra integritatea
ameninţată, trebuie să le dea cu diverşi invadatori antropomorfi şi
neantropomorfi, această idee urcă însă până la mai vechea Bucolică a lui A. E.
van Vogt. Horia Aramă are meritul de a fi dat aici o acţiune tensionată, sub
semnul terorii produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a mai
tuturor pământenilor debarcaţi pe Aixa. Arma infailibilă a pădurii este un
produs cameleonic ce ia formă umană pentru a se putea infiltra nebănuit între
invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina în
final de sentimentele omeneşti ale vânatului său. Ceea ce în principiu nu e rău,
ca soluţie estetică, dar în roman convinge mai puţin.
Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu
(1991) constituie părţi ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu
mijloacele prozei mai curând decât cu cele ale criticii literare. Figuri reale şi
imaginare au în egală măsură acces la statutul de personaj în această amplă,
documentată, savant-ironică şi multiplu faţetată construcţie, parţial exegetică,
8. parţial epică, din moment ce - un exemplu la întâmplare - scrisoarea prin care
vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre "acceptă" mâna tinerei domnişoare Félicité
Didot (îndată după succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fără nici
o dificultate ca un remarcabil document utopic, completând în acest sens
mărturii produse, bunăoară, de un Raphael Hythlodaeus sau de Lemuel
Gulliver.
Într-o recentă carte de memorii, Horia Aramă lăsa să se înţeleagă că omul şi
opera ajunseseră în faţa unui final. O anticipaţie funestă, dar lucidă în fond şi
coborâtă în normalitatea spre care scriitorul şi-a îndreptat mereu motivele
scrisului său, oricât de extravagante vor fi fost ele într-o panoplie simbolică a
SF-ului. "Omul care are timp" rămâne de-acum înainte suspendat într-un timp
anume, al scrisului, şi în memoria cititorilor.
