Revista Cronos nr. 3 (38), martie 2018

Daniel Vişan-Dimitriu
8 Martie
SSSaaalllvvveeeaaazzzăăă---ttteee dddeee tttiiinnneee şşşiii pppllluuuttteeeşşşttteee
pppeee mmmaaarrreeeaaa nnneeesssfffââârrrşşşiiitttăăă dddeee vvviiisssăăărrriii,,,
ppprrriiivvviiinnnddd,,, îîînnncccrrreeezzzăăătttoooaaarrreee,,, îîînnnsssppprrreee zzzăăărrriii
îîînnn cccaaarrreee ooorrriiiccceee cccllliiipppăăă ssstttrrrăăăllluuuccceeeşşşttteee!!!
AAAllluuunnngggăăă---ţţţiii ttteeeaaammmaaa ccceee ttteee---nnncccăăătttuuuşşşeeeaaazzzăăă
şşşiii nnnuuu---ţţţiii lllăăăsssaaa ppprrriiivvviiirrriiillleee---nnntttrrr---uuunnn gggooolll
cccuuu gggââânnnddduuurrriii fffeeerrreeecccaaattteee sssuuubbb cccooonnntttrrrooolll
aaalll mmmiiinnnţţţiiiiii ccceee,,,---nnnccchhhiiissstttaaatttăăă,,, jjjuuubbbiiillleeeaaazzzăăă!!!
AAAssscccuuulllţţţăăă---ţţţiii nnnuuummmaaaiii iiinnniiimmmaaa,,, fffeeemmmeeeiiieee,,,
cccăăăccciii gggââânnnddduuurrriiillleee îîîţţţiii pppooottt fffiii ddduuuşşşmmmaaannniii
ccceee nnnuuu---iii ooofffeeerrrăăă llliiibbbeeerrrtttăăăţţţiiiiii ccchhheeeiiieee...
UUUrrrmmmeeeaaazzzăăă---ţţţiii vvviiisssuuulll pppââânnnăăă ssseee îîînnnccchhheeeiiieee
şşşiii nnnuuummmaaaiii fffrrruuummmuuussseeeţţţeee sssăăă eeemmmaaannniii,,,
iiiaaarrr pppeeennntttrrruuu aaassstttăăăzzziii......... dddoooaaarrr uuunnn „„„LLLaaa mmmuuulllţţţiii aaannniii!!!”””
DANIEL VIŞAN-DIMITRIU 1
8 Martie 1
NICOLAE VASILE 3
Martie, luna femeii, începe cu „Babele” 3
Gând de primăvară 3
Ghiocei și suflete 4
Femeie 4
DAN LUPESCU 5
Periplu prin tărâmurile iconoclastului 5
PÂRLEA GHEORGHE 11
Eminescu… rezistă 11
POP DORINA 12
Emoţia cuvântului mamă 12
ION IONESCU-BUCOVU 13
Madonna Laura şi Petrarca 13
ELENA MITITELUL 16
Așteaptă-mă… 16
Doina vieţii 16
NICOLETA MIJA 17
Cuvinte nerostite 17
Bătrânul salcâm 17
AURELIA ALBATROS 18
Astăzi... 18
Trecutele zvâcniri 18
MANY 19
Regăsiri într-un condei uitat 19
Mi-ești verb într-o gramatică nescrisă 19
RADU CĂTĂLIN MELINTE 20
Nocturnalia 20
Arme albe 20
MARIA GIURGIU 21
S-au trezit fiarele 21
ANIŞOARA IORDACHE 22
spre sălașul cuvântului 22
se poate 22
IOAN MUNTEAN 23
râul 23
violet 23
viaţa 23
CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 24
Nucul 24
Drum de şine 24
Viaţă cu iubire 24
GABRIELA MIMI BOROIANU 25
Rondelul florilor de liliac 25
Mușcă-mă 25
Rugă nemărginirii 25
DANDU BRIEL 26
Gânduri complicate! 26
LUNGU LENUŞ 32
Interviu cu Olga Văduva (Grigorov) 32
GIURGIU SILVIA 34
Zodia Fluturilor 34
MARIA GIURGIU 37
Ingrid 37
ANNA BLUR (BLUROFFIVES) 40
Secretul planetelor gemene (11) 40
AUREL CONŢU 44
Pagini de jurnal 2 44
NICU DOFTOREANU 46
Tangoul fructului oprit 46
Tango du fruit interdit 47
FORBIDDEN FRUIT TANGO 48
DANIEL CORBU 49
Valentina Becart 49
ROMAN T. FLORIN 50
Emoţia şi mesajul poeziei în raport cu stilistica şi prozodia (1) 50
NICOLAE VASILE 57
Clubul 57
PUIU RĂDUCAN 61
Yaha călare pe dădă 61
TRAIAN DORZ 64
Când spui „femeia” 64

2
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

3
ANUL IV, serie nouă, nr. 3 (38), 2018
editorial 3-4
Nicolae Vasile
Martie, luna femeii, începe cu
„Babele”
Denumirea vine de la Martius, zeul războiului, în
mitologia romană, fiind considerată o lună potrivită
pentru începerea unui război. În zodiacul european,
Pești, și în cel românesc, Mărțișor, denumirile descriu o
noțiune mult mai pașnică. În SUA, luna martie este
considerată Luna istoriei femeilor, dar pare a fi o istorie
derulată în sensul invers al vârstei, pentru că începe cu
„Babele”. Zilele Babelor, (1-9) martie, marchează timpul
schimbător și capricios de primavară, denumirea având
ascendența în principiul feminin de viață socială și
psihologie individuală.
Mitul este asociat cu Baba Dochia, care avea un fiu,
Dragobete, ce s-a însurat împotriva voinței mamei sale.
Pentru a o necăji pe nora sa, într-o zi rece de iarnă,
soacra i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a
trimis-o la râu să-l spele până când lâna va deveni albă.
Fata a tot spălat până i-au sângerat degetele , dar lâna
rămânea tot neagră. Impresionat de durerea fetei,
Domnul Iisus Hristos i-a dat o floare roșie, îndemnând-o
să spele cu ea. Mulțumindu-I, fata a pus floarea în apă, a
spălat lâna și a constatat, plină de bucurie, că aceasta s-a
albit. Fericită că a reușit, fata s-a întors acasă. Baba
Dochia, crezând că este primăvară, deoarece fata primise
o floare, porni îmbrăcată în nouă cojoace în întâmpinarea
noului anotimp. Pe drum, Soarele puternic o face să își
arunce, pe rând, toate cojoacele pe care le purta, până
când a rămas fără niciunul, dar vremea s-a schimbat
brusc și baba a înghețat.
În sens mai larg, diversitatea vremii de la începutul
lunii martie reprezintă schimbarea inevitabilă din viața
oamenilor cauzată de ciclicitatea condițiilor naturale,
specifică zonei geografice în care se află țara noastră. În
alte țări, plasate pe alte coordonate, aceste variații
climaterice se produc în alte luni ale anului, de exemplu,
în Italia, cu o lună mai devreme, în Egipt, cu două etc.
Astfel, primăvara nu este doar un anotimp, ci este un
gând, o stare de spirit, care începe cu luna Martie.
Gând de primăvară
Azi, am făcut curăţenie
pe birou, în suflet şi în gând,
poate, d’asta a lăsat Dumnezeu
primăvară pe Pământ.
Am aruncat invitaţii,
onorate sau neonorate,
am şters din gând, cât am putut,
resturi de iubiri,
acceptate sau neacceptate,
care lasă urme-n vene
şi produc dureri eterne.
Aş vrea ceva nou,
chiar dacă doare,
dar care nu dispare,
un nou drum,
ce nu sfârşeşte-n scrum,
nu o nouă povară
după care să curăţ iar,…
la primăvară.
Mărțișorul vine tot din
legendă, dar pare și mai divers.
Cele două culori împletite, roșul
și albul, reprezintă războiul sau
sângele vărsat dintr-o acțiune
potrivnică, respectiv pacea,
zăpada sau culoarea ghiocelului,
prima floare a primăverii, este

4
contradicția dur-firav. Fie avem lupta unui voinic pentru
salvarea Soarelui, în chip de fată, răpit de Zmeu, fie de
lupta dintre iarnă și primăvară etc.
Ghiocei și suflete
Pădure, frunze multe și uscate,
de Dumnezeu acolo aruncate,
copacii viguroși, falnici și frumoși.
Căutam ghiocei, școlărească inițiativă,
pentru învățătoare, să fie înțelegătoare.
Deodată,... unul mi-a ieșit în cale,
mic, firav, privind spre soare,
reușise să strapungă,
frunze moarte să învingă,
dându-și energia toată,
la lumină să răzbată.
Brusc, m-am simțit ciudat,
de griji înconjurat, în ce lume am intrat?
Nu știam ce o fac, pe unde o să mai calc?
Sub orice frunză, putea fi un ghiocel,
fără a vrea, fără a ști, puteam călca pe el!
Așa este și în viață,…
suflete firave, ce le-avem în față,
am putea călca pe ele, fără minte,
fiindcă nu mai privim deloc în jos,
ci doar în sus și… înainte.
Aceste legende vin din zona
României, Bulgariei, Republicii
Moldova etc. Faptul că acestea
sunt prezente atât la români cât
și la bulgari ne conduc la ideea că
au un substrat comun daco-
tracic, anterior romanizării
respectiv slavizării celor două
popoare.
Bulgarii consideră că
mărțișorul ar fi legat de
întemeierea primului lor hanat la
sud de Dunăre, în anul 681, dar
denumirea sa latină, chiar și în
limba bulgară (Martenița), ne
sugerează altceva.
Alți istorici consideră, că
mărțișorul a apărut pe vremea
Imperiului Roman, când Anul
Nou era sărbătorit în prima zi a
primăverii, în luna lui Martie.
Acesta nu era numai zeul
războiului, ci și al fertilității și
vegetației, acesta fiind o
interpretare mai apropiată de cea
actuală, de sărbătoare a femeii.
Femeia, schimbătoare sau
neschimbătoare, reprezintă
simbolul fertilității.
Femeie
Femeie,… dragă femeie,…
eşti în toate, cum mai bine nu se
poate,
sclipiri de minte, relaxare,
trăiri firbinți, ponderare, creaţie
şi visare,
ca oricare altul, partenerul tău,…
bărbatul.
Totuşi, singură ești într-un
domeniu cheie,
ești mamă, pentru asta, fii şi
rămâi, femeie!

5
eseu 5-12 cronologie
Dan Lupescu
Periplu prin tărâmurile
iconoclastului
ALEXANDRU MACEDONSKI
Stimați prieteni, îngăduiți-mi să încep acest
exercițiu de respirație prin a vă mărturisi că Alexandru
Macedonski m-a fascinat atât de mult, încă din anii de
liceu apoi de studenție, încât în vacanța de vară dintre
anii al II-lea și al III-lea, de ucenicie întru Filologie, am
scris exclusiv rondeluri.
Cred că vreo 40 de rondeluri am… croșetat în toată
vara anului de grație 1969 (pre când împlineam 20 de
auguste anotimpuri estivale, fiind născut la 28 iulie/ în
acte la 1 August…), dintre care am publicat doar vreo 10-
12. Poate chiar mai puține.
Alexandru Macedonski – de țarină de aici, din
preajma Craiovei, la Adâncata, pe malul Amaradiei, la doi
pași de vetrele de întemeiere ale lui Marian Barbu și
Marin Sorescu: Milești, respectiv, Bulzești – face parte
din sentimentul românesc, de viață, cum ar zice
profesorul nostru și al regelui Mihai I, serenisimul Ion
Zamfirescu.
Sau, cu trimitere la filosoful Constantin Noica:
sentimentul românesc al ființei.
Tocmai de aceea, credem, regretatul hermeneut,
critic și istoric literar Ovidiu Ghidirmic se exprima
tranșant, din capul locului, în sinteza sa feerică intitulată
Al. Macedonski și complexul nașterii:
„Macedonski este, fără îndoială, unul dintre scriitorii la
care ținem foarte mult. Nu numai pentru că este un mare
scriitor, de valoare universală, ci și pentru faptul că este
oltean. Unul din cei mai mari creatori pe care i-a dat
Oltenia, alături de Brâncuși și Arghezi”.
Viața de scriitor, publicist, personalitate publică,
veșnic controversată, și creația autorului minunatelor
Rondeluri și Nopți au fost vămuite de faptul că s-a aflat,
cvasi-permanent, în conflict cu singurul critic literar al
epocii care-i putea gera destinul de poet și prozator,
impunându-l cu autoritate
incontestabilă, așa cum făcuse cu
Mihai Eminescu.
Format în austerul Colegiu
Terezian din Viena, apoi la
Universitatea din Berlin (cu
doctorat rapid, la Giessen) urmat
de licență în litere și filosofie la
Sorbona, după încă un an de
studii în Capitala Franței, iar în
cel de-al doilea de licența în
drept, tot la Paris) -, Titu
Maiorescu avea să se
impună ca Spirit Director în
câmpul literar răscolit de
generația pașoptistă
(dominată de îndemnul ferm și
binevoitor al lui Ion Heliade-
Rădulescu: „Scrieți, băieți,
numai scrieți!”).
Erau – ca și acum, din 1990
încoace…– vremuri de bejenie și
de confuzie a valorilor, în care se
resimțea nevoia unui glas
autoritar, de limpiditate latină,
dar și necruțător, disciplinat,
lucid și de rigoare prusacă, de tip
Otto (Eduard Leopold) Bismark,
contemporanul său (1815-1889).

6
Aceste calități se vor întrupa în Titu
Maiorescu, fondatorul și mentorul revistei
Convorbiri literare, al mișcării politico-sociale
de la Junimea, cel ce i-a impus, prin critica sa
judecătorească (numită astfel deoarece era, cu
predilecție, o critică de sentințe, fie pozitive, fie negative),
pe marii noștri clasici: Eminescu, Creangă,
Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu.
L-a impus până și pe adversarul său de idei:
Constantin Dobrogeanu-Gherea…
Având rădăcini profunde și străvechi în
Voievodatul vestitului Litovoi (căzut pe câmpul de
luptă, în încleștarea cu armatele imperiale austro-ungare
ce stăpâneau Severinul și nu le convenea independența
vecinului român) – cel născut la circa patru ani și
patru luni după Mihai Eminescu: Alexandru
Macedonski era animat – dincolo de orice paradox –
de același ideal național ca și criticul născut la
Craiova, cu 14 ani înaintea sa, la 15 februarie 1840: Titu
Maiorescu.
Anume acela de a ne menține în pas cu Europa,
surmontând unele întârzieri, atât în planul reformelor
economico-sociale, dar, cu prioritate absolută, în acela al
spiritului, al literaturii, promotoare ale dezvoltării în
toate domeniile.
Cu demnitate și profundă răspundere: Prin noi
înșine! era deviza lui Titu Maiorescu, pe care o slujea cu
aceleași devotament și asupra de măsură Macedonski –
prin ostenelile sale înfrigurate de sincronizare cu
mișcările literare europene, ba chiar de devansare a
acestora, în special ale celor
franceze, din Orașul-Lumină:
Paris, însă și ale celor din Belgia.
Animat de aspirația de a
ilustra, concomitent, spiritul
locului (Spiritus Loci), cel ce se
născuse ÎNAINTE de epoca sa,
devansând-o din aproape toate
punctele de vedere: Alexandru
Macedonski (care purta
prenumele și numele de familie
al neîntrecutului Alexandru
Macedon) părea să fie legat
ombilical de un adevăr puțin
cunoscut azi, dar ilustrat
înfiorător de proverbul polonez
conform căruia ,,Cine își
iubește patria să fugă în
Valahia”.
Repet: este vorba de un
proverb polonez, prin care se
recunoaște, peste veacuri, că, în
timpuri odioase, de destrămare a
Statului cu capitala regală la
Krakovia, polonezii se bucurau
de cea mai sigură, ospitalieră și
generoasă găzduire în Țările
Române.
Deși în amplul poem
Noaptea de martie (1882,
Literatorul) își deplânge clipa
fatidică a venirii sale pe lume și
aruncă o anatemă asupra nopții
nașterii sale, când simte că a fost
azvîrlit într-o lume dușmănoasă,
viața lui Al. Macedonski rămâne,
după opinia lui Ovidiu
Ghidirmic, „una dintre cele mai
fascinante, cele mai
spectaculoase din întreaga istorie
a literaturii noastre”.
De reținut și detaliul –
dureros pentru copilul

7
Macedonski și familia sa - că, la 1866, pe când viitorul
poet al Rozelor avea doar 12 ani, odioasa coaliție l-a
detronat pe A.I. Cuza, Domnitorul întemeierii
Principatelor Române, iubit, prețuit și slăvit de poporul
nostru, precum Matei Basarab, Mircea cel Bătrân,
Neagoe Basarab, Mihai Viteazul și Constantin
Brâncoveanu, în Țara Românească, la sud de Carpații
Meridionali.
Monstruoasa coaliție avea jocurile de culise deja
făcute, aducând, rapid, în țară, clandestin, pe Dunăre,
până la Severin, apoi cu popas în Craiova, un june prinț
străin, din Casa Hohenzolern.
Înălțat pe tronul de la București, acesta avea să
devină, în 1881, regele Carol I, cu o domnie totală de 48
de ani (cu unul mai mult decât aceea a lui Ștefan cel
Mare).
Și avea să provoace în Macedonski un virulent
jurnalist antimonarhist.
După această buclă, menită să ne confere o imagine
despre atmosfera și realitățile majore din epocă – intrăm
în profunzimea subiectului nostru de acum – prilejuit de
împlinirea a 97 de ani de la trecerea în eternitate, la 24
noiembrie 1920, a lui Alexandru Macedonski.
Istoricii literari apreciază ca multiple și complexe
cauzele neînțelegerii de către contemporani a lui
Macedonski, temperament iute, oltenesc, fire iconoclastă,
rebelă, căruia îi și plăcea poza histrionică de poet
damnat.
Una dintre cauze este aceea că, pe când Al.
Macedonski avea vârsta de 29-30 de ani, i-a fost pusă în
cârcă o epigramă defăimătoare și sarcastică la adresa lui
Mihai Eminescu, căruia tocmai i se înscenase nebunia,
pentru a fi scos din atenția opiniei publice – din pricina
faptului că era un cumplit de vitriolant publicist
antidinastic și un adevărat tribun pe baricadele unirii
Transilvaniei cu patria-mumă.
Audiența uriașă a campaniilor de presă ale
jurnalistului cu impactul cel mai puternic în epocă
isterizase Curtea de la Viena, care a dat ordinul letal: „Și
mai potoliți-l pe Eminescu!”.
L-au potolit băgându-l în cămașă de forță, fără nici
un motiv, dându-l apoi pe mâna medicului criminal Al.
Șuțu, cel ce l-a ucis lent pe Mihai
Eminescu, Românul Absolut,
prin injecții cu mercur, interzise
în Occident.
O altă cauză privind
neînțelegerea lui Macedonski a
fost aceea că „nu a avut parte de
concursul unui mare critic care
să-l impună conștiinței publice
(…), așa cum s-a întâmplat cu
Eminescu și Titu Maiorescu”
(apud Ovidiu Ghidirmic).
Mai mult decât atât,
asemenea lui Titu Maiorescu –,
Macedonski însuși era șef de
școală literară, director de
cenaclu și de revistă
(Literatorul) și adversar declarat
tocmai al criticului de la Junimea
și Convorbiri literare.
„Dar cauza cea mai
profundă este alta. Faptul că și-a
devansat epoca. A fost înaintea
epocii sale. O conștiință estetică
avansată în raport cu epoca sa,
un scriitor perfect sincronic în
plan european – familiarizat cu
simbolismul francez, care și a tot
ce se putea ști despre
simbolismul francez –, care
cunoștea toată literatura franceză

8
la zi. Puțini scriitori sincronici, ca el, avem în literatura
noastră” – evidențiază, cu deplin temei, Ovidiu
Ghidirmic, care conchide cât se poate de convingător:
„Dacă Eminescu reprezintă tradiția, sinteza și
încununarea strălucită a tradiției, Macedonski marchează
începutul afirmării conștiinței moderne în literatura
noastră. Este, deci, antiteza lui Eminescu”.
Găsim de cuviință să deschidem o acoladă și să
poposim mai multe asupra acestor realități.
Anterior re-constituirii simbolismului ca școală
literară, în Franța, Macedonski publică în revista sa,
Literatorul, încă din primele numere ale acesteia, în
1880, articole-program, articole de direcție, în care
etalează o viziune simbolistă, anticipatoare, asupra
poeziei.
După aproape un deceniu, în 1889, anul trecerii în
eternitate a lui Mihai Eminescu (în iunie) și a lui Ion
Creangă (în decembrie), Al. Macedonski clama,
revendicativ, prin eseul În pragul secolului, pionieratul
său – la scară europeană – în promovarea simbolismului.
Poetul, teoreticianul și publicistul român Al.
Macedonski scria răspicat: „Belgienii, și se poate zice
aceasta cu mândrie și despre unii din români, dacă n-au
fost tocmai ei precursorii mișcării, au avut meritul de a fi
întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea
glorioasă dinaintea poeziei viitorului. Maeterlinck,
Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand
Severin și alții încă – cei patru întâi citați, astăzi deja
iluștri – au avut onoarea, împreună cu mine (s.n.), să
ia parte, acum 12 ani, la mișcarea provocată din Liege de
revista La Wallonie, al cărei energic și valoros director
era dl Albert Hochel, unul dintre
distinșii colaboratori actuali ai
marii reviste pariziene Mercure
de France.
Că afirmațiile de mai
înainte sunt cât se poate de
întemeiate o demonstrează
însușii faptul că, în numărul din
august 1886, Macedonski
publicase patru poeme în
franceză: Volupte, Hysterie,
Haine, Guzla.
Mai mult decât atât, în
șocantul său eseu Despre logica
poeziei, publicat încă din primul
an de apariție a revistei
Literatorul, 1880, Al.
Macedonski anticipa o serie de
idei ale lui Stephane Mallarme,
pentru a ne abține să ne
exprimăm că francezul le
preluase de la poetul oltean.
În articolul menționat,
Macedonski reliefa o serie de
similitudini între poezie și
muzică, punând, totodată, în
evidență deosebirile structurale
dintre poezie și proză.
Demersurile sale mergeau
mult mai în profunzime,
devansându-și, repetăm, epoca și
susținând în premieră absolută:
„Poezia își are logica ei
particulară, deosebită de logica
prozei. Logica poeziei e, dacă
ne putem exprima astfel,
nelogică la modul sublim”
(s.n.). Punctând, apoi, că tot ceea
ce nu este logic e absurd –,
Macedonski concluzionează:
„logica poeziei e, prin urmare,
însuși absurdul” (s.n.).

9
Fără a exagera câtuși de puțin, îl putem considera
pe Al. Macedonski autorul unui veritabil manifest pre-
simbolist, prin articolul său Poezia viitorului, publicat în
revista Literatorul la data de 15 iunie 1892, exact când se
împlineau trei ani de la trecerea la cele veșnice a lui
Eminescu.
Afirmațiile sunt categorice și, putem afirma,
revoluționar pentru acel moment literar al Europei și al
lumii, anume că poezia „și-a creat un limbaj al ei propriu,
limbaj în care se simte în largul ei”.
Acest fapt a fost posibil, argumentează irefutabil
Macedonski, grație simbolismului și
instrumentalismului, care este „tot un simbolism, cu
deosebirea că sunetele joacă în instrumentalism rolul
imaginilor”.
Atât de sigur era poetul român pe viziunea,
pragmatismul și evidența judecăților sale de valoare încât
conchide autoritar, ca un judecător de instanță supremă,
precizând că „simbolismul unit cu instrumentalismul”
constituie, asemenea wagnerianismului, „ultimul
cuvânt al geniului omenesc”. (s.n.)
Și mai semnificativ considerăm a fi, alături de cele
menționate mai sus, realitatea că articolul Poezia
viitorului, din iunie 1892, nu este singular – în sensul
că opinii și opțiuni pre-simboliste conțin alte două eseuri
teoretice ale lui Macedonski, publicate în Literatorul cu
11 ani mai înainte, în 1881: Despre poezie, respectiv,
Despre poemă.
Dar creatorul de geniu Al. Macedonski nu s-a
rezumat doar la a teoretiza simbolismul. L-a și promovat,
prin revista Literatorul, al cărui directorat l-a asigurat în
permanență.
A lansat și a susținut cu fervoare de ctitor, în
coloanele acestei prestigioase publicații, tot ceea ce se
diferenția de poezia română de până în 1880 (marcată de
parnasianism, naturalism, decadentism și chiar
simbolism, de care s-a distanțat ulterior), impulsionând
cu frenezie, aidoma unui suporter înfocat, tot ceea ce
putea frapa, impresiona și contraria prin inedit, ieșit din
comun, bizar.
Specialiștii au constatat că, la un moment dat,
devenise peremptorie vocația lui Al. Macedonski de a se
antrena, el însuși, în creații
concepute în consonanță cu
moda pariziană cea mai nouă,
având ca țintă de foc
revoluționarea structurii și
standardului poeziei.
Pasiune irepresibilă,
energie și timp a investit în
instrumentalism, animat de
voința acerbă de a obține efecte
lirice eclatante din combinații
insolite de imagini și sunete,
precum în Guzla și în poemul
intitulat Rimele cântă pe
harpă.
Prefigurând, parcă, apariția
școlii poetice a lui Rene Ghil, la
Paris –, Macedonski publică
anterior, în revista sa
Literatorul, apoi în volumul
Poezii din 1881, creații de mare
impetuozitate lirică și
virtuozitate sonoră precum
Înmormântarea și toate
sunetele clopotului ori Lupta
și toate sunetele.
Revenind la studiul de
sinteză și concizie exemplară al
lui Ovidiu Ghidirmic (citat în
prima parte a comentariului
nostru), spicuim noi sentințe

10
critice, de anduranță indiscutabilă: „Macedonski ocupă
un loc de răscruce în literatura noastră, între
romantism și curentele literare moderne – simbolism,
prerafaelitism, parnasianism, naturalism, ermetism,
suprarealism. Anticipează toate aceste curente
moderne, face o sinteză a lor. Poezia lui reprezintă
locul geometric al acestor curente moderne, el fiind
promotorul literaturii noastre moderne. Dar
sinteza operei lui Macedonski o reprezintă barocul. El
este tipul de scriitor baroc, de creator de atelier, de
experimentator de formule.(…) Stilul lui Macedonski stă
sub semnul strălucirii perlei. Fără să forțăm un paradox,
putem spune că Macedonski a fost anghelian înaintea lui
Dimitrie Anghel, bacovian înaintea lui Bacovia, arghezian
înaintea lui Arghezi, barbian înaintea lui Ion Barbu. Deci,
acesta a fost Macedonski. El a inventat totul. În
întreaga sa operă întâlnim foarte multe inovații. În
primul rând, poate fi considerat cel mai strălucit
teoretician al simbolismului. Proza lui este extrem de
interesantă și de complexă, dar mai puțin cercetată”.
Referitor la dramaturgia lui Al. Macedonski -,
hermeneutul craiovean constată, iarăși, că și aceasta a
fost puțin cercetată. Le fou? este o dramă pe care el a
dorit să o impună pe scenele pariziene și n-a reușit:
„Pentru că a venit, între timp, Primul Război Mondial,
proiectul i-a căzut, a intrat într-o criză de galofobie, nu-i
mai suporta pe francezi, deși toată viața a fost obsedat de
literatura franceză. A avut un complex al literaturii
franceze și a urmărit să cucerească gloria pariziană. Piesa
în discuție era una modernă, pe tema autodedlubării, a
dublului conștiinței, care îl anticipează pe
Pirandello”.
În armonie și în profund
acord cu divinul critic – care i-a
consacrat un amplu capitol în
Istoria literaturii române
de la origini până în
prezent (1941) -, Ovidiu
Ghidirmic subliniază: „Înainte de
toate, însă, Macedonski rămâne
poet și Călinescu dădea un
diagnostic definitiv asupra lui
când spunea: Câte strofe
rezistă din Macedonski sunt
ale unui poet mare, la fel de
mare ca și Eminescu, în
punctul cel mai înalt atins”.
Încheiem prin a puncta
faptul că poezia macedonskiană
cuprinde trei mari cicluri:
Psalmii moderni (fiind cel
dintâi creator de psalmi din
literatura română, anticipându-l,
astfel, pe Arghezi), Nopțile și
Rondelurile (operă de mare
rafinament, grupate în două
cicluri magnifice: Rondelurile
Senei și Rondelurile de
porțelan).
Capodopera rămâne, însă,
Noaptea de decembrie,
comparabilă – după opinia justă
a magistralului critic literar și
hermeneut universitar,
menționat de mai multe ori de
noi – cu o altă capodoperă a
Poetului Național, cu țintă
geamănă: „din multe puncte de
vedere, o alegorie filosofică pe
tema condiției omului de geniu,
ca și Luceafărul eminescian”.

11
eseu 11-12 cronologie
Pârlea Gheorghe
Eminescu… rezistă
Dl. Theodor Codreanu, critic literar, redutabil filozof al
culturii, mi-a făcut onoarea cu ceva ani în urmă – povară
grea pentru mine – de a-mi dărui, cu autograf (ce-i drept,
prin intermediar), una dintre cărțile sale: „Polemici incorecte
politic”. Deşi domeniul distinsului savant excede abilităţile
mele culturale, m-am străduit totuşi să nu fac din cartea ce
mi-a înnobilat mărunta mea bibliotecă doar un trofeu
cultural. Și am îndrăznit să extrag, pentru cine-mi onorează
exercițiul, câteva idei în care autorul ripostează asupra
detractorilor lui Eminescu.
Aşadar, ce aflăm de la autor (şi prin autor), foarte pe
scurt, în legătură cu Eminescu?
„Centralitatea” lui Eminescu „le produce grimase”
reprezentanţilor postmodernismului din literatură,
„resentimentarilor”, cei care sunt convinşi că „steaua lui
Eminescu a apus”. Şi trag în el cu toate gurile de foc. Că
Eminescu e reacţionar (potrivnic progresului), e „xenofob”, e
„pesimist”, e... „e nul ca poet şi ca gânditor”. Şi să vedeţi până
unde se merge, în plan ideologic, cu învinovăţirea lui
Eminescu: poetul e vinovat „de tot ce-a fost mai rău în istoria
ţării de mai bine de un veac: antisemitismul, naţionalismul,
fascismul, legionarismul, comunismul etc”, rezumă Dl.
Codreanu acuzaţiile aberante (îndrăznesc eu) ale lui Ioan
Petru Culianu (fie-i ţărâna uşoară!), un cunoscut exponent al
diasporei româneşti. După alţii, ceva mai indulgenţi, pe
planul literaturii „Luceafarul” poeziei româneşti aproape că
s-a stins, de vreme ce poemul care l-a făcut astral „este o
operă mediocră”.
Se trage în Eminescu şi cu... puşcocele de soc, smulse
din mâinile copiilor, căci doar această muniţie e demnă de o
ţintă precum pilozitatea corpului poetului sau platfusul
picioarelor lui. După ei, în postmodernitatea literară nu mai
contează „dimensiunea profundului”. „Apologeţii nimicului”
pun preţ pe lucrurile de suprafaţă... Ce-i acela sacrul? Ce-i
naţionalul?... Piese vestimentare ale unei mode anacronice.
Autorul volumului mai sus numit ne pune în temă cu
natura celor care gândesc aşa despre Eminescu. Există, în
expansiune, o „ideologie transnaţională”, „politica
corectitudinilor”, un „neocomunism de origine americană”,
care „oblăduieşte” o „Şcoală a Resentimentului”. „Şcoala”
aceasta are adepţi peste tot, evident, şi în România. Ea „se
revendică de la drepturile omului”, care, atenţionează
semnatarul cărţii, „ideologizate, tind să părăsească teritoriul
realului”. Principiile acestui „curent al emancipărilor de tot
felul” sunt cele ce stau în mâna demolatorilor valorilor
naţionale, în serviciul globalizării,
al „progresului cu orice preţ”.
Argumentele lor de
„resentimentari” pe tărâmul
literaturii, vedem pe „şantierul
Eminescu”, sunt „ideologice şi nu
estetice”. Cu aceleaşi unelte se
lucrează şi asupra lui Shakespeare,
Cervantes etc, fiind scoşi parţial
din programele universitare, în
Occident, şi înlocuiţi cu „farisei
revoluţionari, pe cât de puerili, pe
atât de efemeri”.
În ce-l priveşte pe Eminescu,
acesta... rezistă. Prin el însuşi în
primul rând, ne asigură autorul
eseurilor adunate în „Polemici...”,
dar şi prin exegeţii lui, esteticienii
oneşti de azi. Şi ni-i enumeră,
exemplificând cu extrase din
pledoariile „avocaţilor apărării”.
Desigur, între apărători străluceşte
(dacă-mi este permis) maestrul „de
la bară” care m-a copleşit cu
generoasa atenţie a Domniei Sale,
trimiţându-mi şi mie un
„fragment” din disertaţia sa pro
Eminescu. Un fragment zic, căci,
cantitativ, raportată la miile de
pagini dedicate operii lui
Eminescu, cartea „Polemici
incorecte politic” reprezintă un mic
segment dintr-o operă
respectabilă.

12
Pop Dorina
Emoţia cuvântului mamă
Am adunat amintiri acumulate în jumătate de
secol de existență. Căldura lor o centralizez de fiecare
dată în ființa care mi-a dat viață. Să folosesc cuvântul
pentru a creiona fericirea? Am nevoie de culoare. Voi
apela la prospețimea agățată fin în metaforă pentru
a-mi cizela mesajul de dragoste.
Recitesc eseul. Trimit un exemplar și
personajului principal imortalizat pe imaculata
hârtie. După câteva zile primesc un telefon. E mama.
Solicită explicații. Îi argumentez faptul că scrisoarea
care-o primise e de fapt o copie a eseului pe care-l voi
trimite la un concurs literar. Nu e de acord. Din
modestie? Cuvintele curg prin telefon ca o palmă.
Înțeleg într-un final ce mesaj insistă să-mi transmită.
Încerc să-l despic, adăugând condimente silabelor ce
se grăbesc ele însele în a destăinui cititorului
nemulțumirea mamei.
Emoția cuprinde două sentimente care se
întretaie: fericire și durere. Fericirea alăturată
cuvântului mamă se transformă prin mesajul
copilului, plin de recunoștință, care-i conservă
strălucirea în amintire. Dar durerea? Există? Slova
plânge. Încerc să-i șterg lacrimile prin explicații.
Ca într-un joc, permis pe
hârtie, încerc să fac trei
exerciții de imaginație.
Inițial, îmi imaginez că
sunt un copil abandonat.
Locuiesc într-un orfelinat.
Sunt în clasa a patra. Am
învățat multe cuvinte. Scriu
chiar și compuneri. Nu am
reușit să înțeleg cuvântul
„mama”. Discuțiile
interminabile din orele de
literatură mai mult m-au
încurcat decât să-mi
limpezească gândurile. Dar
mai contează... sunt atâtea alte
cuvinte frumoase în dicționar.
Uite, de exemplu: „exist”. Ce
mai contează un cuvânt
acolo... mamă? Conține atâta
durere.
Las copilul abandonat la
orfelinat să-și continue
existența stearpă, printre
frunze și pietre, și pășesc mai
departe. Mă împotmolesc în
propria existență care mă trage
de mână. Vrea să ia și
dumneaei cuvânt la discuții.
Generoasă o las. Pe axa
existenței mele, la un moment
dat, a răsărit unul, apoi al
doilea copil. Bucuria mi-a
zâmbit șoptindu-mi că vom
merge împreună mai departe.
N-a fost chiar așa. Uneori se
împiedica rămânând în urmă,
alteori se grăbea fugind în fața
mea. Eu cum puteam avansa?
Ceva mă ținea în loc. Mă

13
imobiliza sufletește boala copiilor mei. Mă rețineau
dorințele lor la care participam ca un simplu
spectator neputincios. Atunci peste boabele de rouă,
izvorâte din ochii mei protectori, se instala timidă
întristarea. Era ca o dulceață din cireșe amare, pe
care o savuram totuși cu drag. O forță divină mă
ajuta de fiecare dată să mă agăț de fericirea care mi-o
luase înainte. Au trecut ani. Destinul mi-a oferit
totuși un echilibru sentimental. Îi mulțumesc lui
Dumnezeu în fiecare zi pentru acest lucru.
Dar revin la scrisoarea trimisă mamei și intru în
același timp în al treilea exercițiu de imaginație.
Privesc cu ochii minții. O caldă privire mângâie
chipul mamei în prezentul acesta tulburat de
irepetabile schimbări. O văd resemnată,
neputincioasă, dar demnă. Nu-și expune bătrânețea
în lacrimi, refuză să-și citească vârsta din cartea de
identitate. Mă învăluie o mâhnire în timp ce încerc să
centralizez aceste aspecte. Neputința mea, de a opri
timpul pentru mama mea, mă determină să oftez.
Revin la primul eseu. Euforia din emoția
cuvântului mamă a umbrit? Probabil că nu, dar
împletită cu suferința expusă de mine anterior în ce
se transformă? Putere – șoptesc unii. Echilibru –
solicită alții. Dorința de mai bine – aș zice eu.
Ridic privirea spre Cer, solicitând Tatălui un
răspuns. O liniște divină îmi pătrunde în trup. Mi-am
autocenzurat sentimentele și am înțeles. Mama are
dreptate. Emoția cuvântului mamă se regăsește pe
rând în toate sentimentele.
Dar eu ce să fac? Să mai trimit eseul inițial la
concurs? N-aș câștiga. Ca argument al „neparticipării
mele” trimit aceste gânduri. Și... păstrez pentru
mine, ca hrană sufletească emoția din cuvântul
mamă.
Ion Ionescu-Bucovu
Madonna Laura şi
Petrarca
Moto:
„Dragostea m-a plouat cu lacrimi
pe faţă
Şi m-a bătut cu vânt de suspine…”
Nu ştim cu adevărat cine a
fost Francesco Petrarca. Ştim
atât că în anul 1341 este
încununat pe Capitoliu drept cel
mai mare poet al Italiei.
Personalitatea lui pluteşte între
realitate şi neant. S-a zis că este
un vanitos, un neliniştit, un
oscilant între plăcerile vieţii şi
chemările cerului, veşnic un
turist meditativ. În viaţă a trecut
prin multe: a avut râie, suferea
de rău de mare, a căzut de pe cal,
se uita în oglindă nemulţumit că
îmbătrâneşte şi-şi scotea perii
albi, că avea un câine negru cu
care se plimba singuratic pe
străzi, că mânca o dată pe zi,
preferând vegetalele, că aspira la
asceză, lăsându-se învins de
păcat, că era un isteric şi avea

14
halucinaţii, că făcea grădinărie şi pescuia, că în tinereţe
era foarte îngrijit cu îmbrăcămintea, că avea încălţăminte
ascuţită la modă, că se frigea cu fierul roşu pe cap,
ondulându-şi părul, că citea şi scria noaptea la lumina
candelei, ori în zorii zilei privind răsăritul soarelui, că,
fără a fi căsătorit vreodată, a avut doi copii nelegitimi, nu
se ştie cu cine, că cheltuia mulţi bani, ţinând cai, slugi şi
copişti cu nemiluita la curtea lui.
Dar el a rămas în posteritate, zbătându-se între
două lumi, între lumea antică şi lumea medievală, între
umbră şi lumină. El este un horaţian modern, un dandi,
un canzonier, care a cântat în rime marea lui iubire, pe
Madonna Laura. Alături de Dante care a divinizat pe
Beatrice, Petrarca este poetul a cărui reputaţie universală
se datorează faptului că ne-a lăsat nişte versuri
nemuritoare închinate femeii. Rimele lui mulţumesc
toate vârstele. Laura reprezintă femeia de 14 ani, ori de
40 de ani, nu importă. Îndrăgostitul din el nu se fixează
într-o vârstă. El este îndrăgostit întreaga viaţă.
Opera lui de îndrăgostit se împarte în două: „In vita
di Madonna Laura” şi „In morte di Madonna Laura”,
ipostazieri ale iubirii pentru Laura de Noves, o trăire
erotică intensă, dar şi o sfâşiere elegiacă până la lacrimi.
El a adorat iubita ca fiinţă reală, întrevăzută în multiple
înfăţişări de concreteţe picturală, dar şi ca fiinţă angelică,
după moartea ei, ca simbol al feminităţii eterne.
În opera lui focul în vâlvătăi este Laura. „Acel foc a
murit şi-l acoperă o bucată mică de marmură.” – avea să
exclame el la moartea iubitei. Pentru candoarea Laurei
moarte ne evocă ninsoarea, căzând molcomă: „Nu palidă,
ci mai albă ca zăpada/Care pe un timp fără vânt fulguie
pe deal/Ea părea că se odihneşte ca o fiinţă obosită.”
Apoi vine ploaia, fie ploaia de noapte, după care stelele
par mai luminoase: „De câte ori după ploaia de
noapte/Vedeam prin aerul senin
mişcându-se stelele/Şi sclipind
pe rouă şi pe ger/Aveam înainte-
mi ochii ei frumoşi.” Privirea şi
salutul Laurei îi deşteaptă în
minte imaginea fulgerului urmat
de tunet: „Aşa cum o dată cu
tunetul fulgeră/Eu fui ajuns în
acelaşi timp de
privirea/Frumoşilor ochi
sclipitori şi de dulcele salut”.
Părul ei „alcătuieşte o diademă
naturală care aprinde/Aerul din
împrejur.” Trăind într-o ţară cu
atâţia artişti plastici, Petrarca
cultivă tonurile violente şi
enumeră rochiile verzi, purpurii,
cenuşii şi negre ale Laurei,
orientate toate spre aurul
părului:
„Veşminte verzi, purpurii,
cenuşii şi negre
N-a îmbrăcat niciodată
Nici nu şi-a răsucit părul de
aur în cozi blonde
Femeie mai frumoasă decât
aceasta.”
Pe Laura o gândeşte ca o
roză într-un buchet de flori mai
mititele:
„O revăd stând umilă
Între femei frumoase, ca un
trandafir
Printre flori mărunte.”
Buzele Laurei apar ca nişte
roze pe nea: „…roze de sânge pe
zăpadă.” El duce metafora mai
departe expunând aurul şi
topazele pe zăpadă, în lumina
soarelui: „Coamele blonde şi
ochii/Înving aurul şi topazele
puse pe zăpadă”. Prima dată
când a văzut-o, Laura era
îmbrăcată într-o rochie verde şi
ţinea în braţe violete: „Am încă

15
în ochi violetele şi verdele/Cu care la începutul
războilului meu/Era înarmat Amor.”
Făptura Laurei face din Petrarca un om al
Renaşterii. Laura este o femeie vie sub zodia Venerei,
puţin poleită şi aureolată în manieră medievală.
Anatomia ei este normală, fără diformităţile primitivilor.
Canonul uman al lui este statuia antică. Închipuindu-se
împietrit de apropierea Laurei, el se vede statuie „o di
diamante, o d’un bel marmo bianco” şi pe Laura însăşi o
vede, nudă, la marginea râului sprijinindu-se statuar de
un trunchi: „Creangă gingaşă din care/(Cu suspin mi-
aduc aminte)/A binevoit a-şi face coloană din trupul ei.”
Femeia e surprinsă într-un moment familiar, abia ieşită
din apa în care se scăldase, rezemându-se de un pom a
cărui floare se scutura deasupra, în vreme ce jos pe iarbă
stă întinsă rochia-i: „Din ramuri se scutura/(Dulce mi-e
amintirea)/O ploaie de flori în poale-i/Şi ea şedea/
Smerită într-atâta glorie/Acoperită de minunatul nimb.”
Altădată Laura e goală în mijlocul râului şi-şi spală un
voal:
„N-a plăcut mai mult Diana
Când, într-o întâmplare asemănătoare,
iubitul ei o văzu goală
În mijlocul apelor reci
Decât mie păstoriţa alpină şi crudă
Spălându-şi voalul uşor
Cu care îşi apără părul blond de vânt”
Toată atenţia lui merge spre capul Laurei şi în
special spre părul blond, tratat cu minuţii de bijutier:
„Părul ei de aur era risipit în vântul/Care-l răsucea într-o
mie de bucle.”
Nu sunt neglijaţi nici ochii, obrajii, buzele. Despre
ochi spune că „Ochi aşa frumoşi n-au mai fost văzuţi”,
mâinile sunt „albe, subţiri”, „Mănuşa albă, fină,/Care
acoperea fildeşul neted şi rozele proaspete.” El este fidel
umbrei Laurei şi după moarte: „Un spirit ceresc, un viu
soare/A fost ceea ce văzui şi dacă acum nu mai este
astfel/Rana nu se vindecă prin descordarea arcului.”
După moartea Laurei poeziile lui devin mai
vibrante, alăturându-se şi ideea zădărniciei omului pe
pământ. De astă dată poetul forţează memoria, salvând
din noianul anilor figura purificată a moartei: „Vai chipul
frumos, vai privirea suavă/Vai mândria, graţioasa ei
statură,/ Vai graiul ei!” El regretă vorbele smulse de vânt
ale femeii iubite: „De nădejdi m-
ai umplut şi de dorinţe/ Când m-
am depărtat de via şi marea
bucurie/Dar vântul îi lua
vorbele.” După moarte, Laura e
văzută peste tot: „De se tânguiesc
păsările sau de foşnesc suav
frunzele verzi/Cu adierea
vântului de vară/De se aude
înfundat susurul apelor
limpezi/Al unui izvor rece şi
înflorit pe maluri/Pe ea…/O văd
şi-o aud.” El îşi dă seama că
Laura a ieşit din cursul firesc al
naturii şi că de acum merge spre
declin. Oglinda îi spune: „Nu te
m-ai ascunde; eşti bătrân.”
Rimele funebre îl surprind şi-l
ruşinează: „Am căutat plânsul,
nu onoruri din plâns!.//…Acum
sunt obosit, îmi mustru
viaţa/De-atâtea greşeli…”
Petrarca acum e un
căutător de singurătăţi. „Ce
trebuie să fac? Ce sfat îmi dai tu,
Amor?” – se întreabă el. „Dacă
nu este dragoste, atunci ce este
ceea ce simt? Iar dacă e dragoste,
ce este pentru Dumnezeu
dragostea?” – se întreabă el şi ne
întrebăm şi noi.

16
poezie 16-23
Elena Mititelul
Așteaptă-mă…
Așteaptă-mă, pădure, de-oi mai înmuguri,
Așteaptă-mă, în tine, în timp, voi înflori!
Așteaptă-mă, iubire, nu știi ce simt acum,
Așteaptă-mă, chiar dacă, m-ai rătăcit pe drum!
Așteaptă-mă, tu, coasă, că nu-i timp de-a cosi,
Așteaptă-mă și lasă-mi dorința de-a trăi!
Așteaptă-mă, măicuță, de-o fi să zbor spre-o stea,
Așteaptă-mă, te roagă-n lumina către ea!
Așteaptă-mă, tu, lume, că mi-a plăcut să-ți cânt,
Așteaptă-mă, de vrei, mă găsești în cuvânt!
Așteaptă-mă, Iisuse, pân’ voi veni la Tine,
Așteaptă-mă, mă poartă pe brațele-Ți divine!
Doina vieţii
Şi frunzele copacilor,
asemenea oamenilor,
se nasc, trăiesc şi mor!
Ca într-o simfonie
urmăresc marşul funebru al
frunzelor
purtate aiurea în rotiri de unde
în foşnetul doinitor al aramei
ca un cântec de lebădă,
simt durerea desprinderii de viaţă
unele
ca în icoanele cu sfinţi
stau presate cuminţi
în timp ce altele
ca pentru evanghelie poposesc
să moară liniştite puţin
pe oriunde
umplând până la orizot câmpurile
peste care mai apoi saltă plugurile
asemenea şenilelor înfăşurate
peste roţile tancurilor pe front
o parte se adună
într-un singur loc
ca într-o groapă comună
şi ca şi când ai vrea
aşa în joc
să le ştergi urma
le arzi în foc
cenuşa fiind împrăştiată
ca dintr-o urnă
în rotiri de zare
şuierând aiurea
Doina vieţii

17
Nicoleta Mija
Cuvinte nerostite
Dragul meu tu ştii bine a mea taină
Dau jos de pe mine a iernii rece haină.
Culege-mi din suflet cuvintele nespuse,
Când stele cerului sunt toate aprinse.
Dezbracă-mă frumos de lacrimile toate,
Mângâiem sufletul cu a iubirii şoapte.
Dragul meu fură-mi un vis dintr-o iarnă,
Ţi-am pregătit un ceai gustos în cană.
Citeşte rânduri scrise cu praf de stele,
Din nerostite cuvinte şterge lacrimile.
Priveşte, ascultă o dată în altă primăvară,
Dulcea lăcrămioară şi-un cântec de vioară.
Dragul meu îmbracă-mă iar cu altă haină,
Iubesc lumina ochilor tăi şi a lor taină.
Aştern în cuvinte picături de multă iubire,
Se-ntrezăresc zorii printre gene în privire.
Adună-n cuvinte multe picături de rouă,
Să bem ceaiul din flori atunci când plouă.
Bătrânul salcâm
Au trecut multe primăveri...
Parcă toate au fost ieri.
Slacâmul era frumos înflorit,
Cu petale albe ne-a coperit.
Îl udau ploile mari deseori,
Coroana lui se ridica la nori.
Paşii mă poartă iar pe stradă,
Salcâmul cu noi era o dată.
Cădeau flori multe pe alei,
Ascultam cântecul mandolinei.
Printre amintiri salcâmul este
Bătrânul prieten din poveste.
Merg deseori în preajma lui,
Îi dăruiesc miresmele versului.
Ninge cu flori albe peste noi,
Zâmbesc când văd un mic altoi.
Să-ţi aminteşti de bătrânul salcâm,
Ploaia spală petale pe caldarâm.
Recunosc acelaşi minunat parfum,
Pe bulevardul nostru sunt acum.

18
Aurelia AlbAtros
Astăzi...
Astăzi, la sfârșit de februarie, am pășit desculță prin zăpadă,
ar fi trebuit să-mi fie rece, dar ghioceii ce zâmbeau
mi-au încălzit cu grijă pașii.
Combinația dintre verde-alb a zăpezii cu iarba,
ce începuse să se zbată,
îmbrățișa cu grijă gingășia ghioceilor ce-și scuturau petalele
în zborul fulgilor de nea, care-n joaca lor îi cam deranja.
Pășind agale prin zăpadă, în mine gânduri se dospeau molatic,
ascunse-n bulbii florilor gemând a primăvară...
Tăcut mister în noian de clipe, la sfârșit de februarie ninge
străfulgerând culoarea ce erupe-n albul zbenguitorilor fulgi
creând grădini de vis în inimile deschise
când timpul cu blânda-i întâmpinare ne prelungește drumul
făr-de soare spre primăvara zâmbitoare
Trecutele zvâcniri
Au înflorit castanii
și totu-i sărbătoare,
au înflorit castanii
în parcuri cu-amintiri
căutând în zări albastre
trecutele zvâcniri,
au înflorit castanii,
flăcări arginti,
sfidând vremelnicia
în freamăt de poveste
în primăvara plină cu iubiri...
Au înflorit castanii,
policandre verzi
în care ard chemări firești,
ca în fiecare an
în lumea asta mare,
încărunțiți de floare
au un singur gând,
vor sta înfipți acolo
privind nedumeriți
cum mișună perechi,
perechi de îndrăgostiți.
Au înflorit castanii
în primăvară ca freamătul
unei mari iubiri
ce înflorește-n fiecare an,
și totu-i sărbătoare,
hai vino, mână-n mână,
la nunta lor cea mare
pe care ne-o dorim.Nu sunt
vânzătorul de iluzii
chiar de te caut printre cuvinte,
mă lupt să fiu un om normal
când visele încercuiesc povești...
Urci, strălucind a primăvară,
prin ploile de stele
cu vise și iubire sub pleoape
rupând mereu din mine
petalele de suflet
ce-nfloresc precum ghioceii...
Cântecul ascuns al primăverii
ce dăinuie în tine
mi-a dăruit fără să vrea, vibrații
de clopot în iubire.

19
Many
Regăsiri într-un condei uitat
Mi-e toamnă câteodată, în fiecare floare
Ce-abia-și răsare pasul... din mugure durut.
Mă ninge-apoi regretul tabloului, ce moare
Sub iarna de cuvinte, ce-a plâns... și a tăcut
Mi-a fost și primăvară, cândva, în palma-mi prinsă
În crud-nevinovatul din joaca de copil.
Și-am lăcrimat apoi, o dragoste pretinsă
Îmi pregătea viața, războaiele, subtil...
Zăpezile tristeții m-au răstignit o vreme,
Și am rămas captivă în neîncrederi reci.
Singurătatea-soră, îmi așeza embleme
În miez de suflet ars, un cuib de lilieci...
La tâmple purtam plumb, pe tălpi iluzii vagi
Când visele-adormeau pe lavița uitării
Deșert mi-era în lacrimi, dar căutam în dragi
Cuvântul nerostit din arșiţa trădării...
Găsit-am un condei și-o călimară albastră
Pierdută undeva, prin blând de-adolescență
Le-am luat în poala minții, și-n colțul de fereastră
Am scris cu cald de suflet, și-aceeași inocență
O primăvară apusă, și-o iarnă mult prea rece
În toamna unui vers ce-mi dăruie puteri
N-a fost să fiu imună, și știu că nu-mi va trece
Condeiul mi-e prieten, și azi, cum mi-a fost ieri
De-atunci tot scriu cuvinte, le-așez stele pe cer
Și fac din noapte zi, doar o veni și vara
Pecetluiesc dorințe și-nvăț să nu mai cer
Durere de mai simt, știe doar călimara...
Mi-ești verb într-o
gramatică nescrisă
Mă risipesc prin orb de necuvinte și-
apoi mă chem târziu, să știu de mine
Frământ iluzii-n scorburile goale și
beau potir din răni de vânt răpus
Îmi reazem dorul de cărări uitate,
urcând cumva, prin iedera din tine
Mă regăsesc, apoi, la porți de ceruri...
și răsucesc o stea către apus.
Mă răscolește patima din muguri, ce
vor să înflorească-n prima șoaptă
Și-apropii tâmpla minții de o umbră,
să-țisimt mirarea de-a-mi dormipe gene
Contemplu în tăceri albastrul pietrei,
ce-ai pus-o într-un inel, pe mâna dreaptă
Mă leg de tine, zeu venit din vremuri,
și-am să te las să-mi șiroiești prin vene
Mă deslușesc întreagă-n fericirea de-a
te avea apus și răsărit...
Și te zidesc în mine o clepsidră, să-mi
uiți nisipul într-o stea de mare
Adorm în plâns de Evă uneori, și mă
trezesc copac înmugurit
Te chem, te-ascult, te mângâi, te așez...
în verbe de gramatică și-o stare!

20
Radu Cătălin Melinte
Nocturnalia
Te iubesc între secunde și în dimineți cu rouă
Şi te-ador când te-ntâlnesc, între palmele-amândouă.
Te divinizez femeie, noaptea când e lună nouă
Şi te pierd cu înserarea, genele-mi când mi te plouă!
Te iubesc în aer aspru, diminețile-n răcoare,
Amintirile tactile, palmei, ce pe piept îmi moare,
Te îmbrac în necuvenite precum luna în paloare,
Noaptea mea e speriată când din gene-ți pică soare!
Te iubesc în începutul unei dimineți de vară,
Locul unde cade-alintul, palma ta şi-o să mă doară.
Te voi tămâia-n toți crinii, luna-n sâni te înfioară;
Răsăritul peste ape genele-ți îl despresoară.
Te iubesc între luceferi dimineața când îți piere,
Te ador cu depărtare, c-umăru-mi ce palma-ți cere,
Te divinizez nălucă, luna secerănd tăcere,
Și te-ascund printre păcate când în gene-ți pic durere!
Arme albe
Au crescut boieri de viță nouă
Peste țara unui verde împărat.
Norii, la comanda lor, azi plouă,
Necrofagi, pe oase ni se bat.
Am rămas,statistic, doar un număr.
Dreptul nostrue să ștampilămhârtii
Și să le cărăm tăcuți pe umăr,
Furtișagul din luminile târzii.
Iar de-atâta veac cu umilința
Predicată'n religii oneroase
Ne hrănesc sevrajul, conștiința,
Amorțind tăcut pe cozi de coase.
Vai de tine vechi popor, blajine
Dacă iepurii au colți și te conduc...
Lupii dorm feeric în sulfine,
Oile și-au luat bagajul și se duc.
Tot mai des ne ceartă și copiii
Căn-avem în buzunare nici unban.
Chiar dacă umblăm așa ca viii,
În picioarenoi murim dinanîn an...
Au crescut boieri de viță nouă!
Cu spinareanoastră umblălacărat.
Și-unnecaz ne-ar dijmuiîn două!
Noidormimcufrica-nladadesubpat!

21
Maria Giurgiu
S-au trezit fiarele
Pe cerul bătrânului continent
se înalță la orizont ape tulburi
ce îneacă cu spaime și moarte
iubirea de pace și libertate.
Torenți sângele inocenților decapitați
se furișează în visele lumii coșmaruri
s-au trezit din letargia deceniilor
monștrii adormiți aducători de război
se scutură temeliile libertăților
pacea lumii vor s-o întemnițeze
fiare din apocalipsă urlă prin file de timp
transformă-n roboți condamnați
armate de copii soldați programați
a muri și ucide pentru cauze absurde
vor să arunce iar lumea
în întuneric veșnic provocând
exoduri foame ucigând istoria
întunecații nu au liniște
vor să domine lumea
lupta se amplifică; intoleranță
iluzii din umbră cu molime și moarte
surpă temeliile sufletelor.
Folosesc noi arme de masă;
oceanul terorii se revarsă
în casele noastre prin ferestrele
deschise spre lume;
țintesc mintea și sufletul visătorilor
ne manipulează în direct:
oameni-și pierd capul nemaiștiind
să mai distingă bunul de rău.
E oportun să învățăm să luptăm
fiecare apărându-ne de profanări
altarele sacre din noi;
ocrotiți copiii de a deveni
soldații și armele lor vii!
Construiți scuturi de energii
protectoare copilărieicu focul iubirii
ardeți din rădăcină otrava
cu forța creatoare din voi!
Monștriinusuntzeiauputerilimitate
nu iubesc confruntări cu speranța
încrederea-nsineșiiubireadelibertate
Se tem și ei.
Stopați sugestiile ucigătoare
semănate neîncetat prin imagini
de teroare și descurajare
Treziți-vă! Cultivați în minte
lumina încrederii-n iubirea
de viață, bunătatea lăsați-o
să curgă în valuri
să vindece durerile
amintiți-vă că sunteți
coborâtori din zei creatori!
Apărați-vă copiii de vânzătorii
de vise false și himere!
Demonii au darul mimetizării
îmbracă piele de cameleoni
instruiți-i să nu se teamă
să-i citească după semnul fiarelor
și să-i învingă, jucându-se!

22
Anişoara Iordache
spre sălașul cuvântului
țipăt spre viață
revărsare
în odihna veșnică-
prin crengi desfunzite
un tril depărtat de păsări
tresăriri în somn
pe-acest versant
alt scenariu-
cu tine de mână
înfruntând capriciile toamnelor
iuțeală de promorar
tămâind vinul
luna nestatornică-
la afluența prinoaselor
chiciură
mergând
spre sălașul nerostitului
cuvânt-
cumpănirea gândului
în infuzia tâlcului
de nicio culoare
singurătatea
vârtej de frunze
deasupra cornișelor -
salut pe cioplitorii de versuri
se poate
frunze-n dorul lelii
plâns-năbușit în
beția de așteptări
văduvite-s de haina de slavă
trilurile privighetoarei-
se poate visa frumos
pe acest lințoliu
priviri rătăcite
ecourile dezlănțuite ale urii
se izbesc de morminte
ciocul lăcomiei
sfârtecă recunoștința-
în ținutul gadarenilor
se poate gândi frumos
ademeniri
pașii Batșebei tulbură apele
oița omului sărac
surghiunită-i în ograda psalmistului
Natan proorocul
aduce făclia de sub obloc
în fața noastră-
se poate lăsa moștenire
și fapta frumoasă

23
Ioan Muntean
râul
fiecare râu curge
prin două căi cel puțin o clipă
indiferent dacă ar fi surprins la izvor
în jumătatea de primăvară
care se oprește înainte de a curge
sau un râu care se apleacă
la marginea incertă
care îl unește cu fratele sau cu marea
cu toate acestea,
suspinul lung al deltei
este ceva diferit,
relaxarea oraşului umflată
și îndreptată
spre jumătatea drumului
până la vărsare
înfiptă în băncile sale
ca o carne albăstroasă a unei stridii
însărcinată cu luciu de perle
chiar și atunci când
nu se formează nici o piatră
violet
când faceți un diapozitiv
pentru o clipă
în timp ce capturați frotiul înainte de a-l păta
puteți vedea viața în sine
în microcosmosul vârtejului mucoasei
un divinator
nu ar avea nevoie de știință
ar putea să se uite de-a lungul acestui țărm
al râului
și să vadă forme de viață
virus perlă cancer făt spori de drojdie
pata violetă
nu are nici o culoare în natură
viaţa
în schimb
ea privește pe eșantioane
cu un ochi neutru
în laborator
și detașată ca un râu
în decembrie
în microscop
nu există nici o diferență
între nașterea
unui salvator de sugari
sau moartea unui clone
la sfârșitul anului
viața este un râu
care curge în ambele sensuri,
nu se face pentru a fi prins
în firele pe care apa le țese
deci
bărbații au învățat
cine a îndrumat-o în
aceste alchimii
chiar și așa
vede vise în alge
flori de lotus în soluție salină
o soră în stridii

24
Constantin Mîndruţă
Nucul
Dacă-ţi place umbra, udă şi copacul,
În grădină râul este la doi paşi,
Câinele în zgardă, te rog să îl laşi
Şi la oala caldă să îi iei capacul.
Nucul peste iarbă împlineşte veacul,
Sub coroana verde apar şi urmaşi,
Dacă-ţi place umbra, udă şi copacul,
În grădină râul este la doi paşi.
Prea puţin mai tineri noi am fost rămaşi,
Mai avem din anii care umplu sacul
Şi pentru cojoace noi am păstrat acul,
Primăvara asta, la faţă-am fost traşi,
Dacă-ţi place umbra, udă şi copacul.
Drum de şine
Dragostea învinge dorul,
Am să mă răzbun, iertarea
Ţi-o întind, ca şi uitarea,
Acum poţi să îţi iei zborul.
Nu am ştiut să ţin scorul,
Cine-a furat sărutarea,
S-a spălat de valuri marea,
Nori pe plajă au tras storul.
Nu pot fugi după tine,
Un alt tren poate că vine,
N-alerg dacă nu m-aşteaptă,
Gara nu mai e frumoasă,
Şina are de-acum treaptă
Şi mă urc s-ajung acasă.
Viaţă cu iubire
Ca şi la topor,
Pădurea dă coadă
Ca apoi să cadă
Tăiată cu spor.
Cu-aşa ajutor,
Scoarţa să se radă
Lemnul dacă-i pradă,
N-avem viitor.
Aşa şi amorul,
El îţi dă fiorul
Şi simţi fericirea,
Inima învaţă
Numai cu iubirea,
Că asta e viaţă!

25
Gabriela Mimi Boroianu
Rondelul florilor de liliac
Îmbracă-mă în flori de liliac
Și dă-mi un trup măcar cu împrumut
Să poți simți, gustând insomniac
Iubirea-mprăştiată-n așternut.
De doruri și suspine să dezbrac
Un gând ce te robește absolut
Îmbracă-mă în flori de liliac
Și dă-mi un trup măcar cu împrumut.
Pe pernă inima să mi-o desfac
Și dorurile toate ce-ai avut,
Să le topesc si-apoi să le prefac
În dragostea curată ce-ai cerut.
Îmbracă-mă în flori de liliac.
Mușcă-mă
Mușcă-mă, cu zâmbete senine
Să mă molipseşti cu dragoste de viață
Ca să râdă visele în mine
De cu seară până-n dimineață!
Mușcă-mă cu ochii tăi de foc
Ca să-mi înfierbinți sângele-n vine,
Prinde-mă c-o glumă de mijloc
Într-un dans nebun printre suspine.
Să palpite dimineața-n mine
Languroasă zorii să-i privesc,
Să te-nvălui cu mișcări feline
Prizonier în suflet să te-opresc.
Mușcă-mă cu disperarea sorții,
Fă din trupul meu o jertfă vie,
Ca în nepăsarea rece-a morții
Să-ți fiu scut de dor pentru vecie.
Rugă nemărginirii
Adună-mi iarna-n pumni, nemărginire,
Și o sfarămă în pulbere de vis
O suflă peste lume cu uimire
Și ninge alb, din flori, un paradis!
De-s speriată, în margine de timp,
Și plâng în pumni cu mugurii adormiți
Dă-mi primăvara, întâiul anotimp,
Al celor ce renasc și sunt iubiți!
Din bucuria soarelui să-mi scuturi
Un rod, în fiecare înflorire
Și pași ușori, precum un zbor de fluturi,
Să-mi dai prin viață, tu, nemărginire!
Iar când o veni timpul bunului rămas
Să mă transformi în verde fir de vânt
Din iarna rece să mă scoți la pas
În primăvara blândă din cuvânt!

26
cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)
Dandu Briel
Gânduri complicate!
Un capitol din viitoarea carte ,,Iubește
DEZINTERESAT numai dacă este în INTERESUL
TĂU!”
Timpul
Timpul nu există! Veșnicia nu are nevoie de timpul
nostru cronometrat, ea este indiferentă la părerea
noastră. Veșnicia nu reprezintă un timp ci, pur și simplu,
starea prin care se exprimă infinitul.
Dacă în univers nu s-ar mişca niciun string şi nicio
particulă de materie noțiunea de timp nu ar exista. Nu ar
avea sens! Ar exista numai spaţiul, materia și energia
universală care-l umple. Numai mişcarea dă oamenilor
senzaţia de timp! Succesiunea evenimentelor dă senzația
de trecere. Numai oamenii au nevoie să creadă că timpul
există pentru a-și cronometra minuscula lor viață,
universul nu este influențat de timpul uman și nici nu
există în funcție de el. Nimic din universul cunoscut nu
depinde de timpul cronometrabil al omenirii. Acum ei
numesc timp mișcarea soarelui pe orbită și așa apar
măsurile lui, zilele, orele, minutele, secolele. Ei cred că au
descoperit timpul dar acesta nu există, nu poate fi decât
gândit!
Niciodată nu vom putea răspunde la următoarele
întrebări:
‒ De unde vine timpul?
‒ Pe unde trece timpul când
trece?
‒ Unde se duce timpul când
se duce?
‒ Se adună el undeva sau
noi doar credem că vine, că trece
pentru că altfel mintea noastră
organizată pe ideea de timp și-ar
pierde complet busola.
‒ De ce se spune că orice
mișcare se petrece în timp când
este evident că și orice staționare
se petrece la fel. O mașină despre
care se spune că se deplasează în
spațiu și timp consumă același
timp și când stă. Unii spun că
timpul se mișcă numai într-o
singură direcție. Care este acea
direcție, pe unde trece? Mulți
cred că timpul vine din viitor și
se duce în trecut și așa trece și
viața!
Einstein a recunoscut clar
că timpul este relativ și timpul
meu nu este la fel cu timpul tău
iar viitorul, prezentul și trecutul
sunt doar simple iluzii. A avut
dreptate, el nu putea să se înșele.
Din moment ce timpul este o
noțiune gândită fiecare face ce
vrea cu el, doar limbile ceasului
ne pun la punct și ne
organizează.
Personal cred că noțiunea
de timp a fost dată omului de
Dumnezeu în marea lui
înțelepciune pentru a se evita
haosul care s-ar creea în mintea
oamenilor dacă nu ar avea nicio
regulă de desfășurare a vieții.

27
Odată cu viața fiecare și-a primit și porția de timp.
Mai spun unii că timpul are un singur sens de
curgere dinspre trecut spre viitor dar eu cred că este
tocmai invers viitorul devine permanent trecut căci Mihai
Viteazul nu a mai venit din trecut niciodată în prezent iar
în viitor nici atât. Piramidele s-au realizat în prezentul lor
și au trecut în trecutul lor de mii de ani. Realitatea este că
timpul nu are niciun sens de curgere pentru că nu există,
iar viitorul și trecutul sunt doar noțiuni abstracte prin
care oamenii își pun ordine în minte referitor la modul în
care se petrec evenimentele.
‒ Care este cea mai bună dovadă și demonstrație a
faptului că timpul există? Să nu vorbim aici de ceasuri,
calendare, de faptul că îmbătrânim sau de faptul că ne
mișcăm! Cine a demonstrat în istoria lumii că timpul
există? Există vreo demonstrație indubitabilă și de
necontestat?
Nu există nimic pe lumea asta care să nu fie
proprietatea cuiva, a unui individ, a unei familii, a unui
grup, a unei țări, terenuri, case, lacuri, păduri, oceane,
chiar și spațiul aerian e porționat și împărțit pe țări iar
suprafețe de lună deja se vând pe internet și cu toate
acestea nimeni din această lume nu deține UN MINUT
DE TIMP. De ce? Pentru că acesta nu există! Vă dați
seama cum ar fi să poți cumpăra bucăți de timp și să devi
veșnic.
Dumnezeu se găsește în noi și sub forma ideii de
timp, de trecere și desfășurare a clipelor, care nu
reprezintă altceva decât însăși viața. Fără această idee nu
ne-am înțelege existența de la naștere și până la plecarea
finală și am rămâne cramponați pentru veșnicie în
secunda prezentă, fără trecut și viitor. Am trăi mereu
numai prezentul, fără amintiri și fără planuri de viitor.
Nu ne-am înțelege viața sub nicio formă. Este drept că și
acum trăim numai prezentul, că altceva nici nu am putea
face, dar știm ce suntem, ce am făcut și ceea ce vom face
și asta ne ajută la justificarea propriei existențe și
desfășurarea ei logica.
Prin moarte părăsim idea de timp pământean și
trecem în veșnicie dar și acolo, Dumnezeu care se
manifestă în noi prin noțiunea de timp ne organizează în
continuare dar cu alte unități de măsură.
Dacă timpul ar fi universal
și valabil pentru toată omenirea
de pe pământ, atunci de ce
australienii fac mai devreme
revelionul, noi la câteva ore iar
americanii la șapte ore după noi,
tocmai pentru că timpul nu
există și el este o convenție și o
înțelegere a minților umane.
Dacă timpul ar fi universal
valabil am face cu toții revelionul
în aceiași secundă, nu ca acum.
Nu există dovadă mai mare a
faptului că timpul nu există decât
cea creată chiar de om:
revelionul. Acesta demonstrează
clar că timpul este inventat de
oameni și fiecare țară are timpul
ei, Australia mai devreme, noi ca
noi și America șapte ore mai
târziu. Atunci unde este timpul
universal valabil, nicăieri, doar în
mintea fiecăruia care face ce vrea
cu el. Timpul este justificat de
mișcarea soarelui în mintea
omului.
Noțiunea de timp vine la
pachet și cu cea de trecut,
prezent și viitor. Așa a fost
conceput creierul nostru și

28
numai așa înțelegem ceva care începe, care se continuă și
care se termină.
Nu fiţi nerăbdători şi nu vă rugaţi niciodată să
treacă timpul mai repede, el nu păţeşte nimic, căci nu
există - noi suntem consumabilele!
Big-Bang
Dacă începutul universului s-a născut, cum afirmă
unele persoane care consideră că dețin adevărul, odată cu
explozia Big-Bangului şi mai înainte nu a fost nimic,
atunci putem să ne întrebăm:
− Cât timp a durat acest nimic până la Big-Bang?
Habar nu are nimeni.
− De unde a apărut punctul de materie
supercondensată care a explodat? Cine l-a creeat? S-a
creeat singur? Tăcere totală în lumea savanților.
− Cu ce mijloace a fost transportat punctul de
materie, superdensă, la locul exploziei?
− Cine a stabilit locul exploziei Big-Bangului sau
acesta s-a bălăngănit o vreme prin spațiu și apoi s-a fixat
în vreo denivelare întâlnită în cale. De acolo a observat că
are spațiu suficient ca să plaseze miliarde de constelații și
s-a explodat singur.
− Cine a fost cel care a știut că vine Big-Bangul și
prevăzător a creeat din timp spațiul în care să se producă
explozia și să se dezvolte universul? Nu s-a întrebat
nimeni și deci nu există nici răspuns.
− Cine a făcut toate
pregătirile spaţiului pentru a-i
face loc Big-Bangului? Cine l-a
dimensionat așa de bine? Liniște
deplină.
− Cât timp a fost întreținut
acest spațiu degeaba? De cine?
Nu ne-am pus problema.
− Cine și de ce a stabilit
momentul producerii Big-Bang-
ului? Bine că s-a produs că restul
nu contează, altfel nu mai citeam
acum aceste rânduri.
− Cine a trasat programul
acestei mărețe realizări, logica ei,
modul de dezvoltare, scopul
final..? Câte universuri, câte
constelații, câte planete, câte
feluri de viață? Apariția omului?
Cum se vor desfășura
concursurile de Miss univers? De
câte rase vor fi pisicile? Domnul
Haos?
− Unde s-a întâmplat acest
fenomen uluitor, în ce loc din
univers și din care univers, mai
la stânga, mai la dreapta, pe
centru cui? Liniște deplină, deja
savanții au plecat la odihnă!
− Ce a rămas la locul
exploziei dacă atunci totul a fost
aruncat la miliarde de ani
lumină? Un vid imens? Cele mai
recente cercetări au ajuns cu
greu la prima secundă după Big-
Bang dar mai sunt ceva miliarde
de ani de studiat.
− Dacă explozia a fost într-
un singur punct ( Big-Bang unic)
de ce universul nu este sferic?
Mai ales de ce unele constelații

29
se rotesc într-un sens iar altele invers că doar nu vorbim
de artificii?
− Dacă universul se dilată continuu de ce distanța
dintre planetele cunoscute este practic fixă de mii de ani?
− De ce se consideră că zgomotul de fond al
universului se datorează Big-Bangului și nu se au în
vedere și exploziile solare, căderile de meteoriți alte
explozii. Consider că în univers este un vuiet
incontrolabil și în continuă expansiune.
− Cine a umplut, tot universul cu o energie uluitor
de mare, fantastică, ce ține suspendate toate galaxiile de
miliarde de ani? Cine ține constelațiile în imensitatea
spațiului? Miliarde de miliarde, de miliarde de tone care
plutesc singure! Unii mai grăbiți vor zice că forța
gravitației, pentru că nu cunosc alta, cu toate că ea nu
acționează identic în tot universul ci doar în jurul
planetelor și de la Nwton care și-a limpezit ideile după ce
a primit un măr în cap, cunoașterea acestei forțe nu a
evoluat de loc. Știm doar că există și nu știm ce e!
Consider că forța gravitațională este creeată tot de
energia universală care pur și simplu capătă proprietăți
magnetice atunci când se găsește în orice formă de
materie existentă și cu cât este mai densă cu atât
generează o forță mai mare.
În concluzie teoria Big-Bang-ului mi se pare de o
naivitate ce numai un creier uman minuscul, care
privește doar stelele pe o mică parte de cer, o poate
genera. Mult mai simplu este să considerăm că universul
sau multiversul cu miliardele lui de planete și galaxii este
cu mult peste puterea noastră de înțelegere. Și furnica se
urcă pe mușuroi și crede că stăpânește întreaga lume!
Sunt zone în infinitatea spațiului la care nu putem ajunge
nici cu gândul pentru că nu știm nimic de existența lor.
Creierul uman nu poate explica acest miracol dar poate
bolmăjii câteva idei.
Chiar marele savant Stephen Hawking înainte de a
pleca dincolo și-a exprimat marile lui indoieli privind
existența unui astfel de fenomen unic.
Mintea
Tâmpiţii nu fac depresie.
Această stare este caracteristică
numai persoanelor inteligente
care au puterea de a şi-o imagina
şi creea conform experiențelor
anterioare! Tâmpiții sunt
permanent relaxați. Totul este în
mintea noastră! Din punctul meu
de vedere, depresia nu este o
boală ci doar o formă de gândire
și numai noi, prin puterea minții
o transformăm în boală.
Nimic din noi nu există în
afara noastră! Noi suntem
propriul nostru univers. Din
păcate, foarte mulţi oameni
privesc numai în exterior pentru
ajutor şi numai puţini sunt cei
care îşi întorc privirea spre ei și-
și folosesc puterea proprie.
Fiecare om s-a născut cu trusa de
reparaţii în el dar majoritatea nu
o deschid niciodată! Aşa sunt și
cei care spun că nu se pot lăsa de
fumat! Că oricum trebuie să
moară din ceva, că fiecare om are
o soartă, că nu dorește să fie un
mort sănătos, că dacă ai ieșit la
pensie ești bătrân, etc… Nu-şi
cunosc puterea! Nimeni nu e

30
obligat să îmbătrânească și să moară sau să se
ramolească, nu vă grăbiți! Niciodată nu veți auzi la
televizor că ați murit, întotdeauna mor alții!
Noi suntem mintea noastră. Iar ea este echivalentul
experiențelor noastre. Noi suntem ceea ce am trăit și am
învățat conștient sau inconștient. Fiecare amintire,
fiecare experiență, face parte din viața noastră și
constitue câte o cărămidă la zidirea ei. Nu putem șterge
amintirile, plăcute sau neplăcute deoarece ne distrugem
construcția propriei vieți. Amintirile reprezintă ADN-ul
vieții noastre.
Prezentul
Noi nu trăim pe această lume și în această viață
decât în prezentul nostru. Nimeni nu poate trăi prezentul
altei persoane sau un prezent general ci numai prezentul
propriu alături de alte prezenturi! Lumea și chiar
universul în integritatea lui nu au un prezent comun,
unic, totul fiind alcătuit dintr-o multitudine de prezenturi
sau existențe. Tot ceea ce există are un început, o durată
și un sfârșit indiferent că e vorba de o stea, un soare, o
constelație, un animal sau un om, unice. Nu vom putea
niciodată compara prezentul nostru minuscul cu
prezentul piramidelor, ieșim în pierdere.
Prezentul este ceva unic, individual și este egal cu
existența a orice și chiar a fiecărui om. Prezentul apare
odată cu apariția fiecărui lucru sau a fiecărei ființe. Când
omul dispare prezentul lui dispare și el căci nu mai are
cui să aparțină dar toate celelalte prezenturi rămân până
la finalul fiecăruia.
Fiecare om este prezent
fizic doar pe durata existenței
sale. El nu are alt prezent.
Nimeni nu poate fi prezent dacă
nu există!
Nimeni nu-şi poate
întrerupe prezentul, cât timp
există, pentru a-l relua mai
târziu! Numai moartea îl poate
întrerupe, pe persoană fizică dar
ne rămâne cel al spiritului.
Prezentul reprezintă o stare fără
pauze.
Prezentul nu reprezintă o
durată, cum ar fi o clipă, ci starea
individuală de a exista în toată
continuitatea ei! Clipa pe care o
trăim este momentul prin care
viitorul nostru devine trecut.
De ce existăm?
Puțini sunt cei care se
întreabă ce rost au ei pe lumea
asta. De ce există? Unii cred că ei
există pentru că i-a născut mama
lor. Alții cred că așa este făcută
lumea, așa este rostul ei. Cei mai
mulți cred că s-au născut
degeaba și ei nu au nicio treabă
cu restul lumii.
Și totuși: de ce existăm?
De ce nu suntem niște
bolovani în drum sau niște
copaci pe marginea lui, de ce
suntem ființe, de ce avem
inteligență, de ce gândim, de ce
suferim, de ce avem emoții, de ce
avem intuiție, de ce avem simțul
umorului, de ce atâta

31
complicăreală - doar pentru a consuma aerul din
preajmă?
Avem noi vreun rost pe lume? Simțim noi că avem
un scop? Nu ne suportă universul-degeaba?
Răspunsul pare simplu deși este extrem de
complicat, deoarece mulți nu-l cunosc și nu se implică.
„Așa m-am născut; asta este soarta mea; nu am nicio
responsabilitate; omul este dator să moară, odată și
odată; ce rost are, că nu pot eu schimba lumea; mai bine
stau în banca mea (berea și telecomanda); sunt
nesemnificativ; părerea mea nu contează...”
Dacă ne uităm la un mușuroi de furnici vedem cum
toate muncesc permenent și nimeni nu face grevă pentru
bonusuri, ore suplimentare sau prime. Natura ne învață
că există un model, un rost al supraviețuirii, un sens al
vieții și care se aplică de la cele mai mici insecte și până la
elefanți.
Omul, totuși, este dotat cu mult peste nivelul unui
fluture de seară și cu toate acestea mulți hiberneză în
propria lor gogoașă și nu-și deschid niciodată aripile să
zboare. Ei nu-și înțeleg rostul. Nu au curajul să se
înțeleagă! Cred că este suficient să trăiască, pur și simplu,
proptiți în televizor.
Ei nu au auzit de continuitate și progres. Principalul
rost al omenirii este să progreseze pentru a-și atinge
menirea, de care nu este încă pe deplin conștientă iar
singura cale este pacea, colaborarea, iubirea semenilor,
înțelepciunea experiențelor, familia și ordinea socială.
Fiecare om este o treaptă pe care civilizația urcă spre
viitor. Războaiele realizează un singur progres, în
domeniul dezvoltării tehnicilor de apărare, dar cu prețul
distrugerii omenirii.
Numai oamenii buni progresează și numai iubirea
este motorul acestui fenomen. Rostul omului pe acestă
lume este să-și ajute semenii. Oamenii buni atrag prin
gândurile lor și alte persoane cu care, împreună, pot să
pună un scop, în plus, societății în care trăim.
Țelul existenței noastre este să fim buni, inteligenți,
activi, inventivi, pasionați, harnici, veseli, promotori ai
păcii și nu în ultimul rând plini de compasiune față de cei
care nu au puterea de a călca pe urmele noastre.
Răutatea, ura, invidia,
obsesia, nervozitatea, agitația și
multe altele asemenea distrug tot
ce este mai bun în oameni. Toate
gândurile lor sunt ca bumerangul
care pleacă – atinge – și se
întoarce la cel care le-au trimis.
Transmite-ți numai gânduri
bune și veți primi prieteni,
zâmbete, iubire, armonie,
înțelegere și multe altele
asemenea.
Existăm pentru a fi buni și
ca ființe umane și în tot ceea ce
facem, numai așa putem
progresa. Cel care ne-a creeat nu
ne vrea decât binele iar în semn
de respect noi trebuie să
confirmăm că îi vom duce creația
spre perfecțiune.
Viața firească a oamenilor
este în bunătate și iubire.
„Ne naștem din iubire,
trăim în iubire și murim
înconjurați de iubire”
Pentru asta existăm!

32
interviuri
Lungu Lenuş
Interviu cu Olga Văduva (Grigorov)
1. Pentru persoanele ce nu au avut ocazia să vă
cunoască, ce ne puteți spune despre dumneavoastră,
cărțile şi activitatea literară?
M-am născut într-o zi fierbinte de vară, 23 august
1953, la Tulcea, unde am băut din apa Dunării şi m-am
scăldat în valurile ei. Am început să scriu poezii în revista
scolii, în anul 1969. Mult mai târziu, la indemnul unui
prieten, am luat în serios jocul de-a rima, am selectat
poeziile adunate prin diferite caiete şi am lansat primul
volum de versuri la 6 iulie 2013. Volume publicate: VIS
SPRE INĂLŢIMI, Editura Sf. Nicolae, Brăila, 2013; POD
PESTE GÂNDURI, Editura Editgraph, 2014, poezii în
ediţie bilingvă, româno-italiană, în traducerea poetului
Luca Cipolla. Publicaţii în antologii: Poezii religioase în
antologia „Expresia ideii-IV”, „Spre tine, Doamne”,
Editura Karta ro, Oneşti, din cadrul Clubului Mariana
Bendou, 2013; Revista de literatură şi artă Boema Galaţi;
Revista de cultură Chronos, Peniţa de aur; Revista de
creaţie şi cultură Bogdania; Revista Amprentele
Sufletului; Revista Seniorii tulceni; Revista Steaua
Dobrogei, Ediţie specială, la 15 ani de existenţă. Am
publicat în site-urile Cronopedia, Cervantes, Negru pe
alb, Scriviamo (Italia). Apariţii în antologii: Antologia
„Reverenţa cuvintelor”, Editura InfoRapArt Galaţi, 2013;
Antologia de poezii a Revistei „Singur”, Târgovişte, 2014;
Antologia de poezii, „Priveşte
visând, iubito”; Editura
Editgraph Buzău, 2014;
Antologia „Lira de foc”,
A.S.P.R.A. Galaţi, 2014;Critică
eseistică, Cezarina Adamescu,
Editura Info RapArt, 2015;
Antologia „Scrieri pentru
istoria literaturii române”,
Editura Editgrapf, Buzău, 2015;
Antologia internaţională „Sub
curcubeul prieteniei”, Ed.
Lyricgraph 2016; Antologia
internaţională „Parfumul unei
noi primăveri”, Editura
Lyricgraph, 2017.
Premii: Premiul III la
Concursul internaţional de
poezie, Madrid, Spania, 2015;
Premiul II la Concursul
internaţional de poezie „Poesis”,
Italia, 2017; Premiul II la
spectacolul-concurs dedicat Zilei
de 24 Februarie, Ziua
Dragobetelui, 2014.
2. Cum a apărut pasiunea
pentru scris? Vă amintiți ce v-a
inspirat la prima poezie?
Pasiunea scrisului s-a
instalat din copilarie. De mic
copil, am cochetat cu rimele. Din
joacă, am început să aștern pe
hârtie versuri. Prima poezie a
fost „Mare străvezie”, inspirată
de momentul când am văzut
prima dată marea, la Constanța,
prin 1969. Iată cum suna prima
strofă:
„Privesc prin firul de mătase
Culoarea mării străvezie,
Cuprind tot largul cu-o privire

33
Și din nisip fac poezie.”
3. Care a fost prima carte pe care ai citit-o?
Prima carte citită a fost „Din lumea celor care nu
cuvântă” de Emil Gârleanu, au urmat apoi „Amintiri din
copilărie” de Ion Creangă şi, ca la mai toţi copiii, cărţile
lui Jules Verne.
4. Care este stilul dumneavoastră şi al altor
scriitori?
Adopt, în cea mai mare parte, stilul clasic, pentru că
îmi plac rima şi ritmul, dar nu ocolesc nici poezia
modernă, cu exprimare liberă, neîncorsetată de rimă şi
ortografie. Îi admir pe poeţii cu personalitate profundă,
din al căror stil reţin ce este mai valoros.
5. Ce alte pasiuni mai aveți pe lângă scris?
Pasiunile mele cele mai importante sunt cititul,
dansul, pescuitul, drumeţiile şi muzica. Între altele, pot
spune că am cântat pe aceeaşi scenă cu mari interpreţi de
muzică populară, în deschiderea programului lor.
6. Poezia e un chin sau o terapie?
Poezia este pentru mine o binecuvântare. Înzestrea
mea, atâta câtă este, mă înaripează, îmi dă o bună stare
pentru creaţie. Nici vorbă de chinul de a face cuvintele să
sune din coadă, cum spunea Eminescu, poezia îmi dă o
mare încântare sufletească.
7. Stilul căror autori consacrați v-a influențat
versurile?
Eminescu, Topârceanu, Vasile Alexandri, George
Coşbuc, Labiş, Esenin, dar şi mulţi dintre poeţii de astăzi,
de la care am învăţat multe despre poezia modernă şi
postmodernistă.
8. La ce lucrați în acest moment? Cu ce ne mai
uimiți?
În acest moment, lucrez la cel de al treilea volum de
poezii, care va avea o pronunţată tentă religioasă. În
acelaşi timp, în urma solicitărilor, mă preocup să trimit
poezii pentru unele reviste din țară şi pentru antologii
din Italia.
9. Cum vedeți lumea literară, văzută din interior,
tabere literare, întâlniri, reuniuni?
La reuniuni şi întâlniri
literare îmi place să particip
pentru că sunt însufleţitoare și
lasă importante urme asupra
viitoarelor creaţii poetice. Chiar
am organizat, anul trecut, la
Maliuc, judeţul Tulcea, împreună
cu patroana Hotelului Salcia”, un
festival de poezie, cu o bună
participare din ţară şi chiar şi cu
invitaţi din Republica Moldova.
Nu particip însă la taberele
poetice, la luptele care se dau
între ele pentru supremaţie. Cred
că fiecare îşi găseşte locul în
lumea literară, indiferent dacă
face sau nu parte dintr-o grupare
sau alta.
10. În încheiere ce ne puteți
spune pentru cititorii revistei
Cronos şi Taifas literar?
Vă doresc, dragi cititori ai
revistelor, „Cronos” şi „Taifas
literar”, sănătate, binecuvântare
de la bunul Dumnezeu, zile
senine, trăite în pace şi armonie,
bucurii nenumătate. Vă asigur de
stima şi respectul meu, de
dragostea mea prietenească,
sinceră şi nelimitată.

34
proză 28-33
Giurgiu Silvia
Zodia Fluturilor
O neliniște perfidă se furișa zi după zi în sufletul
Anei, oricât se străduia să ignore semnificația viselor care
îi tulburau somnul noapte de noapte și a semnelor
îngrijorătoare care prevesteau un pericol iminent. Era o
vreme când asemenea temeri i-ar fi stârnit cel mult ironia
și îndoieli serioase față de inteligența cui le-ar fi
exprimat, dar după experiențele terifiante trăite în ultimii
ani, nu mai lua în râs astfel de lucruri. O făcuse atunci și
încă mai plătea nesăbuința ei. Multă vreme nu renunțase
la ghemotocul de hârtie în care păstra trei grăunți de
usturoi și iconița Maicii Domnului, pe care nu uita
niciodată să le strecoare sub pernă, când mergea la
culcare. Acum rămăsese doar iconița și credința
nestrămutată în puterea ei.
Cât privește visele și semnele, nu se dezmințiseră
niciodată de-a lungul vieții sale și se temea de ele, pe
bună dreptate, după cum avea să se verifice încă odată,
foarte curând. Își gestiona neliniștea cu cumpătare și
discreție, dar își ținea sub control permanent familia,
direct sau prin telefon, interesându-se ciudat de frecvent
de starea celor mai vulnerabili. Apogeul crizei l-a atins cu
două nopți în urmă când a fost trezită de o izbitură
asurzitoare, care i-a spulberat somnul și a făcut-o să sară
direct în picioare, ascultând
înspăimântată tăcerea de
mormânt a casei. Dacă ar fi fost
aievea, zgomotul acela ar fi trezit
negreșit și pe ceilalți locatari, dar
nimeni nu se mișca în așternut.
Numai ei îi fusese dedicat
teribilul avertisment și înțelesese
mesajul, tremurând de teamă și
îngrijorare. S-a rugat până a
adormit iar, către dimineață.
Când s-a trezit, primul
impuls a fost să redeschidă
telefonul pe care obișnuia să-l
stingă complet noaptea, de când
se gândise că durerile atroce de
cap care izbucneau pe timpul
nopții puteau fi datorate
radiațiilor emise de acesta.
Coincidență sau nu, cert e că
migrenele din timpul nopții
aproape că dispăruseră iar cele
de peste zi se răriseră
considerabil, de când luase
decizia aceasta.
Ascultă zâmbind sunetul
mesajelor care se revărsau din
eter și se întreba toropită cine o
solicita așa de dimineață. Un
fișier video aștepta să fie deschis
și ea nu întârzie să o facă.
„Dumnezeule, nuuu!” se
împotrivi ea unei evidențe
îngrozitoare. Ceea ce vedea, era
mai mult decât putea suporta.
Nepoțelul ei dulce ca mierea, se
zbătea în ghearele unei cumplite
crize epileptice, în timp ce mama
lui și fiica ei Alexandra, se
tânguia și îl implora să-i

35
răspundă. Erau singuri și teroarea tinerei mame nu se
putea descrie în cuvinte. Fișierul fusese trimis la trei
dimineața și ea îl vedea abia la opt, deci strigătul de
ajutor al fiicei se pierduse în noapte, fără niciun răspuns
din partea ei.
Înebunită sări din pat și își sună fata de zeci de ori
fără niciun succes, ceea ce o aruncă într-o disperare
inimaginabilă. Plângea isteric sufocându-și urletele cu
amândouă mâinile, pentru a nu trezi străinii care
dormeau încă, sub același acoperiș. Se repezi orbește la
sertărașul ei unde ținea cartea cu rugăciuni și iconița
talisman și îngenuncheată pe pardoseala rece se rugă
îndelung, încercând să îndepărteze lacrimile ce o
împiedicau să deslușească cuvintele alinătoare. Efectul
rugăciunii nu întârzie să apară și panica se stingea
molcom, cedând neputincioasă locul unei liniști
binecuvântate, care îi restituia rațiunea și luciditatea. Se
folosi de abilitățile recâștigate acționând cu mai mult
calm și până la urmă izbuti să o contacteze pe Alexandra,
care o informă scurt că sunt în drum către Urgență, după
care închise, căci era la volan. Glasul fetei o liniștise
oarecum și astfel a reușit să-și vadă de muncă până către
orele amiezii, așteptând cu o răbdare inexplicabilă vești
de acasă. Un mesaj scurt o înștiință implacabil că
băiețelul era foarte grav și că se aflau la terapie intensivă.
Apoi din nou tăcere.
Alexandra se cufundase într-o nebuloasă a
disperării și refuza să comunice cu familia. Toți se
dădeau de ceasul morții să afle ceva despre starea
copilului dar nimeni nu știa mai mult decât știa Ana,
însăși. Îngrijorată de moarte, femeia își implora fiica să
nu se izoleze în durerea ei, să se lase ajutată și să
comunice cu ceilalți care nu doresc decât să-i fie aproape,
fiecare cum poate. După o eternitate, numele Alexandrei
lumină ecranul telefonului și sufletul Anei, care își
compuse o atitudine optimistă, nepermițând vocii să aibă
vreo inflexiune cât de neînsemnată, care i-ar fi putut
trăda groaza ce o consuma. Trebuia să fie puternică
pentru fata ei. Aceasta se îneca în suspine și murmura
cuvinte nedeslușite, doborâtă de disperare și durere.
Ea știa cum să-i insufle
curaj și încredere și nu se
dezminți nici de data asta. Îi
transmise Alexandrei toată forța
și tot calmul pe care i-l insuflase
credința ei nestrămutată în
supremația binelui, iar tânăra
mamă reuși până la urmă să-i
povestească de-a fir a păr, toată
drama care se dezlănțuise după
miezul nopții precedente, când
micuțul intrase în crizele, care nu
încetaseră pe tot parcursul nopții
și al zilei. Ieșea dintr-o criză și
cădea imediat în alta, nu mai era
conștient, era pe punctul de a fi
intubat și indus în comă
farmacologică, pentru a opri
activitatea cerebrală
dezastruoasă care îl epuizaseră
complet și risca să intre în comă.
Ana se lupta cu
deznădejdea ce începuse să o
gâtuie deja, dar asculta uluită
vocea aceea necunoscută care o
asigura pe Alexandra că totul va
fi bine, că mâine va fi o zi mult
mai luminoasă și mai bună... I-a

36
tot repetat asta, până când copila a fost încredințată de
spusele mamei, de care s-a agățat ca înecatul de un pai.
Așa trebuia să fie și siguranța confecționată a Anei deveni
certitudine pentru ea însăși. Nu se mai îndoi nicio clipă,
că vorbele spuse fiicei erau dictate de altcineva care știa
ce spune.
Și ea era tot singură, dar viața, trecutul, greșelile și
durerea o întăriseră, o ajutaseră să evolueze într-o lume
implacabilă, grăbită și nedreaptă. În „odăița ei de
campanie”, cum obișnuia să denumească vizuina lipsită
de lumină și aer, în care se refugia după o zi de muncă și
zbucium, își trăise bucuriile, durerile, bolile care o
segregaseră de multe ori între acei pereți strâmți și goi,
speriată și singură, mușcându-și buzele de durere și
neputință când trebuia să se târască să-și ia o cană de
apă, un medicament sau să-și facă un ceai, rugându-se
Cerului să nu o lase să moară singură printre străini. De
asta se temea Ana cel mai tare. Apoi se ridica din nou și
mergea mai departe. Îndepărta norii de pe cerul vieții cu
mâinile goale, pentru a descoperi soarele care se
ascundea tot mai des, privirilor sale.
Când destinul lovise mișelește în ce avea mai
scump, se răzvrătise crunt, se luptase cu el și pierduse.
Fata ei fusese cea vizată și nu o putuse salva. Apoi mai
lovise odată, și mai crunt. L-a înșfăcat în ghearele lui
teribile pe micul Leonard, și acum îl târa după sine prin
toate hățișurile mârșave ale bolii, inventând pentru el tot
felul de torturi, menite să le spulbere credința și să le
zdruncine existența. Cu asta se
lupta Ana și își crease un arsenal
imbatibil pe care îl împrumuta
cu generozitate și aliaților ei mai
vulnerabili.
Nu mai pierduse contactul
cu Alexandra, care își chema
puiul înapoi neîncetat, cu
perseverență și speranță. Se pare
că micul campion a auzit și s-a
întors la ea, luptând ca un pui de
leu cu vicisitudinile bolii. S-a
încăpățânat să respire singur și
s-a trezit din letargie după
treizeci de ore de crize epileptice,
care ar fi făcut scrum creierul
unui elefant. S-a trezit cu o
foame pantagruelică, pe care
Alexandra nu mai știa cum să i-o
ostoiască. Ana a primit un nou
filmuleț în zori care îi surprindea
pe cei doi luceferi ai săi, vorbind
în creierii nopții, Leo, prins ca un
fluturaș într-o pânză de paianjen,
tesută din fire și tubulețe cu ace
la capăt care îi străpungeau
trupușorul minuscul, de care el
se tot străduia să se
descotorosească inutil, în timp ce
Alexandra îl năucea cu întrebări
pentru a-i testa capacitățile
intelectuale puse în mare pericol
de descărcările electrice din
ultimele treizeci de ore. A trecut
testul cu brio, micul campion!
Acum urmează o convalescență
lungă, dar cu recuperare
completă! O altă luptă câștigată,
dar războiul continuă.

37
Maria Giurgiu
Ingrid
Îmi amintesc cum într-o zi, am plecat la școală
împreună cu Gioni. Haralamb nu era cu noi, el mergea la
școală de dimineață, în timp ce noi învățam după-amiaza,
fiind în ciclul gimnazial. El venise acasă iar noi trebuia să
plecăm și a avut timp să moșmondească pe la
ghiozdanele noastre.
În timp ce coboram coasta prin pădure, către școală
îl vedeam pe Gioni că își căra ghiozdanul cu greutate și
mă miram de ce. El la fel, se minuna de ce o fi așa greu
azi ghiozdanul. Mergeam, mergeam, coboram în vale în
Geamăna, el ramânea mereu în urmă, lucru ce de obicei
nu se întâmpla. Începeam să urcăm spre Greabăn, ne-am
întâlnit și cu alți copii, el respira greu de parcă avea
pietre de moară în ghiozdan și nu cărți. Era transpirat
tot, obosit de greutate, și rămânea în urmă. Am rămas și
eu cu el și i-am zis puțin îngrijorată:
– Văd că ți-e greu ghiozdanul Gioni! Nu știu de ce oi
fi pus atâtea cărți azi în el. Dă-mi câteva, să ți le duc eu,
că al meu e mai ușor! El se oprește să-mi dea din cărți,
zicându-mi:
– Nu știu nici eu de ce, că nu am ore grele azi. Cred
că am uitat să le scot pe cele de ieri.
Ne-am oprit și a deschis ghiozdanul. Abia atunci
aobservat că jumătate era plin cu pietre. Eu m-am pus pe
râs și el s-a încruntat enervându-se:
– Ia uite! Astea mi le-a pus hiena aia de Haralmb în
ghiozdan. Sigur! Și nu-mi trecea mie prin minte de ce e
ghiozdanul meu era așa de greu! Îl termin când ajung
acasă pe bestia aia, fir-ar al Sotii de nonorocit! Să vezi
numai, ce îi voi face dacă pun mâna pe el! Eu râdeam și
ceilalți copii la fel, văzând grămada de pietre ce le scotea
de zor din ghiozdan.
Îl cunoșteau toți pe Haralamb, ce-i poate pielea.
Deși era mai mic decât noi, pe atunci era și de înălțime
mic, slăbuț și mai firav de constituție, cu ochi
neastâmpărați și mereu gata să pună în situații neplăcute
pe oricine, cu un râs mereu zeflemist desenat pe fața lui
prelungă și micuță cu dinți proeminenți, inventa adesea
șotii în mintea lui cu care să necăjească pe careva, lucru
ce-i făcea o mare plăcere. Avea și un pronunțat simț al
umorului înnăscut, că, oricât îi necăjea pe ceilalți, în final
scăpa mai mereu basma curată făcându-i să se amuze
până și pe cei lezați direct, în
urma năzbâtiilor ce le punea la
cale.
De pe atunci a început prin
sat să-i meargă porecla de Vulpe
și azi dacă întrebi prin localitate
de Haralamb, nu-l prea știu
mulți, dacă întrebi însă de Vulpe,
toți îl cunosc ca pe un cal breaz
Și în ziua de azi şi-a păstrat
caracterul și faima. Ne face să ne
enervăm la maxim, provocându-
ne în fel și chip cu farsele sale.
De regulă cei vizați cad în cursă
ca muștele, fiindcă știe să fie
convingător. Se distrează fără
rușine pe seama lor și, cu toate
astea, e de mirare că nu e urât de
lume, ci dimpotrivă, mulți îl
simpatizează, având un fel de a fi
al lui, știind să-i și măgulească
când se impune, pentru a drege
busuiocul, cum spune o zicală de
prin părțile noastre. Deveniţi și
noi experți în a ne eschiva,
întocmai ca într-un joc de scrimă
suntem mereu „en garde” când îl
avem prin preajmă. E un fel de
scrimă a cuvintelor, cu asalturi,
eschivări și parări de lovituri
neașteptate, subtile și lipsite de
fair play la care noi ne străduim
să răspundem după posibilități.
Când ne întâlnim,
cunoscându-l bine, nu mai

38
suntem ușor de convins de veridicitatea glumelor sale de
un gust îndoielnic și știm să întoarcem roata în favoarea
noastră, însă găsește mereu metode noi, fiind destul de
original și inventiv. Uneori exagerează și atunci nu ne
purtăm cu mănuși, că prea multă delicatețe ar fi
păgubitoare și în defavoarea prestigiului personal, în
cazul acesta. E astfel cu toată lumea, are o inteligență
perversă, precum vulpea. În final sfârșim să ne distrăm
copios de toate aiurelile sale și cu el prin preajmă un
lucru e sigur: nu se plictisește nimeni și atmosfera e
mereu animată. Cine nu participă direct, le ascultă cu
interes și nu se poate spune că cineva se simte exclus.
N e-a povestit ultima dată când ne-am întâlnit la o
petrecere de familie, ce pățește el cu o bătrână, vecina lui
de casă. Vecina asta a lui și-a construit cotețele porcilor
lângă gardul ce desparte proprietățile, lângă fereastra
casei lui. Se poate imagina ce duhoare îi intră în casă
când el deschide fereastra să aerisească.
Sara când îl aude că se vaită îi zice, fără să-l
menajeze deloc:
– De frati-meu! Ți-ai găsit nașa! Tu cândva îmi
puneai șosetele tale nespălate sub pernă iar acum ți-a pus
Tanța ție cotețul porcilor la nas, sub fereastră. Ehe,
Dumnezeu nu doarme!
Noi ne amuzam fără să-l compătimim. Cred că dacă
l-am compătimi, s-ar simți prost cu adevarat. Așa e el.
Deci, îi zice el Tanței într-o dimineață, când ea
rânea la porci și el a deschis fereastra:
– Bre, tanti Tanțo, ia să muți cotețul ăla de aci, că
m-ai împuțit cu porcii dumitale! Cum deschid fereastra,
zici că ai dat cu armă chimică pe fereastra mea, așa pute
de rău!
– Du-te la dracu, băi,
Vulpe, mută-ți casa mai încolo
sau zidește fereastra aia, dacă
nu-ţi place! Ce, ai pus fereastra
aici să mă spionezi pe mine, să
știi tot ce fac eu!
– Păi, bre, fereastra asta e
aici făcută de tata, de când m-am
născut eu, matale însă ai făcut
cotețul aici de curând.
– Păi l-am făcut,
nenorocitule, să nu mă mai
spionezi tu. Nu era posibil să fac
nimic fără să nu știi tu! Abia
acum am și eu un pic de privasi,
de când am făcut cotețul.
– Ce e ăla breee?
– Privasi, Vulpea dracului,
ignorantule, pe ce lume trăiești,
mă, că nu știi ce e ăla privasi?
Mai cultivă-te, mă, amărâtule și
tu, dracului! Adică, nu mai vezi
tu, tot ce învârt eu în casa mea și
în curte, acu vezi doar cotețul. E
bine?
Auzind cum e Vulpe pus la
respect de bătrâna Tanța și
trimis să se mai cultive noi ne
prăpădeam de râs, însă el nici nu
clipea și continuă să povestească
tărășenia:
– Bre, vezi, că dacă te dau
în judecată că mi-ai pus cotețul
lângă geam, eu voi câştiga! Să știi
că legea e de partea mea, nu-ți
permite să construiești coțețul la
nasu meu și să mai știi că am
auzit și eu de praivăsi, bă
deșteapto! De aia nu înțelegeam,
că nu pronunți cuvântul bine, așa
că retrage-ți cuvintele! Eu nu
sunt ignorant și nu mă
interesează să te spionez.
– Ce voie, mă, Vulpe! Ce,
trebuie să-mi dai tu voie să fac ce
vreau în curtea mea? O să-mi
mut și weceul aici, să vedem ce

Revista Cronos nr. 3 (38), martie 2018

Revista Cronos nr. 3 (38), martie 2018

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Similaire à Revista Cronos nr. 3 (38), martie 2018

Similaire à Revista Cronos nr. 3 (38), martie 2018 (20)

Plus de Ioan M.

Plus de Ioan M. (20)

Revista Cronos nr. 3 (38), martie 2018