Taifas literar nr. 5 (21), mai 2018

TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
2
coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri
Vasile Alecsandri
Din istoria uitată a unei nații...
10 Mai
A venit din munţi un vultur
Şi ne-a zis: „Români Eroi,
Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr
Ce-ar veni cu drag la voi.
Dacă-l vreţi vi-l dau ca Vodă”.
Noi cu toţii: „Să ni-l dai”.
Şi ne-a dat pe Vodă Carol,
Într-o zi de 10 Mai.
Şi-a venit vulturul iară,
Şi ne-a zis: „Popor Român,
Eşti viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam păgân?
Fă-te liber, dezrobeşte-ţi
Mândra ţară care-o ai”.
Şi noi liberi ne făcurăm
Într-o zi de 10 Mai.
Vulturul venit-a iarăşi
Şi ne-a spus: „Popor Român,
Aţi luptat cumplit la Plevna
Duşi în foc de-al vostru Domn.
Vrednic e să-l faceţi Rege,
Într-o ţară ca în rai”.
Şi noi rege îl făcurăm
Tot în zi de 10 Mai.
Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic ţării noastre
Libertate şi Regat.
Ridicaţi cu toţii glasul
De prin şesuri, de prin plai,
Să trăiască România
Ura! pentru 10 Mai!
Iacob Negruzzi
În dulce luna mai
În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.
În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.
În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toată-ncântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.
În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, în tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele mormânt.
George Bacovia
Arminden
Profil de burg gigant
Și atmosferă rară,
Amar parfum de liliac
Și bonduri de ghitară.
Plăceri
De–o zi de sărbătoare,
Voioase, vechi moravuri...
Spre câmp se duce
Și dumbrave
Eroua lume muncitoare.
Și după altă zi,
Post festum –
Îndemnări de cruci
Pe străzi
Și în tramvaie,
Spre necesarul randament
Din monotona Muncă.

anul III, nr. 5/21, 2018, mai
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
3
editorial 3-4
Victor Rusu
O realitate tristă,
îngrijorătoare
Cu toate că în ultimii ani, s-au tras tot mai dese și
tot mai îngrijorătoare semnale de alarmă, în legătură
cu situația deconcertantă, dezastruoasă, a difuzării
cărții și a revistelor de cultură, literatură și artă,
nimeni nu a întreprins nimic, dar absolut nimic, în
vederea ameliorării acestei stări de lucruri
deplorabile, inacceptabile, revoltătoare, cu
consecințe dintre cele mai grave asupra literaturii și
publicisticii contemporane, a întregii noastre culturi.
Am luat contact direct, recurent, cu realitățile
dezolante stupefiante, ale acestui domeniu și, în loc
de orice comentarii, voi recurge la datele cele mai
semnificative și revelatoare ale câtorva exemple
concrete, edificatoare și cu o mai mare forță de
convingere.
În municipiul Craiova, de pildă, care numără
peste 400000 de locuitori, important centru cultural al
țării, cu vechi și strălucite tradiții, nu mai ființează nici
o librărie și nici un chioșc de ziare. Presa și revistele
de cultură și literatură, pe lângă abonamentele
iubitorilor de frumos și informații, nu mai pot fi
cumpărate decât de la cele câteva „puncte de
desfacere a presei” din incinta unor supermarketuri
„Cora” și „Carrefour”, situate la 3-4km, la marginea
orașului.
În municipiul Drobeta Turnu Severin, înainte de
1989, funcționa cu o apreciabilă eficiență economică
o „rețea de unități de desfacere a cărții”, cum mai
erau numite librăriile, în termeni economici, în epocă,
„rețea” care cuprindea până și cartierele mai
depărtate ale orașului („Schela Cladovei, Gura-Văii,
etc.) și număra peste 20 de librării, foarte bine, ritmic
aprovizionate cu cărți noi, din toate domeniile științei,
tehnicii, culturii, literaturii și artei, tipărite în tiraje
mari, de neimaginat în zilele noastre, de către toate
cele 37 de edituri de stat.
Acum, în municipiul Drobeta Turnu Severin, mai
poți intra să cumperi o carte nouă în doar două mici
librării, ce-i drept, foarte judicios, cu pricepere și bun-
gust aprovizionate cu cărți de reală valoare, apărute
la cele mai importante edituri din țară. Doar două
mici librării, într-un municipiu cu peste 100000 de
locuitori și capitală a unui județ cu aproape 300000
de locuitori, în care nu mai există nicio altă librărie,
dar învață zeci de mii de elevi și căteva mii de
studenți. Ca să nu mai vorbim de miile de cadre
didactice, de alte categorii de intelectuali, de
nenumărații prieteni și iubitori ai cărții.
Situația difuzării presei de cultură, literatură și
artă este trasă la indigo cu aceea din municipiul
Craiova, adică incredibilă, dezolantă inacceptabilă:
nici în cele 6-7 chioșcuri, câte au mai supraviețuit,
din zecile de chioșchiuri de ziare, de altădată, nu se
mai găsesc reviste de cultură și literatură, ci numai
presa cotidiană, locală și centrală. Reviste de
cultură, literatură și artă mai pot fi achiziționate, la fel
ca în municipiul Craiova, doar din două modeste mici
spații amenajate în incinta supermarketurilor „Cora”
și „Carrefour”, situate tot la periferia municipiului, la
kilometri distanță de centrul lui.
Nu avem niciun dubiu că atât situația difuzării
cărții, cât și aceea a revistelor de cultură și literatură,
cu mici, inerente deosebiri, este peste tot
asemănătoare aceleia relevată de cele două
exemple concrete, la care am apelat.
Pe plan național, deci, se manifestă, din păcate,
aceeași nepăsare inexplicabilă, revoltătoare,față de
destinul cărții și al tipăriturilor de cultură și literatură,
fapt ce va avea, indubitabil,consecințe nebănuit de
grave pentru întreaga activitate și atmosferă
spirituală și cultural-artistică a țării.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
4
Rodica Bogdan
Legenda florii de liliac
„Sub liliac
Sunt păsări dulci ce nu mai tac,
Concert de voci mângâietoare
Sărmani cu inimi gemătoare,
Uitaţi, dormiţi sub liliac.”
(Primăvara – Alexandru Macedonski)
Dacă ați iubit vreodată cu adevărat, este imposibil
să uitați mirosul florilor de liliac care inundă văzduhul
nopților de primăvară cu lună plină. „Floarea
memoriei” i se mai spune florii de liliac și se crede că
este înzestrată cu puterea de a trezi amintiri în
suflet… oricine o miroase retrăiește amintiri dragi, de
iubire, oricât de îngropate ar fi ele de negura uitării și
a timpului.
Liliacul simbolizează primăvara însăși, reînnoirea
exterioară și interioară, dar și încrederea. Liliacul alb
vorbește despre puritate și inocență, poate chiar
despre perioada copilăriei și a tinereții, liliacul violet
poartă umbre de mister cu sine și simbolizează
spiritualitatea, cel albastru – fericirea, pacea și
liniștea, liliacul în culoarea magenta – iubirea,
pasiunea, bucuria de a trăi (și de a fi în viață),
bucuria de a învinge încercările vieții, cel liliachiu
(violet deschis) – prima iubire sau emoțiile primei
iubiri, liliacul roz – dragostea pură și prieteniile
puternice. Poate că nu întâmplător o floare care este
atât de mult asociată cu iubirea și loialitatea este
floarea reprezentativă pentru celebrarea celei de a 8-
a aniversări a căsniciei.
În vremuri de demult, spune legenda, trăiau doi
tineri care se iubeau nespus de mult. Atât de mult
încât își doreau să fie împreună pentru tot restul vieții
și după, dacă Dumnezeu îngăduia. Dar boala nu
iartă pe nimeni și, după o perioadă de timp, tânărul
s-a îmbolnăvit crunt și nu a mai trăit mult timp. Plină
de durere și de iubire, frumoasă fată se ducea în
fiecare zi la mormântul lui și varsă lacrimi amare, de
dor și întristare. Ochii ei albaștri-violeți plângeau
neîncetat și nu își mai găseau mângâiere.
S-a dus o zi, s-a dus două, s-a dus trei, s-a dus zi
de zi, până când, într-o altă zi, nu s-a mai putut ridica
de pe mormântul lui. Legenda spune că în locul
acela, în urma fetei a răsărit un arbust cu flori mov-
albastre care miroseau ireal de frumos. „Dacă în Rai
miroase a dragoste, pesemne că și floarea dragostei
noastre trebuie că are un parfum divin”, îi spunea
adesea fata tânărului pe care-l iubea tare. Oamenii
din acele locuri au numit floarea parfumată Liliac, de
la numele fetei: Lili, căci culoarea ei le amintea de
ochii violet-albaștri ai frumoasei Lili.
De asemenea, legenda mai spune că cei care își
fac mărturisiri sincere de dragoste sub un copac de
liliac înflorit sunt meniți să rămână împreună.
O altă legendă, de data aceasta desprinsă din
mitologia greacă, ne povestește despre sentimentele
puternice pe care tânărul Pân, zeul pădurilor și a
câmpiilor, le-a nutrit pentru nimfa Syringă. Pe când
aceasta se plimbă într-o zi prin pădure, vorbind cu
florile și cu animalele, tânărul i-a ieșit în cale și a
rămas uimit de frumusețea și grația răpitoare ale
nimfei.
Fascinat și îndrăgostit pe veci, a încercat să îi
vorbească Syringei, dar nimfa s-a speriat de
înfățișarea zeului pe jumătate om, pe jumătate
animal, și a fugit. Dorind să scape de urmărirea
tânărului și să-și păstreze jurământul de castitate,
nimfa s-a transformat într-un copac cu flori plăcut
mirositoare. Când a încercat să o cuprindă în brațe,
Pan a îmbrățișat un mic copăcel cu flori albe de liliac.
Dezamăgit și trist, a oftat adânc, iar vântul a suflat
printre florile liliacului, împrăștiind cel mai frumos
miros din lume. Întristarea lui Pan nu a cunoscut
măsura și de atunci a încercat să își schimbe și
caracterul năbădăios și aprig, făcând bine oriunde se
ducea și vindecând pădurile și ființele care îi ieșeau
în cale.
O legenda nordică spune că florile de liliac apar
când primăvara alungă zăpada de pe câmpuri, iar
soarele se înalță pe cer, alături de curcubeu.
Primăvara împletește razele soarelui cu cele ale
curcubeului și le îndreaptă spre pământ. Până când
ajunge în ținuturile Nordului, toată paleta de culori se
epuizează, în afară de culorile alb și violet, pe care le
presară deasupra unor tufișuri cu flori mici, florile de
liliac.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
5
poezie 5-18
Lenuș Lungu
Mă dizolv
Viața mea pare să se oprească
acolo unde nu pot vedea nimic
m-ai absorbit
și mă dizolv
un sărut pe ușa nopții
umbra mi se plimbă pe apă
nu se scufundă
sunetul vântului adie
prin fire invizibile
îmi unesc valurile părul și gândurile
caut un refugiu
într-un decor abandonat.
Sărut himer
Aș vrea să fiu gândul tău
să fiu umbra ce te urmărește
să ard în suflarea respirației tale
sărută-mă cu îmbrățișarea ta
mângâie-mi corpul cu dorul tău
aprinde-mi aripile spre orizont
să zbor pe culmi înalte
unde cerul plânge și suspină
în cenușa sufletului meu
întind mâna să-ți ating căldura
inimii tale
ca o himeră mă strecor
în parfumul tău
privesc la stelele în care te ascunzi
când închid ușa nopții
sărut optic în iluzii deșarte.
Lasă-mă
Vise spulberate
de vânt purtate
lasă-mă să te iubesc
fără să te abandonez
tăcerea mea în sărutul tău
dorul meu
un sicriu pentru sufletul meu
gânduri dureroase în furtuni se zbat
între bucurie și tristețe
în cele mai uscate arome
în inima inimii mele.
din iubire
Voi curge lin
prin venele tale
în strai țesut
din iubire
voi fi dans și foc
la tine-n trup
te îmbăt de mine
și te voi plimba
prin sfere de extaz.
Stare
În fiecare zi
este ziua speranței,
În fiecare dimineață
este dimineața petrecerii,
În fiecare seară
este seara unei tristeți
reînnoite...

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
6
Maria-Ileana Tănase
Luna florilor
Întâia zi de Mai s-a desprins de calendar,
Dar colindă anotimpul în șăgălnicie mare,
Primăvara o-ntâmpină cu alaiul ei de flori
Și-aleasă a fost să defileze ca sărbătoare.
Luna Mai a deschis larg porțile primăverii,
Iar frigul s-a-mbătat cu miresmele florale,
Soarele strălucește, chiar de nu-i arzător,
Dar va zâmbi lacom în lunile succesorale.
Codrul și-a încheiat toți nasturii înfrunzirii
Și păsările au zidit cuiburile, de mult timp,
Pe șevaletul naturii pânza are altă culoare
Căci Florar îi luna ce tivește noul anotimp.
Mai sau Luna Florilor e un rai înmiresmat,
Iar Zeița Primăverii l-a ales reședință-palat,
De unde exaltă mirifice simfonii parfumate,
Fără de care Florar ar putea fi ușor egalat.
Periplul unui destin
Gânduri multe au cochetat cu pălăria timpului,
dar cu câteva dintre ele, defel, nu s-a asortat
și totuși, unul rebel s-a gătit cu jobenul răbdării,
întotdeauna, am simțit că destinul l-a escortat.
Pașii mi s-au încurcat prin deceniile fulgerate,
iar o putere ancestrală, necontenit, i-a protejat,
sufletul mi-a fost învăluit de un ecou-exortație,
un îndemn, ce-n clipe de răstriște m-a-ncurajat.
Într-un târziu, pașii au ajuns pe drumul hărăzit,
steaua călăuză m-a pătruns cu lumina-i divină,
un cânt de harpă a dezmierdat sufletul neostoit
și lumina a hrănit poemele-flori pe-a vieții colină.
Am crezut, totdeauna, că drumul se va schimba,
periplul unui destin și-a găsit odihna prin cuvânt;
lăuta din suflet, fereastră spre lume... chiar altar,
iar un pareu din poeme-mi va fi ultimul veșmânt.
Toccata
Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină
Și-n pași de horă s-au încins pe cer,
Tunetele-n rafale parcă-s strigături,
Iar ploaia se destramă ca un lăicer.
Picurii înnoadă cerul cu pământul,
Umezeala pătrunde până și-n vers,
Scamele din hârtie îmbracă penița,
Iar rimele jilăvite se așează invers.
Vaporii-nmoaie, chiar foaia de hârtie
Poemu-i în pericol, de-a fi suprimat,
Dar prins în rama unei licențe poetice,
Va respira, din nou, făr' a fi deformat.
Norii și-au pus, iar jupe cu crinolină,
Curând fulgerul va dezlănțui toccata,
Picurii pătrund printre versuri și rimă,
Doar că poemul și-a înnodat cravata.
Marele confluent
Alerg, din greu,
pe pista unui gând,
târziu am înţeles
că timpul nu dă rest,
peste duritatea tăcerilor
am presărat rozmarin
până s-au destrămat
în versuri însetate
de buzele amintirilor...
un revers al medaliei,
fără de care tăcerea
ar fi ajuns năucă,
iar foșnetul gândului
nu s-ar fi condensat,
în boabe de rouă,
sub podul palmei.
Apele emoțiilor au spart
digul adâncurilor şi cuvântul
spirală şerpuieşte,
între malurile poeziei,
până la întâlnirea
cu marele confluent, cititorul!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
7
Ioan Muntean
11 plăceri
am o plăcere deosebită
să pot zbura dedesupt
şi să împrăştii caii ţăranului
ce protejează viitorul
fără să scoată dintr-însul bucurii
şi noi felinare să rătăcească pe degetul
ce mă iubea
12 degete
degetele mele
frumos se mântuie
noaptea
când stau pe stânci cu timpul
şi-ţi mai număr şi atunci
matematic
din cupolele uriaşe ce te alcătuiesc
în cuvinte de culoare
câteodată rugăciunea curge inspirată
şi scriu în penumbre
cum împiedică credinţa oarbă
care abia o fredonez
şi autorii vremii trecute
mânuiesc un troc
13 amintiri
amintiri peregrine
cine ca tine
e așa atâta vreme
cât stă degeaba
un timp zăcând
înfrigurarea ce străluceşte
pe pleoapă
vreau să-mi citească poveşti
de furat lucruri ciudate
să ştii că toată lumea
merge către sine
cu plăcere deosebită
vreau să-mi contabilizez
propria-mi înfierare
în fumul pieziş al laşităţii
15 castane
castaniul
în comoara lumii
şi creaţia lui
putem să n-o fi auzit
din cauza motorului
cresc milioane de spânzurători
pe palma ta vândută
pe degetul retezat de poezii
din Beethoven
precum bezna se pricepea
la sărutat
fără oprire
poţi fi auzită din domuri
uriaşă te desprinzi
cu spirit incandescent

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
8
Gabriela Mimi Boroianu
Nostalgiile cuvintelor (3)
şi mor, și învii
și mor, și învii
și mor, și învii
de-atâtea ori
cât va fi nevoie
până timpul tău
se va așeza în mine
și clipele mele vor trăi în tine
ca o bătaie de inimă
și zilele mele
se vor înmulți cu zilele tale
până vom deveni
cei mai bogați de pe pământ
și nici măcar moartea
nu va putea să ne despartă
m-am rezemat de noapte...
îți purta slovele prinse la tâmplă
iar pletele ei înzorzonate cu stele
mă înlănțuiau în moliciunea lor
a șoaptelor
aș fi vrut să ai niște degete lungi
cât un meridian
să mă străbați cu ele peste suflet
și până dincolo de mine
să mă aduci înapoi în starea aceea
de beatitudune
în care rămâneam agățată
după ce buzele tale
își scriau poemul
pe interiorul pielii mele.
m-am rezemat de noapte
ca de tine
și te tac
cum tace lava
sub coaja pământului
așteptând dezlegarea
mă întreb când a făcut Dumnezeu
Moartea
Viața pare doar un popas
în lunga călătorie
în care-i suntem însoțitori...
sau poate Moartea
a fost mai întâi
iar viața e doar un capriciu al
Creatorului
ca o evadare din monotonie...
ca o vizită la Grădina zoologică
în care noi suntem
cei din spatele gratiilor
și ne primim zilele în rații
sau ca la o piesă de teatru
în care Moartea e regizorul
ce poate modifica
oricând
scenariul după starea-i de spirit.
un aer rece vine așa
dinspre cuvinte
iar tu ești mai posac ca o zi de toamnă
ceva mai aproape ca moartea
și mai departe ca viața...
şi mă dezbrac de mângâierile tale
ca de o haină prea largă
și mă încalț
cu papucii pe care mi i-ai dat
și pornesc prin viața asta
ca un fum ce-a părăsit focul
și mi-e rece
din ce în ce mai rece
cu cât ajung la cuprinsul acestei cărți
pe care nu știu cine
a numit-o atât de absurd „noi”…

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
9
Cornelia Dița
Scriu pentru tine
Scriu pentru tine, Mamă Țară
și tot alaiul florilor de vară
cu gândul meu frumos, ți-l dăruiesc,
căci unul mi-este gândul, românesc!
Am încercat s-aleg un vers anume,
dar ce cuvinte despre tine ar spune
că ești pământul ce m-a hrănit mereu,
tu, poezie a sufletului meu?
Spre inima ta, încerc să-mi fac o cale
bătătorind cu gândul plaiurile tale,
culori de curcubeu în orice colț o să-ți sădesc,
unde cavalul cântă cu suflet românesc!
Scriu pentru tine, Mamă Țară,
rotundă ca o pâine și dulce și amară,
cunună-ți împletesc din spice, maci și
albăstrele,
Ție, pământ de dor al gândurilor mele!
Colţ de Românie
Aici, în colț de Românie
pe malul Dunării bătrâne,
e un oraș mirific, colțul meu de glie,
și fiecare stradă, povestea lui îmi spune!
Ce stradă nu mi-ar povesti despre un pod,
ce peste Dunăre o veșnicie a dăinuit,
că la trecut odată mulțimea de norod,
cu gânduri necurate l-au râvnit!
La mal de fluviu, mai străjuie cetatea,
cu ale cărei ziduri astăzi ne mândrim,
cu-naintașii dar și cu libertatea
ce-o prețuim în suflet, și-o iubim.
Aici, în colț de Românie,
chiar dacă mâine ar suna trompeta,
ne-am strânge în unire pentru glie,
și pentru un oraș, numit Drobeta!
Eşti!
Ești... dar câte nu poți fi,
și seară caldă, nopți târzii,
rimele mele-n poezii,
și macii toți de pe câmpii!
Te văd aevea-n muzică, în vers,
în flori de liliac, și în întregul univers,
ca o nălucă în tot ce mă-nconjoară,
ești... rana mea ce n-o să mă mai doară!
Și dacă ești în gândul bun ce mă îmbată,
și în culorile sfârșitului de Mai,
poate îmi spui ce eu îți sunt, vreodată,
tu... ce mi-ai zis că-s stropul tău de Rai!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
10
Paul Rotaru
Amamus amatis amant
Mulți îndrăgostiți își validează
Axiomele pe-un colț de rai,
Contestând iubirii, cât durează,
Soarta cărăbușilor de mai.
Pasiunile mistuitoare
Care-i sorb atunci când îi ating,
Ca un foc de paie sunt: ușoare.
Tot atât de repede se sting!
Unii, mai constrânși decât arată
În principii ce și-au însuşit,
Nu pricep că dragostea curată
Are și-nceput, dar și sfârșit.
Inima palpită la icoane
Într-un ritm frivol, dar anodin
Și adoră soclul unei stane
Prin elogiul fals și cabotin.
Alții, cei mai mulți, văd ca prin ceață
Umbra unui zvon de infinit
Și, de-atunci, nădăjduiesc o viață
Împlinirea când vor fi murit.
Dragostea de-un ce infim le spune
Că-n vacarmul lumii e-un mister:
Orice suflet are, când apune,
Partea lui de astru și de cer!?
Corul de iubiri liliputane
Vine dintr-un hău necunoscut,
Însoțind instinctele umane
Până când rezerva și-au pierdut.
Și apoi, elanul tinereții
Se consumă într-un dor incert
De savoarea candidă a vieții
Care piere iute în deșert.
Paradisul e-un decor schismatic,
Accesibil numai câtorva.
În demersul ăsta problematic,
Nu e loc și de părerea ta.
Regăsește-te pe culmi de noapte!
Poartă curcubeie de granit!
Dincolo de vise și de șoapte,
Se confundă tot ce ai iubit.
Poți să semeni unor siluete
Fără fond și chip, oricât ai vrea.
Forma dezgolită de regrete
Să te țină viu, nu va putea.
Dă iubirii tale trecătoare
Orice sens pe care îl dorești.
Toate astea nu sunt noi sub soare,
Ci perpetuează vechi povești.
Clipa cea infinitezimală,
Rezervată ție pe pământ,
E la fel de aspră și banală
Ca orice se spulberă în vânt.
Tot ca dragostea ce te ridică,
Aparent, deasupra tuturor,
Nu-i nimic în lumea asta mică
Nici mai nobil, nici strălucitor.
Vrei să dai iubirilor gregare
Rațiuni absurde ce s-au scris
În răstimpuri vitrege și care
Multă vreme ți s-au interzis?
N-am să neg că-n lupta ce persistă
Doar în fuga oarbă de sfârșit
Nicio împlinire nu există
Ca să mori și tu mai fericit.
Vieții tale crude și anoste
Dă-i splendoarea unei poezii.
Amăgirea asta o să coste
Marele-ntuneric într-o zi.
Evadarea din realitate
Se arată, la un ceas tardiv,
Mai periculoasă decât toate
Plângerile tale de captiv.
Poate că acum îmi vei opune
Perimate legi și dumnezei –
Dacă tu pe toate le vezi bune
Și te fac mai bun, rămâi cum vrei!
Însă ele nici nu validează
Dragostea expusă-n evantai,
Căci iubirea are, cât durează,
Soarta cărăbușilor de mai.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
11
Ovidiu Dinică
optimist
învăț greu să mă mint
știu bine acest lucru
lupt să mă înțeleg
să-mi surâd dimineața în oglindă
zugrăvesc timpul
cu focul iubirii
nu bag în seamă ridurile
nici crampele
ce-mi fură nopțile
cu inima repet gânduri
într-o sănătate teribilă
desfac mantia morții din capcanele
minții
transparența
uneori visul devine greu
aripile îi sunt tăiate
nesomnul minții
așternutul mototolit
transpirația nervoasă
trupul lovit
de neuronii inimii
o inimă cu pulsul mărit în aorte
cuprinde stelele
gata de explozia ce va tăia
respirația secundelor
totul devine alb intens
capătă fragilitatea ploii
farmacista
printre rafturi și flacoane
cu parfumul amiezii
ochi cât răsăritul
împung lumina cu teamă
să nu sfarme tăcerea
sânii două petale de crin
pătrund prin halatul alb
așteaptă vocile gri ale zilei
recomandă zilnic
pacienților
tratamentul cu iubire
le zâmbește
acrobatic
dragostea nu are efecte adverse
umple sufletul cerului
ea plânge sătulă de
amurg în ambalaj de plastic
insomnii
insomnia topește amintirile
din creuzetul de
imagini dispuse să joace
în colaje realitatea
culorile se erijează
într-o imensă ipostază a erorilor
stând la rând să-ți prindă nervii
în bucla emoțiilor
sub mâna timpului
mintea înfierbântă creierul
ești o faclă
arzi dioptri în metafore
sânii calzi ai destinului
pe fruntea încinsă de vanitatea autorului
smulge efemerității zâmbetul

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
12
Constantin Mîndruţă
În trecut am şi prezent
Unii caută ce-am fost,
Că nu pot vedea ce sunt,
Un rod în pumn de pământ
De la Duhul Sfânt cu rost.
Rău îmi pare că nu-s prost,
Să nu scriu, să nu cuvânt,
Că nu pot vedea ce sunt.
Degeaba ajung cărunt,
Tot mai am un preţ de cost,
Eu nu pot să fiu anost
Şi nu umblu cu mărunt,
Că nu pot vedea ce sunt.
„Cuget, deci exist”
Cugetarea, de-i adâncă,
Cu ea pot să mă alin,
Chiar dacă mai şi suspin,
Vreau să fiu ca şi o stâncă.
Că minciuna îmi mănâncă
Sufletul rămas senin,
Cugetarea, de-i adâncă,
Cu ea pot să mă alin.
Doamne, Ţie mă închin,
Nu mă depărta de muncă,
Că nu umblu după şuncă
Şi nu beau din pumn străin...
Cugetarea, de-i adâncă.
În neam
Rădăcina mea-i amară,
Însă roadele sunt dulci,
Mă gândesc cum te mai culci
Fără mine, fără seară.
Nu mă dau banii afară,
Nu trăiesc printre năluci,
Nu mă uit printre uluci,
Nu-s om simplu de la ţară.
Dar mai am decât un tată
Şi o soră căpiată,
Cumnat, nepot nesimţiţi,
O mătuşă, ceva veri,
Însă toţi neaveniţi,
Ăsta sunt, ce poţi să-mi ceri?
Cu unii părinţi
Când stau cu unii părinţi,
Simt că am trăit degeaba,
Moşul, dacă făcea laba,
Baba nu năştea-ntre dinţi.
Căci copiii lor cuminţi,
Nu-s născuţi să-şi facă treaba…
Când stau cu unii părinţi,
Simt că am trăit degeaba.
Când e moşul, e şi baba,
Nici măcar nu sunt la sfinţi,
Nu vezi, bre, că mereu minţi!
El e robul, ea e roaba…
Drag mi-e cu aşa părinţi!

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
13
Dorina Pop
Creativitate amânată
Gust din cafeaua cu lapte
Și tastez, cu mâna dreaptă,
Gânduri transformate-n șoapte
Chiar de slova-mi e inaptă.
Am scris versuri, cred că șapte,
Însă-s lipsite de „faptă”.
Gust din cafeaua cu lapte
Și tastez, cu mâna dreaptă,
Cuvinte seci și necoapte
Ce stau blocate pe-o treaptă,
Căci pe coală-i încă noapte
Și metafora așteaptă
Să gust din cafeaua cu lapte.
Pulsul valurilor matinale
Tăcutele răni nu mor, ci mistuie,
În taină, ca o toamnă obosită
Care-a pierdut aroma de gutuie
Și plânge, de tristețe molipsită.
Tăcutele răni ni se-nfig în carne
Plimbându-se-n artere zâmbărețe
Și se adăpostesc ca niște goarne
În pulsul ce refuză să înghețe.
Tăcutele răni se cicatrizează?
Posibil, însă-ntr-un timp îndelungat.
Până atunci în clipă difuzează –
Nesiguranță-ntr-un destin promulgat.
Tăcutele răni, ia-le așa cum sunt,
Cu fire albe, lacrimi, poate... greață,
Însă nu uita un singur amănunt:
Cuprinde iubirea, în dimineață!
Manuscrisul polenului
PROLOG
Din goana cuvintelor demodate
Au rămas doar ideile și-un gând
Care-mi impune să le așez într-o carte
Și-ncep cizelându-le rând pe rând.
Îmi plimb sentimentele-n soare
Și gândul îl scald în lumină
Rup umbra ideilor, chiar dacă doare
Și-nlătur praful în surdină.
ACŢIUNE
Cu sufletul scăldat în natură
Aleg personaje din flori,
Le mut în ființă (fără ură)
Oare polenul va creiona comori?
El, Hamlet, face festinul
Shakespeare e doar musafir,
Cu spada-și croiește destinul
Se mută-n polenul din trandafir.
Dumas doar zâmbește-n condei
Când D'Artagnan fuge-n crin,
Iar Tolstoi rămâne holtei
Căci Anna-i mușcată cu venin.
În satul fără bibliotecă
Plânge-n salcâm Moromete,
Căci Goe cade pe potecă.
Din ghiocel devine... burete.
EPILOG
Polenul din personaje s-a-ncurcat
Solicită ajutor unui cuvânt,
Acțiunea în alergie s-a mutat
Și zboară spre editură pe-o creangă de vânt.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
14
Aurelia AlbAtros
Trecutele zvâcniri
Au înflorit castanii
și totu-i sărbătoare,
au înflorit castanii
în parcuri cu-amintiri
căutând în zări albastre
trecutele zvâcniri,
au înflorit castanii,
flăcări arginti,
sfidând vremelnicia
în freamăt de poveste
în primăvara plină cu iubiri...
Au înflorit castanii,
policandre verzi
în care ard chemări firești,
ca în fiecare an
în lumea asta mare,
încărunțiți de floare
au un singur gând,
vor sta înfipți acolo
privind nedumeriți
cum mișună perechi,
perechi de îndrăgostiți.
Au înflorit castanii
în primăvară ca freamătul
unei mari iubiri
ce înflorește-n fiecare an,
și totu-i sărbătoare,
hai vino, mână-n mână,
la nunta lor cea mare
pe care ne-o dorim.
Acel loc în care intri cu
sufletul desculţ
Poezia mea
răsare odată cu soarele
și-mi încălzește sufletul în primăvară,
acel loc în care intri cu sufletul desculț
iar gândul se desfată
într-o oază de linişte şi reculegere…
Simt, foarte curând poezia
îmi va scrie poemul zborului
printre cuvinte și fraze
ca un miraj
pe care îl îmblânzeşte sufletul
în îndepărtatele țărmuri
unde poți zbura precum o pasăre
și trebuie să te opreşti
privind mai profund,
tot mai profund, până vei reuși
să-ți desprinzi sufletul de adâncuri.
Univers fără de margini
vis tandru de iubire
flori de tei și margarete
fluturi în sarabandă
ce zboară-n
universul viselor.
prinzi în plasa ta
vise, îngeri, clipe efemere,
colorând al timpului fir
cu frumusețea ta.
cerni praf de stele
peste vise și poeme
ca un voal de transcendență
să unească veșnicii
praf de stele-n armonii.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
15
Anişoara Iordache
experienţe
1
copilul
a pus o sămânță în pământ
a doua zi
un lujer i-a atins călcâiul
după un timp
o floare galbenă
i-a dat binețe
oamenii au
grefat floarea pe un cer
înnorat plin de spaime și confuzii
treptat
floarea și-a pierdut strălucirea
exuberanța
deveni movilie
cadaverică
vreau floarea înapoi-a spus plângând copilul
oamenii
i-au adus
mai întâi o bucată dintr-un meteorit
apoi un pantof scâlciat
o mănușă ruptă
câteva litere găsite pe pietre.
2
copilul
a găsit pe prispă
rătăcit
un puișor de mierlă
i-a adus repede
câteva grăunțe de grâu
și o cănuță cu apă proaspătă
de la izvor
oamenii
au luat micuța zburătoare
și au grefat-o
pe trunchiul unui copac spinos
pasărea și-a pierdut strălucirea
deveni movilie
cadaverică
unde-i mierla? – a țipat copilul
oamenii
i-au dat
mai întâi o bucată dintr-un meteorit
apoi un pantof scâlciat
o mănușă ruptă
3
în tindă
copilul
se juca cu mașinuțele
iar părinții
în câmp
adunau porumbul
oamenii
au făcut
o manevră greșită:
o rachetă balistică
explodă aproape de țarină.
– vreau să vorbesc cu tata și mama-a șoptit copilul
pe ale copilului palme
printre lacrimi
erau:
o bucată dintr-un meteorit
un pantof scâlciat
o mănușă ruptă

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
16
Nicoleta Mija
O scoică…
Ia-mă de mână şi priveşte-mi ochii,
În zorii un asfinţit, la venirea serii,
Despleteşte-mi părul, să te acopăr,
Simt în mine numai neastâmpăr.
Iubeşte-mă cu zâmbetul tău cald,
Vin peste noi nopţi de smarald,
Atinge-mi inima cu un trandafir,
Să nu mă zbat şi iubire să respir.
Şterge-mi cu iubire prima lacrimă,
În liniştea iubirii, niciodată spaimă,
Nu te speria, este lacrima fericirii
Inima-mi bate acum multe armonii.
Iubeşte-mă cum pasărea iubeşte cerul,
Cum poetul iubeşte mereu condeiul.
Mai priveşte-mă odată cu ochii tăi,
Ascultă-mi ale inimii repezi bătăi.
Să alergăm de mână în marea albastră,
Două trupuri calde şi iubirea noastră
Culege o scoică numai pentru mine,
Păstrez în ea dragostea pentru tine.
Nu mă grăbesc să cresc, rămân copil,
Câteodată alintat şi de multe ori dificil,
Parcă mă cunoşti bine, de o veşnicie,
Iubite zâmbetul meu numai de tine ştie.
Pendulul
Să deşirăm al nopţii noastre mare ghem,
Pendulul ticăie mereu cu un aer boem.
Ne sărutăm fericiţi printre ramurile cerului,
Iubirea noastră se agaţă de razele visului.
Ghemul se deşiră încet întreaga noapte,
Pendulul ani mulţi cuprinde în şoapte.
Zâmbim frumos, îmbrăţişaţi ne sărutăm,
Visători boemi în versurile iubirii cântăm.
Fericiţi strângem multe fire în ghem iubite,
Pendulul ani cuprinde, clipele îndrăgostite.
Un fir adună în el florile colorate şi stele,
Când îl deşirăm, adunăm toate amintirile.
Se agaţă mereu de mine doar o roză albă,
Pendulul adună clipele iubirii într-o salbă.
Acum bate noaptea, este frumos luminată,
Ghemul dispare atunci când ziua o să vină.
Strângem în suflet ghemul iubirii şi fiorul,
Pendulul iar cântă şi caută în clipe dorul.
Într-un amurg ce trece din iarnă spre vară,
Deşir ghemul iubirii din toamnă în primăvară.
Petale de trandafir
Sărutul tău... petale de trandafir,
Închid ochii numai iubirea ta respir.
Cu petale albe şi roşii mă mângâi,
Ai fost şi eşti iubirea mea dintâi.
Sorbim din nectarul iubirii noastre,
Un zbor de stele prin zările albastre.
Adesea mă ascundeam prin petale,
Mă găsea mereu vraja iubirii tale.
Acoperiţi de multe miresme şi culori,
Ne ascundeam în adâncul mării deseori.
Printre scoici, corali şi spuma mării,
Adormeam îmbrăţişaţi la venirea serii.
Multe petale se scurg acum prin amintiri,
Ascundem în mare bine ale noaste iubiri.
Valul mării peste noi adesea venea,
Ne ascundeam bine sub… petala mea.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
17
Eugenia Rada Ioniță
În mişcarea neantului...
În mișcarea neantului,
diplomația își punea mânușile de catifea
să protejeze pumnul
la lovitura adevărului...
Numai așa se putea cumpăra din târguri,
duzini de minciuni și suflete moarte.
Praf dat în fața oricui și dintre toate,
acoperiți cu o banderolă sunt ochii.
S-a putut întâmpla
că pe calea plină a mărăcinilor,
tranzacția aceea stupidă
era alta
fiindcă ea nu putea fi mințită niciodată
Cai verzi
Caii și-au pierdut copitele
fiindcă se scăldaseră în apa smaraldului,
rinocerii și-au uitat coarnele
de frica țânțarilor...
În umilința zilelor,
zările deșertului se uneau în chipuri
în beteala aerului.
Uite, în somn aveau loc jurămintele
își făcea loc un strop de poezie
de dragul așteptărilor.
Uluire
Se agățau de turn
părți de lună
într-un miraj
pe care sulfina
se apleca tăcută și sfioasă.
Pe piscuri
mâinile nopții
se împreunau a rugă.
Capătul lumii,
după colț,
misterul îngroapă
în unda albastră.
Rânduri pierdute
Stăpânul timp e străin
pe câmpul plin de flori,
vrăjitorii se jucau cu înălțimea
și vântul mătura orice urmă.
Întâmplârile reveneau într-un cerc
și glasul apostolilor
urna dinspre catedrală
un fel ce nu putea fi oprit
Însemnările continuau pe foi
pe lanurile pierdute...
Veneau în lanț alte primăveri
împreună cu iernile și verile
ca într-un cerc.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
18
Eugen Dulbaba
Deceneu Sfântul
Tu, preotul meu
Sfinte Deceneu
Vino să-mi mângăi
Sufletul dintâi
.
Căci acum iată
Inima mi-e moartă
Şi la tine strigă
Nu vrea să se stingă:
.
Pune în trupul lui
Raza Duhului
Şi să fie iară
Ca odinioară
.
Astfel ea ţi-a zis
Iar tu i-ai promis
Că mă faci să fiu
Cu spiritul (sufletul) viu
.
Cei de jos, privească
Fapta preoţească
De la cel Mereu
Sfântul Deceneu.
Catren
Este o blasfemie
Să n-aibă în buzunar o mie
Căci cu folos îi risipeşte
Nu în zadar îi investeşte.
Celui cum va fi
Din toate
Să vă fie începutul
Pe drumuri
Ce nu sunt
Văzute încă
Spre acelaşi scaun
Pe care se va odihni
În zilele ştiute
Cel ce va ajunge primul
Pentru întronarea
Fără sceptru
Şi alai
Unică
Definitivă.
Prin insomnii, visuri şi vise
Mărturii despre nesomnul
Care a fost
Sunt visele rămase
În grele plictiseli
După prea lunge nevisări
Acum e dimineaţă
Poate o noapte
Va veni
În care visele
Destoinice sub lună
Vor desfăta pe nedormitul
Ce poartă visuri mari
Despre uitatul somn.
Echimoză
După ce întreaga viaţă pământească te-ai lovit
pretutindeni de aceeaşi Idee Monolit-
Dumnezeu – cât de plictisitoare, râncedă şi
lipsită de conţinut îţi va fi întâlnirea cu Ideea
„Pipăibilă” şi Definitivă din Lumea în care
numai Aceasta contează şi se întâmplă.
Capriciu – Echimoză
Mă reprezinţi în faţa celor Predispuşi din lumea
măsluită unde concesiile se află în gene,
trădările în epidermă şi circumvoluţiuni iar
faptele măreţe se întâmplă mincinoase la
vedere doar ochilor dispuşi spre recunoaştere,
camuflaţi de pleoapele ce nu trădează bezna
unde Falsul este Rege.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
19
Costel Avrămescu
Rondelul dorului
Mă las purtat de-un gingaș fior
Când mă cuprinde dorul de tine;
Pe aripi de-amintiri, mă scobor
În trecutul cu luciri adamantine.
Mă-ncinge-ades ceva ispititor
Cu-nțelesuri adâncite-n mine,
Mă las purtat de-un gingaș fior
Când mă cuprinde dorul de tine.
Când luna se-oglindește-n pridvor,
Visul se chinuie dorul să-mi aline,
Și-mi pune-n ochi al lacrimii izvor.
Păstrând speranța vremii care vine,
Mă las purtat de-un gingaș fior.
Rondelul casei părinteşti
În Șesuri, pe limanul Tazlăului Sărat,
Mai dăinuie timpului casa părintească;
Vântul nostalgiei, cu duioșie, presărat,
Iute, mă-ntoarnă, de ea să-mi amintească,
Peste bariere de timp, cu pasul scăpărat,
Unde copilăria avea să-mi înflorească,
În Șesuri, pe limanul Tazlăului Sărat,
Mai dăinuie timpului casa părintească;
Chiar dincolo de viața pământească,
Dorul meu se va-nfrupta înflăcărat
Cu-această hrană dulce sufletească
De care nu voi fi niciodată dezbărat,
În Șesuri, pe malul Tazlăului Sărat.
Rondelul mirajului
Chiar dacă totu-i relativ
În această lume de miraj,
A triumfa presupune curaj
Și-un feedback confirmativ.
Iluzii, în al vieții anturaj,
Se vând în mod speculativ,
Chiar dacă totu-i relativ
În această lume de miraj.
Fericirea însăși e-un ecleraj
Pe ecranul vieții limitativ
Ce se proiectează imaginativ
Într-un simplu scurtmetraj,
Chiar dacă totu-i relativ.
Dialog mineral - tristih
– De ce unele inimi sunt diamante şlefuite
În timp ce altele, simple pietre rostogolite?
– Pentru că bat efemerul în cadenţe diferite.
Inima este mai educată –
distih
Numai cu cerneala inimii şi tocul pătimaş
Poţi scrie cuvinte frumoase pentru urmaş.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
20
proză 19-32
Adrian Scriminț
Repugnare șşi extaz (capitol
din romanul Răpănoşii – a
doua parte)
– Nu mă lăsa aici, Buldozere! Lasă-mă oriunde,
numai în pădure să nu mă lași!
Mașina se opri, lăsând-o să se apropie, însă nu
prea mult, doar atât cât șoferul să se facă auzit:
– Lasă Prințeso, că aici o să-ți găsești prințul. Nu
așa pățesc prințesele adormite, își așteaptă prinții ca
să vină în pădurea fioroasă și să le sărute?
Mașina scrâșni din nou, cu răutate, de teamă ca
nu cumva ponderabila domnișoară să îi pună mâna
pe mânerul portierei din spate și să năvălească cu
forța înăuntru.
– Buldozere, nu fă prostii, Buldozere! Nu mă lăsa
singură în frig!
Mașina opri din nou, dându-i parcă a înțelege că
totul fusese doar o glumă. Angelica se porni pe
zâmbete, îi iertase pe toți trei. Gâfâia, pe când venea
repejor dintr-o oarecare depărtare. De pe geamul din
spate zbură și cojocul îmblănit al fetei. Șoferul privea
apoi prin lunetă cum o înghițea cu lăcomie
întunericul. Râdeau pe urmă copios de glumele pe
care le făcuseră pe spatele fetei.
– Așa-i trebuie dacă se pune cu mafia!
concluzionă Sabin Nebunu…
Moara de vânt se străduia din greu să imite
tradiționala și democratica Olandă. Și nu se putea
spune că ar fi avut vreun oarecare succes în această
străduință de imitare: roata nu i se mișca, era pusă
doar de decor, iar din interior nu răzbăteau ritmurile
muzicii flamande, ci influențele turcești, grecești,
sârbești și arabe, luând cu succes naștere din ele
oarecum și cele actuale, românești. Când pătrunseră
înăuntru se loviră strident de canapelele de pluș roșu
și fețele de masă de catifea roșie. Aceleași lumini
roșii emanate de jeturile reflectoarelor, personalizau
și mai abitir specificul încăperii. Ospătarul, jovial,
chel, cu obrajii înroșiți, le puse urgent pe masă
meniurile. Se comporta de parcă îi cunoștea de-o
viață întreagă și îi dădea atenție mai ales
Buldozerului, care se grăbi să îl anunțe că nu aveau
nevoie de ele, însă ospătarul care era și chelner și
patron al locației, se prefăcu că nu îl aude. Fostul
șofer și actualul client își studia meniul cu indiferență
și mimică tâmpă:
– Eu n-am niciun ban la mine, doar ceva mărunțiș
ce mi-a rămas pentru parcare.
– Eu n-am venit să cheltui! trecu de la glumă la
profundă seriozitate și Sabin Nebunu. Orice venit,
orice sumă, trebuie să dau aproape totul ca să mă
pun bine și să deschid anumite uși, că-i greu la
răcoare, i-un sistem și mai corupt decât statul…
Tăcu. Nu era cazul de lamentare. Cei care își
exprimaseră neputința își întoarseră capetele spre
Godean, în zadar și cu timiditate, căci o uniformă
spălăcită de militar nu le inspira avuție.
– La noi soldele se ridică atât cât să îți ajungă de-
o perie, o pastă de dinți și trei pachete de țigări pe
lună. În rest… bagi muncă, militărie și arest de te ia
dracu…
– Nici nu ne așteptam ca tocmai tu să contribui cu
ceva, stai liniștit! îl împăciui Buldozerul, cu un glas
plângăcios, ce-i drept.
Își scrută pe rând tovarășii, trăgând din răsputeri
de timp cu studiatul amănunțit al meniului. Își
controlă apoi toate buzunarele și le cercetă
conținutul pe sub muchia mesei.
– După cum vă spuneam, mi-au mai rămas ceva
bănuți prin buzunare, puși cu intenție ca să îmi
ajungă de parcare…
– Câți ai? scânteiară cu interes ochii Nebunului.
– De-ajuns cât să ne facem de râs! îi repanică
grăsanul. Voi chiar nu aveți nimic?
După o căutare amănunțită, Nebunul îl anunță
panicat:
– Eu am puțini, doar un leu și cincizeci de bani!
– Dă-i încoace! Buldozerul îi strânse cu sârg și îi
alătură celorlalți, după ce îi cântări pe toți cu drag,
înroșindu-și cu rușine obrajii.
– Eu nu am niciun ban! se grăbi și Andrei Godean
să se scoată din încurcătură, fără să i-o ceară
nimeni.
Virgil Simion, zis și Buldozerul, își scruta cu niște
ochi bulbucați căușul palmei în care ținea mărunțișul.
Rămase cu ea suspendată în semiîntunericul străjuit

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
21
de subtilele reflectoare roșii pentru un timp cam
îndelungat. Închise pe urmă pumnul și îi vârâ grijuliu
în buzunar. Oftă a necaz și le zise:
– Tâmpita aia de Angelica avea bani. E una
dintre mult prea fericitele care au privilegiul să mă
mă întrețină, o proprie plătitoare de taxe și impozite.
Uite că la bani nu m-am gândit, că n-aș fi lăsat-o
singurică în mijlocul codrului nici în ruptul capului,
sărăcuța. În felul ăsta… am făcut un fel de pana
prostului.
– Hai să mergem după ea! îi sfătui omenește
Godean, prinzând brusc sentiment în momentul de
față, când află că voluptoasa creatură poseda o
sumă importantă.
Buldozerul râse, a panaramă:
– Prea târziu, or fi mâncat-o lupii.
Pentru câteva clipe râsul îi fu estompat, deoarece
dădu de la depărtare ochii cu patronul.
– Hai să inventăm ceva, să ne sustragem de aici
cu diplomație! încerca din răsputeri să își apere
onoarea.
– Ai înebunit? îl luă la rost Sabin Nebunu. Eu nu
mă mișc de aici nici mort. E atât de frig afară…
Buldozerul se ridică pe jumătate în picioare,
agățând cu pulpele muchia mesei și făcând să se
zguduie scrumiera și serviciul galant cu lumânări
aprinse, lucru care atrase atenția patronului. Îl opri
din bunăvoință printr-un gest al palmei să îi mai dea
răgaz să consulte meniul, chipurile. Printr-un zâmbet
binevoitor cât toată încăperea, șeful de sală i se
supuse. Îl cunoștea de mult, de-ajuns cât să îi
înțeleagă semnificația gesturilor și a comunicării
nonverbale, și deși nu îl agreea pe Buldozer, se
străduia să îl înghită, căci de-a lungul deselor sale
peregrinări făcuse bani foarte frumoși de pe urma
grăsanului, și de altfel și de pe urma altor namile
asemănătoare dânsului, unii dintre ei fiind chiar și
atunci de față. Îi întoarse spatele ca să se ocupe de
avuția altui client, neștiind că cel pe care se străduia
să îl respecte nu avea la dânsul bani nici măcar
pentru o bere, și îi mai și ținea ocupată una dintre
mesele cele mai centrale.
– Poate se enervează șefu’ sălii. Ne dă naibii
afară cu caguliștii! li se destăinui Buldozerul, din
spatele unui zâmbet întunecat.
– Poate vrea să las vorbă să i se dubleze taxa de
protecție!!! înnebuni Nebunu, trântind cu pumnul în
masă.
– Stai cuminte, bă! îl certă Godean. Ce boala, te
crezi pe maidan, la piață? Ai dat de lume bună,
comportă-te ca atare! De unde vrei să îi pui taxă de
protecție? Din pârnaie?!
– Înțelepte vorbe îți grăiește gura, Godene! i se
simți recunoscător Buldozerul, mulțumit că nu trebuia
să fie el cel care trebuia să îi facă educație.
Într-adevăr, cei care se desfătau în brațele
tinerelor balerine și își mângâiau urechile cu muzică
bună erau din clasele sociale net superioare. Unii
aveau la gât lanțurile de platină sau de aur atât de
groase, încât de-abia mai puteau să își ridice
căpățânele, alții aveau ghiulurile de la degete mari
cât nucile, iar dacă nu aveau aceste accesorii, se
puteau liniștiți afirma prin rafinata vestimentație:
pantofi de piele decorați cu ciucurei, sau șalvari rari
întâlniți pe piață, de culori diferite: verde kaki, vinișiu
sau roșii, de proveniență turcească. Fetișcanele
amintiților aristocrați, sau nevestele, erau deosebit
de frumoase, împodobite până la eleganță, conform
cu moda vremurilor, cu părul lăsat să curgă sau
strâns în coc, cu colierele de rigoare și rochiile
eclatante de seară, cu brățări de aur la încheieturile
picioarelor, sau rochii atât de scurte, cât să atragă cu
intenție privirile dușmanilor. Își țineau ochii ațintiți în
pământ, căci înalții prelați pedepseau pe loc orice

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
22
cochetare imaginară, pălmoacele domniilor lor
puteau fi scoase cu ușurință din teaca pantalonilor și
pocnite cu ușurință peste cefele superbelor
însoțitoare. Erau însă și unele frumuseți pe chipul
cărora predominau șiretenia și inteligența, mai puține
ce-i drept, egale fiind cu consorții lor, sau chiar de-
asupra. Luate la nivel general, în afara câtorva
cârciumărese, sublimele doamne sau domnișoare,
după caz, excelau în finețe și frumusețe, făpturi
plăpânde, privilegiate de natură, care, privite din
spectrul tăinuit al unui intelectual, trezeau foarte
multe dileme nedeslușite și multe semne de
întrebare: „Ce-or fi găsit aceste gingașe făpturi la
aceste matahale??” La lungile și interminabilele
discuții ținute în tagma acestor intelectuali, de
preferință tot la un păhărel, ar fi intervenit cu
explicații psihologii: „Omul, fie el bărbat sau femeie,
în exemplul de față femeie, este înzestrat cu două
instincte, unul inconștient, dăruit de natură, pe care
nu și-l poate controla, și altul conștient, pe care și-l
dezvoltă de-a lungul vieții. Unul din instinctele
inconștiente dăruite cu generozitate de natură ar fi și
cel animalic. Cerbii se luptă pentru femelele lor,
motanii, taurii, morsele… la fel, iar cel mai puternic,
câștigătorul, le fericește cârdul. La fel se întâmplă și
la latura umană, femeia simte care este bruta cea
mai puternică, matahala care dă cel mai bine cu
parul, cel care are minunatul har să spargă mesele,
scaunele și ferestrele pașnicelor baruri. Cel care are
acest talent, tot dat de la natură, să se facă
remarcat, este premiat de fina făptură cu punerea
premeditată sub aripa lui, căci femeia vrea să fie
ocrotită, vrea siguranță, viitor, protecție, fiind harnică
în cheltuirea veniturilor celui sub care s-a pus la
adăpost. Aici este meritul inconștienței animalice,
care a dirijat-o cu mărinimie către incontestabilul
rege al junglei. O perioadă se simte superioară
celorlalte făpturi, în sinea ei este sigură că are un
statut, un viitor, un protectorat, mai ales când
răspunsul vine cu invidia surprinsă în ochii altor
consoarte din anturajul ei, sau cu care copilărise și
se jucase cândva în trecut, ori prin dispariția subită
de prin farmacii a dozelor de medicamente destinate
ulcerelor și gastritelor.
Și uite că ușor-ușor în decursul anilor li se
dezvoltau și instinctul conștient, plăpândele făpturi
începeau să își dezvolte pofta după lucrurile
romantice, să fie scoase la teatru, să li se dedice
poeme, să își dorească cu aviditate să primească în
dar măcar o floare de ziua femeii, erau marcate să li
se dea maximă importanță, și nu o așteptau de
această dată de la societate, ci de la bărbații care le
ceruseră cândva de neveste, le trântiseră plozi pe
creștetul capului, le trimiseră la cratițe, voiau să își
vadă în ele consoartele, mamele și amantele ideale,
iar singurele serate organizate de aceștia fiind cele
la care participau în momentul de față. Dacă
personalitatea lor predomina—ceea ce nu se
întâmpla la toate—puteau controla aceste brute, și
pe unele reușeau chiar să le facă să le respecte,
însă majoritatea dintre ele intrau în mrejele
supunerii, a neieșirii de sub cuvânt, a primirii cu
resemnare a amenințărilor, sau cum spuneau
masculii cei romanticii: „a promisiunilor”, că dacă îi
înșală le omoară, și în felul acesta grațioasele făpturi
primeau cu predilecție educațiile corporale—unora
chiar făcându-le plăcere să le primească; curgeau
plângerile de molestare depuse pe la secțiile de
poliție, și tot pe atât de repede erau retrase…
Binevoitorul patron, cu rol de barman, ospătar și
chelner își pierduse până la urmă răbdarea și se
puse în mișcare către masa lor. Se opri însă la
jumătatea drumului, căci cei trei mușchetari pe care
îi considera ca fiind de perspectivă, se ridicară cu
toții deodată și se îndreptară către toaletă ca să se
sfătuiască, fapt care îl făcu să îi cam piară zâmbetul,
însă și-l recăpătă când pe ușă își făcură intrarea
triumfală doi consilieri îmbujorați și un primar al
comunei învecinate, în superba companie a
plăpândelor soții, încărcate cu personalități similare,
însă vopseli ale părului diferite: nuanțe elegante de
roșcat, blond și șaten.
Spre disperarea celor chemați de natură, râsetele
celor trei protagoniști care se retraseră pentru
consfătuire, sincere, răsunătoare, barbare, carpatice,
mai ales ale celui care purta un superb costum de
ocazie și a celuilat ce-și expunea cu mândrie o
uniformă de militar ponosită, decorau cu hidoșenie
atmosfera pașnică de adineauri. Râsul celui din
urmă dispăru subit și repede, și lucrul acesta îl
constatară și cei doi amici. Îl băteau bărbătește
peste umeri și îl încurajau ca niște destoinici
tovarăși:
– Haide, relaxează-te. Am ieșit în lume ca să ne
distrăm.
– Ce vă pasă vouă! le zise abătut grăsanul. Eu

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
23
sunt aici un vechi client, practic spus, de-al casei. N-
ați văzut cum forfotește în jurul meu personalul? Ați fi
pupat voi canapeaua din față, căptușită-n piele, dacă
n-aș fi fost eu de față? Ce credeți voi, că e ușor să
penetrezi în lumea bună? Nu neică. Mai întâi trebuie
să frecventezi locarule de lux cu anii, să le faci
consumație.
De necaz, dădu un pumn în ușa unuia dintre
compartimentele impresionantei toalete, de-i
tremurară balamalele. Vizitatorii întâmplători,
chemați de ciclul firesc al naturii, părăsiră – nu
neapărat de frică, ci dintr-o măsură obligatorie de
vigilență – pisuarele, cu calm, trăgând încă de timp,
ca să îl observe mai bine cu coada ochiului pe cel
care se străduise printr-un efort atât de considerabil
ca să penetreze într-o societate atât de bună.
Cei doi tovarăși de încredere nu mai râdeau, ci îi
ascultau pledoariile doar într-un zâmbet, pe când
rotofeiul mai bubuia din când în când câte-o ușă,
doar așa, ca să îi atenționeze că nu mai era deloc
momentul pentru glumă.
–…să te faci remarcat, să sari în evidență. Păi
câtă consumație le-am făcut ăstora… n-au făcut-o
înalții demnitari ai orașului.
Nervii grăsanului reușiră să îl calmeze pe Andrei
Godean, care se uita în altă parte, iar privirea lui voia
să pară nepăsătoare, însă Sabin râdea cu
nerușinare.
– Nu râde Nebunule – trânti încă un pumn, de
răsunară toate compartimentele toaletelor – nu râde!
Eu spre deosebire de tine sunt un om cu liberă
trecere prin locația asta distinsă, îmi tremură
chelnerii de emoție când își așteaptă bacșișul, se
uită cu ciudă peste umăr dușmanii când văd până
unde mă poate duce uneori dezmățul. Prin mine a
venit și altă clientelă în motelul ăsta, sunt considerat
practic de-al casei, ce dracu, așa că nu râde, că nu
ție o să-ți crape în curând obrazul de rușine și nu o
să mai știi cum să o scoți la capăt. În noaptea asta,
ce-i clar, e că nu vreau să mă fac de râs, și țin morțiș
la asta!
Atunci când părăsiră closetele erau cu mult mai
sobrii. Gura Buldozerului fu aurită: înclinați cu
servialitate, cu pumnul stâng strâns la spate, iar cu
celălat braț ținând ștergare alb imaculate, doi
chelneri avură înalta onoare ca să fie însărcinați cu
luarea comandei. Cel care părea mai marcat de timp
și de amprenta experienței se apropie de liderul
incontestabil al grupului și îi șopti în ureche:
– Am putea să luăm comanda?
Dintr-un individ smerit, marcat de îngrijorări și
gânduri, Buldozerul se transformă pe loc într-o
persoană impunătoare. Spuse cu un timbru autoritar
al vocii, destul de tare, ca să îl audă și ceilalți doi
tovarăși, așa, ca să îi ia spusele drept mărturie:
– Trei pahare și… o sticlă de apă minerală!!!
Hohotul necizelat al lui Sabin Nebunu alertă și
mai mult nedumerirea supusului chelner, care,
rămas tot în aceeași poziție, ușor aplecată,
desemnată serviabilității, se codea împreună cu
celălalt coleg al său să se conformeze cu comanda
clientului meritoriu, mințindu-se că nu auziră bine
ceea ce li se spuse. Zâmbeau ușor, neștiind cum să
reacționeze, învățați fiind la cursuri că una dintre
modalitățile de a satisface clientul ar fi fost și aceea
de a i te contopi cu energia, manifestându-te ca
atare, mai bine spus jucându-i jocul, însă problema
era că aveau trei clienți în fața ochilor, cu stări
diferite, dintre care unul râdea ca prostul și reușea
să stârnească cu succes atenția întregii distinse
clientele, altul rânjea cu subînțeles și își ascundea
privirea în palmă, și cel mai important mușteriu al
casei se afla cufundat în stânjeneala înroșirii

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
24
propriilor obraji, și era gata-gata să se înegrească de
supărare. Chelnerul cu experineță mai mare se
gândi să reacționeze, și sparse tăcerea:
– În afara celor trei pahare și a sticlei de apă
minerală, cu siguranță că mai doriți să comandați și
altceva, nu-i așa? Poate un antreu, poate ceva de
mâncare…
– Nu-i așa! îl cam repezi grăsunul, străduindu-se
să nu tragă un pumn, de răsune blatul lucios al
mesei.
Din experiența sa, chelnerul observă acest lucru,
mai ales încleștarea pumnilor metalici ai celui care îl
contrazise, și îi făcu urgent subalternului un semn cu
coada ochului ca să îl urmeze. Nu se grăbeau, se
așteptau ca pe nervosul de la masa lucioasă să îl
apuce râsul cu bruschețe, să îi cheme înapoi, să îi
arate cu degetul, și să le spună: „Ha, ha, ha, v-am
făcut-o!” Însă nu se întâmplă acest lucru. Mai mult ca
sigur că importantul client ar fi abordat o a doua
variantă: să sfarme masa. Mai trecuseră prin astfel
de experiențe, și înțelepciunea sau cumpătarea lor
creșteau odată cu anii.
Pe când cei doi chelneri școliți își arătau
nemulțumirea patronului, cele trei fătuce, înalte,
sumar îmbrăcate, încălțate pe tocuri și parfumate
până la Dumnezeu, ședeau cu cumințenie în brațele
celor trei clienți distinși care tocmai dăduseră
comanda.
Doi dintre clienții destoinici, cel care purta
uniforma militară și cel cu costum de ocazie, nu își
permiteau ca să piardă vremea, așa că se porniseră
să acționeze, îmbrățișând cu sârg balerinele. La fel
proceda și Buldozerul, însă îmbrățișarea lui era mai
domoală, și nu cumva din grijă ca să nu își
strivească superbitatea blondă la piept, ci din adâncă
îngrijorare, punându-și întrebarea despre ce puteau
vorbi cu atâta seriozitate cei doi chelneri împreună
cu patronul locației, înroșiți la chip cu bruschețe, și
de ce le tot trimiteau atâtea ocheade dușmănoase.
Sabin Nebunu, puțin mai experimentat și mai
umblat prin lume, nu ca alții, mâncați de mucegaiul
cantonamentelor și al antrenamentelor de prin
loturile naționale, trecu la romantisme, își săruta cu
patimă supla făptură, care îi zâmbea forțat și dădea
anemic să i se retragă. Partenerul la care ședea în
brațe era considerabil de îndrăzneț, și sărea peste
toate treptele de negociere. Îi râse gingaș, cu o
feminină nevinovăție. Sări peste introduceri și porni
din proprie inițiativă prima clauză și primul pas al
negocierii, ciupindu-l mai întâi cu finețe de obraji:
– Nu mă servești și pe mine cu un campari?
Râsul barbar și carpatic al Nebunului, necunoscut
întregii locații prestigioase, răsuna cu cea mai mare
necontrolare. De la el se molipsi și Godean, care
începu să facă același lucru, fără nicio jenă, uitând
subit de discuțiile privitoare la temperarea
entuziasmului pe care le avuse în toaletă cu câteva
minute în urmă.
– Aoleeeu domnișoară, vrei să pună tăticu bâta
de baseball pe mine? încerca Nebunul să se salveze
printr-o glumă.
Fetișcana nu se pierdu cu firea, din contră, le
gusta umorul. Își duse degetul în dreptul buzelor și
de acolo pe cele ale Nebunului:
– Și ăsta e numai preludiul!!!
Sesizându-le zâmbetele false, cei doi chelneri
împreună cu patronul se pregăteau să intervină, însă
pumnul autoritar al Buldozerului, care făcu să
zăngăne paharele umplute ochi cu apă minerală, îi
făcură urgent să se răzgândească pe la jumătatea
drumului. Îl văzură jubilând și, își puneau întrebarea
care o fi fost exteriorizarea grăsunului, din moment
ce nu erau inițiați încă cu cititul de pe buze.
– Gata cu cumpătarea, la naiba, să înceapă
petrecerea!
Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul
citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă
văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare
finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea
în brațe.
– Fetelor, sunteți invitatele noastre în această
seară!
Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul
îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o
nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat,
care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse
numai într-o tristețe.
– A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de
această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală…

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
25
Silvia Giurgiu
Cireşe de mai
Somnul stăruie îndărătnic pe pleoape, contrariat
de lumina inoportună a dimineții, care se strecoară
victorioasă printr-o crăpătură indiscretă a jaluzelei,
rămasă neidentificată de ochiul meu exigent de
obicei, când îmi pregătesc odaia pentru somn. În
cireșul uriaș de lângă fereastră se ceartă arțăgoase
un cârd de ciori atrase de rubinele dulci care
scânteiază poznașe printre crengile îngreunate de
rodul acestui an. Iritată, îmi ascund capul sub pernă,
bombănind un protest inutil la adresa neobrăzatelor
înaripate, atât de matinale. Zadarnice, tentativele
mele de a redeschide portița viselor!
Cu un gest repezit arunc cearceafurile mototolite
în cealaltă jumătate de pat și mă ridic hotărâtă să fac
niște victime, dintr-o anumită specie de zburătoare
pofticioase și neobrăzate. Am deschis fereastra din
capătul coridorului pentru a-mi elibera mintea din
ceața persistentă a somnului neterminat, dar
orizontul care se vopsise cu toate culorile
curcubeului se dezvălui privirilor mele fascinate,
asemeni unui mire îndrăgostit, care își așteaptă
mireasa nerăbdător și vibrând de emoție. Un răsărit
magnific se producea sub ochii mei fermecați,
transformându-mi pornirile războinice într-un extaz,
pur și total. Am rămas așa minute în șir, înotând cu
privirea într-un infinit de frumusețe, în care m-am
dezintegrat, am renăscut și am crescut odată cu ziua
care se ridica pe cerul de sineală, de mână cu
soarele ce îmbrățișa dealurile și câmpiile înverzite,
ascunzându-se jucăuș printre copacii din livadă.
Atâta frumusețe...
Cearta ciorilor încetase de tot, dar neîncrederea
m-a călăuzit oricum către balconul dinspre grădină,
ca să alung hoții gălăgioși care atentau la cireșele
noastre. Erau acolo și se înfruptau de mama focului
cu minunile dulci, absorbite total de plăcerea lor. Nu
mi-a convenit deloc invazia aceea inoportună și le-
am alungat fără prea multe menajamente. Au fugit
speriate și contrariate, țipându-și nemulțumirea în
văzduhul străveziu al dimineții. Am rămas de veghe
alte câteva minute ca să mă încredințez că nu se
întorc, dar se pare că s-au săturat, căci nu le-am mai
auzit pliscul toată ziua.
În schimb, aproape de orele prânzului am auzit
din nou hărmălaie sub cireș și când am ieșit în
balcon, câțiva copilași mărunței stăteau agățați de
poalele generoase ale gigantului meu, care atingeau
uneori iarba proaspăt tăiată din cauza greutății
poamelor și care facilitau de minune asaltul mititeilor
invadatori. Ciripeau mai abitir decât ciorile pe care le
alungasem ceva mai înainte, dar entuziasmul cu
care înghițeau fructele cu sâmburi cu tot și pofta cu
care admirau crengile înalte la care nu puteau
ajunge m-a înduioșat și m-a amuzat în egală
măsură, trezindu-mi o mulțime de amintiri. Am intrat
în casă în vârful picioarelor ca să nu-i sperii, căci
dacă m-ar fi zărit s-ar fi împrăștiat ca iepurii prin
livadă, de teamă să nu atentez la urechile lor greu
încercate, în cine știe ce alte împrejurări dubioase.
Am continuat să-i privesc din spatele perdelei,
râzând cu poftă de neputința lor și de îngrijorarea cu
care își rostogoleau ochișorii către ferestrele casei
mele. Erau nevoiți să accepte și fructele aproape
verzi, odată ce au isprăvit pe cele coapte și dacă
vreunul mai norocos mai găsea câte una, ceilalți
năvăleau peste el tăvălindu-l prin iarbă, cu intenția
să-i scoată și dinții odată cu cireașa prețioasă, dacă
nu s-ar fi grăbit s-o înghită întreagă.
M-am distrat copios pe seama micilor hoți de
cireșe și mi-au venit în minte amintiri foarte
asemănătoare, când copil fiind, eram și
euiremediabil atrasă de cireșii vecinilor, întotdeauna
mai dulci și mai încărcați decât ai noștri, pe care îi
jefuiam în grup sau singură, riscând de foarte multe
ori teribile urecheli sau păruieli din partea furioșilor
proprietari, care nu erau nici pe departe atât de
toleranți și generoși ca mine, acum.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
26
Pulbere de stele (2)
Tăcerea acoperi complet valea transformată într-
un mormânt alb, de unde nu se mai auzi niciun
murmur al vieții care pulsase intens până în urmă cu
numai câteva minute. Avalanșa înghițise lacomă tot
ce întâlnise în calea ei, dar nici chiar ea nu
prevăzuse că soarta își are regulile sale de la care
nu admite abatere. Astfel că, patru suflete rămaseră
afară din hotelul morții, trimise în întâmpinarea vieții
de un destin misterios. Trei oameni care lucrau în
cadrul stațiunii turistice, ca electrician, instalator și
ajutor la bucătărie trebăluiau încă de dimineață prin
curte, asigurând buna funcționare a stabilimentului,
ignorând total pericolul. Un al patrulea bărbat, era
chiar oaspete al hotelului și ieșise în parcare, ca să
caute în mașina personală trusa de prim ajutor, în
care avea calmante pentru migrenele soției.
Nenorocirea îi surprinsese pe toți izolați unul de
celălalt în diferite colțuri ale complexului, fără cale de
ieșire din mormanul de omăt care aproape că-i
îngropase. Disperarea cu care au luptat să
îndepărteze zăpada ce-i sufoca le-au asigurat
supraviețuirea lor și a celor care au putut fi extrași vii
dintre ruinele amestecate cu zăpadă și gheață de
către echipele de salvare, în următoarele ore și zile.
Primul care s-a eliberat din capcana ucigașă a
fost Matteo, cel cu pastilele pentru migrenă. Se afla
în mașină în momentul dezastrului și impactul cu
furia naturii a fost diminuat de rezistența acesteia. A
reușit să îndepărteze nămeții cu ajutorul uneltelor pe
care le purta mai mereu în portbagajul mașinii,
printre care se afla și o lopată, o pereche de cizme și
un levier cu care s-a apucat să spargă bucățile de
gheață ascunse în mormanele de zăpadă. Din
fericire avea telefonul cu sine și a putut să anunțe
dezastrul forțelor de ordine adunate la baza
muntelui, care deja puseseră în funcțiune turbinele
încă din zori pentru a deszăpezi strada care ducea la
popas. Avalanșa era prevăzută dar nu se putea
interveni decât foarte încet, din cauza străzii complet
impracticabile.
În timp ce încerca disperat să ia legătura la
telefon cu cei din hotel, a auzit voci undeva în
spatele clădirii distruse. Cineva striga din răsputeri
după ajutor și după claritatea vocii, Matteo înțelese
că persoana se afla undeva afară în curte, ceea ce-i
dădu speranțe și un plus nebănuit de curaj. Strigând
la rândul lui pentru a se face auzit, începu să își
croiască cu dârzenie cărare prin omătul care se
subția pe măsură ce se apropia de curtea principală,
de unde se auzeau vocile. Curând ajunse la cabina
electrică a cărei intrare fusese blocată de aripa
zdrobită a unuia dintre balcoane, dar persoana
dinăuntru era nevătămată. Se apucă să îndepărteze
cărămizile cu mâinile goale și după o eternitate reuși
să extragă dintre dărâmături un bărbat de vreo 50 de
ani, pe jumătate înghețat dar destul de calm și lucid,
care îi mulțumi pentru ajutor și împreună se puseră
imediat în mișcare, pentru salvarea celorlalți.
Destul de ușor i-au descoperit pe ceilalți doi
muncitori care se luptau să sape un tunel pentru a
ajunge la intrarea cea mai la îndemână a hotelului,
care era prin bucătărie, rămasă ca prin minune
aproape întreagă.
– Massimo, Ricardo, sunteți teferi? Slavă
Domnului! Nu mai speram să văd pe cineva viu în
prăpădul ăsta! Noroc cu băiatul acesta care m-a
scos de sub balconul acela nenorocit! Mulțumesc
bătrâne! Nici măcar nu te-am întrebat cum te
numești!
– Matteo! bombăni tânărul posomorât. Am face
mai bine să lasăm prezentările pe mai târziu și să ne
apucăm de treabă! Acolo dedesubt sunt vreo optzeci
de oameni care așteaptă să tragă o gură de aer, așa
cum facem noi acum! Soția și copii mei sunt pe
undeva pe aici!
– Doamne, bătrâne! Îmi pare rău! Sper să fie cu
toții teferi! La treabă atunci!
– Davide, ai deconectat generatorul de la curent?
întrebă Ricardo îngrijorat. Ar mai lipsi un scurtcircuit
în tot haosul acesta!
– Păi de ce crezi că mă aflam în cabină când s-a
prăbușit peste mine balconul acela blestemat? Sigur
că l-am deconectat! Hai, dăi bătaie și nu mai trăncăni
că trebuie să ajungem la prietenii noștri cât mai
repede. Pun pariu că ne așteaptă cu cafeaua deja
aburindă în cești. Nu simțiți și voi aroma asta
amețitoare?
Niciunul nu răspunse dar fură recunoscători
pentru optimismul forțat al celui numit Davide, care
încerca să insufle curaj camarazilor săi ale căror
mâini începuseră să sângereze în lupta cu ruinele
înghețate.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
27
Maria Giurgiu
Petrecere nefastă
– episodul I (roman în lucru partea I)
Era perioada vacanței de vară. De curând Desire
absolvise facultatea și obținuse licența în medicină
veterinară. În seara aceea dădea o petrecere la unul
din localurile de pe riviera, pentru a sărbători
evenimentul cu prietenii. Cu o săptămână în urmă
părinții îi organizaseră o petrecere selectă, la
Belvedere, unul dintre localurile cele mai luxoase de
pe Riviera, pentru același motiv. Deși fusese
protagonista și atunci, se simțise destul de frustrată,
cum de altfel se simțise la majoritatea petrecerilor
organizate pentru ea de către părinți, în ultimii ani.
Atunci, fuseseră invitați rudele și un număr
restrâns dintre prietenii săi, lista fiind cenzurată
drastic de tatăl ei, doctorul Bruno Belmonte.
Opțiunile sale în invitarea prietenilor trebuiau să fie
mai întâi supuse aprobării sale și acest lucru îi
provoca de fiecare dată un sentiment de lezare a
propriei demnități. Se simțea ca o pasăre dornică de
a zbura liberă, închisă într-o colivie de aur.
Ea alesese de această dată, să facă petrecerea
după bunul său plac. Alesese unul din localurile
obișnuite existente pe riviera, unde venise în multe
rânduri cu prietenii, la o pizza, sau la câte o serată
de dans și în acele ocazii se împrietenise cu Vilma
Marone, patroana localului. Era un restaurant cu
piscină, avea plajă bine întreținută și sezlonguri, ca
de altfel toate localurile de-a lungul plajei pescarese.
Serviciul era bun iar bucătăria la fel. Localul se preta
de minune pentru perteceri private. Se afla situat nu
departe de portul turistic al orașului, plaja era curată
și mereu bine întreținută.
Fiind cald și timp frumos și foarte cald alesese, să
facă petrecerea lângă piscină, pe terasă, în aer liber.
Locul era frumos amenajat, cu ring de dans. Mesele
erau frumos aranjate și tot ce compunea ambianța,
strălucea de curățenie, încânta ochiul și vorbea de
bunul gust și profesionalismul proprietarilor. Grădina
era încântătoare și vegetația în jurul micilor fântâni
țâșnitoare era luxuriantă. În preajma fiecărei fântâni
arteziene, erau bolte umbroase din trandafiri
cățărători în culori vii, galben roșu și roz. La umbra
tufișurilor ce răspândeau un parfum delicat
amestecat cu mirosul salin specific mării. Erau
așezate bănci pe gazon și flori de-a lungul aleilor
asfaltate. Grupurile de câte două mese erau
împrejmuite cu perdele verzi de palmieri, eucalipți și
trandafiri cățărători ce formau un fel de separeuri
naturale și toată acea arie era împrejmuită cu gard
înalt de doi metri dintr-o împletitură deasă ca de
bambus. Atfel discreția era asigurată.
Ca meniu optase pentru platouri bine garnisite, cu
variate gustări asortate, cu fructe de mare,
brânzeturi, legume la grătar, frigărui și alte bunătăți
alese cu grijă. Băuturile erau la alegerea invitaților și
printre altele, lichioruri șampanie cafea și desert.
Aranjase totul cu discreție, ajutată de două
prietene și foste colege de liceu, Diana și Maria
Carla și de Marco, un fost prieten din anii de liceu cu
care de curând reluase vechea prietenie în mod
discret, pentru că tatălui ei nu i-ar fi făcut deloc
plăcere această veche prietenie.
Demult, când ei erau foarte tineri și erau
îndrăgostiți, Marco Sabațini fusese cel ce o însoțise
la acea petrecere nefastă, unde pentru prima oară
încercase alcoolul depășind măsura și el, Marco îi
oferise și primul „spinello”, iar mai târziu o încurajase
să încerce și droguri mai tari.
De atunci, el se maturizase învățând din propriile
necazuri și se schimbase în bine. Cel puțin asta îi
spusese ei. Când cu câteva luni în urmă se
regăsiseră întâmplător la sala de gimnastică, s-au
bucurat mult. Ulterior el a convins-o că o iubește
mult și îi lipsise enorm prezența ei în viața lui, în toți
acești ani ce s-au scurs de atunci. Ea îl plăcuse

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
28
întotdeauna, în ciuda opoziției tatălui său și era
fericită să reînceapă relația cu el. Era un om de
lume, carismatic inteligent și sigur de sine, lucruri pe
care ea le admira mult la un bărbat. El era
conducătorul unei trupe de muzicanți, care în
prezent dădeau spectacole prin localurile de-a lungul
plajelor din Pescara și Montesilvano, sau pe unde se
mai iveau clienți, în așteptarea marii ocazii care
trebuia să-l propulseze pe culmile succesului și care
spera el, să nu mai întârzie mult. Formația sa își
crease un renume pe plan local, datorită talentului
său de cântăreț și de bun manager. Aveau un
repertoriu apreciat și priză la publicul de prin localuri
unde erau angajați. Cântau și pe la diverse petreceri
ale cunoștințelor și prietenilor și în seara aceasta
erau invitații ei, însă nu ca trupă ci în calitate de
prieteni, Marco fiind invitatul de onoare, la
petrecerea ei.
Tatăl și mama ei erau plecați pentru câteva zile în
Croația, în vacanță și tocmai de aceea reușise
Desire să organizeze totul după placul său și să-și
invite prietenii doriți. În sinea ei știa că această
petrecere era mai mult un act de răzvrătire, contra
autorității tatălui său, față de ea. Avea 30 de ani și
dorea să-și ia viața în propriile mâini, acum că
terminase universitatea. Reușise să treacă examenul
de licență cu brio și spera să obțină un ajutor de la
papa(tata) până își va găsi un serviciu, pentru
procurarea unui apartament, să poată locui singură.
Se săturase de condițiile pe care el mereu i le
impunea, amenințând că o lipsește de susținerea
financiară dacă nu-i dă ascultare. Nu-i vorbă, tatăl
său avea și dreptate în unele privințe iar Desire era
destul de onestă să recunoască, că fără acea mână
forte a lui, foarte posibil ar fi ajuns destul de rău. Cu
ani în urmă el făcuse eforturi mari, pentru a o ajuta
să iasă de sub dependența de droguri, când
nimerise într-un anturaj dubios de tineri consumatori
de droguri, unde o atrăsese chiar Marco.
Acum totul era schimbat. Se simțea stăpână pe
sine, se reabilitase și visa să facă carieră în
medicină veterinară și cercetare. Era mândră de
progresele făcute și de faptul că reușise să obțină
doctoratul. Visa ca în viitor să-și construiască o
familie a sa cu un om potrivit. care să o iubească
pentru sine însăși. Marco era ocrotitor și afectuos cu
ea deși pe tatăl ei, îi mărturisise la un moment dat că
nu-l putea suferi. Antipatia dintre cei doi era de dată
veche, reciprocă și fățișă.
Bruno Belmonte era un medic cunoscut și stimat
în oraș. mama ei Adeline, era o femeie încântătoare,
de o mare bunătate, era farmacistă de profesie iar
Desire era unica lor fiică. Le cam dăduse de furcă
încă de când era o adolescentă de șaptesprezece
ani, când în acel anturaj dubios, atrasă de amicul
ei,(același Marco Sabatini cu care ea reluase
prietenia azi) cu vreo câțiva ani mai mare ca ea, o
făcuse să consume alcool și să ia droguri. Norocul a
fost că doctorul fiind un om meticulos și trecut prin
multe în viața sa care nu făcea niciodată lucrurile pe
jumătate, observase repede pericolul spre care fiica
lui se îndrepta cu inconștiența tinereții, fără măcar
să-i perceapă gravitatea.
Devenise el deja bănuitor, în ce privește cercul
de prieteni pe care începuse să-i frecventeze fiica lui
și când într-o noapte târziu ea s-a întors de la o
petrecere mirosind puternic a alcool și fiindu-i foarte
de rău, el s-a decis să intervină. A luat măsuri
drastice, în ciuda protestelor fetei și chiar ale mamei
care spera să-și recupereze fiica pe căi mai blânde
și mai tolerante. Doctorul Bruno însă a fost radical în
deciziile sale de a nu mai permite fiicei, să
frecventeze pe Marco (în special) și alți amici care în
prealabil nu i-au fost prezentați lui și trebuia să știe la
orice oră unde era ea și cu cine, altfel Desire nu
avea permisiunea de a se mișca de acasă. În final
ea trebuise să accepte neavând alternative și
doctorul a perseverat în acest mod destui ani,
ținându-și din scurt fiica, tocmai pentru că o iubea
foarte mult fiind unicul lor copil.
Papa, după părerea lui Desire a întins cam mult
coarda, când în urma acelei nefericite întâmplări
angajase o persoană, care trebuia să o ducă și să o
aducă pe ea acasă și să nu o lase singură la
petreceri, un fel de gardă de corp. Doctorul Bruno
Bemonte avusese motivele sale pentru a proceda
astfel, pe care tânăra și neexperimentata Desire nu
le putea înțelege și nu le agrea în ruptul capului.
În munca sa vedea adesea tineri care ajungeau
la spital drogați și de multe ori în comă. El știa cât de
greu se mai poate recupera un astfel de om, ce a
devenit dependent de droguri sau alcool. De cele
mai multe ori recădeau și era un coșmar nesfârșit
viața lor și a părinților sau rudelor din cauza fiului sau
fiicei care căpătaseră dependență. Extrem de rar
ieșea câte unul din acest cerc vicios și fatal cu
adevărat, oricâtă bunăvoință ar fi avut. Pericolul de
recădere era mereu în apropiere și cât se poate de
real, pentru că cei ce vând droguri, nu lasă să le mai
scape prada, odată ce le-a căzut în gheare.
El era decis să facă imposibilul, ca unica sa fiică
să nu ajungă astfel, o sclavă a drogurilor și a avut

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
29
ocazia să înțeleagă repede, că nu-i lucru ușor. Ei
erau o familie înstărită și Desire intrase fără să aibă
habar într-un cerc foarte periculos, cum el aflase de
la un prieten al său, șef la chestură care îl informase
despre acel Marco Sabatini.
Băiatul era dependent de droguri și o atrăsese
premeditat pe Desire a lui pe calea acestui viciu,
având această misiune de la cei care-l aprovizionau
cu drogurile pe care le consuma. Fusese arestat de
câteva ori pentru că vindea droguri elevilor de școală
și se știa că era dependent de ele. Părinții lui trăiau
un continuu coșmar din pricina băiatului, care pe
lângă dependență, mai și intrase pe mâna unui cerc
de traficanți periculoși punând în pericol pe sine și
propria familie, dintre care sora lui pe care în
inconștiența lui era cât pe ce să o tragă după sine,
dacă tatăl lor nu ar fi luat măsuri drastice să o
îndepărteze, trimițând-o departe în nord la o școală
de asistente sanitare ca să nu o mai știe în pericol.
Desire era o fire sensibilă și ușor influențabilă.
Tăria de caracter a tatălui său nu o moștenise ea, cel
puțin în aparență. Avea 30 de ani, era o făptură
înaltă și bine clădită făcea sport pentru menținerea
condiției fizice, în privința aceasta existând multă
asemănare între ea și tată. De la mama sa, doamna
Adelina Montefiore moștenise un caracter dulce,
încrederea în oameni și fiind bună din fire, era
incapabilă să creadă că printre cei ce-i considera
prieteni putea exista răutate. Avea ochii mari căprui,
adumbriți de gene lungi, negre un chip cu trăsături
plăcute și linii unduioase, nu colțuroase și puternic
conturate ca ale tatălui său, al cărui chip era parcă
dăltuit în stâncă având contururi puternice, foarte
proieminente, emanând prin toți porii o voință de
nestăvilit și un caracter făcut să domine și să nu se
plece în fața intemperiilor vieții.
Adeline era exact contrariu firii aprige și
determinate a soțului și era o femeie de o frumusețe
remarcabilă. În tinerețe câștigase titlul de miss ca
reprezentantă a regiunii de proveniență și când
ajunsese în finale pentru miss Italia, a avut ocazia de
al cunoaște pe soțul său, care se îndrăgostise
nebunește de ea. El făcea parte din prezidiul
concursului pe atunci. Desire moștenise mult de la
mama sa și de la bunicul din patern moștenise o
pasiune pentru animale și această pasiune o
împinsese să se înscrie la facultatea de medicină
veterinară. Chiar și acel altruism și încredere prea
mare în oamenii pe care abia dacă îi cunoștea, o
moliciune de pisicuță languroasă și dornică de
mângâiere, ce îi dăruia mult farmec personal o
moștenise de la bunicul său. Contrar fiicei sale,
Bruno semăna mult cu mama sa care fusese o
femeie energică și cu un caracter puternic, fusese și
ea un medic cu renume și fiul îi călcase pe urme.
Desire avea părul lung buclat, de culoarea
aramei, buclele arămii încadrându-i fața prelungă cu
oase delicate, o gură un pic cam mare, cu buze
cărnoase, partea de jos răsfrântă în jos, îi conferea o
expresie copilărească de bosumflare, atunci când
era nemulțumită. Era o făptură fermecătoare fără a fi
deosebit de frumoasă și când zâmbea, i se oglindea
pe chip, spiritu-i deschis și bunătatea, atunci
devenea cu adevărat frumoasă.
De la tatăl său, Desire moștenise înclinația pentru
medicină, însă ea preferase să urmeze de medicină
veterinară, având multă compasiune și iubire pentru
animale. Era totuși un caracter slab și cam delăsător
și trebuise să fie mereu împinsă de la spate, ca să
se țină de școală și de alte lucruri, pe care avea
tendința să le înceapă, însă nu le ducea la capăt,
decât dacă era într-un fel obligată de severitatea și
criticile părintești. Era capricioasă și nesigură pe sine
și ușor de a fi manipulată de alții, fapt pentru care
doctorul era mereu neliniștit pentru ea. Era copil unic
și doctorului Bruno i se strângea inima la gândul că
mai devreme sau mai târziu, va trebui să o lase să
zboare cu propriile aripi iar el nu era deloc convins,
că e pregătită pentru acest lucru.

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
30
Elena Agiu-Neacșu
Scrisoare către „Sfântul
Scaun”
(dramă în trei acte)
(fragmente)
In memoriam Eugène Ionesco
Motto: „Am fost chinuit, sunt şi acum, deopotrivă
de frica de moarte, groaza de vid şi de dorinţa
fierbinte, nestăpânită, presantă de a trăi”
(Eugène Ionesco)
Personajele:
Eugene Ionesco, 93 de ani
Marta, menajera sa, 55 de ani
Berenger, 63 de ani
Daisy, 45 de ani
Vecinul, 35 de ani
Vecina, 30 de ani
(...)
Actul al II-lea
Decor
În dreapta, o canapea, în centru, un birou cu un
scaun, în stânga, o bibliotecă şi o uşă. Pe birou, cărţi
şi manuscrise în dezordine. Un covor traversează
încăperea.
(...)
Scena 3
Eugene, Daisy
(Sonerie)
Eugene: Deschis!
Daisy (radioasă): Bonjour! Am ajuns la ţanc.
Poftiţi, ultimul exemplar. Am avut noroc.
Eugene (surprins): Iartă-mă că te primesc în
halat şi papuci, dar am simţit nevoia să mă fac
comod. Sincer să fiu, nu credeam că mai revii azi!
Daisy: Aşa mă cunoaşteţi, maestre!?Eu când
promit...
Eugene: Foarte bine! Atunci am să citesc mai
târziu isprava lui Jean.
Daisy: Chiar, ce e cu Berenger!? Auzi la el,
imaginaţie bolnavă! Pretenţie neruşinată! Să fie el
eroul din piesă şi să se simtă, vezi Doamne, jignit!
Mă mir cum de-a mai avut îndrăzneala să vă treacă
pragul! Ah, ce le-aş face eu reptilelor ăstora! Le-aş
atârna-n ştreang în Piaţa Publică !
Eugene: Dar ştii că eşti revoluţionară!? Uite, de
oameni ca tine avem nevoie ca să putem doborî
jivinele ce s-au împuiezât ca ciupercile!
Daisy: Vise... Dacă m-ar auzi autorităţile, m-ar
acuza de instigare la revoltă şi-aş ajunge, Doamne
fere’, eu în ştreang! E mult peste puterile noastre ca
să ne facem iluzii! Ceea ce mă doare este însă faptul
că am pus chiar noi umărul la instaurarea acestui
regim aşa-zis democrat, fără a realiza că suntem
manipulaţi din umbră. Cu siguranţă, există un plan la
care au acces numai Iluminaţii. Sunt conştientă de
acest lucru, dar ce folos!? Noi, plebea, avem rolul
nostru bine determinat, şi anume acela de purta
crucea şi de a nutri şi convingerea că suntem şi eroi
purtând-o. Ce machiavelici, domnule! Să te facă să
crezi că tu eşti cel care doreşti ceea ce este, de fapt,
prestabilit. Nu, nu, în ritmul ăsta...
Eugene: Te rog să fii sinceră cu mine şi să-mi
spui de câte nopţi nu ai dormit! Eşti atât de
surescitată, încât nu te văd bine! Ştii doar că eşti
foarte labilă psihic, nu intra în jocul murdar al unei
lumi care nu merită nici măcar să fie scuipată în
obraz!
Daisy: Aşa îmi zic şi eu, dar pot fi aşa, că nu
pot!? Doar mă cunoşti foarte bine!
Eugene: Poţi sau nu, trebuie! Aşa cum ai pierdut
nopţi, câte? – nu mai ştii, n-are importanţă –, tot
astfel trebuie să-ţi impui să dormi aşa, vreo
săptămână, ca să-ţi revii, altfel nu te văd bine.
Daisy: Uşor de zis, greu de făcut. Dacă ai ştii
câte idei am aruncat alandala în aceste nopţi!?
Măcar nu sunt ordonată!? Ar fi ceva de capul lor, dar
trebuie un ochi obiectiv...
Eugene: Nu-ţi face probleme, pui tu ordine în ele
atunci când vei avea ordine şi-n cap, căci acum e
vraişte! Uite, mâncăm bine, căci tot nu-mi place să
mănânc singur, îmi arăţi materialele pe care le-ai
adus ca de obicei, iar apoi te poţi culca în dormitor.
Eu oricum lucrez în sufragerie!
Daisy: Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar de
astă dată chiar nu am adus nimic. Voiam pur şi
simplu să ies, să schimb mediul, să ies din starea de
surescitare în care mă aflam şi unde m-aş fi putut
duce altundeva decât la tutorele meu, mai ales că v-
am găsit revista.
Eugene: Foarte bine ai făcut. Scuză-mă că am
uitat că trebuie să vii, dar nici eu nu stau prea bine

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
31
cu nervii în perioada asta.
Daisy: E lună plină şi toţi lunaticii sunt tulburaţi,
au insomnii, inspiraţie, scriu mai mult. Chiar, este
adevărat că pregăteşti o surpriză editorială sau mai
nou editurile îţi folosesc numele ca să-şi sporească
popularitatea? Doar se poartă, nu!?
Eugene: Mi-a zis şi Berenger. Interesant! Adică
eu nu ştiu nimic, iar lumea fierbe. Dar asta întrece
orice logică! Ştii doar că scriu la inspiraţie şi atunci
când m-apucă, d-apoi ţin’te, drace! Scot până şi
telefonul din priză. Rămân doar eu şi o voce
interioară care mă subjugă, pur şi simplu nu mai sunt
eu .
Daisy: Credeam că numai eu simt nevoia de
izolare atunci când scriu, dar văd că e o regulă
general-valabilă.
Eugene: Nu ştiu dacă e chiar aşa, dar oricum
liniştea dinafară dă frâu liber glasului din interior. M-
am străduit pe cât posibil să-mi dozez efortul şi, mai
ales, să nu pierd nopţile. Cum am pierdut o noapte,
cum gata se dezlănţuie furtuna, şi chiar nu aş vrea
să am de-a face acum cu un uragan. Şi aşa se
apropie un taifun, care se va dezlănţui cu voia sau
fără voia mea.
Daisy: Deci până la urmă nu e o alarmă falsă
surpriza care se anunţă?
Eugene: Ştii doar că sunt imprevizibil. Aştept
răspunsul Papei şi abia apoi voi vedea ce voi face. În
orice caz, voi încerca să fiu cumpătat, deşi
anxietatea, obsesia morţii nu-mi dă pace. Iată un
fragment din epistolă!
Daisy (îi ia scrisoarea din mână): Lăsaţi că citesc
eu! „Pentru ce îmbătrânim? Este asta voinţa lui
Dumnezeu? Pentru ce războaie aşa de sângeroase?
Pentru ce atâtea dezastre naturale (incendii,
inundaţii)? Eu nu am rezolvat niciodată aceste
probleme!“ Interesant...
Eugene: Şi, precum vezi, se încheie cu un Post
Scriptum: „Sanctitatea voastră, sunt infinit de
anxios“. Esenţa este aceea că: „Lumea fiindu-mi de
neînţeles, aştept să-mi fie explicată“.
Daisy: M-aş bucura să găseşti răspuns la
această eternă întrebare şi să te linişteşti, dar după
umila mea părere, cred că lumea este, precum a
profeţit genialul Eminescu „o enigmă neesplicată”,
„sfinx pătrunsă de-nţeles”.
Eugene: Tocmai aici e buba! Aşa cum el n-a
înţeles-o, tot astfel n-o-nţeleg nici eu, dar nutresc
încrederea ca măcar acum, într-al doisprezecelea
ceas, să aflu răspuns!
Daisy: Ce vorbe sunt astea!?
Eugene: Daisy, omul simte când i se apropie
sfârşitul. Eu simt că al meu este aproape !
Daisy: Te rog!
Eugene: Precum vezi, sunt bătrân şi bolnav. Dar
ceea ce mă frământă cel mai mult este această
incertitudine. O întreagă viaţă m-am rugat „Doamne,
fă-mă să cred!”, fără să pot avea tăria de a mă ridica
deasupra a ceea ce sunt – un umil muritor.
Daisy: Te înţeleg foarte bine, dar ar trebui să nu-ţi
mai pui asemenea întrebări. Îţi faci rău singur, invoci
într-un fel Satana din tine, în loc să-L invoci pe
Domnul, creatorul...
Eugene: Creatorul!? Tu te-auzi ce vorbeşti!?
Daisy: Gândurile negative atrag după sine trăiri
negative cu repercursiuni nocive pentru sănătatea
trupului şi a spiritului.
Eugene: Înţelepte vorbe, dar haide să mai şi
mâncăm. S-o fi şi răcit. Mănânc când mi-aduc
aminte! Nu am ore fixe. Şi să ţi-o spun pe-a dreaptă
nici nu am poftă. Mănânc mai mult în silă şi fiindcă
trebuie.
Daisy: Nu e bine, nu e bine deloc.
Eugene: Iacă lupul moralist. Tu vorbeşti!? Sincer,
ai mâncat ceva azi?
Daisy: Un covrig.
Eugene: Şi eu o cafea, adică o cacao cu lapte!
Daisy: Atunci suntem chit..

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
32
eseu 33-40
Dan Lupescu despre…
Victor Crăciun şi capodopera
sa: „Brâncuşi – de la iniţiere la
revelaţie”
1. A fost sau nu Brâncuşi un mare Iniţiat?
Personalitate culturală polivalentă, personaj de
referinţă în varii domenii, energic şi sigur pe sine,
scormonitor şi neastâmpărat reporter şi om de radio
cvasi-total, cu o teză de doctorat pe cât de insolită,
pe atât de incitantă; O istorie a literaturii române la
microfon (1973, rod al bogatei activităţi de editor-
coordonator al programelor şi emisiunilor culturale
de la Radiodifuziunea Română) –, Victor Crăciun
avea să se dedice, din anii ’75-’80, în paralel,
carierei universitare (la Iaşi, Bucureşti, Bacău), dar şi
unei admirabile, titanice munci de documentare, de
analiză şi sinteză materializate în mai bine de 80 de
lucrări cu profil ştiinţific, monografic, în albume, dar şi
în sute de eseuri, studii şi articole, dedicate unor
personalităţi aurorale ale spiritului românesc,
european şi universal, precum Mihai Eminescu,
Constantin Brâncuşi, Nicolae Iorga, Lucian Blaga,
Nicolae Titulescu, Aurel Vlaicu…
Dincolo de vocaţiile de om de radio, jurnalist
profesionist, profesor şi om al cetăţii – pe care Victor
Crăciun le-a ilustrat cu cadenţă indiscutabilă –, acad.
Nicolae Dabija îi intuieşte şi îi dezvăluie vocaţia de
ziditor, afirmând cât se poate de expresiv: „L-aş
compara cu Meşterul Manole, eroul uneia dintre
cărţile pe care le-a scris”.
În postfaţa monumentalului album MIHAI
EMINESCU. O imagine totală a omului şi operei la
125 de ani de nemurire (2014), acad. Mihai Cimpoi –
singurul critic şi istoric literar român cu statură de
zimbru al spiritului nostru zamolxian şi zalmoxian – îi
conturează un portret în linii tranşante: „Victor
Crăciun nu pune în studiul eminescian doar pasiune,
acribie şi probitate, nefiind doar un arhivist exemplar,
un reconstructor de esenţă pompeiană; pentru el,
cercetarea personalităţii şi operei lui Eminescu
devine mod de existenţă, un modus vivendi cu toate
calităţile morale şi intelectuale deosebite pe care le
presupune acesta”.
Aceleaşi dimensiuni remarcabile ale personalităţii
lui Victor Crăciun le întâlnim în cele 17 volume,
antologii, albume, pe care le-a realizat în ultimul
deceniu şi jumătate (din 2001 până în 2015), dintre
care amintim: Convorbiri cu Miliţa Petraşcu,
Constantin Antonovici, V.G. Paleolog (cu un eseu de
Petru Comarnescu şi prefaţa de Marcel Guguianu),
BRÂNCUŞI – în căutarea formelor. Noi orizonturi ale
cercetării (în colaborare cu Lucian Radu Stanciu),
Procesul „Pasărea Măiastră” sau BRÂNCUŞI
împotriva Statelor Unite (Poveste pentru film, cu
documente şi evocări semnate de zece
personalităţi), Mica Măiastră (eseu în română,
franceză şi engleză), BRÂNCUŞI – 10 desene
necunoscute (cu un Cuvânt omagial de Barbu
Brezianu şi o prefaţă de Marcel Guguianu),
BRÂNCUŞI şi Biserica Ortodoxă Română din Paris
(în colaborare cu Constantin Târziu), Estesisul
teologal brâncuşian (2008), BRÂNCUŞI, împăratul
Măiestrelor (piesă de teatru în două acte),
BRÂNCUŞI – „Pasărea” din 1913 (2009), Măiestrele
şi BRÂNCUŞI. 1910-2010; Portretul-autoportret
BRÂNCUŞI de Miliţa Petraşcu şi Brâncuşi (2011),
Monumentul Rugăciunea (2011), BRÂNCUŞI –
Capodopera capodoperelor (2013), Cocoşul – Le
Coq (2014), Mihai Eminescu – Constantin Brâncuşi –
Lucian Blaga (2014), BRÂNCUŞI în România (2015).
Stabilindu-şi, din capul locului, depistarea a noi
semnificaţii şi conexiuni, formularea de judecăţi de
valoare bine cumpănite, dar inedite şi ţintind cât mai
sus, într-o minuţioasă operaţiune de desţelenire,
decantare şi lămurire a unui subiect pe cât de
aburos, pe atât de fierbinte şi delicat, aspirând, fără
nici cea mai mică temere, la o restituire in integrum,
pe tema asumată –, redutabilul analist Victor Crăciun
izbuteşte, în cel mai recent volum al său: BRÂNCUŞI
– de la iniţiere la revelaţie (Liga Culturală pentru
Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura
Semne, 2016), să realizeze o veritabilă capodoperă
despre una dintre cele mai provocatoare interogaţii
privindu-l pe părintele sculpturii mondiale moderne,
născut la Hobiţa, în Gorj, şcolit la Craiova, Bucureşti,
Viena, Paris…
A fost sau nu BRÂNCUŞI un Mare Iniţiat? A fost
mason? Dacă da: de când până când? De unde

ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
33
până unde?...
2. Despărţirea de Rodin, în termeni roditori…
Aproape o treime (prima treime) din densul,
extrem de concentratul studiu – aidoma unui filon de
aur dacic: 24 de carate, unic în lume, cu o „genă” ce
nu există nicăieri altundeva pe Terra – constituie o
rafinată şi răbdurie înscriere în context cultural
românesc, francez, american…
Mottoul ales de Victor Crăciun – „Viaţa mea a fost
o succesiune de miracole” (n.n. personal aş fi optat
pentru versiunea: „Viaţa mea a fost un lung şir de
miracole… Primul dintre ele? – Craiova…”) –
deschide perspectiva din care va fi analizată tema
enunţată, cu exemplar spirit al echilibrului şi fără
nicio lunecare, cât de măruntă, într-un partizanat ori
altul.
Prima pagină a superbului studiu – cu virtuţi
academice incontestabile – este grea de tâlcuri ca
un basorelief din bronz, de rezonanţe impresionate,
„fluturând” în deplină libertate la gâtul urieşesc al
Sfinxului – din Bucegi, dar şi de pe platoul Gizeh, din
sprânceana de nisip celest, de purpură, a Capitalei
multora dintre cele 33 de dinastii de faraoni egipteni:
Cairo.
Propoziţia dintâi are şuierul ascuţit al unui verdict
irevocabil: „Constantin Brâncuşi este considerat, cu
o greu de atins unanimitate în acest domeniu, cel
mai de seamă sculptor al secolului al XX-lea,
deschizătorul unei noi etape în această artă
milenară”.
Care-i argumentul irefutabil? „Istoriile artelor,
dicţionarele şi enciclopediile, monografiile de
specialitate i-au ridicat acest piedestal construit de
marile personalităţi ale culturii vremii sale”. Dintre cei
care l-au consacrat pe BRÂNCUŞI – Victor Crăciun
alege doar 15 dintre numele cele mai remarcabile
ale culturii şi artelor plastice, literaturii, ca şi de
colecţionari, muzeografi, îndrumători ai fenomenului
artistic: de la Guillaume Apollinaire, Hans Arp, Paul
Morand, Jacques Lassaigne, Isamu Noguchi, Ezra
Pound, Cristian Zervos, Mario de Micheli, Giulio
Carlo Argan, până la Carl Sandburg, James Joyce,
Jean Cassou, Henry Moore, Vera Muhina, Man
Rey…
Lângă aceştia, adaugă personalităţi
reprezentative din România, precum Tudor Arghezi,
Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Lucian
Blaga, Petru Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa
Petraşcu, precum şi ale celor dintâi monografişti ai
lui BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, Carola Giedion-
Welcker, Sidney Geist, Athena T. Spear… Precizând
că: „această listă nu este decât parţială, întrucât ea
poate fi prelungită cu mii de nume, în special din
România, Franţa şi Statele Unite ale Americii, ţările
în care s-a impus mai întâi”.
Tonul eseului gândit, trăit şi scris de acad. Victor
Crăciun: „BRÂNCUŞI – de la iniţiere la revelaţie” e
cât se poate de calm, echilibrat, plin de încredere şi
serenitate. Este tonul molcom, al basmelor noastre
multimilenare, al călătoriilor de taină pe lama de brici
a fulgerului ce desparte fragila graniţă dintre
rugăciunea abia murmurată şi litania săpată, pentru
vecie, în piatră.
Sau al unei călătorii de iniţiere –, în care cel ce
pleacă la drum este obligatoriu să poarte, la vedere
(deoarece au şi rol de recunoaştere, nu doar de
împlinire a unui anume ritual), toiagul lung/thyrsul
(eventual, împodobit cu frunze de viţă de vie ori de
iederă – plante sacre la agatârşii/agathyrsi/dacii din
Transilvania şi din Moldova, la cei ce practicau cultul
lui Dionysos) şi traista (straiţa).

Taifas literar nr. 5 (21), mai 2018

Taifas literar nr. 5 (21), mai 2018

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Tendances

Tendances (20)

Similaire à Taifas literar nr. 5 (21), mai 2018

Similaire à Taifas literar nr. 5 (21), mai 2018 (20)

Plus de Ioan M.

Plus de Ioan M. (20)

Taifas literar nr. 5 (21), mai 2018