1. ROATA
Cea mai veche roata a fost gasita in Slovenia si are o vechime de peste 5.000 de ani.
Roata a facut transportul bunurilor mai rapid si mai eficient. Si totusi, daca ar fi fost folosita
numai la transport, nu ar fi schimbat atat de mult lumea precum a facut-o de fapt.
Zeci de mii de inventii au avut roata ca punct de plecare. Manivelel, scripetii, morile se
bazeaza pe inventia rotii.
In chimie si in medicina, sunt folosite centrifugele. Motorul electric si pe combustie,
motoarele cu reactie, centralele electrice si multe alte inventii importante au plecat de la roata
Deşi momentul şi locul exact al inventării roţii nu pot fi precizate, o teorie acceptată de cei
mai mulţi este aceea că roata a apărut iniţial sub forma unui butuc rostogolit. Se presupune că,
ulterior, s-a trecut la discuri tăiate din butuci, obţinându-se astfel roţi destul de greoaie şi care
se spărgeau uşor, dar cel puţin se puteau rostogoli. În acea vreme, existau deja mijloace de
transport, destul de primitive însă, cum ar fi sania simplă sau un fel de targă formata din doua
prăjini pe care se fixa un cadru, ce era trasă de animale sau chiar de către călătorul respectiv,
dar aceste mijloace erau în mod evident inferioare celor care vor avea la bază roata.

2. Cu siguranţă se ştie că unul dintre primele tipuri de roată era realizat din trei scânduri prinse
cu traverse şi cioplite sub forma unui disc. Aceasta era o metodă mai bună de obţinere a unei
roţi decât cea dintr-o singură bucată, mai ales dacă ne gândim că roata a apărut înaintea
inventării drumurilor. O astfel de roată, montată la o sanie, putem vedea în cea mai veche
pictogramă găsită în Sumer, din anul 3500 î.Hr. Roata era un simbol folosit frecvent în
scrierea sumeriana timpurie cu pictograme; în plus, la mormintele regale din Kish, Sura şi Ur
au fost descoperite vehicule cu roţi, căruţe rudimentare ce fuseseră îngropate în jurul anului
3000 î.Hr. Apariţia roţii de căruţă a revoluţionat transportul şi a uşurat mult povara omului,
fermierii sumerieni beneficiind astfel de un nou mijloc de transportare a recoltelor pâna la
locuitorii din oraşe.
Modificarea ce a dus la o roată mult mai uşoară, crescându-i astfel utilitatea, a fost spiţa,
apărută în jurul anului 2000 î.Hr. la carele de luptă din Asia Mică. În acest moment roata
devenea o modalitate de transport, iar căruţele şi carele începeau să se specializeze în funcţie
de aplicaţiile pentru care erau folosite. Roata devenise o necesitate în agricultură, în comerţul
la mare distanţă şi în război.

3. Evoluţia cea mai semnificativă a fost cea a carului de război, de la un model greoi, tras de
doi sau patru măgari sălbatici, la varianta suplă, cu două roţi, trasă de un cal cu care suntem
familiarizaţi din filme şi de la televizor. Prin obţinerea unei combinaţii între un model uşor şi
rezistent al carului, un ansamblu mai uşor al axei şi roţilor cu spiţe şi un harnaşament bine
gândit pentru cai, carul de luptă a revoluţionat arta războiului. Acest vehicul rapid şi uşor
manevrabil a fost folosit in războaie de toate marile armate ale celui de-al doilea mileniu
precreştin, printre care cea a Egiptului, a arienilor din India şi a micenienilor din Grecia.
O contribuţie majoră a romanilor la evoluţia roţii a fost construirea a nenumărate drumuri.
Ridicarea şi conservarea unui imperiu necesitau o bună comunicare şi mobilitate a resurselor,
comerţului şi forţelor armate. Drumurile au facilitat acest lucru. Drumurile romanilor au
rezistat timp de secole, iar unele dintre acestea sunt folosite chiar şi în prezent în Marea
Britanie.
Odată cu scurgerea timpului s-a înregistrat şi o evoluţie continuă a roţii. Apariţia butucului
metalic a furnizat acesteia o putere extraordinară în centrul său, unde era montat pe o osie
gresată. Chiar si roţile rupte puteau fi reconstruite în jurul butucului, acesta devenind astfel o
parte indispensabilă a ansamblului. De asemenea, a apărut şi noţiunea de anvelopă sub forma
unei benzi sau a unui inel metalic care era întins la cald în jurul jenţii şi care se contracta
ulterior la răcire, roata devenind astfel nu doar mai puternică în punctul de contact cu solul,
dar şi mai rigidă, obţinându-se astfel un ansamblu mai solid.