bacalaureat

1. VALORI EXPRESIVE EXEMPLE
MODUL INDICATIV imprimă un carac-
ter obiectiv acţiunilor, proceselor, stărilor
pe care le exprimă.
 Ca mod al enunţării unor fapte considerate
reale şi a unor stări apreciate ca sigure,
indicativul apare în limbajul comun ca un
mod neutru din punct de vedere stilistic.
 În textul literar, capacitatea de a exprima
certitudinea locutorului (narator,
personaje/ eul liric), în raport cu obiectul
enunţării, conferă referentului aparenţa
unei realităţi validate în universul ficţional.
 Datorită timpurilor - mai multe decât la
celelalte moduri - permite instituirea unor
raporturi diverse între evenimentele
istorisite (cronologie - anterioritate,
simultaneitate, ulterioritate - sau acronie),
între timpul narat şi timpul narării, între
momente evocate şi prezentul liric.
 Valorile expresive ale indicativului sunt
diferenţiate în funcţie de forma temporală
a verbului, fiecare dintre cele şapte timpuri
ale indicativului având propriile valenţe
stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul
simplu, perfectul compus şi mai-mult-
ca-perfectul, viitorul simplu şi viitorul
anterior).
Exploziile se succed organizat. Unele le
aud la câţiva paşi, altele în mine. [...] A
fost destul să apară nemţii... focul a două
baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prie-
tenii mă aşteptau...
(C. Petrescu)
M-ai lovit destul pân-acum. [...] Seară de
seară, secundă de secundă, de ani şi ani de
zile. M-ai fărâmiţat, m-ai jupuit, m-ai
distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o
fantoşă, m-ai umilit. Ăsta-i_per-sonaj?
(M. Vişniec)
Ţi-e lumea toată acoperământ. O mierlă
scoate soarele din apă; facerea lumii poate
să înceapă, a înflorit un vişin pe pământ.
Nu spune-am fost, nici că voi fi, ci sunt!
(H. Bădescu)
MODUL IMPERATIV instituie o relaţie
de comunicare directă exprimând dorinţa
sau voinţa emiţătorului de a determina o
acţiune ori de a o împiedica.
 Valoarea stilistică a imperativului rezidă în
capacitatea de exprimare a unor atitudini
şi trăiri subiective, printr-un dublu sistem
de semnale: verbale şi paraverbale
(accentele afective, pauzele expresive, in-
tonaţia specifică ordinului, ameninţării,
îndemnului, rugăminţii, concesiei, ironiei
etc.)
 Ca marcă textuală a stilului direct,
imperativul are rol de „teatralizare" şi, în
acelaşi timp, rol de dinamizare a discursului
personajelor („imperativul dramatic şi
— Destul! strigă Lăpuşneanul, nu te mai
boci ca o muiere! fii român verde.[...]
Haide! luati-l de-l daţi norodului şi-i
spuneţi că acest fel plăteşte Alexandru-
vodă celor ce pradă ţara.
(C. Negruzzi)
Stihuri, zburaţi acum din mâna mea
Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,
(T. Arghezi)
... daţi-mi voie: ori să se revizu-i iască,
primesc! Dar să nu se ! schimbe
nimica; ori să nu se revizuiască, primesc!
dar atunci să se j schimbe pe ici pe colo...
|
(I.L. Caragiale)

2. narativ"); alături de substantivele/
adjectivele în vocativ reprezintă un indice
al oralităţii stilului; în limbajul
popular, poate apărea fără referire la o
persoană anume=valoare generică;
 Prezenţa imperativului în textul liric
semnalizează discursul dialogic sau mo-
nologul adresat (care poate lua forma in-
vocaţiei retorice).
MODUL CONJUNCTIV exprimă poten-
ţialitatea unei acţiune realizabile, posibile,
probabile sau atitudinea emiţătorului faţă
de acţiunea, starea, trăirea enunţate:
incertitudinea, ezitarea, aproximaţia,
deliberaţia, dorinţa, protestul, indignarea
etc.
 exprimă stări afective (atitudini şi trăiri
subiective).
 În discursul naratorului, al personajelor
(discurs direct, indirect/ indirect liber), ori
al eului liric, conjunctivul poate avea rolul
de a institui un nivel al acţiunilor, al
trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, al-
ternative ori anticipative(=indicativ viitor);
 presupune dependenţa acţiunii enunţate de
o altă acţiune sau de o stare, de o dorinţă.
 substituire a imperativului cu rol de ac-
centuare a subiectivităţii;
 în cazul special al verbelor la persoana a
III-a a conjunctivului (când poate apărea
fără morfemul „să"), rolul stilistic este de
completare a paradigmei imperativului -
care nu are decât persoana a II-a.
 în textul liric eprezintă, deseori, o marcă
textuală a unui plan al imaginarului=
trecerea de la dimensiunea reală la cea
ideală.
[…]şi de lopeţi de bărci, izbit, să mor,
(N. Stănescu)
Unde să merg de-acum?
Pe cine să mai aştept?
(I. Pillat)
MODUL CONDIŢIONAL – OPTATIV
dezvoltă, prin aceeaşi paradigmă verbală,
două valori modale: exprimarea unei acţi-
uni dependente de o condiţie (explicită sau
implicită) şi exprimarea unei acţiuni reali-
zabile/irealizabile, prezentate ca opţiune
asumată; la timpul perfect acţiunea este
ireală.
 exprimarea eventualităţii, a posibilităţii, a
De pildă, as fi putut spune nu…
(M. Vişniec)

3. unor ipoteze/ scenarii posibile sau
imposibile, a unor acţiuni presupuse,
realizabile sau nerealizate
 de ambiguitatea conotaţiilor subiective -
de la incertitudine la aserţiune fermă, de la
dorinţă concretă la aspiraţie vagă etc.
 optativul care preia funcţia indicativului=
ca „optativ al modestiei, al politeţii" (D.
Irimia), când „nu exprimă nici condiţia, nici
dorinţa, ci arată că acţiunea verbului este
posibilă, realizabilă" (E. Câmpeanu).
 substituire a modului conjunctiv în enunţuri
interogative sau exclamative; = accentuare
a unei tonalităţi subiective - uimirea,
indignarea sau ameninţarea vehementă
specifică blestemului/ imprecaţiei; în
asemenea enunţuri, apare frecvent forma
inversată=amplifică;
 în textul liric=mai rar, având mai ales rolul
de a exprima o situaţie ipotetică, o
experienţă lirică imaginată.
N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
(Radu Gyr)
Din contra, doamnă, aş dori, te-aş ruga să
fii bună a-mi acorda o prelungire de
termen.
(I.L. Caragiale)
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
(T. Arghezi)
MODUL INFINITIV este o "formă
verbală" „cu trăsături duble, de tip verbal
şi nominal", verbele la infinitiv numesc în
chip general, abstract acţiunea, procesul
sau starea.
 cu valoare sentenţioasă = indice al
registrului gnomic,
 valoarea livrescă (obţinută prin substituirea
conjunctivului, după o construcţie imperso-
nală sau după verbul „a putea") =specifică
registrului stilistic cult;
 conservarea valorii verbale a infinitivului
lung=registrul stilistic arhaic sau registrul
popular (în care se utilizează şi în formele
inversate ale viitorului/ale
condiţionalului)
 asocierea valorii imperative - care conferă
un ton impersonal=marchează stilul oficial;
 forma de perfect a infinitivului(Foarte rar
folosită în limba actuală,) îndeplineşte
funcţia stilistică de marcă a narativităţii
prin instituirea unei succesiuni temporale.
 Infinitivul lung, chiar dacă este substan-
tivizat în limba română, păstrează urme
semantice ale acţiunii, numind rezultatul
Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani,
prilejul de a se afirma încă de tânăr.
(G. Călinescu)
Căci ei se nasc spre a muri ! Şi mor spre a
se naşte
(M. Eminescu)
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.
(N. Stănescu)
Ştefan-Vodă a început a-i batere până ce i-
au trecut de Dunăre.

4. acesteia; apare frecvent în titlurile
poeziilor.
(I. Neculce)
Îmi era a scăpare de dânsul.
(I. Creangă)
MODUL GERUNZIU este singurul mod
nepersonal care conservă conţinutul dina-
mic specific verbului, surprinzând o
acţiune în desfăşurare, un proces, o stare
durativă; înscrierea acestora într-o
temporalitate fără referire la momentul
enunţării permite exprimarea oricărei
durate - prezente, trecute ori viitoare -, în
funcţie de context.
 capacitatea de a crea imagini dinamice;
 determină circumstanţele acţiunii
exprimate prin verbul regent sau îi adaugă
acestuia o altă acţiune într-un ritm alert;
 antepus regentului, el poate avea o
funcţionalitate polivalentă, exprimând, în
acelaşi timp temporalitatea şi
cauzalitatea=ambiguitate stilistică.
 rolul de a atribui substantivului o însuşire
dinamică, având (de cele mai multe ori)
funcţia stilistică de epitet; această funcţie
este accentuată frecvent prin valoarea
adjectivală a gerunziului = rol de
semnalizare a registrului stilistic cult;
 la nivel fonetic - prin sonoritatea specifică a
terminaţiei care susţine deseori valoarea
onomatopeică a verbului;
 la nivelul sintaxei poetice, dacă o suită de
gerunzii sunt situate la sfârşitul
versurilor, generând monorima (frecventă
în poeziile populare);
 structura unui grup verbal (cum este
prezumtivul prezent) prin care se
accentuează caracterul durativ al acţiunii
sau al stării+ se reliefează percepţia
subiectivă(= acţiune ipotetică, probabilă,
incertă, presupusă, bănuită, dorită).

5. Utilizarea verbelor la imperfect plaseaza actiunea in continuitate, ii confera acesteia o
valoare durativa, o eternizeaza.
Verbele la prezent, predominante în poezie, au rolul de a transmite ideea eternizării
naturii surprinse în acest pastel, a elementelor care compun tabloul fascinant al înserării:
„bate”, „adoarme”, „tace” etc. Aceste verbe sugerează încremenirea naturii cuprinsă de o
linişte profundă.
Verbele la modul imperativ zburaţi, porniţi, şchiopătaţi surprind o comandă, un îndemn.
în partea iniţială a fiecărui catren, poezia conţine câte un verb Ia acest mod, accentuând
poruncile creatorului care trebuie să fie îndeplinite cât mai grabnic.